Am trăit niște clipe emoționante urmărind pe micul ecran concertul de adio al Filarmonicii israeliene sub bagheta unicului, celui mai drag dirijor permanent din ultimii 50 de ani, maestrul Zubin Mehta. Pentru orchestra israeliană a fost un mentor, un conducător, dirijorul care a purtat spre culmile cele mai înalte filarmonica Israelului prin toate țările lumii, pe scenele cele mai selecte unde era învitat cu respect și adorație.
Pentru publicul din Israel, Zubin Mehta înseamnă și mai mult, mult mai mult decât un mare muzician.
Nouă, iubitorilor de muzică bună, sau pot spune populației israeliene în totalitate, maestrul a fost un prieten apropiat, un membru de familie, un cetățean de onoare. Atașat de țara noastră de o jumătate de veac la bine și la rău, Zubin Mehta nu ne-a părăsit niciodată atât la marile festivități, în zilele de sărbătoare, cât și în clipele cele mai grele. Ca un ostaș devotat, maestrul Mehta a fost prezent în țară la toate încercările grele, în toate războaiele israeliene, ne-a liniștit cu prezența sa până și în zilele și nopțile grele când orașul Tel-Aviv și tot centrul țării a trăit sub bombardamentele rachetelor Skud lansate asupra noastră dinspre Irakul lui Sadam Husein.
L-am văzut prima oară cu multe decenii în urmă, dirijând la București în cadrul festivalului „George Enescu”. Tot orașul era plin cu afișe mari reprezentând pe tânărul dirijor frumos ca un zeu, cu pletele revârsate peste gulerul cămășii, cu mâinile ridicate spre cer și bagheta magică care avea să-l ducă spre cucerirea lumii. Era imaginea vie a lui Ikarus înălțându-se spre soare. Timpul a dovedit deplina sa reușită: a cucerit într-adevăr lumea, a adus omenirii Focul sacru al Muzicii. Iar împreună cu el s-a ridicat și și-a luat zborul în viața artei muzicale și Filarmonica Israeliană.
Datorită talentului, a muncii plină de abnegație și a iubirii necontenite dintre dirijor și orchestră, devenite un singur corp, un singur suflet. Această simbioză dintre dirijor și orchestră a constituit secretul marilor lor succese. În cei 50 de ani de „împreună” maestrul ne-a lăsat o mulțime de amintiri prin omniprezența sa în viața israelienilor. În 1991 eram deja de 10 ani cetățeni israelieni, eu și familia mea, am avut destul timp să vedem și să auzim despre diferite momente grele cauzate de atentate teroriste. Totuși primele rachete irakiene care au căzut foarte aproape de casa noastră într-o noapte senină de primăvară ne-au scos din starea de echilibru, pot spune cu sinceritate că eram speriați. Stăteam toată familia adunată în salonul camuflat, cu ochii pe ecranul televizorului, pentru a asculta știri, pentru a primi îndrumări. În primele ore ale dimineții s-au putut vedea niște gropi provocate de rachetele căzute în timpul nopții, iar în jurul locurilor avariate era un grup de persoane care apreciau pagubele. Am recunoscut pe primarul orașului Tel-Aviv, mitologicul Shlomo Lahat z.l., însoțit de către prietenul credincios Zubin Mehta, care s-a urcat în primul avion pentru a fi aici, în mijlocul evenimentelor, ca un membru din familia israeliană. Și deoarece acest urât minirăzboi a ținut două săptămâni până în prima zi simbolică de Purim, populația și-a continuat viața normală la locurile de muncă, iar nopțile continua viața cultural-artistică, spre încurajarea populației între două alarme.
De la una din acele nopți am rămas cu amintirea de neșters a unui concert și imaginea unei săli arhipline cu spectatori purtând masca de gaze pe față, iar pe scenă singurul, imprturbabil, violonistul Isaac Stern z.l., continuându-și concertul până la ultima vibrație a arcușului sub privirea atentă a dirijorului. Sunt evenimente în viața omului pe care timpul nu reușește să le șteargă.
Iată de ce am fost atât de mișcată, până la lacrimi, urmărind pe Zubin Mehta la pupitrul dirijorului, prezentându-ne concertul de adio. Așa a hotărât el, că trebuie să ajungă la mometul pensionării, la clipa când transmite bagheta unui reprezentant al tinerei generații. Aplauzele îndelungate și florile au dovedit dragostea publicului față de el. Arăta la fel de frumos ca pe afișul din București, doar cu un adaus de vreo 50 de ani: aceeași vigoare la dirijat, aceeași ținută de eleganță și noblețe. Același zeu care ne-a adus o bucată din focul soarelui, cu care ne-a încălzit sufletele timp de o jumătate de veac.
––––––
Hedi S. SIMON
Tel Aviv, Israel
octombrie 2019