Frace BENULE,
Mulțumesc din suflet pentru cele trimise; scrieri frumoase și extrem de interesante!
Mi-a plăcut scrierea despre George Anca, acest om, am mai zis, e un adevărat șlefuitor de perle. El adună in scrisul său doar scânteile, adună jarul cel viu și aprins, aruncă cenușa aia degeaba a palavragelii inutile, iar ceea ce obține e prea lucitor pentru ochii/mințile multora. Aprecierea ta e chiar perfectă, și mai descoperi la Anca enorma cultură, în linie cu cercetătorul istoric G.Teleoaca, Artur Silvestri, A.Botez, etc.
El deschide o rană din realitate, o vindecă prin o trimitere în erele vechimii sau invers. Scrie dintr-un autor o înțelepciune, o dă cu nămolul prezentului, și o confirmă cu un citat de unde nici nu te aștepți, adică, posedă o cultură universală.
M-am obișnuit să-l înțeleg, el leagă un episod din frază, abia după ce a pus punct, cu tema următoarei prezentări a temei urmărite, desigur cu precizie. Dar scrisul lui e extraordinar de coerent, cu o minte agilă și șlefuită de multe studii. Felicitări din partea noastră!
Apoi, recenta primire despre sculpturile lui William Ricketts din Muntele Dandenong de lângă Olinda, Australia, cu aborigeni, într-adevăr sunt fantastice, artistice și de valoare mare pentru istoria noastră australiană.
Câteodată Benule îmi vine să cred că Istoria asta a lumii este atât de unitară în origine, încât privind-o chiar prin studiile și cercetările științei, duce liniar spre același unic izvor al creației și apoi al evoluției. De la primul om adamic, culorile, vetrele, rasele sunt ale Naturii, aceasta ne-a îmbrăcat după locurile pe unde ne-a plimbat desfacerea continentelor, și culorile solului cu ale cărui plante ne-a hrănit. Știu că n-ai să mă critici de încăpățânare, dar mai bună explicare văd că nu avem, în afara intereselor neroade, cu interes sau fără interes, așa că pânâ și viața animalelor ne este o oglindă, căci mai sălbatice ca omenirea nici acestea nu par a fi. Dar, moartea le ajunge și pe ele prin aceleași legități.
Dumnezeu ne-a ales, ne-a înzestrat mințile. Ne-a dat mijloace și îndeletniciri să ne făurim limbile, și ne-a dat libertatea a ne ridica, și a avea o cale spre sfințenia vieții noastre.
Grea cale, după cum se vede până în ziua de azi.
(Culeasă din cartea ”Pe drumurile artei” autor Ioan Miclău, Ed. ”Cuget Românesc”2013, cu un Cuvând de desschidere – O lacrimă pe sânul Mării – De Ben Todica)
*
Dragostea s-a făcut casă!
”…În același timp munceam conștient că nimeni nu te primește intr-o țară să te plimbi pe străzi, dar mult mai conștient deveneam când mă gândeam la responsabilitatea ce o aveam pentru familia pe care o iubeam și o așteptam să vină aici în Australia. Se cerea sacrificiu, iar eu mi l-am impus fără rezerve.
După un an de muncă grea la oțelăriile Port Kemblei aveam banii pentru a vorbi despre cumpărarea unei case! Bineînțeles nu de întregul preț, dar compania la care lucram, prin Banca ANZ-Australia m-a ajutat cu un împrumut să pot achita casa. Mâna lui Dumnezeu din nou, fiindcă aveam siguranța locului de muncă, îmi ziceam mie însumi; cât timp găsește de bine să mă ajute, speram că nu au în gând să mă concedieze pierzându-mi locul de muncă.
Problema era că nu aveam mașină, dar nici licență de conducere, nici Limba Engleză prea zdravănă, deci trebuia să-mi aleg casa cât mai aproape de compania la care lucram. Așa am procedat, așa mi-am găsit casa la Cringila, Wollongong-town, pe care am cumpărat-o, iar în anul următor, 1981, mi-a sosit familia, cu siguranță numai prin îndurarea cea dumnezeească, pentru lacrimile și rugăciunile mele în fiece moment, ziua și noaptea. Puțini au fost aceia ce credeau atunci, ceea ce scriu acum!
Pe 12 Februarie 1981, soția și cele trei fetițe ale noastre întrau în casa noastră din Cringila, N.S.W. Biletele de avion au fost plătite de Biserica Anglicană din Sydney, căreea ulterior i-am rambursat banii treptat.
În bagajele ce le-au adus din România mai mult cântăreau cărțile, fericirea întregii familii. Soția cumpărase, desigur, atâtea cât a avut posibilitatea să cumpere cărți noi de la edituri, pe lângă cele mai vechi ce le aveam.
De folosință ne este și azi Micul Dicționar Enciclopedic-1979, cumpărat cu 190 lei, dar cu asigurarea din Prefață, a cuprinde o largă și multilaterală informație, ceea ce s-a și dovedit.
Având în noua proprietate cumpărată o clădire aparte, căreea îi ziceam ”garaj”, dar în care locuise înainte o familie de emigranți, am amenajat ceea ce aveam să numesc mai târziu o bibliotecă a familiei mele. Am înlocuit dușumeaua cu ciment, am acoperit totul cu faianță, am reânoit tavanul, am aranjat dulapuri cu rafturi pe care să-mi așez și eu cărțile familiei. Aveam deja o mică bibliotecă de familie, cu mese cu scaune, totul cât mai apropiat de una reală.
Timpul ne era favorabil, fiindcă nu-l pierdeam degeaba, fetele la școală, Florica nevastă-mea și-a găsit și ea loc de muncă, și încă angajată permanent.
Eu munceam și scriam, eram mândru de sorgintea mea românească, o și dovedeam prin fapte. Mă scufundasem în studii, citind mult, considerându-mă un autodidact desăvârșit. Cu Limba Engleză nu prea stăteam bine deloc, așa că m-am înscris la T.A.F.E – Wollongong (Institutul Tehnologic and Further Education), pe care l-am încheiat cu bine. Acum ajunsesem a studia în rând cu fiicele mele, vorba ceea, ”dacă n-ai învățat când a trebuit”. Am obținut și admitere la Universitatea din Wollongog în 1999, dar în al doilea an m-am retras, eforturile multiple atingeau clopoțelul sănătății.
Dar în anii 1996, aveam o miniatură și o frumusețe(zic eu) de bibliotecă pe care am anunțat-o că o am, și că oricare român doritor de o carte românească aici o poate găsi. Ba încă am și numit-o biblioteca ”Mihai Eminescu”, așa din drag și respect pentru poetul pe care l-am iubit din copilărie, din clasele primare.
Era în realitate o ocupație benevolă, deci de profit financiar nici vorbă, și tot benevol, și pe cheltuieli proprii la 1997, an deschis revista de artă și cultură – ”Iosif Vulcan”, pe care am continuat-o timp de 10 ani, a încetat să mai apară în 2007, iar eu publicam, și public și azi scrierile mele la diferite publicații românești, destul de bine primite. La ai mei 80 de ani, acum ajutat de fiicele mele, mai respir literar prin ”blogul ”Poezia” – www.ionmiclau.wordpress.com/
*
Rază divină!
(revăzută și întregită)
Ce uscat mi-ar pare mie,
C-ar fi lutul ce mă poartă,
De n-ar fi legată-n suflet,
Cu o rază biata-mi soartă;
Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANU: Restituiri – Scrisori spre lumea artelor” →
-Educatorul bun nu primește mita înșelătorului!