Fiecare ţară îşi are obiceiurile ei, asta e ştiut. Orice turist este curios să le cunoască pe toate, dar în primul rând cele care îi sunt la îndemână. Deci, mai întâi, obiceiurile gastronomice care şi acestea fac parte integrantă din cultura unui popor. Este unul din motivele pentru care turiştii se înghesuie prin restaurantele ieftine atunci când vizitează un loc nou. Dorinţa de a gusta din bucatele localnicilor ţine de necesitatea de a înţelege oamenii pe care îi vizitează pentru câteva zile. Mâncare „gourmee” se poate găsi în orice local de lux, în schimb în oricare birt se găsesc preparatele pe care bucătarii le-au învăţat de la mama lor, de la bunica şi tot aşa înapoi din generaţie în generaţie. În felul acesta „plimbăreţii” îşi alcătuiesc meniul zilnic în toate colţişoarele pitoreşti ale oraşelor lumii, primind adevărate lecţii de folclor o dată cu bucatele specifice locurilor vizitate, ca şi cu ospitalitatea gazdelor. Şi aşa ei află că specialităţile culinare în Italia se bazează pe aluaturi care dau naştere unor paste săţioase, piţe înecate în brânzeturi grase sau ravioli apetisante cu o gamă variată de umpluturi; Germania abundă în toate felurile de mâncăruri preparate din cartofi, de la supele cele mai simple până la garnituri rafinate servite într-o formă artistică demnă de mese regale.
Atât în Austria, cât şi în Germania, pâinea ocupă un loc secundar, fiind oricând înlocuită de cartofi dintr-o obişnuinţă venită din vechime. Cu un adaus de cărnăciori şi o bere se completează un festin adevărat german. În Rusia se preferă pâinea neagră, sățioasă, cu borş, – amestec sănătos de legume diferite – și o fiertură de crupe cu grăsime, castraveţi muraţi, însoțind un păhărel de vodkă. Nu mai vorbesc de ţările americane, unde consumul de carne multă ocupă primul loc în hrana populaţiei, adăugându-se un plus de condimente foarte iuţi mai ales în America Latină.
Ce să mai spunem despre conţinutul şi aspectul alimentaţiei din Asia toată, până în Orientul Îndepărtat, unde s-a creat o arta culinară în adevăratul sens al cuvântului ţinându-se cont de toate regulile de igienă şi sănătate, ceea ce atrage mase de turiști din Europa și America. La acestea se adaugă toate formele de manifestare şi obiceiuri ale vieţii orientalilor care s-au transformat deasemenea în artă de-a-lungul miilor de ani de existenţă. La chinezi şi japonezi orice se face într-un mod special: preparatul ceaiului, ornarea grădinilor, aranjamentele florale, arhitectura caselor şi a interioarelor…; până şi fardul de pe faţa doamnelor se aplică într-un mod deosebit, chiar mişcarea picioarelor înaintează cu paşi mici şi ritmici. Toate acestea fiind rezultatul culturii vechi de mii de ani,care a format o populaţie educată în spiritul unei vieţi ordonate şi civilizate.
Nu pot să trec peste obiceiurile gastronomice din România, mai ales din Bucovina mea natală. De foarte mult timp acest ținut pitoresc a devenit un loc de afluență turistică datorită frumuseții locurilor, dar și datorită bucatelor gustoase,oferite nu numai în restaurante luxoase din marile orașe. Cred că în ultimii ani cei care vizitează meleagurile bucoviniene sunt atrași mai mult de casele țărănești pentru arhitectura lor specială și unică în peisajul european. Dar tot așa oaspeții veniți din străinătățuri sunt atrași și de bunătățile făcute de gospodinele experte în prepararea unor sarmale cu mămăliguță, cârnați și salam de casă incomparabile cu cele produse în fabrici, plăcinte cu brânză (ex. „poalele-n brâu”), și mai ales cozonacii rumeni, care nu s-au mai văzut în alte locuri.
În ţara noastră, în Israel, cred că nu se poate vorbi încă despre o artă culinară specific israeliană. Poate o „pita” umplută cu humus şi falafel ar constitui o primă atracţie pentru turiştii care ne calcă pragul. Dar și acestea își au originile din Syria și Liban. În rest mâncărurile sunt la fel de de diferite ca şi oamenii care populează Israelul. Ca orice ţară tânără, am absorbit în numai 70 de ani milioane de evrei veniţi din toate colţurile lumii. S-au întors în patria străbunilor, cu dorinţa sinceră de a trăi aici împreună și întotdeauna. Dar calea omogenizării este grea şi de lungă durată. Dacă deja vorbim aceeaşi limbă ebraică, cel puţin la locurile de muncă, sau în alte locuri publice, dacă vedem programele T.V., fiind interesaţi de problemele cotidiene, dacă ieşim împreună la o demonstraţie având interese comune, sau ne conducem copiii la incorporare unde îşi încep serviciul militar, în schimb acasă, în familie, între patru pereţi, continuăm să trăim după obiceiurile aduse cu noi din ţările de baştină.
Originarii din România se mai delectează cu o sărmăluţă şi cu o mămăliguţă, cei din Polonia nu concep un Şabat fără „ciulendt”, cei din Ungaria continuă să se bucure cu o supă gulaş, la fel cum marocanii se mândresc cu prăjiturile lor pentru sărbătoarea Mimuna sau cu toate felurile de „cube” învăţate de la bunica. Evident că în felul acesta este greu de stabilit care este mâncarea naţională a israelianului. Dar, fie ca alte necazuri să nu avem niciodată! Generaţia prezentă nu este încă coaptă pentru schimbări în acest sens. Dar următoarele generaţii vor tăia cordonul ombilical cu „galutul” bunicilor lor, ei vor fi adevăraţii israelieni din toate punctele de vedere. Numai atunci alimentaţia se va transforma în artă culinară specific israeleană, devenind parte integrantă din cultura poporului nostru.
——————
Heidi SIMON
Tel Aviv, Israel
mai 2018