Omenirea nu duce lipsă de catastrofe și tragedii colective. Este momentul tocmai acuma să ne amintim că în urmă cu patru decenii a avut loc „accidentul” nuclear de la Cernobâl, adică defecțiunea nucleară produsă în inima Europei, aproape de capitala Ucrainei, frumosul oraș Kiev, dar tot atât de aproape și de Suedia, una dintre țările de graniță din Nordul fostei federații ale statelor sovietice. Era la începutul anilor 80 ai veacului trecut, când Uniunea Sovietică mai era un stat federal pe cale de liberalizare, iar nimeni nu ar fi crezut că numai peste puțin timp, mai puțin ca un deceniu, avea să se destrame după 70 de ani de stabilitate politică, luând cu totul altă cale de dezvoltare. Nici în statele socialiste, satelitele Uniunii, nimeni nu visa că ar putea să se producă astfel de schimbări surprinzătoare. Dar surprizele vin repede, pe neașteptate.
Întorcându-ne la anul 1982, lucrurile mai erau la locul lor, inclusiv atitudinea nepăsătoare față de viața oamenilor. Când s-a produs catastrofa la uzina nucleară, la Cernobâl trăiau o mulțime de localnici, muncitorii intreprinderii, familiile lor, dar și agricultori autohtoni. În primele zile nimeni nu știa că s-a întâmplat ceva ieșit din comun, lucrătorii continuau să lucreaze la „reparații urgente”, familiile nu au fost îndepărtate din localitate, nici țările vecine, printre care și România, nu au bănuit ce tragedie umană urmează după defecțiunea despre care nici nu auziseră.
În următoarele zile se continuau încercările de a repara ireparabilul, până ce autoritățile suedeze au dat semnalul de alarmă despre creșterea masivă a gradului de radiații în atmosferă, ceea ce nu provenea de pe teritoriul Suediei. Abia după această dezvăluire a venit comunicatul de la Moscova privind catastrofa de la Cernobâl și ca urmare populația civilă a fost evacuată din localitate, rămânând la fața locului doar un număr de specialiști care trebuiau să se ocupe de defecțiuni. Cert este că aceste „defecțiuni”, au lăsat în urmă boli incurabile și moarte, care până în ziua de astăzi mai sunt periculoase pentru viața oamenilor, cât și pentru flora și fauna locală pe o rază mare de la sursa scurgerii radioactive care încă nu s-a oprit. Ca dovadă, acuma, după 40 de ani, autoritățile ucrainiene au luat o hotărâre benefică, construind un înveliș din oțel care a fost tras pe șine peste întreaga uzină în așa fel încât s-o acopere în totalitate , împiedicând astfel emiterea radiațiilor spre exterior și demontarea aparaturii interioare în mai mare siguranță.
Am explicat acest proces de protecție în cuvinte simple de nespecialist, considerând totuși că procedeul acesta ar fi trebuit realizat imediat după accident… Dar mai bine mai târziu, decât niciodată. Căci a mai rămas mult timp până la împlinirea a 100 de ani de la catastrofă, timp suficient să dispară toți oamenii iradiați în momentul catastrofei, dar și pentru începerea reânvierii naturii. Fiindcă vorbeam despre oameni, au fost foarte mulți cetățeni în România care au suferit ani de zile datorită bolilor provocate de radiațiile ajunse până la hrana lor și pe multe alte căi. Am fost martori în anii aceia la multe pierderi omenești regretabile! La fel și în Israel, au venit în anii 90 o dată cu Alyaua cea mare din Rusia, o mulțime de oameni foarte bolnavi, chiar și adolescenți, care au fost tratați la secțiile de oncologie din toate spitalele din țară. Să sperăm că au și fost salvați.
Nu am intenționat să țin un discurs despre catastrofele omenirii, cea de la Cernobâl fiind exemplul cel mai la îndemână, în această perioadă, consemnându-se 40 de ani de când s-a produs, iar urmările ei le-am simțit cel mai aproape, deoarece am văzut cu ochii noștri, în preajma noastră, suferințele oamenilor, concetățeni, rude și prieteni.
Continue reading „Hedi S. SIMON: Catastrofe de ieri și de azi”
Cel mai recent volum de versuri ale Mariei Găitan întitulat sugestiv „Identitate” este o dezvăluire, un răspuns la o întrebare. Cine este de fapt „doamna Poezie” creată în întregime din gânduri înțelepte, din simțire profundă, din iubire pentru toți și toate, îmbrăcând întregul conținut în versuri lirice de o minunată muzicalitate. De obicei, se spune despre un artist că s-a format din muncă și talent. Adevărat, multă muncă, un dram de talent care se șlefuiește precum diamantul în cursul unei vieți de om. La poeta Maria Găitan -Mozes însă vom găsi elemente în plus.
Eu, rămân mereu aceeași prietenă devotată familiei îndoliate, soția și fiica, în căutarea unor cuvinte potrivite care să le ușureze durerea pierderii unui soț și tată minunat. 
În următoarele zile se vor întălni la Ierusalim conducătorii lumii raționale, cele mai mari personalități din țările Europei, dar și ale altor continente, care cu 75 de ani în urmă au luat parte, sau au contribuit într-o măsură mai mare sau doar tangențială, la evenimentul cel mai sângeros cunoscut în istoria omenirii în ultimile veacuri. A avut loc un colaps în existența omenirii, care nu poate fi șters din memoria niciunui popor, cu atât mai mult al acelora care au suferit cel mai mult.În primul rând poporul evreu, care a pierdut 6 milioane de oameni într-un mod inuman, criminal și umilitor.
Istoria Pământului este mult mai lungă decât cea a omenirii. Se crede că în urmă cu multe milioane de ani planeta noastră a suferit cele mai violente fenomene climatice, călduri insuportabile, furtuni, secete și inundații, ceea ce a distrus flora pentru o perioadă îndelungată, întărziind procesul de apariție și dezvoltare a oricăror forme de viață. Apoi a urmat acel proces de evoluție într-o foarte lungă perioadă de timp, începând cu microorganismele, care în decursul milioanelor de ani au ajuns la forma cea mai evoluată, la ființa rațională, Omul. Și deoarece vorbim deocamdată la modul general de timp cosmic și nu al celui uman în special, putem să luăm ca unitate de măsură milioanele sau sutele de mii de ani până la formarea ființei superioare, sau până ce aceasta a devenit conștientă de sine. De posibilitățile sale cognitive, de îndemânare, de ingeniozitate și creeație.
Motto:
Fiecare ţară îşi are obiceiurile ei, asta e ştiut. Orice turist este curios să le cunoască pe toate, dar în primul rând cele care îi sunt la îndemână. Deci, mai întâi, obiceiurile gastronomice care şi acestea fac parte integrantă din cultura unui popor. Este unul din motivele pentru care turiştii se înghesuie prin restaurantele ieftine atunci când vizitează un loc nou. Dorinţa de a gusta din bucatele localnicilor ţine de necesitatea de a înţelege oamenii pe care îi vizitează pentru câteva zile. Mâncare „gourmee” se poate găsi în orice local de lux, în schimb în oricare birt se găsesc preparatele pe care bucătarii le-au învăţat de la mama lor, de la bunica şi tot aşa înapoi din generaţie în generaţie. În felul acesta „plimbăreţii” îşi alcătuiesc meniul zilnic în toate colţişoarele pitoreşti ale oraşelor lumii, primind adevărate lecţii de folclor o dată cu bucatele specifice locurilor vizitate, ca şi cu ospitalitatea gazdelor. Şi aşa ei află că specialităţile culinare în Italia se bazează pe aluaturi care dau naştere unor paste săţioase, piţe înecate în brânzeturi grase sau ravioli apetisante cu o gamă variată de umpluturi; Germania abundă în toate felurile de mâncăruri preparate din cartofi, de la supele cele mai simple până la garnituri rafinate servite într-o formă artistică demnă de mese regale.
Mă gândesc la ziua de ieri, sâmbătă 16 decembrie, zi pe cât de tristă, pe atât de surprinzătoare prin măreţia şi solemnitatea acelor ore lungi în care am învăţat cu adevărat Istoria. Atât eu, cât şi generaţia mea minţită şi păcălită, dar şi tinerii care încă nu s-au născut pe vremea noastră.