Etichetă: Gheorghe Constantin Nistoroiu

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său

   „Vocaţia istorică presupune atît puterea de a cunoaşte

   sensul devenirii, stările de suflet confuze ale maselor,

   dorinţele nelămurite, cît şi capacitatea de a le clarifica

   şi a le impune pecetea unui duh propriu.”

(DAN ZAMFIRESCU)

 

 

   Clipe, momente, năzuinţe, frângeri, sentimente, crez, ideal, viaţă, vocaţie, misiune, mărturisire s-au aşternut la temelia gândirii marelui filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri pentru a ne rezidi nouă Românilor creştini-ortodocşi o ROMÂNIA TAINICĂ.

   Fragmente zguduitoare, vise, lupte neîntrerupte şi ţeluri înalte s-au întreţesut în fibra lui de ROMÂN, pentru ca DACIA, această moştenire divină şi străbună să  renască şi să rămână a noastră de-apururea ca o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ.

   ROMÂNIA TAINICĂ este FIICA legitimă a suveranei DACIA MARE, urzită de Dumnezeu de la începutul lumii prin Aleşii Săi: înţelepţii, monarhii, sihaştrii, proorocii, sacerdoţii şi profetesele Castei aristocrate, care au transmis Voinţa şi Înţelepciunea divină, Sacra Tradiţie prin discipoli pe cale Tainică, din generaţie în generaţie.

   După inventarea scrisului, o parte din Înţelepciunea tainică a pelasgilor care trebuia cunoscută s-a fixat în Cărţi sacre, în Codexuri, precum Codul Getic, Legile Frumoase, Cărţile Sibilelor, Tăbliţele de la Sinaia, Argenteus ş.a., dar esenţa a rămas ca un tezaur al spiritualităţii, doar pe seama Iniţiaţilor, purtătorii marilor Taine sfinte.

   Prin geniul poporului şi Elita Culturală a Neamului s-au sintetizat repere profetice din Tradiţia primordială pelasgă, care s-au transmis dinastic la urmaşii Urmaşilor Aleşi. Toţi iniţiaţii, creatorii, formatorii de cultură sacră, păstrătorii Tainei Cerului, culminând cu marile genii ale antichităţii târzii care au fondat cultura străveche au fost pelasgi. Cultura thracă, daco-getă, chineză, indiană, mesopotamiană, tibetană, egipteană, persană, greacă, siriană, palestiniană s-au desprins din trunchiul spiritual ancestral al înţelepciunii strămilenare pelasge.

   Toate Codurile, din antichitate cunoscute în istoria omenirii au ţesătură pelasgă.

Tradiţia pelasgă certifică originea Olympului preistoric, protodac, Olimpul de la marginile pământului, care după Hesiod, „era muntele acela pe care se aflau Columnele cele legendare ale Ceriului, Atlas din ţara hiperboreilor, Olympus atlantiacus, la Calpurniu, astăzi vârful Omului de pe muntele Bucegi.” (Hesiod, Opera et Dies; Calpurniu IV, v. 83; Dr. Ed. Myss, Wegweiser fur Ausfluge in die Berge und Gebirge der Umgebung von Kronstadt, Kronstadt, Gabony-1898)

   Columna Cerului are forma unei Piramide, de altfel, multe întâlnite în Dacia pelasgă, „pe care se rezimă ceriul, ca polul nordic al ceriului, ca osia hiperboreilor, Cardines Mundi.”(Plinii H.N. IV.26.11. Pone eos montes (Ripaeos)

   În vremea epocii neolitice triburi numeroase de pelasgi au plecat cu marile lor turme din Carpaţi înspre Elada, Asia Mică, Liban, Egipt şi „oriunde se stabileau în aceste timpuri depărtate, ei erau stăpâni. Ei duceau şi instituţiile lor naţionale, o religiune strămoşească formată, divinităţile şi preoţii rasei lor. Acolo îşi formau şi centrele lor politice. Însă, Ţara cea sfântă, în religiunea pelasgă egipteană, rămase cea de la marginile pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru… Aici erau munţii lor cei sfinţi. Aici erau columnele ceriului…” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 128)

   Faptul că aparţinem Naţiunii-Mumă care a dezvoltat prima Civilizaţie universală şi prima Cultură a omenirii, patriarhii scrisului în lume, certifică Marea Taină care ne înconjoară, dar şi raţiunea că acest Neam ales a avut Cartea sa Sfântă, sau mai corect Cărţile sale Sfinte, Regula de Aur a Cetăţii, a Regelui, a Castelor, a Divinităţii.

   Este firesc ca Naţiunea primordială, prima cultură şi prima civilizaţie cosmică să aibe BIBLIA ei, dar despre care, aşa cum era de aşteptat s-a şi întâmplat, ne-a fost furată, falsificată: „Biblia-Cartea Sfântă a Geţilor a fost furată şi falsificată…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 42, 65)

   Omul fiind creat de Dumnezeu este purtătorul genei religioase, indiferent dacă se reclamă ateu sau religios. Dar cel care este conştient şi conlucrează prin fibra religioasă, prin natura ontologică, firească, se umple de har, se atinge de intuiţie.

   Aşa se transmite filonul tainic al înţelepciunii divine, prin cei aleşi, pentru cei aleşi, formându-se astfel un PATRIMONIU al GÂNDIRII naţional-universale, din care cei împlinitori de Destin al sinelui şi al Naţiei, tălmăcesc Taina, redându-i sensul ei divin.

   Acest lucru dezvăluie misterul căutărilor filosofului Culturii, Artur Gabriel Silvestri de a descifra învăţătura tainică din sânul apologiei spiritului getic în al cărei tezaur s-ar afla Cartea Sacră, purtătoare de înţelepciune, călăuzitoare întru nemurire.

   „Cartea Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol?” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press-2005, p. 3)

   Nu era/ este nevoie de un miracol pentru a ajunge în faţa „Marelui Secret”, ci doar de o Taină, pe care Teoforii, purtătorii de Dumnezeu o au în suflet şi o dăruiesc luminând cu lumina lor lumina altora. „Şi, totuşi, cu vremea, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi, fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un <<cuvânt în răspăr>> ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia… Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.” (…, p. 4)

   Viaţa lui a fost o continuă odisee a spiritului religios, o introspecţie metafizică abisală, o cutezanţă mistică depăşind cugetările serafice care au răscolit toate încercările călăuzindu-le spre tărâmul spiritual al Biruinţei române creştin-ortodoxe.

   Gânditorul român aflat într-o lume deplină a decadenţei s-a orientat spre mistica ortodoxiei salvatoare, păstrătoare a spiritualităţii religioase în concordanţă cu valorile supreme testamentare ale Neamului: Cultura şi Tradiţia ca veşnicie a Patrimoniului.

 

  „Patrimoniul este acel spaţiu enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urma de existenţă în istorie. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie, urmă şi memorie şi până la cărţile uitate, risipite, pierdute, de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită-iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este Pomenirea Părinţilor.”

   (Pro Memoria-Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, 135 de mărturii. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia-2009, p. 11)

   Conştient de chemarea sa, de alegerea întru slujirea lui Dumnezeu şi a neamului Artur Gabriel Silvestri, a cernut psihologic, moral şi estetic Cultura clasică, convenţională, separând-o de proletcultismul purtătorilor de osanale, steril, sec, sterp şi fără noimă, fără ancora creativă a intuiţiei, a harului, revoluţionând-o într-un ev revelat, pătrunzător, cardinal, cu adâncimi pătrunzătoare până în fibrele ancestrale ale Neamului rânduit spre menirea sa aristocrată, până în sufletul şi raţiunea unei comunităţi creştine aflate în comuniune cu Dumnezeu, pentru o cunoaştere în care sălăşluieşte iubirea de Hristos, dragostea de Adevăr, sublimul Crucii, armonia Jertfei, măreţia Libertăţii, filocalia Mărturisirii, sofianismul sufletului frumos a Dacoromânului.

   Ca o Albină regală, enigmatică, habotnică, strângătoare, uimitoare, cutezătoare, înţepătoare a strâns polenul din inima şi sufletele unor Aleşi pentru a alcătui un Stup de modele Omului Român, din mierea faimoaselor lor cuvinte pline de aromă.

   „Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă.”  (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple”, op. cit., p. 4)

   Icoana statuară care rămâne a creştinului ortodox dacoromân este DEMNITATEA!

   Mă întreb mereu alături de marele Părinte moldav al Duhovniciei ortodoxe, Ioanichie Bălan: „Oare o să mai vină totuşi o ploaie aducătoare de rod, cu picurii de demnitate pe lumea aceasta?” (Pr. Constantin Catană, Părintele Ioanichie Bălan, cel cu Hristos în inimă şi niciodată singur. Ed. Nepsis-2017, p. 57)

   Oare picurii de sânge ai miilor de martiri români numai ai secolului al XX-lea, a miilor de cuvioşi, a miilor de eroi, a miilor de mărturisitori, a milioanelor de pătimitori, vor mai aduce vreodată roadă a Demnităţii acestui Neam atât de hulit de cei mai mulţi dintre presupuşii români şi a celor mai mulţi dintre ostenitorii neromâni?

   Zelul febril de a descifra enigmele, de a le aşeza în lumina tâlcului lor, migala truditoare de a le potrivi cu sensul lor de întocmire, patosul de aşezare în esenţă, în atitudine, în desfăşurare pentru a deveni creatoare de spirit, de istorie, de cultură.

 

„Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.” (Cuvinte…, p. 5)

    Artur Gabriel Silvestri n-a avut îndoieli asupra rugăciunii şi a credinţei privind înfrângerea sinelui autonom, n-a avut îndoieli asupra suferinţei şi a jertfei rânduite de Dumnezeu pentru biruinţa vrăjmaşilor din ţară sau din afara ei, tocmai de aceea a gândit, s-a ostenit, a trudit, a luptat şi a sângerat pentru Patrimoniul spiritual al Neamului, pentru a deschide o nouă ERĂ, era unui nou APOSTOLAT în care să fie suverană o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ a românilor de pretutindeni, care n-au renunţat la credinţa lor, la nădejdea lor, la libertatea lor, la năzuinţa lor, la lupta lor, la suferinţa lor, la jertfa lor, la demnitatea lor, la iubirea lor de cer şi pământ, glăsuind parcă deodată cu marele prigonit, dar şi cu marele iubitor de Neam şi de Hristos, Ioan Ianolide: „- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 184)

   Artur Gabriel Silvestri era conştient că păcatele societăţii de consum, corupţia societăţii comunitare, imoralitatea, ateismul, obedienţa, oculta, oligarhia, trădarea, laşitatea, fariseismul, căderea devastatoare în minciună, demagogie, nepăsare, lene, nonvaloare, nonsens, nonideal, nontranscendent, dar credea că se vor vindeca terapeutic prin minte, inimă şi suflet curat, purificat prin har, creaţie, suferinţă, credinţă şi dragoste.

   Imediat ce s-au anunţat tunetele, ce au străfulgerat Zorii libertăţii spiritului, prin lacrimile de sânge şi de foc ale cerului lui Decembrie 1989, Artur Gabriel Silvestri a continuat Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă printr-o cruciadă creştină, literară, morală, culturală, privind isihia, trezvia, redeşteptatea, redresarea psiho-spirituală, dar şi materială a ţării pustiită de cataclismul proletaro-burghez ateu.

   În Vatra Strămoşilor, în Patria Străbună, în Grădina Maicii Domnului, în Ţara Părinţilor, Patrimoniul Ţării noastre, scriitorul şi gânditorul ROMÂN, Artur Gabriel Silvestru a ctitorit pentru vecie: „ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU.”

   Edificiul spiritual purcede cunoaşterea apofatică, tainică, râvnitoare, harică, atentă, pătrunzătoare, scrupuloasă de a reinstaura hegemonia dinastică a Străbunilor, a Profeţilor, a Învăţătorilor, a Părinţilor Patriei* întru armonia Frumoseţilor Carpatine.

* „Părinţii Patriei” era ideea născută de straniul scriitor profetic Dan Zamfirescu la o Cină de Taină spirituală în Cetatea Bucureştilor prin 1985, care resfira o mireasmă de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers. Litania sau predania „Părinţii Patriei”, „descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos…” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 6)

   Dan Zamfirescu, profeticul straniu îmi este cunoscut prin celebra sa Teză de Licenţă în Teologie din 1956: Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, teză care depăşea cu mult pe cele doctorale de atunci.

   Fiecare faptă misionară a celui Ales trebuie să se împlinească într-o înaltă vocaţie istorică întru dimensiunea continuităţii veşniciei Neamului său.

   „Vocaţia istorică presupune un simţ al <<devenirii>>, viziunea unei curgeri în care eşti cufundat şi al cărei ritm interior îl poţi simţi…Omul cu vocaţie istorică simte zămislindu-se, în adâncul realităţilor prezente, realităţile viitoare şi le serveşte servindu-se la rându-i de ele pentru ţelurile sale.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti-1992, p. 161)

   Viziunea şi împlinirea vocaţiei istorice presupune PILDA misiunii creştine-hristice.

   „Ideea însăşi de a reţine <<Modelul Faptei Esenţiale>> şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare.” (Cuvinte pentru…op. cit., p. 6)

   Artur Gabriel Silvestri a devenit Scutul şi Sabia Cuvântului, o amplă Antologie a spiritului în încleştarea cu regimul continuator al celui fost, respectiv cu industria literară care căzuse din treapta de instituţie fundamentală a culturii noastre naţional-universale, militând asiduu pentru recuperarea Memoriei Elitei Neamului Românesc.

   Şi-a ctitorit o citadelă a Rezistenţei spirituale axată pe o avangardă de idei novatoare, pe o flamură a esenţei, pe o şarjă a cavaleriei de sensuri pentru asaltul care aducea biruinţa fenomenalului ROMÂNIEI TAINICE aflată între MIT şi ADEVĂR.

   „Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot, pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut, <<ce trebuia>>. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.” (Cuvinte…op. cit., p. 7)

În inima lui n-au stat grijile cotidiene, mărimile lumeşti, jilţurile demnitare, compromisurile diplomatice, ci o întreagă şi o profundă ROMÂNIE TAINICĂ, în Sânul căreia stau împreună: „învăţătorul de ţară, vlădica de <<Ţări>>, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alatăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi <<lucrează>> în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 7)

  12 ani sunt un ciclu profetic care se deschide-închide şi se redeschide pentru un alt ciclu mai înalt de creaţie religios spirituală, îngăduit şi rânduit de Profet discipolului său.

   Acest Ciclu s-a dechis pe 14 Martie 2007, s-a împlinit pe 14 Martie 2019 şi s-a redeschis pentru o altă etapă tainică a Profetismului dacoromân.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Aiud-Temnița-Iad și Raiul Deținuților Creștini (partea a III-a)

   „În toate înfăţişîndu-ne pe noi înşine ca slujitori ai

   lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi,

   în strîmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în

   privegheri, în posturi.” (Sfântul Apostol PAVEL)

 

 

   Fenomenul diabolic al „reeducării”, este cunoscut în rândul familiilor celor care au pătimit, în familia cea mare a naţionaliştilor creştini şi de câţiva cercetători voluntari.

   Faptul că marea masă a poporului nu prea ştie aceste lucruri este oarecum scuzabil, dar neabordarea de către istoricii de ieri şi de astăzi, cu excepţia câtorva personalităţi precum Demostene Andronescu, Gheorghe Buzatu şi Victor Isac este de neconceput, este nepermis, este inexplicabil şi tocmai de aceea intelectualitatea care pe vremuri era „conştiinţa cetăţii”, astăzi nu numai că este indiferentă, dar mai şi acuză victimile care au supravieţuit, deopotrivă cu martirii lor şi ai noştri.

   Reeducarea de la Aiud n-a fost cu nimic mai prejos decât cea de la Piteşti, decât poate ca număr de victime, dar a fost la fel de cumplită și la aceeaşi înălţime a răului diabolic.

   „Reeducarea”, cu alte cuvinte TORTURA ABSOLUTĂ, s-a născut în străvechime în China, Japonia, Coreea, Roma ş.a., actualizată de absolutismul papalităţii, respectiv în Era de foc a Inchiziţiei, preluată cu sârguinţă de sistemul bolşevic al Moscovei. „Este deja un truism faptul că ea a fost iniţiată de Moscova şi minuţios pusă la punct în birourile Ministerului de Interne şi ale Comitetului Central, sub directa îndrumare a consilierilor sovietici, de către comuniştii care erau în posturi de conducere, în marea lor majoritate alogeni. Generalul Pintilie (Pantiuşa) era rus, iar Ana Pauker şi triada demonică din preajma ei (Nicolski, Dulbergher, Zeller), precum şi Teohari Gerogescu, Sepeanu, Koller, Tiberiu Lazăr, ca să-i enumăr doar pe câţiva dintre cei implicaţi, erau evrei.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud-Peisaj Lăuntric-Memorii şi versuri din închisoare. (Editura Christiana, Bucureşti-2009, p. 20)

   Faptul că iniţiativa şi concepţia planului de „reeducare”, nu a aparţinut românilor, nu-i disculpă pe cei care au fost „cozile de topor”, respectiv executanţii din România, care în bestialitate au depăşit cu mult ororile din alte penitenciare europene, prin modul că monstruozitatea lor a sfărâmat deopotrivă fiinţa fizică şi persoana psiho-moral-creştină a naţionaliştilor ortodocşi, care reuşiseră să creeze în ţară o stare de spirit eminamente religioasă, novatoare, înnoitoare, revoluţionară, revelatoare.

 

   Mişcarea naţionalistă creştin-ortodoxă s-a născut şi a crescut ca o necesitate istorică, asumându-se întru renaşterea sufletului dacoromân ca o mişcare spirituală, iar faţă de ameninţarea tăvălugului comunist care se prăvălea nimicitor, peste tot ce era creştin şi-a luat şi componenta de Rezistenţă anticomunistă.

   Satrapii bolşevici de la Moscova cu tot arsenalul lor de demnitari atei, de comisari, de consilieri, de instructori, nu puteau înghiţi cu uşurinţă acea Mişcare naţionalistă care se revărsa ca un torent devastator în contra comunismului lor. Muscalii comunişti erau conştienţi de forţa politică a Mişcării naţionalist-creştine din România, drept pentru care şi-au infiltrat după 23 August 1944, când regele nevolnic şi trădător Mihai I, a predat ţara în mâinile şi cismele duşmanilor cotropitori sovietici, „agenţi special instruiţi, pentru a-i studia modul de organizare şi pentru a o compromite şi submina din interior. Sunt şi unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu capturarea de către Siguranţă a unui stoc de câteva mii de cămăşi verzi introduse clandestin în ţară, în toamna anului 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalalelor, în vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele indicii că Traian Boeru, şeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga şi pe Virgil Madgearu, ar fi fost omul ruşilor.” (Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud…op. cit., p. 22)

   Mişcarea legionară a fost studiată cu lupa, cu atenţie maximă, cu de-amănuntul de către bolşevici în timpul celui de-al doilea război mondial, perioadă când era prigonită furibund în ţară, înainte de a crede că cineva, culmea, regele, le va înlesni ocuparea ţării „diplomatic”, pur şi simplu, fără nici un efort militar. „Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruşi erau şi foarte mulţi membri ai Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă, mai ales învăţători, profesori, avocaţi, doctori etc.); aceştia relatează-în scrierile lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri aminte, alţii-că în lagărele în care erau internaţi veneau periodic comisii formate din ofiţeri NKVD, şcoliţi desigur, unii dintre ei chiar foarte instruiţi şi manieraţi, care îi anchetau în legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot: când şi în ce împrejurări au intrat în Mişcare, dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se desfăşoară o şedinţă de cuib şi ce probleme se dezbăteau într-o astfel de şedinţă, ce calităţi trebuia să îndeplinească un şef de cuib, ce personalităţi legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu şi prin ce calităţi se impunea acesta, ce părere au despre viitorul acestei mişcări.” (…, p.23)

   Eugen Cristescu-Asul Serviciilor de Informaţii Române, recunoscut şi extern, care a făcut parte din „delegaţia” Mareşalului Antonescu, arestat şi dus la Moscova, după revenirea în ţară, relata în închisoare, „că un număr mare din şedinţele de anchetă la care a fost supus, a fost consacrat Mişcării Legionare şi că, atunci când era anchetat despre altceva (alte partide, diferite personalităţi politice, diplomaţi etc.), la anchetă asistau doar două-trei sau cel mult patru persoane. Când era însă vorba de Mişcarea Legionară, ancheta avea loc într-un mare amfiteatru, în faţa unei asistenţe de până la o sută de persoane, care notau conştiincios tot ce spunea el, unii dintre aceştia punând chiar şi întrebări lămuritoare. La aceste şedinţe participa întotdeauna şi un general, Vinogradov, care conducea ancheta. Îi interesa, în mod deosebit, modul de organizare al Mişcării, sistemul de educaţie a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor. De asemenea, în mod deosebit, îi interesau Frăţiile de Cruce, despre care voiau să afle cât mai multe lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în această organizaţie, activitatea lor şi mai ales educaţia care se făcea în aceste adevărate pepiniere de viitori naţionalişti.” (op. cit., p. 24)

   Aşadar, în momentul când regele, mama sa şi camarila lor ne-au predat de bună voie ţara creştină în mâinile muscalilor bolşevizaţi, duşmanii ştiau cu precizie de ceas starea de spirit a Naţiunii, faptul că naţionaliştii creştini predispuşi cu uşurinţă la jertfa pentru Neam şi Biserică, erau singura forţă redutabilă de care le era teamă în realizarea programului lor devastator, distrugător, ucigător. Consilierii sovietici au recrutat cu uşurinţă elemente retrograde, elemente din paria societăţii dornice de jaf, de parvenire, de compromis, care au început cu o furie nebună să demoleze instituţiile fundamentale ale Statului. Obiectivul numărul 1, de extremă urgenţă al hoardelor bolşevice era anihilarea Mişcării Naţionaliste Creştine. Asediul a început în Iunie 1945, prin zvonul răspândit de Siguranţă şi Poliţie, că pregătesc liste cu naţionaliştii creştini ce vor fi arestaţi şi apoi deportaţi în URSS, poate chiar în Siberia. Paralel cu acel zvon au mai emis unul împletit de premierul Petru Groza şi de emisarii sovietici, ticluind un pact de neagresiune, de colaborare reciprocă, pe care l-au adus la cunoştinţă Comandamentului Legionar, condus de Nicolae Pătraşcu, om mediocru, lipsit de viziune, care a căzut uşor în capcana întinsă de comunişti. Omul nepotrivit-Nicolae Pătraşcu, pentru Mişcare şi pentru Ţară, dar potrivit pentru duşmanii din afară şi trădătorii din Patrie a emis la 6 August 1945, o Circulară, prin care recomanda camarazilor săi să iasă din ilegalitate. În mod indirect acest lucru a însemnat predarea lor de bunăvoie călăilor comunişti şi condamnarea la moarte.

   Toată această armată naţionalistă care putea organiza una dintre cele mai teribile Rezistenţe Anticomuniste, care putea declanşa o luptă teritorială de partizani, care avea un corp consistent din Armata română de partea lor, punând astfel, piedici serioase, chiar înfrângeri cotropitorilor, a fost anihilată prin nesăbuinţa unui presupus lider, care n-a luat în calcul cu cine negociază, care n-a premeditat nici o clipă pericolul în care arunca ţara şi Mişcarea Naţionalistă. Zarurile fuseseră aruncate!

   Mai mult decât atât, trădarea voluntară a lui Nicolae Pătraşcu, a avut o serie de consecinţe catastrofale pentru acel moment care putea fi biruitor pentru Naţiune:

  • Zecile de mii de tineri (elevi, studenţi, alţi tineri) şi maturi formaţi în credinţa şi iubirea de Patrie în loc să intre în închisori, puteau deschide zeci de fronturi înarmate, anticomuniste;
  • în loc să zacă în penitenciare, în Zarcă, umiliţi, batjocoriţi, schingiuţi, torturaţi, frânţi şi omorâţi, puteau deveni unii dintre cei mai bravi Eroi-Martiri ai Patriei;
  • în loc să risipească prin arestarea lor masivă, frica, groaza, deznădejdea în rândul populaţiei, ar fi semănat o stare de spirit partizan, încrederea, ajutorul colaborarea în sânul poporului creştin;
  • în loc să stârnescă admiraţia în rândul ţărilor care erau cu ochii pe aceşti tineri admirabili, care poate intenţionau să-i ajute, să ne ajute, au pus în loc dezamăgirea, poate chiar şi compasiunea, dar la ce mai folosea aceasta?
  • în loc să se instaureze regimul comunist, se putea continua educaţia spirituală de formarea Omului nou, se renăştea creştinismul, monarhia se revigora, ţara prospera material, economic, înainta educaţional, cultural, iar partea de Răsărit a Europei putea fi salvată de la cotropirea pustiitoare a sovieticilor, a Internaţionalei Oculte, sfărâmându-se astfel planul mondial de comunizare.

   Anul 1948 a adus marea prigoană bolşevică peste un popor creştin, harnic, smerit, evlavios, cucernic, primitor, dăruitor, jertfitor. De la Moscova se hotărâse socializarea comerţului şi a industriei. Pentru a pregăti terenul şi atmosfera, „au fost arestate câteva sute de mii de persoane. A fost prima mare prigoană comunistă. S-au făcut repartiţiile: studenţii la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi Sighetul Marmaţiei. S-au deschis lagăre culminând cu <<Canalul morţii>> Dunărea-Marea Neagră.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 63)

    Penitenciarul Aiud a fost foarte atroce, foarte barbar, foarte crud, foarte diabolic, Fiara fiarelor, foarte flămând, foarte hain! Nu Purgatoriu, ci Infern în toată regula!

   „La Aiud aş putea să spun că închisoarea în sine a fost grea, foarte grea, dar din punct de vedere sufletesc n-o fost aşa de greu. De ce? Fiindcă eu nu am tratat la întâmplare închisoarea. Eu am căutat să devin un aşa zis om nou, adică un om mai bun, un om înţelegător. În felul acesta îmi făceam examene de conştiinţă: ce-am făcut bun azi, ce-am făcut rău. Ce trebuie să fac mâine, ce trebuie să fac poimâine. În dorinţa aceea, aveam mereu o preocupare proprie, a mea, pentru formare…mi-a fost şi mai greu fiindcă în închisoare am mai avut un frate… care a fost omorât în sălbăticiile de la Piteşti. Şi când m-am întors acasă, după atâţia ani, şi mama a ieşit în faţă, plângând de bucurie, a strigat: Dar unde-i celălalt? Eram doi! Unul s-a întors, celălalt nu s-a mai întors?” (interviu realizat de Dragoş şi Ioana Ursu, la 30 August-2010 cu fostul deţinut-religios Vasile Turtureanu; Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule…Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 20-24)

 

   Temerarii regimului concentraţionar al închisorilor comuniste care au executat pe muchie 23 de ani au fost: prinţul Alexandru Ghica, Radu Gyr, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Vasile Turtureanu, Traian Trifan, Grigore Caraza, Zaharia Marineasa ş.a.

   „Nu puţini executaseră 23 de ani de temniţă grea: foştii studenţi care plătiseră scump îndrăzneala de a crede, erau acum tobă de carte, învăţând fără hârtie şi creion, fără lumină şi fără o viaţă omenească. Profesorii recent arestaţi erau puşi în inferioritate de aceşti erudiţi, unii dintre ei foşti elevi de liceu, şi care acum, cu o modestie vrednică de laudă, făceau să ne simţim la universitate.” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 29)

 

   Despre fioroasa temniţă, dar şi faimoasa Academie Ortodoxă de la Aiud, vorbeşte şi arhimandritul Bartolomeu Anania, fost deţinut politic-religios, viitorul  mitropolit.

   „Procesul a fost lung, (referindu-se la reeducare), dureros, a durat luni şi luni de zile, fiecare s-a descurcat cum a crezut, cu mai multă sau mai puţină dramă interioară. Trebuie să vă mai spun că spre deosebire de penitenciarele Gherla şi Sighet, care erau rezervate deţinuţilor politici de nuanţe de centru, Aiudul era în special pentru cei de dreapta, în mare majoritate legionari, dar şi nelegionari, sau numai tangenţe cu legionarii… Administraţia, cu concursul câtorva dintre noi, a unor deţinuţi care credeau că o să fie eliberaţi mai devreme şi care se puseseră în slujba administraţiei a început a doua fază, printr-o formulă foarte perfidă, dar care ne-a înfiorat dintr-o dată. Raţionamentul era următorul: Mişcarea Legionară este fructul credinţei creştine, s-a născut din credinţa creştină. Se dădeau argumente: Arhanghelul Mihail, parastasele legionare, Moţa, Marin ş.a.m.d. Ca să dovediţi că procesul de reeducare politică este complet şi pentru ca să vă credem va fi nevoie să stârpiţi răul din rădăcină, iar rădăcina este credinţa voastră creştină. Pe aceasta trebuie s-o abjuraţi ca să vă credem că nu mai sunteţi legionari.

   Cu alte cuvinte, procesul politic se transforma în proces religios, ceea ce nu se putea întâmpla decât în epoca comuniştilor, a satanei, pentru că satana lucra ceva mai blând pe vremea apostolilor şi pe vremea martirilor creştini.” (Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule, Crâmpeie de memorie întemniţată. Tipărită cu binecuvântarea IPS Părinte Andrei, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului, Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Ed. Renaşterea Cluj-Napoca, 2011, p. 12-14)

   În toate ţările învinse după marele război, Eroii au foat contestaţi, în România au fost condamnaţi la ani grei de închisoare, împuşcaţi, iar în Finlanda au fost elogiaţi.

   „Am cunoscut atunci în Aiud, povesteşte Ioan Ianolide, deţinut religios, toată elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul contra U.R.S.S. Mii de generali, ofiţeri, intelectuali au populat în acei ani celulele închisorii. Cei mai mulţi au fost bravi.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 51)

   Deşi România a luptat şi de partea apusului împotriva comunismului, dând tribut sacru de sânge de ordinul sutelor de mii de eroi-martiri, Occidentul a împrăştiat doar praful propagandei şi o pulbere de promisiuni, dar de ajutat nu a vrut să ajute poporul român. A avut alte priorităţi, alte jocuri, alte împărţiri de state, dar este posibil să fi fost şi dorinţa de a distruge intenţionat Elita Neamului din Rezistenţa Religioasă şi din cea Anticomunistă, iar în mod expres distrugerea Tineretului studenţesc creştin-ortodox, forţa imbatabilă a Patriei. Elementele bolşevice împreună cu trădătorii din ţară care le-a pus Patria la dispoziţie pentru jaf, crimă, viol, distrugere economică, spirituală, culturală, religioasă, au ales prigoana şi persecuţia Tineretului studenţesc umplând închisorile cu Fiii creştini ai Naţiei. „Se adunaseră acolo, (la Aiud), câteva mii de tineri studenţi. Erau din toată ţara, numai români (cu excepţia a doi sionişti). Din punct de vedere politic, toţi erau anticomunişti.” (ibid., p. 72)

   După mărturia eminentului student al Facultăţi de Drept din Bucureşti, Ioan Ianolide, care-şi făcuse „ucenicia” sub regele trădător şi vânzător de ţară Mihai I, grosul studenţilor arestaţi îl formau naţionaliştii creştini, câţiva liberali, nici un socialist şi o parte din ţărănişti. (ibid., p. 73)

   La Aiud, reeducarea a început la un deceniu după încetarea celei de la Piteşti, respectiv în primăvara anului 1962. Protagoniştii erau seniorii temniţelor, arestaţi din anii 1941-1942, ajunşi în pragul avansat al decimării fizice. Chiar dacă teoretic tortura fizică a fost exclusă, ea n-a lipsit în nici o zi a regimului dur: anchete, loviri, frig, foamete, izolări, absenţa asistenţei medicale, a celei religioase, lanţuri, cătuşe, injurii.

   Rezistenţa psihică, morală, dar mai ales cea religioasă îi speria foarte rău pe călăi, astfel încât un ofiţer politic a sărit destul de iritat la profesorul-poet Dem. Andronescu:

   „- Cum mama dracului mai puteţi, mă, să rezistaţi atât?! Din ce fel de aluat sunteţi făcuţi, de nimic nu vă atinge? Ne siliţi să scornim, pentru a vă veni de hac, fel de fel de pedepse şi voi vă comportaţi de parcă n-aţi mai avea instinct de conservare. Nimic nu vă mai impresionează.

– Nu ne mai impresionează nimic-pentru că nu mai avem nimic de pierdut. Ne-aţi luat tot şi luându-ne tot, aţi făcut din  noi oameni cu adevărat liberi. Şi ne comportăm ca atare.” (Demostene Andronescu, Reeducarea…, op. cit., p.28)

   Şi întra-devăr creştinii naţionalişti deveniseră mistici, adevăraţi oameni liberi.

              BLESTEMUL AIUDULUI

 

   „Aiudule, Aiudule,/ temniţă cruntă,/ fă-te, zăludu-le,/ piatră măruntă!// Focul mănânce-te,/ că nu te mai saturi!/ Mereu vrei scântece/ şi bei oftaturi.// Vântul destrame-te,/ că nu-ţi ajunge!/ În marea-ţi foamete,/ mereu vrei sânge.// Grindina-ndoaie-te,/ spele-te ploaie,/ lanţuri şi vaiete/ să ţi le-nmoaie!// Apele facă-te/ apă ca ele,/ lacrimi din lacăte,/ plâns de zăbrele!// Aiudule, Aiudule,/ fiară năucă-/ face-te-ai, crudule,/ fum şi nălucă.” (Radu Gyr, Poezii, vol. 3, Ed. Marineasa, Timişoara-1994)

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 14 martie 2019

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia Creștină Româncă

FEMEIA ROMÂNCĂ este un Miracol divin!

FEMEIA ROMÂNCĂ este o liturghie cosmică a Frumosului!

FEMEIA ROMÂNCĂ înfloreşte în inima Bărbatului ei ca o pururea Sărbătoare!

 

      Lumina CUVÂNTULUI Dumnezeesc presară peste marama Sufletului frumos de FEMEIE ROMÂNCĂ, sublimul Creaţiei Sale,  primenire de Har, nimburi de Icoană, tresăriri Serafice, safire de Azur, pulberi de Stele, privegheri Angelice, rubine de Dor, mătăsuri de Şoapte, aprinderi de Cer în irişii de foc, ciorchini de Salcâm în spice de gând, smochine de vis pe lacrimi de mărgăritar, brodate dorinţi pe ghergheful nădejdii, mrejele surâsului pe strunele privirii, vrăji de borangic sub tremurări de plop, miresme de tăceri în cuminecări de grai, limpeziri diafane pe crizantema de aur a romanţei, pîlpâiri de jar sub abajurul zorilor matinali, cântări de paradis sub poeme de rai, corola pomului înflorit sub atlas de orizont, nelinişti princiare în brocart de candoare, purpuriu de iubire zămislit într-un chip dumnezeesc, luminos de românesc.

 

   Tuturor Femeilor şi Mamelor Românce alese – de pretutindenea,

    multe Primăveri înflorite în sublimul vieţii destinului lor!

 

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

07.03.2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ADEVĂRUL DESPRE PRIMATUL APOSTOLIC ȘI STATUL PAPAL (partea a II-a)

   „Nimeni să nu înşele prin minciună obştea frăţească, nimeni să nu strice adevărul credinţei printr-o vicleană vânzare!”

             (SFÂNTUL CYPRIAN-EPISCOPUL CARTAGINEI)

 

 

   „Urmaşul” lui Petru deci, al lui Hristos, prin extensie, în varianta latină trebuia să fie singurul păstor al Bisericii Celei Una Apostolească şi Sobornicească întemeiată la Pogorârea Sfântul Duh, prin Ucenicii Mântuitorului Hristos.

   După viziunea apuseană a „alegerii” apostolului Petru pe scaunul de episcop al Romei, „succesiunea” Primatului papal a fost asigurată, iar pentru a avea şi temei „legal”, s-au inventat plăsmuirile, măsluirile: „Acestea sunt bazele pe care se sprijină primatul papal-măsluirile.” (Sf. Nectarie de Eghina, De ce papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Istoria Schismei (I), trad. din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 48)

      Dovezile scripturistice că Petru n-a fost la Roma în perioada pretinsei afirmări latine, precum că apostolul ar fi slujit acolo între 41-66 d. Hr., sunt incontestabile.

   La Sinodul Apostolic din anul 50 d.Hr. de la Ierusalim se afla şi Petru care nu părăsise Cetatea Sfântă a Palestinei. Eusebiu de Cezareea, episcopul- istoric consemnează că Petru a predicat în Asia, Bitinia, Capadocia, Galatia, Pont, Babilon, Corint (I Corinteni, 1, 12-13), ceea ce însemnă alţi câţiva ani buni în care „Corifeul”, n-a fost la Roma.

   După ce apostolul Pavel a impus Confraţilor săi Apostoli, eliminarea tuturor ideilor şi practicilor fariseice ataşate dogmei Creştinismului, fariseii şi saducheii au hotărât eliminarea marelui Apostol care îndrăznise să-l uzurpe pe Moise al lor:

   „Şi ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi iudeii, care trăiesc printre neamuri, să se lepede de Moise, spunîndu-le să nu-şi taie împrejur copii, nici să umble după datini.” (Faptele Sfinţilor Apostoli scrise de evanghelistul Luca, 21, 21)

   Fragmentul face referire la momentul când Pavel s-a întors din călătoria misionară în Cezareea şi s-a întâlnit cu apostolul Iacob, care-i relata admiraţia unei părţi a iudeilor despre dreapta sa propăvăduire a creştinismului.

   Căpeteniile tradiţiei lui Moise i-au hotărât pieirea, dar intervenţia comandantului cohortei romane l-a smuls din mâinile mulţimii turbate, aţâţate de căpeteniile religioase care urlau printre spasme: Omoară-l! Omoară-l! Omoară-l!

   Pavel a fost purtat la guvernator, la Sinedriu, la regele Agripa înteţind ura celor peste 40 de iudei care s-au legat prin jurământ să-l omoare, anunţând Sinedriul despre fapta lor atât de exemplară: „Ne-am legat pe noi înşine cu blestem să nu gustăm nimic pînă ce nu vom ucide pe Pavel.” (Fapte 23, 14)

   Sinedriu a consimţit la acea faptă criminală, abominală, dar avertizat Pavel, a înştiinţat comandantul dejucându-le astfel iudeilor planul mârşav şi fariseic.

   În temniţă, noaptea, Pavel este îmbărbătat chiar de Împăratul său Hristos: „Îndrăzneşte, Pavele! Căci precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma.” (Fapte 23, 11)

   Deci, mandat de propăvăduire a creştinismului la Roma i-a fost dat direct de Mântuitorul, Apostolului Pavel şi nicidecum lui Petru.

   Cerându-i-se condamnarea la moarte, Pavel s-a apărat, invocând ca cetăţean roman, judecata Cezarului. Aşa a fost trimis în lanţuri pe corabie spre Roma.

   După naufragiul de lângă Insula Malta, şi după minunea salvării întregului echipaj prin ruga Apostolului s-a ajuns cu bine în Cetatea eternă. „Iar Pavel a rămas doi ani întregi în casa luată de el cu chirie, şi primea pe toţi care veneau la el, propăvăduind împărăţia lui Dumnezeu şi învăţînd cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică.” (Fapte 28, 30-31)

   Mulţumind Bunului Dumnezeu pentru dragostea cu care l-a îmbrăţişat, Pavel a semănat Învăţătura Hristosului său, scriind întâia sa epistolă către Romani: „ Pavel, slujitor al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol, rînduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu…, Prin Care am primit har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, Între care sînteţi şi voi chemaţi ai lui Iisus Hristos… Dator sunt şi elinilor şi barbarilor şi învăţaţilor şi neînvăţaţilor; Astfel, cît despre mine, sînt bucuros să vă vestesc Evanghelia şi vouă celor de la Roma.”  (Romani 1, 1, 5-6; 14-15)

   Chemarea, Alegerea şi Misiunea Apostolului Pavel a fost una expres divină şi specială, Mântuitorul poruncindu-i ucenicului Anania din Damasc: „… Sculându-te, mergi şi caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul… Mergi, fiindcă Acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel.” (Fapte 9, 11, 15)

   Nici unui alt Apostol chemat şi ales nu i-a încredinţat Mântuitorul o misiune expresă, decât lui Pavel şi lui Andrei-Cel întâi chemat: Andrei, sunt cu tine oriunde vei merge, dar Scythia te aşteaptă! (Acta Andreae Apostoli)

   Bisericile din Antiohia, Siria şi Cilicia aflând de tulburările ivite printre cei convertiţi provocate de iudeii care s-au apropiat de creştinism, rămânând însă tributari Legii lui Moise, au trimis delegaţia lor în frunte cu Pavel la Sinodul Apostolic de la Ierusalim din anul 50, impunând regula convertirii la Creştinism: Fără Legea lui Moise! Delegaţia condusă de Pavel, cu Barnaba, Iuda şi Sila au elaborat şi o scrisoare deschisă trimisă Sinodului fără acceptarea Legii lui Moise, privind tăierea împrejur impusă de fariseii convertiţi. Votul lor a fost decisiv.

   Atunci cine este Căpetenia Apostolilor?!

   Petru s-a auto impus cu de la sine putere căpetenie: „Bărbaţi fraţi, voi ştiţi că, din primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvîntul Evangheliei şi să creadă.” (Fapte 15, 7)

   Tot atunci Petru mai reiterează încă o dată „predestinarea” poporului său ales. „Simon a istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un popor pentru numele Său.” (Fapte 15, 14)

   Nu este vorba de nici o alegere. Petru face referire la predica sa la Cincizecime-Pogorârea Duhului Sfânt, când puterea lui Dumnezeu a făcut ca întreaga mulţime diversă dintre neamuri şi iudei prezentă la dumnezeiasca Sărbătoare, să înţeleagă cele spuse de Petru, fiecare în limba sa, căci Cel care a grăit lor a fost Duhul Sfânt.

    Epistola către Romani a fost scrisă de Pavel în anul 58 d.Hr., fără să facă vreo referire la Petru, „lucru inacceptabil dacă presupunem că Petru se afla la Roma. Dar s-a dovedit deja că nu a fost.” (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p. 40)

   Epistola către Efeseni a fost scrisă de marele Pavel în închisoare. El a fost închis însă şi în Iudeea şi la Roma. Dacă a scris-o în Iudeea, el a fost întemniţat între 61-63. Dacă a scris-o la Roma, epistola a fost scrisă mai târziu, probabil 64-66. Şi într-un caz şi în celălalt Petru a scris prima sa Epistolă Sobornicească în Egipt, după cea către Efeseni a lui Pavel. În cele două Epistole ale sale, Petru nu face nici o referire directă sau indirectă despre Roma, ba mai mult în prologul primei Epistole adresată iudeilor din diaspora, citim: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia…, încheind la final astfel: „Biserica cea aleasă din Babilon şi Marcu, fiul meu, vă îmbrăţişează.” (Întîia Epistolă Sobornicească a Sf. Apostol Petru 1, 1; 5, 13).

  Nimic nou sub soarele Romei, dar neuitând să le stârnească mândria iudeilor de popor, „ales”,din Alexandria de unde se afla alături de discipolul său Marcu.

   „Iar voi sînteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfînt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată.” (I Petru 2, 9)

   Evanghelistul Marcu, când Petru amintea despre ei, atunci în anul 63, era de asemenea în Egipt. În Epistola a II-a către Timotei, Pavel îl roagă pe Timotei, zicându-i: „Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire.” (Epistola a-II-a către Timotei a Sf. Ap. Pavel 4,11)

   În cea de-a doua Epistolă a sa, Petru consemnează faptul că ştia conţinutul Epistolelor lui Pavel: „Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mîntuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui. Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sînt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.” (II Petru 3, 15-16)

   Teologii apuseni ai momentului respectiv au folosit expresia: „Roma-desfrânata Babilonului”, în scopul dorit de ei. Eliminând din expresie termenul „desfrânata”, a rămas doar „Roma-Babilonului”, modificând subtil şi inovator au substituit Babilonul cu Roma, spunând că Petru şi-a scris Epistola la Roma.

   Prin urmare Pavel rugându-l pe Timotei să-l aducă pe Marcu, înseamnă că Marcu era cu Petru în Egipt, nu la Roma. Pavel şi-a scris Epistola către Timotei în jurul anului 66, ceea ce certifică faptul că Petru încă nu era la Roma în anul 66.

   „S-au împlinit astfel cei 25 de ani fără ca Petru să se fi deplasat la Roma.”

   (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p. 42)

   Rămân acum două întrebări tulburătoare legate de Moaştele Apostolului Petru:

   A mucenicit apostolul la Roma? Moaştele au fost aduse ulterior la Roma?

   Epistola către Coloseni a scris-o Apostolul Pavel în jurul anului 64, pe când se afla la Roma cu domiciliu obligatoriu, vestind aşadar: „Vă îmbrăţişează Aristarh, cel întemniţat împreună cu mine, şi Marcu, vărul lui Barnaba-în privinţa căruia aţi primit porunci; de va veni la voi primiţi-l… Salutare cu mîna mea, a lui Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul fie cu voi! Amin.” (Coloseni 4, 10, 18)

   Epistola către Filimon în care mijloceşte după iertarea ucenicului său Onisim, pentru reprimirea şi trimiterea lui la Filimon a fost alcătuită tot la Roma între anii 65-66. „Pavel cel pus în lanţuri pentru Iisus Hristos, şi fratele Timotei, iubitului Filimon, împreună lucrător cu noi…Te îmbrăţişează Epafras, cel închis împreună cu mine pentru Hristos Iisus, Marcu, Aristarh, Dimas, Luca cei împreună lucrători cu mine.”

   (Filimon v. 23-24)

   Din Faptele Apostolilor scrise de Apostolul şi Evanghelistul Luca nu reiese că Petru a fost la Roma.

   Din Epistolele Sf. Apostol Pavel nu se relatează prezenţa lui Petru la Roma.

   Din cele două Epistole Soborniceşti ale lui Petru nu este nici o menţionare că el ar fi fost la Roma.

   Şi atunci cum rămâne cu Primatul Apostolic?! Dar cu Statul papal?!

 

   Că Pavel a fost la Roma, a stat doi ani şi a propăvăduit cuvântul Domnului, ba a şi convertit, avem dovezi scrise. Adresându-se lui Filimon pentru Onisim îi zice:

   „Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri.”(Filimon v. 10)

   Epistola către Timotei întăreşte faptul că Petru încă nu sosise la Roma, iar marele Pavel rămăsese acolo doar cu Dumnezeu, cu Luca şi cu lanţurile sale.

   Îl întăreşte pe Timotei cu credinţa în Iisus prin sfaturile sale părinteşti: „deci, nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu. El ne-a mîntuit şi ne-a chemat cu chemare sfîntă nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărîre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor. Iar acum s-a dat pe faţă prin arătarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea prin Evanghelie. Spre aceasta am fost pus eu propăvăduitor şi apostol şi învăţător al neamurilor…Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind la Roma, cu multă osîrdie m-a căutat şi m-a găsit…Vrednic de crezare este cuvîntul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El…Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi…Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit… Sileşte-te să vii curînd la mine, că Dimas, iubind veacul de acum, m-a lăsat şi s-a dus la Tesalonic, Crescent în Galatia, Tit în Dalmaţia. Numai Luca este cu mine. Ia pe Marcu şi adu-l cu tine, căci îmi este de folos în slujire… Cînd vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele… La întâia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile; iar eu am fost izbăvit din gura leului.”

   (II Timotei 1, 8-11, 16; 2, 11; 3, 12; 4, 6-11, 13, 16-17)

   Ce ne spun cuvintele marelui Apostol Pavel, purtătorul de lanţuri la Roma, de prigoană, de suferinţă, de Evanghelie şi de iubire întru Domnul nostru Hristos?

  • mărturisirea omorârii morţii şi Învierea vieţii, Adevăr pentru care a fost ales propăvăduitor, apostol şi învăţător al neamurilor;
  • binecuvântare pentru Onisifor care l-a căutat şi l-a găsit;
  • imperativul Evangheliei: cine moare cu Hristos, învie cu Hristos!;
  • imperativul Suferinţei: toţi cei care îL iubesc pe Hristos vor pătimi!;
  • imperativul vieţii: Domnul îţi dă viaţa pentru ca să i-o restitui prin adevăr, credinţă, slujire, slăvire, luptă, libertate, jertfă, cruce, mărturisire, iubire!;
  • în preajma lui era doar Luca, iertându-i pe cei care l-au părăsit;
  • în apărarea sa a stat doar Domnul, Care l-a întărit, pentru ca fapta, credinţa şi dragostea sa pentru Cuvântul lui Hristos să ajungă la urechile tuturor;
  • absenţa tot mereu prelungită a lui Petru la Roma;
  • prezenţa ucenicului Luca lângă Apostol;
  • cercetarea de către Nero privind aducerea lui în lanţuri la Roma pentru care a cerut judecata cezarului;
  • ocrotirea şi îmbărbătarea dată de Domnul demonstrează că Apostolul încă mai avea misiune de propăvăduit, deci continuarea luptei sale;
  • sentinţa dată de cezar a fost de achitare, găsindu-l nevinovat, l-a dezlegat, l-a eliberat, l-a lăsat liber, toate acestea reieşind din rugămintea adresată lui Timotei de a i se aduce felonul, cărţile şi pergamentele.

 

   Aceste preţioase informaţii apostolice susţin faptul că Pavel era liber la Roma între anii 65-66, părând că după această dată ar mai avut loc încă o călătorie la Roma, care i-ar fi oferit sfântul mucenicesc sfârşit.

   Cum rămâne atunci cu Jertfa celor doi Apostoli Petru şi Pavel în anul 66, la Roma împăratului Nero? Mai ales jertfa apostolului Petru?!

   Eusebiu de Cezarea care s-a ostenit cu Istoria Bisericească a sa, încurcă lucrurile, încurcă anii, cezarii, apostolii, urmaşii acestora.

   În capitolele 1-4 din cartea a III-a, în primul din cartea a IV-a ş.a., Eusebiu informează că Petru s-a deplasat la Roma pentru a-l hirotoni pe Linus episcopul Cetăţii, iar în capitolul 13 din cartea a II-a relatează că Nero l-a omorât pe Petru, iar tot în capitolul 13, dar al cărţii a III-a, subliniază: „În al doilea an al domniei lui Titus, Linos, episcopul Bisericii romane, după ce a slujit-o timp de doisprezece ani, retrăgându-se, i-a predat episcopia lui Anacletus.*”

   * Anacletus a fost episcopul Bisericii romane între anii 79-88.

   Să vedem şi domnia împăraţilor romani: Claudiu (40-54), Nero (54-68), Vespasian (69-79), Titus (79-81).

   În anul 81, sub Titus, Linos s-a retras după 12 ani de păstorire, deci 81-12=69, ceea ce presupune că Linos a fost uns episcop între anii 69-70, dar Petru, spune tot Eusebiu plecase deja… în anul 66. În capitolul 4 al cărţii a III-a Eusebiu continuă şirul contrazicerilor: „Iar Linos, cel menţionat ca fiind împreună (cu Pavel n.n.) la Roma, primul după Petru e arătat atunci prin sorţi (ca succesor) la episcopia Bisericii Romanilor”? Cum se împacă <<primul după Petru e arătat atunci prin sorţi>> cu informaţia pe care ne-o oferă peste nouă capitole în cartea sa? Cum cel dintîi tras la sorţi de către Petru (la anul 66) este hirotonit abia pe la anul 69? Prin urmare este corectă afirmaţia pe care am susţinut-o că <<după Petru>> era de fapt „după Pavel”. Susţinem de asemenea că intervenţia în text a fost făcută alterând şi sensul-întrucît Apostolii nu au avut succesori.*” (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p.47)* Apostolii nu sunt păstorii credincioşilor ca episcopii, ci întemeietori de Biserici.

   Eusebiu şi-a scris Istoria bisericească, din auzite, contrazicându-se tot mai des sau i-a fost uşor „corectată” cu un pios aggiornamento?

   Relatarea că Linos a fost ales între anii 69-70, confirmă că Pavel venise la Roma în cea de-a doua călătorie misionară, după ce şi-a încheiat-o pe cea din Spania.

   În capitolul 40 al cărţii 60 din Constituţiile Apostolice se aminteşte doar de Pavel. Romanii n-au putut înlocui peste tot varianta lor. Cu contraziceri sau fără, lucrarea lui Eusebiu este totuşi un ghid, care dacă îl descifrezi corect nu te rătăceşti.

   În capitolul 15 din cartea a III-a, Eusebiu relatează: „În al doisprezecelea an al domniei acestuia (al lui Domiţian), lui Anacletus, care a slujit ca episcop al Bisericii romanilor timp de doisprezece ani, i-a urmat Clement.”

   Domiţian a urmat fratelui său Titus în anul 81+12 ani=93, anul celui de-al treilea succesor la Episcopia romană. Tradiţia voită şi acceptată apuseană susţine că şi Clement a fost ales tot de Petru. Dar cum? De unde? Din cer? Sau de pe pământ?

   Scrierile pseudo-clementine, mărturiile lui Irineu (140-202), a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (+165), privind relatarea evenimentului despre vrăjitoria lui Simon Magul care a determinat deplasarea la Roma a lui Petru pentru a-l contrazice sau a-l converti pe eretic sunt irelevante, fiindcă probabil au urmat „oferta”, <<Faptelor Apostolilor Petru şi Pavel>> , răspândite în secolul întâi de eresurile Eseenilor şi Ebioniţilor: „Acestea au fost alcătuite de creştinii proveniţi dintre iudei care nu se desprinseseră de închinarea Legii Vechi şi care îl atacau pe Pavel pentru învăţătura lui îndreptată împotriva cultului Legii Vechi. Aceştia, din ataşamentul lor faţă de închinarea iudaică, au pus bazele eresurilor Ebioniţilor şi Eseenilor.” (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p.50)

 

   Mărturia lui Dionisie al Corintului, prezent pe la anul 170, despre activitatea misionară a apostolilor Petru şi Pavel la Corint este întregită de Pavel în Epistola sa către Corinteni, în care mustră corintenii pentru tulburările provocate de alegerile lor privind Apostolul favorit: care al cui este?

„Căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe mi-a venit ştire că la voi sînt certuri; Şi spun asta, că fiecare dintre voi zice: Eu sînt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sînt al lui Chefa, iar eu sînt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel?”(Întîia Epistolă către Corinteni a Sf. Ap. Pavel 1, 11-13)

 

   Mărturia preotului Gaius către Proclu din jurul anului 200, care pomeneşte despre „însemnele” Apostolilor este de asemenea închipuită, fiincă ” însemne”  însemnau lanţuri şi morminte, ori doar Pavel a purtat lanţuri, cât despre morminte în acea perioadă de prigoană nici nu poate fi vorba, poate doar sub Traian sau Adrian în secolul al II-lea. Dar și de ceilalţi scriitori, care au consemnat evenimente din Istoria Bisericii, precum sunt : în 218 Minucius şi Felix în dialogul lor; în anul 240, episcopul Antiohiei, Dionisie şi preotul Lucian tot din Antiohia; în anul 250, în Erminia sa la Evanghelii a lui Amoniu Alexandrinul;  în 260, episcopul Antiohiei-Pavel de Samosata.

     Întrebarea care rămâne este de ce n-au consemnat, de ce n-au amintit, de ce n-au pomenit, de ce n-au relatat nimic despre prezenţa la Roma a lui Petru?!

 

   Când apare totuşi o afirmaţie a unui răsăritean, ea este trunchiată repede de un apusean: „Mărturia lui Origen despre moartea lui Pavel la Roma sub Nero este anulată de Clement al Romei, care istoriseşte că Pavel <<pînă la capătul Apusului ajungînd şi mucenicind înaintea stăpânitorilor a părăsit în acest fel lumea.>>   (Sf. Nectarie de Eghina, op. cit., p.54)

   Marcu şi-a scris Evanghelia în Alexandria ca tălmaci al lui Petru, mult timp după ce Matei a scris Evanghelia sa, din care s-a ghidat şi a copiat 42 de pericope.

 „Veghetorii” teologi latini , au plasat scrierea lui Marcu la Roma în prezenţa lui Petru.

   Au greşit, crezând că vor acoperi lumina Adevărului.

   Sfântul Apostol Petru nu are nici o vină, decât cea cu poporul „ales”. În rest el este MAREA VICTIMĂ a Ierarhilor romani pontificali de după veacul al VIII-lea.

   Până în secolul al VIII-lea, scriitorii şi ierarhii latini, în special Cyprian, Augustin, Vincent de Lerini au mărturisit despre egalitatea apostolilor şi în mod expres despre egalitatea episcopilor. După veacul al VIII-lea adevărul s-a măsluit, s-a falsificat.

     Marele Apostol Pavel cu opera sa misionară, jertfelnică, martirică a înconjurat lumea îm lung şi în lat, ajungând la toate neamurile.

     Ierarhii Bisericii Romei nu au urmat învăţătura Evangheliei şi Porunca Iubirii lăsate testamentar de Mântuitorul Hristos, Ucenicilor săi şi urmaşilor lor, ci au propăvăduit o doctrină politică de monarhie eclesială axată pe o autoritate despotică, lumească, exercitată prin cea pontificală. Ierarhii se prevalau de argumentul că „tradiţia” lui Petru de „căpetenie” a Apostolilor din vremea Mântuitorului, trebuie să se continue neîntrerupt şi după înfiinţarea Bisericii lui Iisus.

   Invenţia Primatului Apostolic s-a făcut prin uzurparea Sfântului Petru din treapta apostolică după urcarea sa la ceruri. Pentru a avea susţinere, invenţia teologilor latini a trecut la substituirea Adevărului scrierilor apostolice cu pseudo-scrieri romane.

   Ierarhii Bisericii romane au aruncat în joc tot felul de plăsmuiri şi măsluiri dintre cele mai pontificale. Nici una dintre scrierile apostolice nu confirmă activitatea misionară a lui Petru la Roma. Nici o lucrarea a Părinţilor, a Scriitorilor, a Istoricilor Bisericii Răsărite nu atestă misiunea evanghelică a lui Petru în Cetatea eternă. Poate cel mult sfârşitul, dar şi acela este pus sub semnul întrebării. Toate scrierile apostolice afirmă opera misionară la Roma a Apostolului Pavel. De fapt mandatul misionar pentru încreştinarea Romei i-a fost încredinţat lui Pavel direct de Mântuitorul Hristos.

   Atunci pe ce se sprijină Primatul papal? Poate în afară de invenţii, pe lucrarea lui Henryk Sienkiewicz (1846-1916), Quo vadis Domine, în care se relatează scena, nu a venirii, ci a plecării lui Petru dinspre Roma, de teama Crucii. În afara Cetăţii, Petru care pleca şi Iisus care venea s-au intersectat, fără ca Hristos să-l oprească. Atunci Petru l-a întrebat: Unde te duci Doamne? Răspunzând Iisus a zis: Să mă răstignesc în locul tău! Ruşinat Petru s-a întors în Cetate primind moarte mucenicească.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 3 martie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ADEVĂRUL DESPRE PRIMATUL APOSTOLIC ȘI STATUL PAPAL (partea I-a)

   „Primatul ar fi fost moştenit succesiv din primatul apostolic-Petru, ai cărui urmaşi sînt episcopii Romei care-şi au succesiunea de la papa Clement al Romei, ca urmaş direct al Apostolului Petru.”

                           (SFÎNTUL NECTARIE de EGHINA)

 

O scurtă retrospectivă a Bisericii Romei.

 

   Punându-l pe Apostolul Petru din ceata cerească a Apostolilor, nelegitim pe Scaunul de Episcop al Romei, i s-a uzurpat conferirea apostolică dată de IISUS.

   Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Biserica Ierusalimului care i-a încredinţat Apostolului Iacob, ruda Domnului, dar nelegitim Ierarhia Bisericii Cetăţii Sfinte.

   Urmaşii Apostolului Iacob s-au numit episcopi, apoi patriarhi, dar niciodată vicari ai Domnului Hristos.

   Dacă l-au numit pe Apostolul Petru, nu simbolic ci direct Ierarhul Episcopiei primare a Romei, latinii nu mai aveau dreptul să-l înlocuiască niciodată cu alt nume, chiar dacă sugestiv succesorii lui se intitulau urmaşul lui Petru…

   Calitatea inoculată Ierarhilor Episcopiei Romei de episcopus civitatis aeterne, s-a impus prin confirmarea Sfântului Apostol Petru ca Prim Episcop al Romei, deşi Apostolatul a fost instituit direct de Mântuitorul Iisus Hristos, nominal, fără transmitere ereditară, iar Instituţia Eclesială a fost instituită de Apostoli prin Pogorârea Duhului Sfânt. Ierarhii au fost confirmaţi de către Apostolii care au răspândit creştinismul în întreaga lume, fie dintre Ucenicii Apostolilor, fie dintre fii aleşi ai locului Cetăţii respective.

   Punându-l forţat pe Apostolul Petru pe scaunul Romei, Biserica latină şi-a revendicat şi s-a declarat cu de la sine putere-PRIMATUL PAPAL UNIVERSAL fundamentat pe:

  1. a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato Petro institutione);
  2. b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri Romani Pontificis);
  3. c) Natura şi esenţa primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus Romani Pontificis);
  4. d) Principiul infailibilităţii Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili magisterio). (Sf. Nectarie de Eghina, De ce papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Istoria Schismei (I), trad. din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 17)

   Alegerea Apostolului Petru pe scaunul episcopal al Romei n-a fost întâmplătoare. Raţionamentul a fost acesta: Petru ca Apostol era considerat de latini Vicarul lui Hristos, fiindcă, zică-se tot de către romani, Iisus i-ar fi încredinţat Cheile Raiului. Devenind primul Episcop al Romei, urmaşii săi papii nu deveneau vicarii lui Petru, ci Vicarii lui Hristos, care în mod implicit îşi exercitau puterea precum Hristos Arhiereul absolut atât peste Cer, cât şi peste pământ.

   Ierarhii celorlalte Biserici Apostolice, a Ierusalimului, Antiohiei, Alexandriei şi Constantinopolului s-au numit pur şi simplu Episcopi, iar ulterior Patriarhi.

   Biserica Apostolică Universală Luptătoare a Mântuitorului pe pământ era Mâna Sa dreaptă care binecuvânta lumea creştină, slujind şi slăvind Capul ei-Iisus Hristos. Cele 5 Degete de la Mână erau cele 5 Biserici Apostolice, dar cu următoare distincţie: Biserica Romei care reclama direct Ocrotirea expresă a Apostolului Petru, iar celelate Biserici Surori se considerau Fiicele lui Hristos şi ale Maicii Sale, dar şi privilegiatele tuturor celor 13 Apostoli, inclusiv a lui Petru.

   Cât timp Biserica Romei a rămas în sânul dreptei credinţe-Ortodoxia, dar substituindu-l pe Hristos-Capul ei cu Petru, a rămas numai sub energiile necreate ale Duhului Sfânt, fiindcă s-a alăturat consensului Sinodal al Bisericii Apostolice, alături de celelalte 4 Biserici Surori, altfel ar fi pierdut şi această brumă de har.

   Niciodată cele 4 Biserici Apostolice Surori: Ierusalimul, Antiohia, Alexandria şi Constantinopolul n-au renunţat la Capul ei IISUS HRISTOS!

   Niciodată cele 4 Biserici Apostolice Surori n-au renunţat la credinţa-Ortodoxă!

   Niciodată nu s-au considerat una superioară alteia canonic sau dogmatic!

   Niciodată nu au  râvnit hegemonia universală, ci s-au considerat un singur TRUP având Cap doar pe Fiul lui Dumnezeu-Mântuitorul Bisericii Sale cereşti şi pământeşti!

   Regele francilor Pepin cel Scurt (741-756), cu binecuvântarea şi invitaţia papei Ştefan II (752-757), a trecut în fruntea armatei în Italia distrugând regatul longobarzilor între anii 754-756, iar teritoriul cucerit a fost dăruit papei Ştefan II pe care papa inspirat l-a botezat:  <<Patrimonium Sancti Petri>>, punându-se astfel bazele STATULUI PAPAL UNIVERSAL- RESPUBLICA ROMANORUM între anii 754-755 și care a durat neîntrerupt până la 20 Septembrie 1870, când a fost desfiinţat de “Marele Inspector General”, grad 33 Giuseppe Garibaldi (1807-1882), conform instrucţiunilor primite de la Direcţia supremă a francmasoneriei*  şi reînfiinţat la 11 Februarie 1929, dar nu în limitele vechilor hotare.

   * (Paul Rosen, L’Ennemie Sociale, Histoire documentee des faites et gestes de la Franc-Masonerie, Paris-1890)

    Biserica Romei nu s-a zidit nici pe Jertfa Hristică, nici pe sacrificiul Apostolic, ci pur şi simplu pe sacrilegiul orgoliului, mândriei, hegemoniei

      Fazele preliminare Schizmei celei Mari:

  • împărţirea Imperiului roman de către augustul Diocleţian (284-305), în anul 286 în Imperiul roman de Răsărit cu capitala la Nicomidia şi Imperiul roman de Apus cu capitale la Roma;
  • mutarea capitalei Imperiului universal Bizantin la Constantinopol, la 11 Mai 330 de către Împăratul Constantin cel Mare (306-337);
  • împărţirea Imperiului Bizantin de către Teodosie cel Mare (379-395), în 395 între fii săi, Arcadiu (395-408) care a primit Orientul şi Honoriu (395-423), căruia i-a revenit Occidentul;
  • introducerea ereziei adaosului <<Filioque>> în Simbolul de Credinţă Niceo-Constantinopolitan, adică purcederea Duhului Sfânt: <<de la Tatăl şi de la Fiul>> de către latini, parţial în anul 447 la Soborul I de la Toledo, apoi în cel de-al III-lea, Toledo-589 şi Aachen 809, apoi definitiv în 14 Februarie 1014;
  • încorporarea provinciilor Iliricului oriental, Italia de Sud-Calabria, Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol de către împăratul Leon III Isaurul (717-740), şi confiscarea veniturilor Romei din acele provincii;
  • încoronarea regelui franc Carol cel Mare (768-814), ca împărat roman al Apusului în Noaptea de Crăciun a anului 800, de către papa Leon al III-lea;
  • respingerea pretenţiilor papei Nicolae I (858-867) de a impune primatul papal apusean şi asupra Bisericii Răsăritului, de către patriarhul ecumenic Fotie (858-867; 877-886), care l-a excomunicat pe papă în anul 867;
  • cardinalul Humbert fără împuternicirea superiorului său papa Leon al IX-lea care decedase la 19 Aprilie 1054, a emis un act de excomunicare prin care îi anatematiza pe patriarhul Mihail Cerularie (1043-1058), clericii şi credincioşii Bisericii sale Ortodoxe, pe care l-a aruncat pe masa Sfântului Altar a Catedralei Sfânta Sofia la începutul Sfintei Liturghii în Sâmbăta din 16 Iulie 1054 şi a fugit;
  • motivul principal al mârşavului act, al nelegitimei anateme a fost acelaşi: pretenţia universală a papilor asupra întregii Biserici din Apus şi Răsărit;
  • patriarhul Mihail Cerularie a convocat Sinodul de la 24 Iulie 1054, care a hotărât în unanimitate: anatema asupra papei Leon IX, a cardinalului Humbert, a delegaţilor papali şi a Bisericii romane.

     Cauzele fundamentale privitoare la schismă, revendicate de Biserica Răsăriteană:

    „pretenţiile arogante şi anticanonice privitoare la primatul Papilor Romei care contravin duhului Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, aşa cum este el formulat în Sfânta Scriptură, apărat şi păstrat de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice; inovaţiile introduse, prin care Biserica romană s-a îndepărtat atât de mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească şi  încălcarea autorităţii Sfintelor Sinoade, singurele care pot deţine adevărul în Biserică.” (Sfîntul Nectarie, op. cit., p. 18)

   Prin Schisma cea Mare de la 1054, când s-a rupt voit şi definitiv de trupul Bisericii Apostolice Universale, intitulându-se Biserica Romano-catolică, ea pierde definitiv harul Duhului Sfânt, nemaiavând calitatea de Instituţie divino-umană, ci doar de: Asociaţie, Federaţie, Confederaţie, Confrerie, Congregaţie papisto-umană.

   Patriarhul ecumenic Atenagora I (1949-1972), şi papa Paul al VI (1963-1978), printr-o <<Declaraţie comună>> rostită concomitent la Constantinopol şi Roma în 7 Decembrie 1965, au ridicat reciproc anatemele din 16 şi 24 Iulie 1054.

   CRUCIADELE APUSENE CATOLICE

 

   Cruciadele catolice au avut un scop religios: eliberarea Locurilor Sfinte de sub stăpânirea arabilor, la care s-au alăturat şi cauze politico-economice disimulate.

   Unii dintre cavaleri au căutat mântuirea, alţi spiritul de aventură, alţii bogăţia.

   CRUCIADA I-a (1096-1099), a avut drept corifei pe împăratul Alexios I Comnen (1081-1118) şi papa Urban al II-lea (1088-1099). Primul a pus aurul, celălat armata de cavaleri: flamanzi, germani, franci, bretoni, englezi, provensali.

   Grosul Cruciadei l-au format baronii şi nobii răsfiraţi pe patru grupe de cruciaţi:

   Grupa I-a sub conducerea ducelui Godefroy de Bouillon al Lotharingiei (Belgia), a contelui Robert de Flandra, fiul lui Wilhelm Cuceritorul (1066-1087) al Angliei şi fraţii Eustache şi Balduin de Boulogne cu cavaleri lotaringieni, flamanzi, germani.

   Grupa a II-a sub conducerea ducelui Normandiei, Robert de Courtheuse (1087-1105), fiul cel mare al lui Wilhelm Cuceritorul, i-a înrolat pe ambiţioşii cavalerii francezi, bretoni şi englezi.

   Grupa a III-a a contelui de Toulouse, Raymond al IV-lea (1088-1105), cu Adhemar du Puy, legatul papei a aliniat cavalerii provensali.

   Grupa a IV-a animată de ducele Boemond de Tarent (+1111), Robert Guiscard de Sicilia (1015-1083), fiul ducelui normanzilor şi Trancred (+1112), nepotul de soră al lui Boemond. Toate cele 4 grupe au adunat peste 200.000 de cruciaţi.

   Bătălia pentru Antiohia a durat 7 luni de zile şi a costat 160.000 de vieţi.

   Cruciaţii au înfiinţat primele state latine în Orient, Edesa (1098-1144), Antiohia (1098-1268) şi Ierusalimul (1099-1187), după „un masacru fără precedent în istorie, ucigând pe iudei şi musulmani, fapt care a compromis ideea de cruciadă.” (Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale. Manual pentru Seminariile teologice, Ed. I.B.M. al B.O.R. Bucureşti-1992, p. 246)

  CRUCIADA a II-a (1147-1149)

   Primul Principat latin a căzut definitiv în 1146, în mâinile emirilor arabi, fapt ce l-a determinat pe ducele Raymond de Edesa să-i ceară papei Eugeniu al III-a (1145-1153), o nouă cruciadă, ce s-a promulgat prin bula din 1 Decembrie 1145.

   Cruciada a II-a organizată de abatele Bernard de Clairvaux, i-a avut conducători regali  pe împăratul german Conrad al III-lea (1138-1152), şi regele franc Ludovic al VII-lea (1137-1180). Ambele armate şi capii lor şi-au dat întâlnire la Constantinopol cu scopul de a cuceri capitala imperiului bizantin şi numai diplomaţia abilului împărat Manuil I Comnen (1143-1180) a salvat imperiul creştin de Răsărit.

   Cruciaţii apuseni au ridicat la Ierusalim două biserici: Golgota şi Sfântul Mormînt între 1140-1149, pentru a-şi rezerva dreptul de monopol asupra Cetăţii sfinte.

   În 1148, cele două Case imperiale s-au unit: Bertha de Sultzbach, cumnata lui Conrad al III-lea, a devenit împărăteasa Irina (+1152), soţia lui Manuil I Comnen.

   Ludovic al VII-lea s-a aliat cu Roger II al Siciliei, dar intenţia lor a rămas pe loc.

   CRUCIADA a III-a (1189-1192)

   Cruciada a III-a a debutat din start cu înfrângere peste înfângere. Biruitorul a fost Saladin, sultanul Egiptului (1171-1193), care după atacul din 4 Iulie 1187, asupra Transiordaniei, Palestinei şi Siriei, au pierit 14 000 de cavaleri latini. A urmat Ierusalimul care l-a primit biruitor pe Saladin în 2 Octombrie 1187, pe care sultanii Egiptului l-au stăpânit până în 17 Februarie 1229, când peste aşteptări sultanul Malik al Kamil (1218-1238) l-a retrocedat creştinilor cruciaţi pentru 10 ani.

   În fruntea Cruciadei a III-a au stat 3 bărbaţi puternici: Friederich I Barbarossa (1152-1190), împărat german, Richard Inimă de Leu (1189-1199), monarhul englez şi Filip al II-lea August (1180-1223) regele francez. Constantinopolul a fost la un pas să fie atacat de augustul Barbarosa. După o primă victorie a Cetăţii Iconium-capitala turcilor selgiucizi, probabil sub aburii biruinţei, împăratul german s-a înecat în râul Selef-Cilicia la 10 Iunie 1190. Armata imperială a fost condusă de fiul lui Friederich I Barbarosa, Friederich de Şvabia doar până la Acra, fiincă moare şi el în luna Ianuarie 1191.

   Cei doi monarhi rămaşi în viaţă şi în Cruciadă şi-au jucat fiecare cartea sa: regele englez a cucerit de la bizantini la 6 Mai 1191, insula Cipru, iar împreună cu omologul său francez au cucerit pe 12 Iulie 1191, Acra. S-au certat pentru locul I, şi regele Franţei a părăsit cruciada întorcându-se acasă. Viteazul Inimă de Leu-Richard n-a reuşit decât un armistiţiu cu Saladin al Egiptului care a oferit cruciaţilor o fâşie din litoralul Mediteranei între Jafa (Joppe) şi Acra, mărită după cucerirea Beirutului. Leul s-a întors în Anglia, după ce i-a dăruit insula Cipru regelui Ierusalimului Guy de Lusignan, stăpânită trei secole prin descendenţii săi (1192-1489), când au cucerit-o veneţienii (1489-1571), apoi de turcii sultanului Selim al II-lea (1566-1574)

   CRUCIADA a IV-a (1202-1204)

   Iniţiatorul ei a fost papa Inocenţiu al III-lea, beneficiarul: Republica Veneţia angajată contra cost cu transportul cruciaţilor. Alt interesat a fost Alexios IV, fiul lui Isac II Anghelos (1185-1195) împăratul bizantin, înlăturat de pe tron şi orbit de Alexios III-Anghelos fratele. Alexios IV, în 1201, a ajuns să ceară ajutorul cruciaţilor pentru înscăunarea tatălui său, în schimbul supunerii Scaunului papal a Bisericii ortodoxe greceşti. Veneţia a pus umărul şi cruciada a IV-a sub dogele Enrico Dandolo a ajuns în Iunie 1203 la Constantinopol. După 10 zile de asediu, uzurpatorul de frate este alungat şi aşezat orbul Isac II Anghelos, care neputând plăti suma cerută de cruciaţi, a fost răsturnat în 25 Ianuarie 1204, aşezându-l pe Alexios V Dukkas Murtzuflos, dar nici acesta n-a putut plăti.

   Cruciaţii ca să nu piardă au asediat Cetatea bizantină Sfântă în Vinerea Patimilor -13 Aprilie 1204, trecând-o timp de 3 zile până la Înviere prin moartea pe Cruce, iar pe temelia de sânge curat au zidit Imperiul latin de Constantinopol (1204-1261), sub aura sângeroasă a lui Balduin de Flandra (1204-1205). Din imperiul cucerit samavolnic, 3/ 8 din teritoriu a revenit veneţienilor, Catedrala Sf. Sofia şi numirea unui patriarh veneţian în persoana lui Toma Morosini. Regatul Tesalonic, Macedonia şi Tesalia au fost oferite lui Bonifaciu de Montferrat, iar alţi cruciaţi şi-au fondat despotate şi ducate: Geoffroy de Villehardouin (+1278) a primit Despotatele de Ahaia şi Moreea (vechiul Peloponez), iar alţii  Ducatele Atenei şi Tebei.

   Aristocraţia bizantină şi clerul ortodox s-au refugiat în Asia Mică punând bazele Imperiului grec de Niceea (1204-1261), unde s-a întronizat şi Patriarhia ecumenică în anul 1308, Imperiul grec de Trebizonda (1204-1461), tot în Asia Mică şi Despotatul de Epir în Europa.

   Cucerirea Imperiului Bizantin la 29 Mai 1453, de către sultanul Mahomed al II-lea (1451-1481), s-a datorat prăpastiei adânci săpate între latini şi bizantini, prin ocuparea samavolnică de către fraţii cruciaţi a Imperilui de Răsărit între 1204-1261.

   CRUCIADA COPIILOR (1212)

 

   Un închipuit şi nătâng cioban francez Ştefan Etienne, izbit de o nălucire fantomică considerată chemare a adunat o cruciadă de copii francezi pentru Palestina. Regele Filip al II-lea i-a interzis plecarea copiilor, dar doi negustori atei, anticreştini i-au îmbarcat pe corăbii în portul Marsilia spre Orient. Două dintre corăbii au naufragiat, iar cei care au ajuns la Alexandria în Egipt şi în alte ţări arabe au fost vânduţi ca sclavi. Nicolae un copil german de nici 10 ani, a condus o legiune cu mii de copii din Colonia (Koln), trecând Alpii spre porturile italiene înspre Palestina. Cea mai mare parte a copiilor n-a supravieţuit.

   CRUCIADA a V-a (1228-1230)

   În cruciada a V-a s-au angajat Andrei al II-lea (1205-1235), regele maghiar, Leopold al VII-lea duce de Austria, nobili din Bavaria şi Austria, mărşăluind spre Palestina între 1218-1219. „După toată probabilitatea, între ostaşii lui Andrei al II-lea se aflau şi români din Transilvania.” (Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, op. cit., p.251). Aventura maghiarului a rămas doar aventură.

   Cu siguranţă că maghiarul monarh a avut tot interesul să sacrifice câţi mai mulţi dintre tineretul dârz şi luptător valah.

   A urmat a doua expediţie de germani, westfali şi olandezi plecaţi din Bremen sub conducerea conţilor George de Wied şi Wilhelm de Olanda, cărora li s-a alăturat şi fostul rege al Ierusalimului-Jean de Brienne, ce va ajunge şi împărat latin de Constantinopol (1229-1237). Au reuşit doar ocuparea portului Damietta, iluzie care a durat un an şi o lună, recucerit apoi de Malik al Kamil, sultanul Egiptului, pe care călugărul Francisc de Assisi (+1226) a încercat să-l convertească în 1219.

   A doua fază a expediţiei a pornit fără binecuvântarea papei, pe cont propriu a lui Friederich al II-lea (1215-1250), împăratul german, care deşi excomunicat şi înfierat de pontif ca „păgân şi musulman”, monarhul apusean la convins pe cel mai înţelept sultan al Egiptului,  Malik al Kamil să încheie la 11 Februarie 1229, tratatul de la Jaffa prin care a obţinut pentru 10 ani custodia „Ierusalimului (fără moscheea lui Omar), Betleemul, Nazaretul, ducatul Toron din Galileea de nord şi teritoriul Sidonului din Fenicia, pentru ca luptele dintre musulmani şi creştini să înceteze”

   (ibid., p. 251)

   Împăratul Friederich al II-lea a intrat la 17 Martie 1229, triumfal în Ierusalim, punându-şi singur coroana pe cap, apoi în Mai acelaşi an a cedat-o cavalerilor cruciaţi care au păstrat-o până la 23 August 1244, când au fost înfrânţi de turci.

   CRUCIADA a VI-a (1248-1254)

   În 1245 la Conciliul din Lyon, papa Inocenţiu al IV-lea (1243-1253), a emis bula pentru o nouă cruciadă, în fruntea căreia s-a oferit în 1248, Ludovic al IX-lea (1226-1279), regele Franţei. A iernat în Cipru, iar primăvara s-a îndreptat spre Egipt. A cucerit portul Damietta, însă în drum spre Cairo a fost făcut prizonier cu întreaga sa armată la Mansura în 1250, iar flota de pe Nil distrusă. S-a răscumpărat cu greu, pierzând însă şi portul. Timp de 4 ani a peregrinat cerşind după ajutoare.

   CRUCIADA a VII-a (1270)

     Mentorul ultimei cruciade a fost tot regele Ludovic al IX-lea, care s-a deplasat la Tunis sperând să-l convertească pe emir şi împreună să cucerească Egiptul. Ciuma a lăsat cruciada fără cap şi fără mulţi cruciaţi. Urmaşul şi fiul său Filip al III-lea (1270-1285), a reuşit un armistiţiu cu saracinii, întorcându-se în ţara sa.

  Uzurparea conferirii apostolice dată de Iisus ucenicului său Petru și alegerea forţată, nelegitimă, dar intenţionată a Ap. Petru pe scaunul Romei,a constituit temeiul  legitim în susţinerea Primatului Papal  Universal, iar Capul ei episcopul să fie numit, Vicarul lui Hristos.

       Cauzele Schismei Mari-1054 au fost politice şi religioase privind instituirea primatului apostolic-Petru şi Statul papal.

    Primele trei Cruciade,pornite din iniţiativa bazileilor bizantini s-au întrecut în excese barbare, jafuri păgâne şi crime inumane împotriva evreilor, arabilor, creştinilor ortodocşi  considerați schismatici.

    Cruciada a IV-a a prefăcut Ortodoxia Învierii Domnului în Răstignirea pe Cruce a Imperiului Bizantin.

     Cruciada copiilor francezi a fost un sacrilegiu soldat cu genocidul infantil şi vânzarea celor rămaşi în viaţă ca sclavi.

      Setea de glorie, de mândrie, de jaf, de bogăţie, de putere, de autoritate, au  călcat în picioare scopul pentru care fuseseră iniţiate cruciadele, pierzând cu totul caracterul creştin pe care şi l-au asumat.Cruciaţii germani, francezi, normanzi, englezi, veneţieni, maghiari nu aveau nimic comun cu demnitatea de cavaler şi nici cu onoarea de creştin.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 21 februarie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Aiud-Temnița-Iad și Raiul Deținuților Creștini (partea a II-a)

   „FIŢI OAMENI DE ONOARE şi MAI PRESUS de PARTIDE

   SLUJIŢI: PATRIA, PATRIA, PATRIA!” (Petru Gheorgheoni)

 

    „Faptul  că lucram împreună cu aceşti oameni remarcabili îl consideram un privilegiu sau, mai degrabă, un dar providenţial. Nichifor Crainic şi Radu Gyr îmi spuneau că sunt volumele lor de poezii şi că, fiind mai tânăr, trebuie să le scot în afara închisorii, lucru ce mi-l sugera deseori şi filosoful Petrovici.

   De la Crainic şi Radu Gyr, am învăţat sute de poezii, aşa încât, în ianuarie 1957, când m-am eliberat din Aiud, aveam în memorie peste 10.000 de versuri.”

              (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 67,70, 87, 94, 120,135, 168)

   De fapt este impropriu spus ca expresie: x, y, z, mort la Aiud, mort la Aiud…

   Corect ar însemna: x, y, z, condamnaţi la moarte de regimul comunist şi ajutaţi de

   administraţia închisorii: omorât la Aiud, omorât la Aiud…

   Râpa Robilor-marea groapă comună a Aiudului era mereu flămândă de schelete.

   Eroii-Martiri erau aruncaţi goi în groapă, uneori ciopârţiţi, fără cruce, fără preot, fără

   slujbă, acoperiţi cu pământ, cu crezul şi iubirea lor faţă de Patrie şi Dumnezeu.

   Prea multă jertfă curată, angelică, sfântă a primit această Râpă veşnic nesătulă:

   „Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,/ Cimitirul nostru tace, adastă;/ Aşteaptă

   sicrie sărace,/ Cu număr de smoală scris pe capace…”

                      (Radu Gyr, apud, Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 93)

   Deţinuţii politici, naţionalişti religioşi sfidau însă prin mistica trăirii lor groaznicele grozăvii oferite cu generozitate de regimul ateo-comunist, impunându-şi regula vieţii în sistemul concentraţionar al suferinţei: rugăciune, răbdare, credinţă, curaj, meditaţie, acceptare, nădejde, chiar iertare pentru călăi, după teologie, urmează alte preocupări de spirit elevat: „Într-un colţ, câţiva se perfecţionează în limba franceză, declinând şi conjugând. Dincolo, se face filosofie. Câţiva, pe lângă Gabriel Bălănescu, vorbesc despre poezie, literatură şi ziar… Eu stau lungit pe podele cu faţa-n sus şi cu mâinile puse cruce pe piept, gândindu-mă la viaţa veşnică… Staţionarea noastră pe podele durează luni la rând, vânătăile de pe şolduri se adâncesc şi reumatismele cresc.”

   (Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea Mare, vol. 3, Ed. „Credinţa strămoşească”, p.95)

    Aula încremenirii din forumul morţii de la temniţa Aiudului se numea Zarcă şi era cea mai fioroasă şi cea mai demonică încăpere care l-ar fi cutremurat şi pe necuratul.

   „Aici, la Zarca, au fost ucişi, în ger, în goliciune, în foame şi bătăi cei din grupul lui Agapi, în urma unei rebeliuni din interior (îmi scapă anul)…Sancţiunea a fost izolarea, goi goluţi, în plin ger, de -30 grade, cu geamurile de la camera de tortură de la Zarca sparte, drept pat betonul de pe jos, tavanul velinţă. Mai întâi le-au căzut degerate urechile, apoi vârfurile nasurilor albite de ger şi sprâncenele, genele, şi au sucombat pe rând, strânşi ciorchine unul în altul. Aşa i-au dus, sunând ca toaca, în car, la groapa comună, aşa a intrat în legendă grupul Agapi. Ei erau oameni de la dreapta eşicherului politic, hotărâţi a desfiinţa mitul comunist al anihilării adversarului… Foame, teroare, frig, era exact lecţia ce ni se aplica la Zarca Aiudului ardelean. Această Zarcă, mormânt al miilor de oameni nevinovaţi, în decursul a două secole de persecuţii fără egal, de la teroarea absolutistă monarhică la teroarea bolşevică, stârnea groaza în cei urmăriţi de regim numai când i se pronunţa numele diabolic. Era un fel de ecou, de groapă comună, contur de gamelă sură în zeamă neagră” (Vasile Scutăreanu, op. cit., p. 43-44)

   AIUD, care-şi propaga ecoul anagramă: IADU! IADU! IADU! IADU! IADU! IADU!

 

   La Aiud se continua bătaia pe aceeaşi partitură ca şi la celelalte penitenciare celebre, sinistre: „… Intrau în celulă, te puneau pe masa aceea, şi-ţi dădeau cât credeau ei de cuvinţă. Aveau nişte bâte ca nişte melesteie lungi, de cauciuc băţos.”

     (Pr. D. Bejan, Bucuriile Suferinţei–Viaţa unui Preot Martir, Hârlău-Iaşi, 2002,p. 95)

   Toţi delicvenţii gardieni, dintre care unii cu tâlhării destul de grele şi crime la activ arătau ca nişte fiare sălbatice, ca nişte hiene ce-şi priveau hulpave prăzile, jinduind în fiecare clipă, în fiecare moment să-şi încolţească şi să-şi strivească victima.

   Într-una din seri, victimă a fost părintele Constantin Stoicescu… Într-un târziu, a fost adus de gardian şi împins în încăpere, unde a căzut moale pe duşumea. Mi-am dat seama că fusese bătut crunt, tot corpul era o vânătaie peste care năclăia sângele.”

                             (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 130)

   Regimul totalitar comunist care s-a aşternut şi a ocupat samavolnic, sfâşiind şi ciopârţind Regatul Român Creştin condus de un rege nevolnic, neputincios, neprietenos neamului creştin, prietenos însă ocupantului străin ateu, ne-a lăsat moştenire aproape seculară un popor disperat, sfărâmat, prăbuşit, paralizat, năucit.

   „Un POPOR năucit şi disperat priveşte neputincios cum se prăvăleşte în neant societatea şi economia în care trăieşte, atâta cât a mai rămas după al doilea război mondial şi ce a mai putut încropi în cei peste patruzeci de ani de comunism.

   Este poporul român, care din 1940 încoace nu a mai zâmbit şi numai Dumnezeu ştie ce păcate plăteşte, că este supus unui calvar atât de prelungit şi dureros, astfel:

   -În 1940 au fost rupte din trupul ţării provincii întregi cu milioane de fraţi români;

   -Oştirea română a fost târâtă într-un război nimicitor de la Nistru până la Stalingrad şi de la Stalingrad la Praga, de către cei mai odioşi tirani ai tuturor timpurilor, A. Hitler şi I.V.Stalin. Sute de mii de ostaşi nu s-au mai întors acasă;

   -Rănile lăsate de război şi armistiţiu înrobitor impus de Stalin, s-au oblojit cu multă migală, multă trudă şi multe abţineri, dar nu s-au vindecat niciodată:

   -Triştii ani de comunism ar putea fi descrişi lapidar în câteva cuvinte sugestive; KGB, consilieri sovietici, sovromuri, dosare de cadre, securitatea, cenzura, ascultarea convorbirilor telefonice, cultul personalităţii, două ore de televizor, ziare standard, viza de ieşire din ţară, munca forţată, dărâmarea bisericilor, cartele, etatizarea conştiinţei, etc., etc.” (Hristea Ieronim, Tot Adevărul, Samizdat, p. 3-4)

   Ştiindu-se de condiţiile umane de la Sanatoriul T.B.C. al penitenciarului Târgu-Ocna, administraţia de la Aiud, unde predomina teroarea, tortura, tratamentul diabolic prescris bolnavilor, a înfiinţat o secţie de T.B.C., pentru a-i readuce pe cei bolnavi de la Târgu-Ocna, nu pentru a li se ameliora suferinţa, ba din contră, pentru a le agrava şi mai mult puţinele zile care le-au mai rămas în calendarul vieţii.

   Între 1955-iulie 1957, secţia TBC avea în primire următorii suferinzi: dr. Ionel Zeană, ing. Gheorghe Jijie şi Ştefan Sabo din Bucureşti; Vasile Marcel Popa, student, Nicolai Popa, Bordei Zamfir şi Grigore Caraza din Neamţ; Atanasie Berzescu-teolog din Lugoj; Vasile Alupei-elev din Zemeş-Bacău; D. Mitoiu-preot din Băceşti-Vaslui; Aurel Vişovan-student din Sighet; I. Mocanu-profesor, Teleorman ş.a.

   Cu toată bunăvoinţa autorităţilor penitenciarului  de a înlesni soarta arestaţilor cu Secţia TBC, starea deţinuţilor naţionalişti creştini ortodocşi din  Aiud arăta tot la fel:

 

   „Rupţi şi slabi şi ciuruiţi de ploaie,/ Vineţi în amurgul citadin,/ Zornăind sub bura de venin,/ Poticniţi în lanţuri şi noroaie,/ Strâmbi de lanţ, de burniţă, de foame,/ Ducem boarfa noastră-ntr-o boccea/ În oraşu-n care nu ne vrea,/ Beat de aburi calzi şi de reclame.” (Radu Demetrescu Gyr, apud, Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p. 53)

   Unul dintre protagoniştii închisorii Aiud a fost nemţeanul Grigore Caraza care, beneficiind de 3 procese a executat 23 de ani fără compromis, dar cu demnitate.

 

   În ziua de 31 August 1949, s-a coborât Apocalipsa stalinistă şi peste Poiana Teiului. Tânărul Grigore Caraza iniţiatorul grupării anticomuniste „Frăţia de Arme”, a fost arestat la 3 zile după ce fostul său colaborator al rezistenţei Pamfil Sălăgeanu fusese arestat şi-l dăduse în primire. Toată Valea Bistriţei a căzut în ghiarele sfâşietoare, pătate de sânge curat, ale Securităţii: Borca, Buhalniţa, Crucea, Farcaşa.

   Între cei arestaţi se aflau şi monahii: Varahil Moraru, Ioasaf Marcoci, Chesarie Ursu de la Mănăstirea Durău, Filaret Gămălău, stareţul Mănăstirii Rarău, preotul Vasile Gheorghiasa, părintele Mihai Mitocaru din Roman cu cei doi copii, primari, învăţători.

   În 18 Februarie 1950, Caraza a primit în baza Dosarului nr. 45/ 1950, prin Sentinţa nr. 166/  1950, 8 ani de închisoare corecţionară.

   Eliberat în 1957, rearestat în 1958, anchetat 9 luni, a primit în baza dosarului nr. 336/ 1959, prin Sentinţa nr. 349 din 16.06.1959, 23 de ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică. În temniţa din Constanţa a stat înmpreună cu camarazii Lotului Răchitoasa, 11, în lanţuri 106 zile, apoi după un popas de o lună la Jilava, au ajuns a doua oară la fioroasa temniţă Aiud.

   Pe când târa lanţurile grele, sub suferinţa apăsătoare, sufletul creştinului Grigore se elibera cugetând mottoul lui Victor Hugo: „Omul e făcut nu ca să târască după el lanţuri, ci să-şi deschidă aripile.”

   Batjocura delicvenţilor gardieni, părea mai usturătoare ca supliciile lanţurilor grele.

   „-Doamne, mă gândeam, Tu ai suportat bătăi, ţi-a fost coasta împunsă, ai avut coroană de spini pe cap, ţi-au fost bătute piroane în mâinile şi picioarele Tale, dar, totuşi, lanţuri nu ai purtat!” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 132)

   Ilie Tudor-tatăl marelui rapsod al tezaurului nostru folcloric, Tudor Gheorghe, arestat în decembrie 1958, a avut şi el parte, cântăreţ bisericesc fiind, de partitura lanţurilor grele în concertul prea prelungitei Simfonii a Suferinţei creştin-ortodoxe.

   „Au venit 5 fierari cu nicovale mici şi lanţuri, ni le-au fixat la glezne cu brăţări de fier, fixate cu nituri pe nicovale. Doi cu o chingă. Piciorul meu drept de stângul vecinului. lanţul avea circa 60 de cm. Am fost prins de părintele Sârbu.” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Ediţia a III-a, Constanţa-2010, p. 21)

   Nu numai administraţia comunistă avea slăbiciunea de a pune deţinuţii politici-religioşi în lanţuri grele, ci şi monarhia germană a dinastiei Hohenzollern, străină de neam, de credinţă, de tradiţie, nestrăină însă de împilare, de uciderea lui Mihail Eminescu, de uciderea miilor de ţărani răsculaţi, de aţâţarea politicienilor corupţi între ei pentru a fi uşor de manevrat, de afacerile veroase dinastice, de genocidul de stat comis de Carol al II-lea, de rapturile şi dictatele somate de vrăjmaşii seculari, uşor acceptate.

   S-a întâmplat în 9 Decembrie 1942, când un grup de naţionalişti români, creştin ortodocşi au plecat din Gara Capitalei peste mantia albă a Carpaţilor şi a Podişului Transilvaniei cu lanţuri la picioare, legaţi doi câte doi în cadenţă cu loviri şi injurii.

   Ajunşi la destinaţie li s-au tăiat lanţurile şi au fost repertizaţi la parter în celule. Pe peretele parapet două icoane împărăteşti i-au îmbrăţişat: Icoana Mântuitorului-Pantocreator şi cea a Maicii Sale cu Pruncul, ambele realizate de Costin Petrescu.

   Sub lumina proniatoare ţâşnită din aurele dumnezeeşti, Virgil Maxim a izbucnit:

   „-Fraţilor, nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul e cu noi. A venit aici înaintea noastră. Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam. El nu este pe Cruce! Ci pe Scaunul de Slavă, Biruitor. Noi suntem acum pe Cruce. Ca să ne ispăşim păcatele şi să ducem, prin El, neamul acesta la biruinţa împotriva celui rău, ca să ne învrednicim de aceeaşi slavă!

   Maica Sa a venit la căpătâiele noastre, să ne vegheze suferinţele şi durerile sufleteşti, rugându-se pentru noi Fiului său.” ( Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim, Bucureşti-2002, p. 73)

   Icoana Mântuitorului de la Aiud Îl reprezenta aşadar pe scaunul de slavă. Pe Cruce erau doar tinerii deţinuţi politici-religioşi. Lângă ei au ajuns şi elevii din Frăţiile de Cruce (F.d.C). Au stat un an, apoi trei ani la mina din Baia Sprie şi din nou la Aiud. Şeful F.d.C. Virgil Totoescu care a pătimit 14 ani în închisori, a stat „6 luni de zile în lanţuri la Aiud, în Zarcă.” (interviu realizat de Dragoş şi Ioana Ursu, la 11 Noiembrie-2009, 14 şi 21 August 2010 cu fostul deţinut-religios Virgil Totoescu; Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule…Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 50)

 

   Închisoarea împrumuta caracterul administratorului-director, iar acela la rândul lui cimenta în pereţii, în zidurile ei cernite de vieţile curmate prea devreme, prea nevinovate, faima lui funestă de fost individ şters, poate chiar nul într-o societate, care a parvenit rapid alăturându-se partidului-proletar sau ţâşnind în rândurile Securităţii diabolice, împrumuta nu chipul fiindcă el, ei, directorii-temniceri, nu mai aveau de mult chip divin sau uman, ci o înfăţişare schimonosită, vulgară, plină de ură, de venin, de violenţă, de bestie, de brută, de bădăran.

   Pe lângă toate acestea temniţa Aiudului purta încă efigia unei împărătese diabolice care avea pe conştiinţa ei murdară, criminală mii de vieţi ale ţăranilor valahi cărora Dumnezeu le dăduse Moşia şi Libertatea nemuririi dacice, dar pe care invadatoarea habsburgică îi făcuse sclavi, şerbi pe fosta lor moşie smulsă de grofii ticăloşi.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 13 februarie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ALEXANDRU IOAN CUZA-un DESTIN, o CONŞTIINŢĂ, o CRUCE, reflectat în viziunea spiritualităţii publicistice a lui Mihail Eminescu!

„Porți un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun.

   Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa.

   Să trăieşti, Măria ta! ”  

(MIHAIL KOGĂLNICEANU)

 

   În sânul fiecărei epoci, în pieptul fiecărei generaţii sunt coborârile şi suişurile acelui context social-istoric în care limba, religia, cultura, tradiţia câştigate şi păstrate prin jertfele milenare ale sângelui sfânt, Neamul, Naţiunea, Poporul nu trebuie doar să vieţuiască, ci să rămână cu voia Domnului suverane destinului suzeranităţii lor .

   Gândul, cuvântul, fapta, menirea, năzuinţa, lupta, jertfa, mărturisirea trebuie să aparţină doar Fiinţei Unităţii Naţionale a Românilor-PANROMÂNISMUL.

   Prin Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1821, a încercat instituirea Dreptăţii sociale, astfel ca Patria să devină norodul…,iar Statul să fie românesc şi fiecare liber.

   Revoluţia de la 1848, a încercat să pună lângă libertate şi noţiunea de proprietate, astfel ca pasul următor să uzurpe vasalitatea de sub jugul străin pentru a se putea înfăptui visul măreţ de aur al Unirii Principatelor Române.

   Orchestrarea şi dirijarea Revoluţiei de la 1848 a aparţinut masonilor, printr-o subtilă sugestie s-a indicat în programul revoluţionar din Ţara Românească şi art. 21, care prevedea: „emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.”

   În Ţara lui Ştefan cel Mare programul revoluţionar: „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”  a fost elaborat de boierul-cărturar Mihail Kogălniceanu care, la art. 27, se stipula: „emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni.”

    Unitate în cuget, în idei, în simţire, în credinţă, în dreptate, în faptă, în mărturisire, în dorinţă politică, pentru ca toţi românii să devină Fiinţa naţiei creştine româneşti al cărei trup politic să fie Statul naţional coslujitor fidel naţiei sale.

   Cauza unităţii unei naţiuni este întotdeauna o cauză sfântă şi se cuvine ca toţi fiii ei să o împărtăşească, ca pe Pâinea cea de toate zilele.

   „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Unitatea naţională dar e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi.” (Nicolae Bălcescu, 65/ II, 107-113)

   După destrămarea idealului politic Daco-România, înfăptuit de Mihai Viteazul, ideea refacerii unităţii politice a Daco-României are o cromatică vlaho-ruso-austriacă. Ţarina Imperiului rus Ecaterina a II-a i-a scris în această privinţă împăratului austro-ungar Iosif al II-lea la 17 Septembrie 1782, în Messager de Vienne:

   „Va trebui cred de a se stabili de mai ’nainte şi pentru totdeauna că între cele trei imperii (cel balcanic cu secundo genitură rusească la Constantinopol, cel rusesc şi cel austriac) va trebui să existe un stat autonom, totdeauna neatîrnat de cele trei împărăţii limitrofe. Acest stat despre care e vorba de a-l reconstitui, şi care a existat altădată sub numele de Dacia, va putea cuprinde Moldova, Ţara Românească şi Basarabia sub guvernul unui monarh creştin, aparţinînd ritului ce domneşte în aceste posesiuni şi asupra calităţilor personale şi a devotamentului căruia cele două Curţi imperiale să se poată întemeia pe deplin. E bine de a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămîie cu totul neatîrnat şi că nu va putea fi nicînd anexat nici la Austria, nici la Rusia şi asemenea că aceste două imperii nu vor permite nicicînd ca acest stat să fie cîndva supus unei alte puteri.

   Graniţele acestui nou stat vor trebui să fie delimitate despre partea Poloniei şi Rusiei prin Dnipru şi  Marea Neagră, iar despre Austria prin linia de achiziţiuni pe care le-am garantat M. V. Împ. printr-o clauză secretă a tratatului nostru, şi apoi prin Olt, până unde el se varsă în Dunăre. Despre Turcia noul stat ar avea drept graniţă Dunărea până la gurile ei.” (Apud., Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău, Carte moldovenească-1990, p. 295)

   Iosif al II-lea răspunde că în principiu este de acord, doar că această dorinţă o poate decide numai „soarta armelor.” „La acestea caută să adăugăm că Iosif II avea de gînd a uni acestui stat şi Ardealul, a da în el preponderenţă elementului românesc şi de a-l ţine întreg în atârnare de Austria. Singurul punct care-l supăra era confesiunea greco-orientală a românilor; de acolo încercări de-a cultiva repede poporul şi de a-l apropia de catolicism.” (ibid., p. 296)

   Bogdan Petriceicu Haşdeu, alt mare boier-cărturar, os domnesc, titan al enciclopediei şi rafinat condeier al publicisticii româneşti, cercetând direct în Colecţia legilor ruseşti, tomul 18, p. 44, descoperă că de fapt ideea reînfăptuirii Daciei Mari a aparţinut vlaho-dacoromânilor.

    Pe la 1767, Muntenia şi Moldova erau încă sugrumate de jugul grecilor-fanarioţi, iar Ardealul gemea sub biciul habsburgic care le sfâşia trupul şi viaţa. Sub această povară a deznădăjduirii vlahii s-au orientat spre o mână regală salvatoare, trimiţând soli la Petersburg în susţinerea cerinţei idealului lor.

   „Aşadară mai mulţi locuitori din câteşitrele ţări s-au înţeles unii cu alţii şi, alegând deputaţi, i-au trimis în Rusia la împărăteasa Ecaterina cea Mare, cerând ca ea să le acorde undeva aproape de Kiev un teritoriu întins, unde ei să fundeze o republică românească sub protecţiunea Rusiei, însă cârmuindu-se după legile româneşti, în limba românească şi având magistraţi naţionali români. Între celelalte, articolul 19 din acest act cerea următoarele: <<Rugăm pre înalta graţie imperială ca să ne acorde o diplomă de garanţie; însă numai neamului nostru românesc, sub care se înţeleg locuitorii a câteşitrei principate, anume moldovenii, muntenii şi transilvănenii, popor de o limbă şi o credinţă.>>” (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 134)

   Prin urmare cred că lucrurile s-au desfăşurat sub norma raţionamentului lor: deputaţii vlahilor au venit la Petersburg cu actul propunerii alegerii unui Principat autonom pentru ei, dar frumoasa şi înţeleapta ţarină Ecaterina a II-a, a cântărit îndelung, alegând varianta cea mai bună şi mai nobilă pentru ambele părţi şi s-a pronunţat după cum am văzut în scrisoarea trimisă monarhului Iosif al II-lea.

   Ţarina Ecaterina a II-a, a fost poate cel mai mare monarh pe care l-a avut  Rusia în întreaga ei istorie, demonstrând alături de caracterul de cremene, de natura ei complexă, veselă, veşnic îndrăgostită, veşnic iubitoare de viaţă, suverana artei, culturii şi modernizării urbane, conştientă de regalul ei Destin. Pe lângă această Corolă de calităţi rare, avea şi o extraordinară calitate de adaptare, aşa cum o rezuma prinţul Wiazemski: „Multe lucruri din istoria noastră se pot explica prin faptul că un rus, adică Petru cel Mare, s-a străduit să facă din noi nişte germani, în timp ce o germancă, Ecaterina cea Mare, a vrut să facă din noi ruşi.” (Vladimir Fedorovski, Viaţa Secretă a Ţarinelor. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana-2001, p. 105)

   Procesul de modernizare istorică a societăţii moderne româneşti descende în contextul „renaşterilor”  naţionale privind autodeterminarea şi întregirea etnică.

   Graţie tratatului de la 30 Martie 1856, al Congresului de la Paris s-au pus noile baze ale organizării legislative a Principatelor Române în cele două vestite capitale: Iaşi şi Bucureşti, ambele sub cupola Cetăţii Focşanilor unde s-au îmbrăţişat Muntenia şi Moldova, întru aşezarea fiecărui român în posesia dreptului său legitim garantat, care s-a făcut auzit printr-o dorinţă unanimă în vocile Adunării Ad-hoc. Conferinţele de la Paris nu s-au identificat cu dorinţele Principatelor Române, dar „zarurile fuseseră aruncate” şi oamenii politici români au trecut Rubiconul spre Unire, cu două mari deziderate: unul de excepţie, românesc-Unirea Principatelor sub un Regat Român, altul de inepţie, cosmopolit, ocult: prinţul străin care, a fost amânat până după detronarea Românului Cuza, perioadă ce a culminat cu epoca prea aplecării noastră către străini, exerciţiu de repetaţiune şi astăzi.

 Stindardul Constituţiunii putea aşadar, îmbrăţişa toţi românii din ambele Principate.

   Înainte mergătoare măreţului eveniment al alegerii Domnului Unirii, s-au cernut două profeţii ale unui român iubitor de Moşie, aduse la lumină românilor de unul din numărul foii României din anul 1858:

   „Cine ni s-a alegi de Domn nu o va gâci strigătul partidelor, ci o vroinţă din sus care, când timpul ei va fi sosit, însufleţi-va inimile deputaţilor prin sloboda-nţălegere şi sfătuire fiecărui dintr-înşii cu ceilalţi ş-a tuturor împreună. Acea voinţă din sus nu va alege de Domn p-unul din acei ce se sprijină de vuietul partidelor împuindu-se-şi ţărei, ci p-un român ce nu ţinteşte la scaunul domnesc, însă, alegându-să, va priimi-ncredinţata lui povară cu frica lui Dumnezeu…”

   Şi cea dea doua proorocie, ca toate proorociile s-a împlinit asemeni celei dintâi:

   „… Va muri pentru sine şi pentru rudele sale, pentru prietenii şi cunoştinţele sale, pentru duşmanii şi rău-voitorii de-nainte, va-nvia pentru a se jertfi-n tot ceasul binelui ţărei!”

   Să trăiască Măria Sa Vodă!

   (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 13)

    Dacoromânul are caracteristica sa genetică ancestrală întrupată întru credinţă, omenie, libertate şi adevăr:„Rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău-dacă e rău-fără făţărnicie; bun fără slăbiciune; c’un cuvînt ni se pare că atît calităţile, cît şi defectele românului sînt întregi, neînchircite; el se arată cum este.” (M. Eminescu, Articole politice, Ed. Minerva, Bucureşti-1910, p. 89)

   Clasa politică dominantă în Regatul Român s-a distins prin absoluta ei improductivitate. Dacă mama, ţăranul, meseriaşul, negustorul, învăţătorul, preotul – clasa pozitivă a societăţii prestează munca lor în valoarea beneficiului naţional, avocatul propriului beneficiu, demnitarul propriilor interese, arheologul fără o urmă a descoperirii sale, filologul academician cu o consacrare închipuită sunt angrenaţi doar în tulburare şi dezordine socială, neputând întemeia un stat adevărat naţional.

   „O populaţie flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituţiilor, nu poate reprezinta sentimentul înrădăcinat al ideiei statului, al armoniei şi solidarităţii intereselor naţionale.” (Mihail Eminescu, Opere Complete Colecţia Opera Omnia, Coordonator Gheorghe Buzatu, Tipo Moldova, p. 559)

 

   Gena politică a roşilor-liberali descende din funesta Dinastie fanariotă, primind parcă testamentar caracterul nemilos de exploatare viscerală a poporului, făcând cu uşurinţă jocul celui ce le aduce foloase şi tot cu uşurinţă debarasându-se apoi de el.

   „… nici cînd roşii n’au venit la putere prin propriile lor forţe, ci totdeauna sub o firmă străină… totdeauna însă ei s’au introdus sub auspiciile şi protecţia unui om de Stat străin de partidul lor, pentru a-l înlătura mai pe urmă, a dizolva adunările cărora îşi datorau venirea la putere şi a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie siguri, stăpîni absoluţi, necontrolaţi de nimenea.” (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 560)

   Nenorocirile repetate căzute asupra poporului român sunt puse în scenă de distribuţia intrigilor străine, cu prestarea figurativă a liderilor români politici care acceptă rolul unei politici-economice internaţionale în defavoarea celei naţionale.

   „Partidul roşu din ţara noastră este o creaţiune a politicei străine căci tuturor le trebuia un element incult şi demagogic de care să poată uza. În această calitate partidul acesta a pus mîna pe aceste idei şi le-a exploatat ca un mijloc comun de agitaţie politică contra elementelor sănătoase şi cuminţi ale ţării.”

    (Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău…,  p. 295)

   Liderii roşii: C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu şi-au slujit propriile interese, pe cele ale apusenilor, ale oculţilor şi când n-a mai rămas nimic şi pe cele ale românilor.

   Programa politică a lui C. A. Rosetti, agent rus infiltrat în Revoluţia de la 1848,  dictată de „conaţionalii săi transdanubieni”, s-a circumscris unui singur scop: „de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de a exploata, căci libertatea de a munci n’a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdeauna.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 482)

   Desigur şi I. C. Brătianu şcolit la Paris, uns de masonerie a avut şi el rolul său special în Revoluţia de la 1848, apoi în detronarea lui Cuza şi aducerea pe tron a lui Carol Hohenzollern, domnind politic şi economic alături de rege ca un mare Vizir.

   „Sigur d. Brătianu a spus în senat, că cestiunea drumurilor dumisale de fier se trata fără participarea ţării între Berlin şi Viena. Dar orice cestie, orice fleac de cestie devine în timpul guvernului roşiilor o întrebare de existenţă sau de neexistenţă a ţării.” (Mihai Eminescu, Publicistică, op. cit., p. 216)

   Cât de fidel se reflectă astăzi la aproape un veac şi jumătate partidul roşu-liberal din vremea profetului Mihail Eminescu şi partidul domnilor Johannis Werner Klaus şi Ludovic Orban. Deşi par patrioţi ei n-au fost, nu sunt şi nici vor fi. Deşi par campionii anticorupţiei ei au acumulat averi peste averi, dar nu prin muncă, ci prin chibzuinţa afacerilor veroase. Deşi par cu ifose şi aere de carte, ei sunt lipsiţi total de cultură.

   „Arate-ni-se, în adevăr, un învăţat în şirul roşilor, un autor însemnat în orice ramură, un economist, un juristconsult? Nu e nici unul… Singura raţiune e incapacitatea fundamentală a roşilor… Ce le lipseşte dar? Totul, afară de număr şi un organizator.” (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 560)

   Astăzi, „bogaţii” de ei în „intelighentie”, nu au nici număr şi nici organizator măcar.

   Ei reprezintă o formaţiune hibridă, pretinzându-se română, dar ajutaţi de elementul alogen încredinţează puterea străinilor. Naţionalitatea nu aparţine doar limbii, ci în mod expres şi imperios moralei creştine, spiritului-religios şi culturii Naţiunii. „Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă.”

  (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 575)

   În perioada domniilor demnilor Voievozi, a lungii Dinastii voievodale, Geniul românesc era parte integrantă, cu o limbă românească literară, cultă, frumoasă şi definitorie a dacoromânismului suveran şi suzeran. „Nicolae Bălcescu e de altminterea o dovadă că în limba românească pe vremea lui şi-nainte de dînsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gîndiri cît de înalte şi simţiri cît de adînci, încît tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei <<pomadate>> au fost curat în dauna limbii noastre.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 79)

   Totul se împlinea ca prosperitate şi spirit: populaţie, progres, limbă, religie, cultură.

   Muntenia sub Matei Basarab atinsese 3 milioane de cetăţeni, iar cultura creştină se revărsa bogată şi frumoasă peste marginile ţării. Misiunea Domnului valah pentru Neamul şi Moşia sa lăsată de Dumenzeu, Dacilor era conştientă şi asumată: „Doamne!-veniră străinii în moşia noastră şi’şi spurcară mîinile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri… oameni străini nouă, nu cu legea (religia) şi cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele.” (Apud., Mihail Eminescu, Opere…, p. 575)

   Distincţia pe care o face Domnul nostru muntean este destul de limpede între „lege” şi „rasă”, între „confesiune” şi naţionalitate!

   Uzurparea Dinastiei voievodale cu ajutor boieresc autohton prin substituirea elementului străin, samavolnic, fanariot a strivit totul: aristocraţia românească, populaţia, bunăstarea, tradiţia, rânduiala, cultura. „În scurt timp populaţia de trei milioane a Ţării româneşti scade la 700.000, şi aceasta într’o mizerie ne mai auzită.” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 575)

   După pedeapsa jugului secular al grecilor-fanarioţi, Domnul din Cer S-a îndurat şi ne-a trimis pe Domnul Tudor, cu pandurii şi cu revoluţia dreptăţii sociale, sub care: „populaţia creşte repede, limba se dezbracă în mai puţin de două-zeci de ani de cuvintele greceşti, turceşti, etc.,…progresul real şi repede al rasei române o face matură pentru unire… Se va observa că în timpul de la 1821-1866, se tipăreau şi se citeau cărţi, că rasa română este cea setoasă de cunoştinţe şi capabilă de a pricepe adevărul. Ei bine, după 1866 se ivesc tot fenomenele ce se constată pentru epoca de la 1700-1821. Populaţia autochtonă scade şi sărăceşte; cărţi nici se tipăresc, nici se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române n’are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul… Un adevărat sediment de pungaşi şi de cocote. ” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 575-576)

 

     Ţăranul român valah a rămas reprezentantul muncii lui cinstite şi harnice cu rădăcinile adânc înfipte în Tradiţia strămoşească, în credinţa creştin-ortodoxă, în moşioara sau bucăţica lui de pământ. El nu şi-a dorit mai mult, decât focul în vatră, icoana pe perete, crucea încrustată în pâine, în port, casa doldora de copii, iarba verde din curte, un petic de pădure şi un ogor de semănat. Nu râvnea la celălalt!

   Se spune că în vremea domniei marelui Voievod cult Matei Basarab, Vodă nu se ocupa numai de cultură, ctitorii, diplomaţie, ci şi de Moşia cea Mare a Ţării, nelăsând străinul să devină stăpân în Patrie lui, dându-se pildă de adevărat Stăpân: „care, dacă afla că un străin cumpărase o moşie în ţară, scotea numai decît banii din pungă şi i-o răscumpăra numaidecît, pentru ca nu un străin să fie proprietar în ţară.”

 (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 216)

 

   Ţăranul nostru n-a căutat în altă parte decât la vatra lui şi la cea a Neamului. El n-a umblat decât în portul regal naţional mulţumind lui Dumnezeu şi Maicii Sale în graiul dulce şi sfânt al limbii dacoromâne pe care a cântat-o cu sufletul său frumos pururea.

   După ce ţăranii au scăpat rupţi, sfâşiaţi, sfârtecaţi, împuţinaţi din luptele cu vrăjmaşii străini, au ajuns ca vita de povară, de jug sub greul car al roşilor, care după ce le-a luat şi puţinul ce le-a mai rămas, le-a strâmbat credinţa şi le-a stâlcit limba noastră sacră cu păsăreasca lor răpitoare, cu croncănitul unei sintaxe cosmopolite.

   „Niţică franţuzească învăţată de la vr’un coiffeur sau de la v’ro guvernantă, rătăcită prin Bucureşti, cetirea de romanuri rele şi de scrisuri beletristice asupra Statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de Stat şi de la cari am putea jura, că n’am auzit nici cînd un contra-argument serios la vr’una din întâmpinările noastre. Sofisme (deşertăciuni n.a.) cîte vreţi. Panglicării retorice, generealizări de ceea ce s’a susţinut în parte, strîmbări a tezelor ce s’a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înţelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d’astea cîte vreţi. Nici odată, dar nici odată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr.” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 572)

  

   Voievodului Grigorie Ghica, care făcuse din Iaşi capitala culturii, adunase în jurul său ilustre personalităţi: Alecsandri, Ioan Ghica, Hurmuzachi, Kogălniceanu, Laurian, Mavrogheni, Negri, Panu, Ralet, Sturza ş.a., fiind un înflăcărat militant al Unirii.

  „Anastasie Panu, care a văzut în Grigorie Vodă Ghica pe adevăratul promotor atât al Unirii cât şi al tuturor ideilor de reformă politică şi socială, l-a proclamat în Ad-hoc <<marele om al României>>.” (Eminescu, Opere VII. Publicistică. Coordonator ediţie: acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, p. 347)

   Cei doi fii-prinţi ai Voievodului Ghica, Ioan, general de divizie, deputat în Adunarea Ad-hoc şi Constantin consilier la Curtea de Casaţie au votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Unirii Principatelor Române. Ioan a primit demnităţile Afacerilor străine, a Ministerului de război, a elaborat alături de C. Negri proiectul secularizării averilor mănăstirilor patronate de greci, iar după alungarea lui Cuza a devenit vicepreşedinte al Constituantei. Ca ambasador la Viena, Constantinopol şi la Sankt-Petersburg a pus mai presus de toate, de viaţă, de familie, prestigiul României sale dragi şi frumoase.

   Faţă de poporul român, respectiv de ţăranul român smerit aşezat în firea lui şi prea cuminte rânduit de Creator, n-a prea cutezat nimeni să-l restitue dreptăţii creştine din sfera politicului, afară doar de – „singurele reforme mai mult sau mai puţin priitoare treptei ţărăneşti le-a făcut un domn absolutist, Cuza-Vodă, Dumnezeu să-l ierte!”

   (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 201)

   După anul revoluţionar 1848, liberalii-roşii prin fraze pretinse patriotice s-au erijat în revoluţionari, în formatori de epocă. În perioada mandatului lui Cuza Vodă, roşii au stat pe tuşă, până când le-a reuşit lovitura de stat de la 1866, când l-au substituit pe Domnul pământean cu un principe străin, acaparând capitalul realizat sub Cuza, la reuşita cărora, ruşinoasă şi laşă au contribuit şi parte a conservatorilor.

   Din vremea Voievodului favorabil Unirii Grigore Ghica, în sânul conservatorilor s-a născut partidul unionist, care a favorizat alcătuirea divanului Ad-hoc, care după unire s-au identificat cu năzuinţele tradiţionale ale poporului român.

   Primejdiile cele mari, nenorocirile grele s-au abătut atunci când grindina şi furtuna au căzut în interiorul ţării, provocând marile avalanşe distrugătoare ale străinilor.

   Superficialitatea, pasivitatea, uşurinţa, nesocotinţa, reaua credinţă, falsa religiozitate, absenţa majoră a moralei, a culturii, toate aceste stări nefireşti cuibărite în sânul poporului, marcate de micimea inşilor politici provoacă astfel marea Dramă şi profunda Tragedie ce covârşesc un popor cu o natură creştină, omenoasă, demnă, eroică, martirică, darnică şi mult prea iertătoare.

   Misiunea unui stat naţional într-o societate modernă creştină trebuie să ţină cont permanent de însuşirile caracteristice tradiţionale, milenare ale Neamului.

   „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri…Legăturile de sînge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comunitatea tradiţiunilor istorice şi identitatea vederilor religioase faţă cu alţii ne deschid şi netezesc calea înrîurirei pacinice şi binefăcătoare pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină buna-credinţă.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău…, p. 213)

   Ideea clară a reunirii ţărilor române în Trunchiul-Mamă Dacia Mare înfăptuită de Mihai Viteazul a fost aprinsă permanent în sânul ţăranului credincios, al clerului, al marilor boieri ai condeiului, foarte puţin în rândul Voievozilor şi deloc în rândul ierarhilor Bisericii Ortodoxe.

   Dincolo de graniţă Ideea Unirii a fost sprijinită de împăratul Napoleon al III-lea care, vrând să îndepărteze influenţa rusească din Imperiul Otoman şi să ridice în Orient prestigiul Franţei a sprijinit, dar nu cu multă tărie Unirea Principatelor Române.

   Conflictul între ruşi şi turci s-a declanşat în anul 1853. Trupele ţariste au uitat de voinţa fostei mare suverane Ecaterina cea Mare, din 1782 şi au invadat fără opunerea cuiva ţările române, silind retragerea din scaune a lui Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica. Salvarea noastră a survenit în urma coaliţiei franco-anglo-piemonteze care au declarat război ruşilor, obligându-i să se retragă din Principatele române.

   Au plecat ruşii de la noi, dar au venit austriecii tot ca invadatori, preocupaţi mult de grija ocrotirii noastre, gândind că vor rămâne până la urmă stăpâni.

   Conflictul militar s-a mutat în Crimeea, unde aceeaşi coaliţie a înfrânt trupele ţariste ocupând Sevastopolul, obligând ruşii să ceară pacea care s-a încheiat la Paris în 1856, patronată de Napoleon al III-lea. Privitor la clauza românilor, Tratatul sublinia următoarele: Sudul Basarabiei-Cahul, Bolgrad şi Ismail revin trupului moldav, Marea Neagră devine neutră, Regulamentul Organic desfiinţat, iar Principatele Moldova şi Ţara Românească rămân sub suzeranitatea otomană, înlăturându-se astfel protectoratul rusesc.

   Împăratul francez a dorit chiar atunci Unirea Principatelor, dar s-a opus diplomatic Austria insinuînd că românii nu vor să se unească. Puterile garante au lăsat ţările valahe pe seama dorinţelor românilor care au fost consultaţi prin adunările Ad-hoc.

   Turcii au numit în Principate doi caimacani: Alexandru Ghica în Muntenia, favorabil Unirii şi Teodor Balş, iar după moartea lui, bulgarul Vogoridi în Moldova, omul austriecilor, înverşunat Unirii, falsificatorul alegerilor privind divanul Ad-hoc moldav.

   Convenţia de la Paris-1858, a pus în balanţă soarta românilor, sprijinitorii Unirii fiind: Franţa, Prusia, Rusia; iar duşmanii Unirii: Anglia, Austria, Turcia. Astfel stând lucrurile s-a convenit că Principatele se pot numi Unite, dar cu doi domni pe viaţă, două capitale, două guverne, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, Principatele rămase tot sub suzeranitatea Porţii şi sub protectoratul Puterilor garante, având în comun legile, o curte de casaţie, o comisie electorală, toate la Focşani.

   UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

 

   În Moldova trei grupări boiereşti îşi disputau favoritul la domnie: una îl dorea pe fostul domn Mihail Sturza, a doua pe fiul acestuia Grigore Sturza, iar a treia în fruntea căreia se aflau Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri îl susţinea pe boierul de viţă colonelul Cuza, prefect de Covurlui, sub Vogoridi şi vicepreşedinte al Divanului Ad-hoc în Moldova. La 5 Ianuarie 1859, Adunarea legislativă l-a ales Domn.

   În Muntenia erau de asemenea mai mulţi candidaţi, dar cum favorit era Gheorghe Bibescu-fost Domnitor, s-a amânat alegerea lui în vederea pronunţării Moldovei. Cel care a înclinat balanţa în favoarea alegerii tot a lui Cuza a fost boierul doctor în Drept Vasile Boerescu, un eminent orator al epocii sale, care şi-a electrizat auditoriul:

  „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Au nu suntem toţi români? Au nu avem toţi aceeaşi patrie? Au nu suntem toţi fiii aceleiaşi mume?... Să ne unim dar toţi asupra principiului de Unire, asupra acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră. Să ne dăm mâna ca fraţii şi să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios creat de noi! A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei.” (Apud., Gheorghe Adamescu, Elocuenţa română, Ed. Librăriei Alcalay & Co., Bucureşti, f.a., pp. 122-124)

   Lupta pentru întâietatea puterii politice se purta între vechii boieri conservatori ai lui Barbu Catargiu, mare orator, mare patriot dar împotriva împroprietăririi ţăranilor şi roşii-liberali capitalişti conduşi de C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, aserviţi străinilor.

   Conservatorii erau aristocraţi, patrioţi luminaţi, jertfitori pentru ţară, în timp ce roşii-liberali erau iluminaţii care jertfeau ţara pentru scopurile lor cosmopolite.

   Cuza nu-i suporta decât pe ţărani şi tocmai de aceea voia să domnească autoritar.

   Doi ani de zile Cuza a domnit peste cele două ţări valahe, conform Convenţiei de la Paris. Ca să unească cele două ţări într-una singură îi trebuia aprobarea Porţii.

   Inspirat Cuza l-a trimis la Constantinopol pe diplomatul Costache Negri, care a reuşit. Însuşi Cuza l-a vizitat pe sultan în 1861, fiind primit cordial şi cu mari onoruri. Turcii au făcut un pas mai departe convingându-şi aliaţii să accepte şi să respecte Unirea definitivă. Congresul de la Paris-1856, Conferinţa de la Paris-1858 şi Convenţia din 1858, prevedeau în Principate: drepturi politice pentru creştini, iar pentru celelalte culte „dispoziţii legislative.”

   Cuza, deşi a rămas în legalitate faţă de Puterile Garante, cercurile israelite din ţară şi din afară nu l-au iertat, punând şi ele umerii la detronare Domnului Unirii.

   Ca să poată înfăptui reforma agrară, Cuza a trebuit să dea lovitura de stat în 3 Mai 1864, asmuţându-şi mai tare vrăjmăşia duşmanilor politici interni.

   Domnia lui Alexandru Vodă Cuza a fost scurtă, fiindcă duşmanii l-au împuns în coastă tot timpul, pentru că a făcut greşala fatală de a se debarasa de omul cel mai puternic, cel mai inteligent, cel mai folositor lui şi ţării, sfetnicul-prieten Mihail Kogălniceanu, iar ca domnie a fost lipsit de autoritatea unui adevărat suveran.

   (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 292-300)

   Complotul urzit împotriva Domnului pământean ales al Unirii.

 

   La ţesătura urzelii meschinei uzurpări din luna Mai 1864, s-au ostenit: mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, cu binecuvântarea, directorul ziarului liberal Românul, politicianul roşu C. A. Rosetti, soţii dr. Lamberti, medicul Mitropoliei, deputatul Panait Balş şi ministrul Constantin Şuţu. Ultimii doi complotişti în cazul reuşitei lovituri, aveau deja în mânecă Asul Chintei roiale: Constantin Şuţu, principe-caimacan de Valahia şi Panait Blaş, principe-caimacan de Moldova.

   Trădarea nu este completă dacă nu participă şi un înalt ierarh ortodox la ea.

   Frământătura Drojdiei iudeo-fariseico-greco-fanariot în rândul Clerului superior ortodox român-ispravnic pe Moşia lui Hristos, a dospit aluatul trădări.

   „D. dr. Lamberti, soţul doamnei Lamberti şi medic al casei sâtei mitropolii, a fost aginte principal al unora, din răi-cetăţeni, cari aveau de scop a aduce prin luptele lor din întru căderea Domnului Alexandru Ioan I, iar prin stăruinţele din afară de a dobândi rumperea Unirii şi numirea d-a dreptul a doi Domni, unul în Bucureşti şi altul la Iaşi.” (Monitorul oficial, 10 Mai 1864)

                                 

   Partizan adevărului, spirit franc, dârz, capabil, român, inimos cu ţărani cărora le-a dat a cincea parte din teritoriul ţării: „Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decît Cuza din ţară.” (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396) 

 

   Aşadar, în capul lui Cuza au sărit pe rând: israeliţii din lăuntru şi din afară, grecii bizantini, grecii fanarioţi, roşii-liberali şi o parte din uzura conservatorilor.

   „Monstruoasa coaliţie”: liberalo-conservatoare înzestrată cu ranchiună politică, ranchiună ocultă, orgoliu, laşitate şi trădare şi-a urzit diabolicul complot, reuşit în 11/ 23 Fenruarie 1866: silirea sub ameninţare vitală să abdice; silirea părăsirii ţării, neîngăduirea să mai vină vreodată în ţară, aducerea unui principe străin, „de bună voie şi nesilită de nimeni,” constituind astfel în istoria noastră naţională un „blam politic fără precedent. Beneficiarul, străin, al tronului, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu i-a mai permis niciodată lui Cuza revenirea în ţară, pe pământul căreia poate ar fi dorit să moară. A „îngăduit”, doar, să fie adus în sicriu, de la Heidelberg şi să fie înmormântat la moşia lui, Ruginoasa, în 1873.” (Conf. univ.dr. G. D. Iscru, Istoria Modernă a Româmiei, vol. 2, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-1998, p. 79)

   Prin lovitura de stat „monstruoasa coaliţie” a călcat în picioare voinţa naţiunii, punînd în pericol Statul, Unirea, Românitatea creştină, economia, ţărănimea, comerţul, meseriile tradiţionale şi aducând un surplus de ciocoime, un surplus al datoriei publice, un surplus de exploatare, un surplus de demagogie politică, un surplus de imoralitate în stratul gros al bogaţilor, o infuzie a „plăgii postulantismului”, întreţinerea a 40-50 000 de postulanţi: „boieri noi, săraci, dar fudui şi pretenţioşi”, căţăraţi în spinarea înconvoiată a ţărănimii. (E. A., IX, p. 343)

   După detronarea lui Vodă Cuza de către liberalii-roşii, cu fiecare clipă, cu fiecare zi, cu fiecare an, pătura ţăranilor, întreaga natură românească prestatoare de bunuri naţionale a devenit sub monarhia străină tot mai asuprită, tot mai apăsată de import.

   „Astăzi patrusprezece ani era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n’ar fi izbutit nici când dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n’ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării. Mişcarea care purta în fruntea-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre domnii cei mai patriotici din câţi au fost vre-odată în ţările Dunării române, cată să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari… Clase numeroase, cari aveau un drept la muncă şi cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei <<om şi om>>, le-a pus să concureze cu universul întreg, persistă şi azi în aceeaşi veche orbire, ameţite de fraze liberale-cosmopolite, ca şi când fraza ar fi fost cândva un echivalent al muncii reale şi al câştigului real.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 21-22)

   Fărădelegea complotului din 11 Februarie 1866, s-a impus prin stigmatul celei mai odioase laşităţi politice. Pe obrazul fiecărui Român: soldat, ofiţer, general, ţăran, învăţător, profesor, preot, gânditor, om de cultură vor curge lacrimi de ruşine faţă de crima, fărădelegea, laşitatea, mişelia „monstruoasei coaliţii”, liberalo-conservatoare.

   „Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate.” (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396)

   Se spune din Bătrâni că suntem ca Neam, ca Naţie, ca Popor o SEMINŢIE a CONTROVERSELOR, a PARADOXULUI, a ANTINOMIILOR: aleşi şi abjecţi, biruitori şi învinşi, credincioşi şi cruzi, divini şi diabolici, erudiţi şi nărozi, frumoşi şi farisei, generoşi şi avari, hotărâţi şi mişei, iubitori şi iude, înălţători şi învinşi, jertfitori şi jalnici, karmici şi atrofiaţi, liberi şi sclavi, martiri şi mişei, nobili şi proletari, ortodocşi şi atei, patrioţi şi apatrizi, răbdători şi aprigi, suverani şi vasali, şoimani şi şovăitori, temerari şi trădători, ţanţoşi şi obedienţi, universali şi uşuratici, verticali şi versatili, walahi şi venetici, ziditori şi uzurpatori.

   Altfel, spus dacoromânii au toate darurile cereşti şi toate deşertăciunile pământeşti!

   „Pe cât de mare fu curajul şi clarviziunea strămoşilor ce înfăptuiră unirea la 1859, alegându-şi Domn pământean pe ALEXANDRU IOAN CUZA, pe atât de inexplicabilă fu acceptarea trădării înfăptuită de inamicii coalizaţi.” (Petru Gheorgheoni, Năzuinţi şi Dejnădejdi. Ed. „Gândirea Românească”, Bucureşti-1993, p. 170)

 

   Cel mai marcat, îndurerat de acea infamie, de odioasa laşitate a rămas Eminescu.

    […]„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn…Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul ţării. ” (Timpul, 27 februarie 1882)

 

   Asupra trădătorilor şi laşilor complotişti de la 11 Februarie 1866, împotriva Domnului Unirii, marele poet Vasile Alecsandri a aruncat blestemul său şi al ţării:

   „Blestemul ţării tunând să cadă/ Pe capul vostru nelegiuit.”

   Domnul pământean a domnit conform timpului său între democraţie şi autoritarism.

Poetul, filosoful, profetul Mihail Eminescu l-a cunoscut direct pe Alexandru Cuza la Dobling-Viena, în ultima zi a anului 1869, pe când era la studii universitare în Austria.

   Prin cumnatul lui Cuza, Theodor Rosetti, Eminescu ştia tot ce intenţiona Domnul, diplomaţia sa şi tot ce se năpustea asupra lui din lăuntru şi din afară: înverşunarea roşilor-liberali, ostilitatea Marilor Puteri, care nu-i puteau ierta faptul că Domnitorul român şi boierii săi i-au învins, alegându-l Domn, contrar prevederilor lor, chiar a doua zi după finalizarea Tratatului de la Paris şi mai ales obţinerea suveranităţii absolute în relaţiile interne, dreptul dinastic ereditar ş.a. (E. A., XI, p. 20)

   Clarvăzătorul vremurilor Eminescu, îl considera pe Domnul Cuza, una dintre marile personalităţi emblematice voievodale ale românilor, preţuindu-i măsura domniei: „istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace”…, care prin „actele de suveranitate au adus imense foloase materiale şi morale statului.”(E. A., IX, p. 343)

      Micile fapte, ispite omeneşti inerente, nu l-au tras în jos spre cădere pe Cuza Vodă, ci faptele copleşitoare ale înfăptuirilor sale privind modernizarea societăţii româneşti, prin numeroasele sale reforme în: armată, justiţie, administraţie, economie, sănătate, învăţământ, finanţe, presă, împropietărirea a 40.000 de ţărani, Constituţia-Statutul Organic, legea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar devenea pentru prima oară gratuit şi obligatoriu, organizarea Curţii de Conturi, propăşirea culturii, extirparea corupţiei, secularizarea averilor bisericeşti străine neamului românesc, recâştigarea autonomiei Bisericii Naţionale, impunerea unei rafinate diplomaţii în plan extern, înfinţarea unei şcoli în Bucureşti pentru Românii din Macedonia şi Pind, intensificarea acţiunii de a înlătura jurisdicţia consulară, sancţionarea politicianismului corupt, laş şi perfid a liberalismului roşu antiromânesc.

   Alexandru Ioan Cuza a privilegiat neamul nostru cu înfiinţarea la Iaşi a primei Universităţi româneşti în Octombrie 1860, spre slava lui şi a românilor.

   Ion Ţiriac, marele sportiv, marele antrenor, marele magnat, marele român, care a cinstit România şi tricolorul ei pe întreaga planetă, a bătut timp de 15 ani la porţile străinilor, totuşi încântaţi de năzuinţa sa, apoi la porţile românilor, preşedinţi, premieri, lideri de partid socio-democraţi, roşi-liberali, care au încremenit când braşoveanul de aur le-a propus pe banii, munca, truda şi bucuria sa înfiinţarea unei Mega Universităţi româneşti care, să fie suverană tuturor universităţilor lumii.

   Aşa ceva se întâmplă o dată la 1000 de ani în istorie, şi ei, epigonii, cosmopoliţii, fanarioţii, nedezminţindu-se, rămân duşmanii Neamului nostru creştin ortodox.

   Alţii, precum guvernatorul B.N.R., Isărescu a luat cu japca Arenele Naționale de tenis obligându-l să organizeze turneul București la Budapesta !

   Astăzi în societatea contemporană domneşte ipocrizia, impostura, infantilismul.

   Dacă vine un Român să dăruiască mult Ţării lui este alungat. Dacă vine un străin să ia degeaba ori prin fraudă fiscală sau juridică pământ, provincie, ţară este bine primit!

   Toţi PRIVILEGIAŢII harului întru Hristos şi Neam sunt PROSCRIŞI de politicieni!

   Prin energia, capacitatea, voinţa, iubirea sa de Patrie, Domnul Cuza s-a dorit arbitrul conlucrării între conservatori şi roşii-liberali, înclinând balanţa democraţiei înspre autoritarism, măsură impusă de ordinea şi stabilitatea naţională, de adversităţile „roşilor” aşezate în calea reformelor domneşti.

      Profetul Mihail Eminescu care, s-a născut, a crescut, s-a întărit în lupta demnităţii şi a jertfirii pentru binele poporului său, a văzut în Cuza pe marele Bărbat de Stat, înzestrat cu voinţă, răbdare, inteligenţă, curaj, fermitate, excelent organizator, credinţă, onoare, jertfă, dragoste. Scuturând din temelii moşierimea, Cuza a înlesnit promovarea celei mai numeroase, celei mai reprezentative, celei mai jertfitoare pături a naţiunii, ţărănimea-forţa naţională cea mai productivă.

   Marele gânditor şi înţeleptul publicist Mihail Eminescu şi-a folosit Timpul în sprijinul Vremii domniei naţionale a lui Cuza, acuzând însă dur pătura „roşilor”-liberali care boicotau reformele, nesocoteau eforturile de aşezare a stabilizării sociale (cesiunile, desele schimbări de guvern), subminau drepturile Domnului, obligându-l astfel să-şi impună lovitura de stat: „ [… ] este dat a vă rosti dacă ţara trebuie să fie şi în viitor lăsată pradă agitaţiunilor deşerte care de mai mult de 5 ani desconsideră naţiunea, compromite securitatea ei şi împiedică orice progres, [vă este dat-n.n.] de a hotărî dacă naţiunea română este demnă de libertăţile publice cu care am voit şi voiesc a o înzestra şi pe care o majoritate privilegiată i le refuză.” (Monitorul oficial-2 Mai/ 1864)

   Cu spiritul său profund, cu erudiţia sa ce trece dincolo de lucruri, în chipul evidenţei, Gazetarul de Aur-Eminescu nu se aventurează în polemica politică, ci face o distincţie netă între autoritarismul naţional a lui Cuza şi absolutismul liberal al lui Ion C. Brătianu-Vizirul:

   „Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire […] absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o birocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi a populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi.” (E. A., XIII, p. 190)

   Nici regele Carol I, adus plocon de Vizirul-Brătianu cu masoneria română dirijată de cea internaţională nu scapă de justiţiarul Eminescu, care punând pe talerele dreptăţii: regimul pământesc al lui Cuza şi cel străin german al lui Carol de Hohenzollern, ultimul înclină balanţa sub greutatea corupţiei: „[…] faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Vodă Cuza se va ’ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol îngăduitorul, a doua ediţie a domniei fanarioţilor.” (E. A., XIII, p. 279)

   Demnitatea comportării Domnului uzurpat de liberali, în exil a fost edificatoare: refuzul de a se alătura opozanţilor lui Carol I, refuzul de a onora cele două mandate de senator de Mehedinţi-semn al preţuirii sale de către românii de seamă.

   Pentru Eminescu şi pentru posteritatea sănătoasă la minte şi la suflet a naţiunii, Cuza Vodă s-a aşezat în Phanteonul ROMÂNILOR CREŞTINI ORTODOCŞI, ca emblemă de intransigenţă şi model de democraţie autoritară.

   Interzicerea revenirii în ţară în timpul vieţii şi nu după moarte a Domnului pământean Alexandru Ioan Cuza, de către regele străin Carol I este ceva fără precedent care, pur şi simplu te lasă mut, stupefiat, interzis de o atare fără de lege.

   -Cât de mult se aseamănă liderii germani politici între ei!

  ŞI era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre

„S-a aflat atuncea prin sate că are să-l aducă pe Vodă Cuza cu trenul, pe la Burdujeni… Era vară, cald şi frumos, şi câmpiile numai o verdeaţă…Şi cum s-a dat vestea prin sate, a început a porni norodul de pretutindeni, ca să iasă înaintea trenului, prin gări…Am umblat şi eu noaptea două poşte şi m-am dus să-l aştept, în gară la Liteni…Era atunci într-o Duminică, şi lume de pe lume, norod mult se strânsese într-o parte şi-n alta a drumului de fier…Şi-am aşteptat noi, am aşteptat, şi într-o vreme s-a arătat şi trenul, venind încet, încet, ca la înmormântare…Şi oamenii tăceau cât vedeam cu ochii în lungul liniei şi toţi stăteau cu capul gol…Trecea trenul şi pe urmă se luau şi ei încet în urma lui…Dar în gară la Liteni s-a oprit…Şi era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre…Şi cum s-a oprit vagonul, a început a sui norodul: bătrâni, femei,copii, bărbaţi, toţi se suiau ca să-l vadă şi să-l sărute…M-am suit şi eu,-şi l-am văzut cât era de frumos, de voinic, şi tânăr încă…parcă dormea…şi parcă zâmbea, ca atunci, în sara ceea când a stat în faţa vornicului şi a zâmbit…M-a pălit aşa o jale pentru părintele nostru, că am început a plânge…Şi toţi pe câţi i-a făcut el gospodari pe pământul ista, toţi la câţi făcuse dreptate şi erau acolo-toţi lăcrămau…Şi tot se petrecea lumea, şi-l sărutau şi i se închinau…Şi după aceea iar a pornit trenul acela, cu sicriul, printre ogoarele pline de holde, ogoarele oamenilor, de dânsul dăruite.” (Mihail Sadoveanu, „Cuza Vodă”în „Povestiri de sară”-1910)

 

   Astăzi ne găsim ca pe vremea uneltitorilor roşii împotriva lui Cuza, cu o Românie a lor, răvăşită de morală, spulberată de sărăcie, lipsită de cultură, absentă de cult, inundată de farisei, plină de obedienţi, de laşi, de trădători, de mişei, de impostori, saturată de minciuni, fărâmiţată de politicianism, impregnată de populism, lipsită de aristocraţia elitelor creştine, de oamenii de caracter, de demnitate, credinţă şi iubire.

   O ROMÂNIE LIPSITĂ DE ROMÂNIA!

  Fond de carte bibliofil DUMITRU IONESCU

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 9 februarie 2019

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Discipoli de Excepție Dacoromâni ai Sf. Grigore Teologul

„Ieri m-am răstignit împreună cu Hristos, astăzi mă slăvesc împreună cu El; ieri am murit împreună cu Hristos, astăzi înviez  împreună cu El: ieri am fost îngropat  împreună cu Hristos, astăzi mă ridic din mormânt împreună cu El.”

    (Sf. GRIGORIE de NAZIANZ)

 

           Şapte Iubiri străbat Cerul şi Pământul Creaţiei Atotcreatorului: Dragostea faţă de Dumnezeu, Dragostea faţă de Fecioara Maria, Iubirea faţă de Patrie, de Vatra Străbună,   de  Neamul  Strămoşesc,  Iubirea faţă de Mamă, Iubirea faţă de Popor, Iubirea faţă de    Familie, Iubirea faţă de Aproapele, cel care este aproapele lui Dumnezeu.

        Prin urmare proverbul că: Românul are şapte vieţi, se adevereşte, prin cele şapte  inimi ale sale care nasc cele Şapte mari Iubiri.

       Ţesătura, urzeala, broderia acestor Iubiri o crează marii Artişti, marii Artizani aleşi.

       Dumnezeu binecuvintează Mama, Familia creştină în sânul căreia se nasc marile genii: dascăli, preoţi, călugări, monahii, poeţi, filosofi, artişti, scriitori, militari, medici,conducători, oameni de ştiinţă, eroi, martiri, cuvioşi, sfinţi.

       Dragostea lui Dumnezeu care, atribuie harul tuturor celor chemaţi, cere în schimb Iubirea tuturor aleşilor întru conferirea darului creaţiei pentru înfăptuirea tuturor idealurilor dar mai ales pentru Unirea şi Comuniunea în Toate: Patrie, Biserică, Cultură, Mântuire.

       Comunitatea Aleşilor alcătuieşte Elita Naţională Creştin-Ortodoxă, care slujeşte şi slăveşte deopotrivă pe Dumnezeu şi Neamul în filiaţiile lor: Familia Cerului, Îngerii şi Sfinţii şi Familia pământească: Patrie, Naţiune, Popor, Familie de sânge, Prieteni.

       După încheierea Misiunii pământeşti, mesianice a Fiului lui Dumnezeu: Întruparea, Naşterea, Propăvăduirea Evangheliei – Legea Iubirii, alegerea Apostolilor, Răscumpărarea Omenirii  în  faţa  Tatălui  ceresc  prin  Jertfa  de  pe  Cruce,  se deschide  astfel  Calea  răscumpărării fiecăruia prin participarea personală la jertfa propriei cruci, Învierea, Înălţarea la Ceruri, Pogorârea Duhului Sfânt şi Era Sa până la Judecata de Apoi, Trimiterea Apostolilor în lume şi propăvăduirea dreptei credinţe-Ortodoxia, prin ei şi prin Urmaşii urmaşilor lor, Sfinţii până la sfârşitul acestui pământ.

   Anumite Vetre Străbune creştine au fost rânduite de Dumnezeu pentru naşterea marilor Sfinţi, între ele fiind şi CAPPADOCIA- Regat tracho-dac independent (sec. III-II î.d.Hr.) situat în centru Asiei Mici, unde s-a dezvoltat în secolul IV, d. Hr., cea mai înfloritoare Şcoală dacică a Răsăritului creştin, CEZAREEA CAPADOCIEI, o primă ACADEMIE CREŞTIN-ORTODOXĂ, în care s-au format şi desăvârşit cei mai de seamă Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei Universale: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur. (I.A. Heikel, T. Mommsen, E. Klostermann, Die griechischen Schriftsteller, 8 vol., Leipzig (1902-1926); H. Berkhof, Die Theologie des Eusebius von Caesarea, Amsterdam-1939; Socrate, Istoria bisericească, VII, 14)

   Alţi Ucenicii de seamă ai celor doi mari Sfinţi Grigorie sunt: Grigorie Taumaturgul, Grigore Palama, Grigorie Sinaitul, Grigorie Decapolitul.

   GRIGORE-nume de inspiraţie protodacă, GREGORIOS, însemnând: inspirat, iscusit, hărăzit, veghetor. (Dicţionar Enciclopedic al Numelor de Botez-Anastasia)

   Numele creştin este predestinat destinului celui cel primeşte în dar la naştere.

   GRIGORE ALEXANDRESCU (1810-1888)

   Azurul veacului al XVIII-lea şi Zorii înaintemergători ai secolului al XIX-lea au aşternut aura liricii culte peste Principatele dacoromâne. Solii acelei zidiri de lumină care au îmbrăcat veşmântul primăvăresc al romantismului în Muntenia au fost boierii Văcăreşti: Ienăchiţă, Nicolae şi Alecu, Vasile Cârlova, iar în Moldova boierul Conachi.

   Grigore Alexandrescu-Fiu al Cetăţii Târgovişte, capitală domnească, simpatizant al mişcării paşoptiste, militant al Unirii Principatelor, spirit de profunzime patriotică.

   Înzestrat genetic, copleşit de har, purtător de lumină, încărcat de originalitate, Grigore Alexandrescu vine ca un Luceafăr al Munteniei care, va da o înălţime de cuget şi o rafinată strălucire lirismului românesc. Aparenţa de pesimism întâlnită în versurile sale, dezvăluie de fapt taina nădejdii creştine că lumea e Creaţia lui Dumnezeu şi deci, Omul creştin poartă în sufletul său Chipul frumos al Creatorului.

   Pesimismul la marii poeţi este de fapt un amplu exerciţiu al optimismului creator.

   Poeţii iau pulsul naţiei lor, starea comunităţii prezente şi-o înfiază, şi-o trăiesc, dar o redau în sensul împlinirii idealului naţional dorit de ei. În flacăra lirismului arde adâncul său spirit de analiză. Poetul prin excelenţă nu poate să facă din drama sa tragedia naţiei. Din contră, dorind permanent binele neamului, îşi reface el însuşi starea sa lăuntrică, astfel încât, meditaţia sa filosofică să concorde cu voinţa întru bine, frumos, adevăr, libertate, iubire, unire.

   În poezia Umbra lui Mircea la Cozia, Grigore Alexandrescu alege două nume de referinţă: Mircea cel Bătrân, marele Voievod valah, Domnul muntean îndrăgit şi de Mihail Eminescu, neînvins nici de stihiile naturii, nici de hoardele cotropitoare care a declanşat Marea Unire a tuturor dacoromânilor şi în parte a reuşit şi Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de suflet, ctitorită peste o veche vatră monahală, desprinsă dintre frumoasele taine ale poporului român, primind darul aşezări între cele mai frumoase ctitorii. Cetatea monahală este impunătoare, demnă de Neamul ei, demnă de Voievodul ei.

   Biserica mare străjuită de cele două paraclise ale căror turle se primenesc în apele legendarului Olt, l-a inspirat pe Grigore Alexandrescu în magnifica sa poezie:

  „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/ Către ţărmul din potrivă se întind, se prelungesc/ Ş’ ale valurilor mândre generaţii spumegate/ Zidul vechiu al mănăstirii în cadenţă îl izbesc.// Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute/ Şi puternici legioane p’a ta margine-ai privit,/ Virtuţi mari, fapte cumplite, îţi sunt ţie cunoscute,/ Cine oar’ poate să fie omul care te-a îngrozit?// Este el, cum îl arată sabia lui şi armura,/ Cavaler de al credinţei, sau al Tribului stăpân,/ Traian, glorie a Romei ce se luptă cu natura?/ Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?// „Mircea!” îmi răspunde dealul; „Mircea!” Oltul repetează;/ Acest sunet, acest nume, valurile îl primesc,/ Unul altuia îl spune, Dunărea se’nştiinţează,/ Ş’ale ei spumate unde către mare îl pornesc.”  (Grigore Alexandrescu, Opere Complete Poezii şi Proză. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti)

   Cozia a mai fost preţuită de Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Ceauşescu.

    Un grup de monahi ai mănăstirii au trecut tainic munţii în Ardeal înştiinţându-şi fraţii de acolo de Ceasul izbăvirii lor adus de Mihai Viteazul. Stăreţia i-a dăruit Domnului Unirii –„20.000 de aspri-argint şi 20 de cântare de plumb” (Valeriu Anania, Cerurile Oltului. Editată de Episcopia Rîmnicului şi Argeşului-Rîmnicu Vîlcea-1990)

   Cozia a primit la sânul ei şi pe frumoasa Teodora-mama lui Mihai Viteazul, cinstind-o în taina călugăriei ca slujitoare a lui Hristos, sub numele de monahia Teofana.

   În fiecare mare poet trebuie să sălăşluiască Dorul după Dumnezeu, ca să poată curge prin inima sa iubirea sacră de Patrie, ca să-şi lumineze conştinţa în raport cu credinţa străbună, ca să lupte şi să se jertfească pentru ca Neamul să urce pe înaltele culmi ale spiritualităţii religioase, pentru ca Naţiunea să rămână întregită, sau să se reîntregească şi să urmeze destinul mistic al mântuirii.

   Unirea unui Neam este Voinţa lui Dumnezeu, dar şi chemarea tuturor fiilor Patriei!

   Înfăptuirea Unirii însă se împlineşte doar prin alegerea celor Aleşi!

   „Să venim cu tot trecutul trainic în prezentul în care vieţuim, spre un viitor în acelaşi spirit, pe drumul nostru milenar prin istorie, un popor paşnic şi chibzuit şi hotărât, să iubim toate cele vrednice şi drepte, din tot ce împlineşte fiinţa umană în drumul ei zbuciumat prin univers, pe acest pământ dulce şi amar şi miraculos în care degustăm apropierea de Patrie.” (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, p.8)

   Dacă nu s-ar fi născut Unirea cea Mică, nu ar fi crescut nici Unirea cea Mare!

   În poezia Unirea Principatelor, autorul meditează adânc, se contopeşte cu inspiraţia şi trăirea patriotică reamintind politicienilor contemporani trecutul glorios al străbunilor care au punctat istoria Neamului întru eternitate, prin credinţa lor, prin răbdarea lor, prin jertfa lor, prin cinstea lor, prin demnitatea lor, prin onoarea lor, prin mândria lor, prin cultura lor, prin vitejia lor, prin dragostea lor, prin libertatea lor.

   „Români! Dulce e unirea! Ascultaţi… glasu-i răsună./ De la fiii României cere patrie comună…/ Steaua merge înainte, simbolu-i sacru pământ;/ Cum în Vitleem odată, stea din cer mântuitoare/ Conducea pe ’ncoronaţii cavaleri din depărtare,/ De la marginile lumii, către leagănul cel sfânt.//…În tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se ’ntâlniră,/ Şi ’ntr’o lungă îmbrăţişare pe Români îi înfrăţiră;/ Împrejuru-le stau dese umbre de măreţi eroi…/ Ele astăzi zbor în aer, inimile ’nflăcărează…/ Deputaţi! asupra voastră ei privirea-şi aţintează;/ Fala sau ruşinea ţării, se aşteaptă de la voi.// Fiii voştri vor ascunde a lor frunte în ţărână,/ Dacă voi acum veţi pierde marea cauză română/ Prin meschine interese ce ’n mici inimi locuesc;/ Timpul trece, omul piere, dar a patriei iubire/ E averea cea mai rară, cea mai scumpă moştenire,/ Ce dela părinţi de merit nobili fii o primesc.” (Grigore Alexandrescu, Opere Complete…)

   GRIGORE VIERU (1935-2009), poet, scriitor, membru corespondent al Academiei Române, doctor honoris causa al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, al mai multor universităţi, laureat al Premiului Naţional, al Diplomei Internaţionale H. Ch. Andersen, al altor premii naţionale şi internaţionale, Medalia de Aur a Agenţiei pentru Proprietate Intelectuală de la Geneva.

   „Putinţa de a aprinde lumânarea la flacăra unui trandafir-iată ce este poezia!” (Grigore Vieru)

   „Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost un destin, o mare conştiinţă a timpului nostru!” (Paul Surugiu-Fuego)

   Poetul Grigore Vieru s-a născut la 14 Februarie, în satul Pererâta, loc de răscruce pe malul stâng al Prutului, în fosta Cetate Hotin, odor scump al Eudochiei (nume predestinat) şi al lui Pavel, înmugurind ca un lăstar din tulpina Miracolului Eminescu, înflorind într-o autentică originalitate, cu Dor de Eminescu, cu Dor de Basarabia, cel care a primenit în icoana Mamei, chipul Femeii cu adevărat divin şi cel care a reflectat în Icoana Basarabie chipul celei mai frumoase Mirese.

„În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz…” (În limba ta)

   Grigore Vieru-bardul poet a fost un brav Ostaş, o Inimă de viteaz şi un Drapel al Unităţii tuturor Românilor într-o DACIE MARE.

   „Ca un magnific pendul ce timpurile ni le-arată, s-a nemişcat iernatic între ziua marelui Eminescu şi ziua ce va să vie a ierarhului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, el, copilul răsfăţat al durerii, Grigore Vieru.” (Marius Iona)

   Grigore Vieru s-a întrupat, întrupând: o singură iubire-vorbire-credinţă-fiinţă Românească în cele Trei culori magice:

 „Pe pământ străvechi şi magic/ Numai dânsa e stăpână,/ Limba  neamului meu dacic,/ Limba noastră cea română!”

   Grigore Vieru a fost o Stea lirică şi o Cruce a Destinului vlaho-dacoromân.

   „Fratele Vieru era un om al Crucii, un poet care-şi căuta calea spre sfinţenie.” (Gheorghe Zamfir)

   Poezia lui Vieru e limpede, curată, fierbinte, smerită ca o lacrimă de Fecioară.

   „Vieru a scris poezii senine, ca nişte icoane pe sticlă.” (Nicolae Dabija)

   Dăltuia literele cu eleganţa lui Brâncuşi şi versurile ca rapsodia lui Porumbescu.

   „Versurile veneau la Grigore Vieru dintr-o stare poetică firească. Scria dintr-o spontaneitate interioară extraordinară. El este unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a dat limba română…Numele lui deschidea inimile tuturor.” (Tudor Gheorghe)

   În Grigore Vieru s-au întâlnit: poetul, artistul, luptătorul, înfrăţitorul de neam.

   „A fost un mare poet, un artist neliniştit, aspirant la puritate şi desăvârşire.”

      (Rodica Mandache)

   Neliniştile metafizice se nasc în marile încercări, născând la rându-le marile genii.

   „Să nu uităm că Grigore Vieru s-a definit ca „Lacrima lui Eminescu”. Lacrima lui

 Eminescu putea fi doar pentru o Basarabie care astăzi nu e altceva decât „un copil înfăşurat în sârmă ghimpată.” Şi de noi depinde ca această lacrimă de durere să se prefacă în lacrimă de bucurie în ziua izbăvirii, în ziua împlinirii noastre ca Neam.” (Ion Ungureanu-ex-ministrul Culturii şi Cultelor)

   „Credinţa-n Mioriţa şi în grai,/ pe un pământ întrepătruns cu cerul,/ acesta-i simţământul ce îl ai/ intrând în poezia lui Vieru.// Nepot al Eminescului întreg,/ el nu resimte niciun fel de rană,/ decât atunci când toţi o înţeleg,/ recunoscând-o eminesciană.// Poeţi destui în lumea asta sunt,/ să cânte-n vers pământul, focul, fierul,/ dar noul mit al mamei pe pământ/ l-a-ntemeiat, în cartea lui, Vieru.// El are de-mplinit un testament,/ Mateevici i l-a lăsat odată,/ spre-a nu fi din istorie absent,/ să-şi ţină limba nefalsificată.// El s-a născut pe margine de Prut/ şi a trăit pe margine de soartă/ şi viscolele care l-au bătut/ de neam n-au fost în stare să-l despartă.”(Adrian Păunescu, Al neamului)

   Trecerea în transcendent şi-a pregătit-o nu pe puntea suspinelor, ci pe surâsul Giocondei sale dragi: Când?

   „Când am să mor/ să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi./ Lumea venită la mormântul meu/ va sta îngenuncheată/ în faţa ta mereu./ Ca nimeni să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu ca strămoşii, pus/ sub ierburi şi pământ-/ Îngroapă-mă-n lumina ochilor tăi,/ femeie de pe urmă,/ femeia mea dintâi.” (Omul Duminicii-Editura Prut)

   Grigore Vieru n-a murit. A urcat la întâlnirea cu Luceafărul Eminescu!

   Grigore Vieru-Simbol al renaşterii Basarabene!

   Grigore Vieru-Simbol al Limbii şi identităţii româneşti!

   Grigore Vieru-Stegar al demnităţii noastre Voievodale!

   Grigore Vieru s-a născut, a crescut, a trăit, s-a înălţat în Limba Română-Eminescu!

   GRIGORE STAMATE- OM cu DESTIN şi CONŞTIINŢĂ de ROMÂN

   În ochii prezentului, trecutul se configurează ca un Arc de Triumf, pe sub care au defilat momentele de biruinţă  în caleaşca sorţii ce tinde să se împlinească destin!

   Soarta este o împlinire firească, un dat natural al omului care rămâne în sine, înapoia sinelui sau merge alături de el.

   Soarta are doar trăirea pământească a celui legat de glie. Destinul aparţine purtătorului de Glie, urcând mai ales spre o întâlnire şi o împlinire cerească.

   Soarta aparţine doar prezentului acelui timp, deci, a trecutului. Destinul aparţine tuturor sorţilor, dar mai ales viitorului. Este aşadar deasupra vremurilor!

   Soarta se însoţeşte prea adesea cu suferinţa. Destinul urcă întru suferinţă şi binecuvântare: „Cerurile ne dau cu o mână şi ne iau cu cealaltă. În lumea noastră pământeană este un echilibru perfect în toate şi, cu cât treapta, pe care destinul ne-a situat la un moment dat, este mai înaltă şi împlinirile şi neîmplinirile sunt pe măsură.”

(Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea- Viaţa Mareşalui Prezan-Profesia de a fi român, Ed. Axioma Print, Bucureşti-2015, p. 257)

   Ecoul s-a prins de grinda albastră, România se întregea, natura cânta, iar cerul se primenea. O bulboană de lumină ivită din Darul hărăzit ne zugrăvea chipul Destinului.

   Soarta ar fi vrut să strige, dar n-a putut. Chemarea în revărsarea ei şi-a frânt ecoul de nemărginirea destinului care a risipit mireasma unui vis împlinit: Marea Unire.

   Sufletul vine primenit ca o naştere din alt veac, se cuminecă în Copil a cărui puritate zideşte ctitoria eroului şi toate căutările lui înfloresc şi-i împodobesc sinele.

   Destinul confirmă chemarea întru alegerea împlinirii unei mari înfăptuiri, prin alese virtuţi, deasupra cărora stau harul, libertatea, vocaţia, jertfa, iubirea, misiunea, cerul.

   Destinul celui Ales este ca o predestinare a sorţii ce transcende în plan suprafiresc.

   Destinul celor Aleşi este înnoirea sorţii care se răsfrânge în Destinul Neamului, rânduit într-o Vatră arhimilenară, ca o aşezare Carpatină sublimă, dăruită de Mărinimia Cerului, consfiinţind ca o Liturghie, permanenta venerare pentru Înaintaşi.

   Generalul Locotenent, dr. Grigore Stamate este Drept şi Demn faţă de Glia Străbună, faţă de Neamul său, pe care îl slujeşte cu idealul unei continue slăviri:

   „Am privit de sus, de la acea înălţime semeaţă a Carpaţilor, văile, pasurile şi trecătorile de-a lungul cărora bravul Mareşal şi-a orientat efortul strategic şi am avut posibilitatea să observăm, pretutindeni, cât de frumos şi de armonios aşezate sunt plaiurile româneşti, splendoarea şi tot ceea ce dă culoare şi farmec liniştii lor. Şi, nu am putut să nu ne gândim la înaintaşii care au făcut posibilă această neasemuită plăcere, de a-ţi delecta ochii cu acea integritate a pământului atât de românesc, încă liber şi neaservit aiurea.”  (ibid., p. 18)

   În Destin se reflectă toate Icoanele fiinţelor dragi, din trecut şi prezent, din cer şi de pe pământ, lângă care cresc: credinţa, nădejdea, Iubirea, deopotrivă cu toate năzuinţele sufletului frumos ce luminează fiinţa şi persoana ca o mare Sărbătoare, ca o Duminică a splendorii dincolo de prezent.

   Când un Destin păşeşte apăsat de istorie, aşa cum este dovedit destinul domnului General Locotenent, dr. Grigore Stamate, conştiinţa îl sprijină şi îl înnobilează drept un mare Român.

   Cinstire aleasă purtătorilor Numelui sfânt-GRIGORIE!

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 24 Ianuarie 2019

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Aiud-Temnița-Iad și Raiul Deținuților Creștini

“Am rămas drept faţă de neamul meu, de

   Biserica mea, de idealul acesta al slujirii”.

   (Vasile Turtureanu-23 de ani de temniţă)

 

          Dacă, vreodată curiozitatea te îndeamnă să pleci din Cluj-Napoca spre Alba Iulia, capitala Marii Uniri, drumul tău trece prin Aiud care, are o amprentă istorică, bogată. Pe vremea dacilor nemuritori, Aiud se numea Brucla, târg de viticultori înstăriţi, cu oameni harnici şi meşteşugari pricepuţi. Martor al acelor vremuri imemoriale este Mureşul. Undele sale uneori line, alteori zgomotoase povestesc şi duc istoria mai departe, din tată în fiu şi nepot, din ţară prin Tisa şi prin Dunăre în alte ţări.

   Mureşul Voievodal îţi aminteşte de Întregitorul Daciei Mihai Viteazul care, a trecut cu vitejii lui pe acolo în drumul spre cetatea Bălgrad. Tot el, fratele Oltului viteaz şopteşte despre lăicerii dârjilor, neînfricaţilor şi nemuritorilor moţi: Horia, Cloşca şi Crişan, făcând şi o reverenţă Tribunului Avram Iancu, cu preotesele-amazoane şi cu dacii lui drepţi ca bradul. Lui Axente Sever, unul dintre fruntaşii de seamă ai Revoluţiei de la 1848, îi poartă o pioasă şi caldă amintire.

   Mureşul a fost şi rămâne camaradul de nădejde şi de încercare al bravilor noştri ostaşi, eroi şi martiri în cursul istoriei şi în mod expres în timpul războaielor purtate pentru Întregirea Neamului nostru dacoromân.

   Deşi ştie atâtea şi atâtea despre uriaşa mogâldeaţă habsburgică, cocoţată pe trei etaje, cu trenă lungă şi gri, tace, suspină, lăcrimează şi cu capul plecat oftează…

   Doar marele geniu al Psalmilor de Suferinţă, Radu Demetrescu Gyr, martor, erou, mărturisitor, martir s-a încumetat să strige din adâncul sufletului său plin de lumină:

   „Ardealul de azi nu-şi mai cântă senin/ Rapsodia unui eroic destin/ Ci numai un cântec se-aude zălud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Codrul la dârze răscoale părtaş/ De-l întrebi despre Horia, eroul trufaş/ Răspunde ecoul cuminte şi nud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// În van întreba-vei izvor cu izvor/ Străbuna poveste cu vaşnic ctitor/ În susul primi-vei răspunsul lui ud:/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Aici e Aiudul! Aici e Aiud!/ Străbate prin inimi refrenul durut/ Aici unde viaţa îţi cântă un imn sfânt/ Un neam se-nconvoaie cu fruntea-n pământ.// Satan de-ar scoate ca vechiul lui vad/ Ar fi să se cheme altfel decât iad/ Ar spune-o desigur cu zâmbetul crud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!” ( apud., Gheorghe Laghiu, Aiud-am fost martor. Eksperimental Forlag Aarhus Cluj-Napoca, 1999, p. 15-16)

   În veacul al XVII-lea, sub habsburgi Aiudul devenea Comitat şi închisoare-tribunal.

   Cei mai demni români, oaspeţi ai temniţei au fost fruntaşii răscoalelor ţărăneşti izbucnite între 1839-1847, între care s-a remarcat marea eroină Ecaterina Varga, spranumită „Doamna moţilor”. (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 22)

   În acea vreme sinistra închisoare a înclinat înspre opţiunea de a fi gazda deţinutelor femei, după care ia o scurtă pauză de 7 ani, 1873-1880, când devine închisoare-tribunal. Între 1881-1882 temniţa s-a înnoit cu renumitul şi ultratemutul Pavilion cu 64 de celule, „Zarca”, însemnând cuşcă în limba vecinilor maghiari.

   În 1889-1892 s-a înălţat în forma literei „T”, Pavilionul cu 3 nivele, cu plase de sârmă care încorpora 312 celule normale, plus 8 celule fără lumină, „la neagra”, destinate doar românilor creştini ortodocşi de „24 carate”. La rândul său Celularul „T” era împărţit în două subcelulare, prevăzute cu balustrade ce te conduceau spre uşile grele din lemn masiv, care reprezentau emblema celulelor. (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 22)

   Temniţa-ctitorie a împărătesei Maria Tereza, cu aspect de cavou habsburgic i-a primit pe deţinuţii politici, în speţă pe religioşii naţionalişti, duşmani ai regimului ateo-comunist, cu geamurile camuflate, cu obloane groase şi grele, cu gratii în doliu roase de vremuri, cu uşi ferecate în lacăte surde, cu vizetă sfredelitoare care cenzura orice tremur, murmur, undă de lumina, şoaptă, adevăr, aer, inspiraţie şi respiraţie.

   O dată ce treceai de poarta închisorii, Calea vieţii urca înspre drumul Calvarului.

   Grigore Caraza, martor, victimă, supravieţuitor, mărturisitor dă altă configuraţie Academiei Ortodoxe Aiud. Celularul mare cu amprenta literei „T”, avea 4 nivele, cu 78 de celule pe fiecare, la care se adăugau alte două mari saloane. În braţele închisorii stătea puiul ei-Zarca–„o clădire cu parter şi etaj, totalizând 70 de celule-ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni.

De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.”( Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p. 54)

   La subsolul Celularului mare, aşteptau îngrozite două camere de tortură, prevăzute cu câte un butuc unde era instalat cel izolat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, obligat să-i dea ocol 17 ore din zi; sau cu verigi de fier fixate în beton între care victima era aşezată pe spate, fixată cu lanţuri de mâini şi de picioare, iar peste betonul rece, iarna se mai arunca frecvent găleţi cu apă pentru deliciul gardienilor.

   Izolarea des atribuită, des aplicată făcea parte din programul programat de distrugere a oricărei rezistenţe fizice, psihice, morale, spirituale, religioase, culminând deseori cu omorârea sărmanei victime nevinovate sau paralizarea ei pe veci.

   „Am coborât din celular cu <<haina în cap>>, am străbătut o curte pietruită, cam 50 de paşi, am coborât trepte de piatră, cu zeghea peste cămaşe, cu un prosop şi o batistă, am pătruns în gheţăria izolării. Uşa grea de metal s-a trântit cu zgomot. Am fost introdus într-o încăpere lungă de 8 metri, lată de doi şi înaltă de peste 4 metri. Fereastra mică de sus nu avea geam. Curentul tăia ca briciul. În fiecare dimineaţă se arunca pe jos o găleată de apă (pentru curăţenie?), care îngheţa imediat. Mâncare? Odată la trei zile raţia de celulă, adică 100 de grame de pâine, şi gamela de fiertură rece, în cele două zile, e drept, ne dădea o gamelă cu apă caldă.”  (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 59)

 

   Oraşul Aiud încorporat judeţului Alba, o vreme fiind capitală de judeţ, poartă în amintirile sale şi numele contelui Bela Bethlen. Anagrama numelui Bela este Abel, de la Abel cel ucis de fratele său Cain. Bethlen vine de la arhicunoscutul Bethleem.

   L-am pomenit pe acest grof, asupritor de ţărani, defăimător de români, fiindcă o rămurică amară din el, tot Bela Bethlen a fost colegul de celulă între aprilie-mai 1951, al celulei 253, cu nemţeanul Grigore Caraza, despre care îşi amintea cu amărăciune că „era un tip înfiorător şi mare duşman al românilor.” (Grigore Caraza,op.cit., p. 134)

 

   Penitenciarul Aiud devine în veacul al XX-lea, 1905-1937, închisoare de bărbaţi, primindu-i cordial, atât pe delicvenţi cât şi pe politici. În anul 1928, Codul Penal îşi desfăşura privarea de libertate astfel:

   „Aiud: corecţie-recluzie-muncă silnică;/ Braşov: recluzie;/ Bucoavăţ: recluzie;/ Caransebeş: corecţie;/ Craiova: corecţie;/ Constanţa: corecţie;/ Cernăuţi: arest-carceră-carceră grea;/ Chişinău: corecţie;/ Cluj: toate categoriile de pedepse;/ Doftana: recidivişti, pedepse disciplinare;/ Focşani: corecţie;/ Galaţi: corecţie;/ Gherla: institut corecţional; Iaşi: corecţie;/ Mărgineni: recluzie;/ Mislea: femei, toate categoriile de pedepse;/ Ocnele Mari: muncă silnică;/ Oradea: corecţie;/ Satu Mare: corecţie;/ Suceava: arest, carceră, carceră grea;/ Văcăreşti: corecţie.” (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 28-32)

   Amprenta habsburgică alterna cu zidurile grele, ursuze, posace pe care tremurau şirurile de sârmă ghimpată, cu zvâcnirile reflectoarelor, cu soldaţii ghemuiţi la pândă.

   Podelele prinse în stigmatul ţintuit de grofii maghiari, scrijelite de timp, roase de secole, injectate de suferinţă îşi aşteptau flămânde victimele curate spre devorare.

  „Afurisitul şi draconicul ctitor al acestui adevărat Turn al Londrei, plantat şi transplantat în cetatea Carpaţilor, este o urâciune, un cimitir viu, care respiră prin gratiile dese, ruginite, sinistră rămăşiţă a Habsburgilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Bastilie românească, ea n-a fost niciodată răgaz de gândire, nici spionului prins cu acte la sân, la frontieră, nici, mai ales, dizidentului politic care-şi aştepta călăul în zori de zi, după tipic, ca pe o izbăvire.” (Vasile Scutăreanu, Prin gulagul valah Ed. Majadahonda, Bucureşti-1995, p. 42-43) 

   Temniţa împărătesei habsburgice, izolată perfect, cu orice aerisire astupată, a forţat timpul să-i adauge arhitectural celulelor fioroase, rozătoare de sănătate şi sugrumătoare de vieţi, câteva crăpături, prin care să îndrăznească un licăr ţâşnit din albastrul minunatei fărâme de cer.

   „Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.”  (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 54)

   Închisoarea era prevăzută însă şi cu Ateliere de lucru în care se executau mobilă, confecţii din metal, de către deţinuţi în două schimburi. Munca era extenuată, fiindcă norma era peste putinţa de a se realiza, nici în condiţii perfect normale, dar mai ales în condiţiile inumane în care se zbăteau acele umbre de oameni, de creştini de elită.

   Şi cum toate aceste condiţii vitrege, draconice, dramatice nu erau de ajuns, la ieşirea din fiecare tură, deţinuţii aveau parte de o adevărată furtună de lovituri aplicate de gardienii înşiraţi în cordon de o parte şi de alta cu uneltele de lovire, ce cădeau năprasnic ca o avalanşe asupra bieţilor suferinzi.

   „Din câte ştiu, temniţa avea 275 de gardieni, dar în acel cordon cred că erau cel puţin 220-230. Îmbrăcaţi în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăţi de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuşti, formau un culoar sinistru, numai al morţii.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 168)

   Contrastul închisorii Aiud în vremea regimului comunist, privind temnicerii de pe partea terorii şi oamenii culţi de pe baricada deţinuţilor politici-religioşi era atât de evident, încât măsura lor părea ca de la pământ la cer.

   Vocabularul gardienilor din clasa delicvenţilor, cu sau fără nici o clasă, cuprindea doar câteva cuvinte-expresii proletare: alinierea, banditule, „afară bandiţilor”, „crucea mătii”, deşteptarea, drepţi, executarea, „faţa la perete”, „grijania mamii voastre”, „hristoşii mătii”, „iadul vă mănâncă”, „ia-l pe cinci şi ţine aproape…, încolonarea, „legea sunt eu”, „morţi veţi ieşi de aici”…

 

   „Îţi poţi închipui cam ce dialog puteau purta aceşti gardieni cu o cultură monosilabică, cu oameni ca: Petre Ţuţea, Radu Mironovici, Dumitru Stăniloae, Ioan Victor Vojen, prinţul Ghica, Calciu Dumitreasa, Dumitru Groza, Luca Dumitrescu, Ilie Niculescu, Nelu Rusu, Mircea Nicolau, Aurel Călin sau mai tineri ca Liviu Brânzaş, Florian Dumitrescu, Virgil Ioanid, Mircea Dumitrescu şi alte nume celebre. Pot să-ţi spun doar că Stere Mihalexe îi ştia pe Lucian Blaga, Dostoievschi, Thomas Mann şi pe alţii din scoarţă în scoarţă.”  (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 42)

   Temnița  Aiud-ului  are crestată istoria  calvarului  titanilor demnităţii şi culturii noastre creştin-ortodoxe: prinţul Alexandru Ghica, savantul aristocrat George Manu (mort la Aiud), filosoful, fost ministru Mircea Vulcănescu (mort la Aiud), teologul, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae membru al Academiei Române, eminentul filosof Petre Ţuţea, genialul poet Radu Gyr, teologul, poetul Nichifor Crainic-membru al Academiei Române, filosoful Ioan Petrovici, membru al Academiei Române, preot militar, istoric fost prizonier la ruşi Dimitrie Bejan, ilustrul general Gabriel Negrei, prof. univ. dr. Istrate Micescu (mort la Aiud), inginerul-poet Dumitru Oniga din Stupca lui Ciprian Porumbescu, inginerul Dumitru Cristea, inginerul Manciu-fost director al Uzinelor Reşiţa (mort la Aiud), Mircea Cancicov-ministru de finanţe (mort la Aiud), Alexandru Georgescu, inginer (mort la Aiud), directorul cotidianului „Porunca vremii” Ilie Rădulescu, prefectul judeţului Neamţ Darie Teodorescu (mort la Aiud), comandantul Batalionului 13 Vânători de Munte-Târgu Neamţ, Florin Isar, colonelul Eminescu, fiul lui Matei Eminescu, mezinul frate al lui Mihail Eminescu, căsătorit cu Porfira Sadoveanu, Vasile Turtureanu din Suceava, tot cu 23 de ani executaţi în temniţă, părintele Constantin Stoicescu, Victor Biriş și mulți, mulți alții…

   Majoritatea dintre ei ar fi putut pleca din țară înainte de a fi întemnițați dar au preferat să nu o facă. De ce oare ?!

   Conștiința că lupta cu vrăjmașul se dă pieptiș, curajul de a înfrunta soarta lor ce se regăsea în soarta țării atât de greu încercată, dar mai ales educația creștin-naționalistă, care nu admitea compromisul cu idealurile adânc înrădăcinate în întreaga lor ființă i-a determinat să rămână și să-și asume jertfa propriilor vieți.

   Uniți în suferință, deținuții politici de la Aiud au atins culmile trăirii în comuniune cu suferințele tuturor celorlalți camarazi de calvar care își ridicau ruga curată către Bunul Dumnezeu.

   Așa au reușit să se susțină reciproc și să aducă Raiul adevăratei IUBIRI  față de aproapele său în locul ce se dorea mormântul creștinismului ortodox românesc.

   Pentru că Raiul fiecăruia dintre noi, dacă vrem să ne dovedim creștini,  nu este bunăstarea proprie ci bucuria de a aduce celui de lângă tine un strop măcar de mai bine…

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 20 Ianuarie 2019

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a x-a)

    „Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu

    nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.”

                            ( MIHAIL EMINESCU) 

 

   Darul creaţiei conferit de Bunul Dumnezeu-Arhitectul absolut al Creaţiei Sale, unor chemaţi şi Aleşi, provoacă o bucurie surprinzătoare, inexplicabilă, permanentă, copleşitoare, cutremurătoare, înfiorătoare chiar, pe care foarte greu o poţi defini, înţelege, deşi eşti conştient că este alegerea, bunăvoirea şi bunăvestirea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat miraculos, Atunci, „la plinirea vremii”, în cazul alegerii Fecioarei MARIA întru Naşterea Fiului Său, vestită cu mult timp prin solia unor Profetese dintre Sibilele noastre thraco-dace, precum şi cea a marelui Arhanghel Gabriel-aducătorul Veştilor bune cereşti.

   Cybele/ Sybylla, din pelasga veche înseamnă „profeţitoare” (Hesiodi Theognosis, Oracolul Gaeei; Pausanias, Delphi; Cicero, Divin, I 36.79. Aeschy; Suidas, Sybilla; Friedlieb, Oracula Sibyllina)

   Una dintre Sibile, numită Persica, spunea: „Va veni în lume Proorocul cel Mare, din marginile de sus, printre noi. Din Fecioara Curata se va naşte, şi pe noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”.

   Sibila Sibica a primit mângâierea Duhului Sfânt prevestind Minunea cea Mare, pogorâtă peste daci: „Iată, va veni ziua cea luminoasă, în care Domnul Cel de veci, pentru păcatul tuturor, va fi trimis şi după trup va vieţui. O Jupâneasă (Crăiasă) pe care (pe) dânsul va avea, hrăni-l-va pre Dânsul cu sânul său, că aşa e taina dumnezeiească”.

   Sibila Delfica, având harul Duhului Sfânt, a scris despre Fecioara Curata aceste proorociri:

   „Maria, cunoaşte pe Domnul tău că va veni Prooroc pentru mântuirea ta. Acela toată lumea cu învăţătura Sa va lumina. Cade-se ca fiecare să-şi aducă aminte de Dânsul. Cu lucrarea dumnezeiească din Fecioara se va naşte şi va răcori inimile credincioşilor săi”.

   Sibila Himera este povăţuită de Duhul Sfânt să scrie aceste cuvinte despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu: „Fecioara, în veacul cel tânar care va veni, întru cinstirea omului va fi. Noi toţi o vom cinsti pre dânsa, căci pre Împărat îl va ţine în mâinile sale. Împăratul, căruia îi vor aduce daruri cei trei Crai credincioşi.”

 

   Sibila Laţia, cu îndreptarea Duhului Sfânt, a proorocit în acest chip: „Iată va veni în lume către noi Domnul cel bogat din ceruri. Naşte-Se-va din Fecioara Maria. Aşa se cade ,cu învoirea lui Dumnezeu, laudă să-i dăm. Cerul şi pământul şi îngerii IL vor cunoaşte”.

   Iar, Sibila Numeea prezicea în acest fel: „De la Domnul Sfânt într-acest chip, acestea sunt cuvintele cele de pe urmă. Adevăratele sânt şi vor fi în veac, care însemnează nouă Împăratul şi ne făgăduiesc venirea Lui în lume, care cu pace Va locui cu noi şi de toată lumea Va fi cu mila şi Va primi El trup omenesc. Domnul Dumnezeu cel foarte bun şi cu mila spre Fecioara o va lua de care va fi Lui Maică, încât o va vedea pe Dânsa în stat drept.

   Cu adevarat ne va întrece pe noi Fecioara aceea cu destoinicie, cu smerenie, cu fapte bune şi curăţenie. Pentru aceea, în pântecele său curat va dobândi pe Domnul Său, care din cerul cel înalt este!”.

   Sibila Heles lasă şi ea lumii următoarea mărturie sacră pentru nemurire: „Venirea Lui va fi însemnată foarte, aşa cum tocmeala cu Dumnezeu, înaintea oamenilor este ascunsă. Că mare minune se va arăta când Fecioara va spune lucrurile acestea.”

    Cea mai faimoasă dintre cele 12 Sybylle pe care le consemnează mito-istoria în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, ulterior în Grecia şi Roma, a fost Sibila Erythreea, fiica lui Aristocrates-Crinagoras (guvernator) şi a nobilei hiperboreene Hydole (născută la Roşia, pe valea Holodului). Sibila era născută la Mărmeşti-Roşia-Zarand (Marmissos, după Suidas), „loc sfânt al mamei Mari” (Rheea-Deciana-Cybelle), „soţia lui Saturn”, după cum spune chiar Sibila lângă Râul Ida (transformat în Muntele Ida, lângă Troia). N. Densuşianu afirmă că: „Întreaga catenă a Carpaţilor a fost odată domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Mai ales în Munţii Apuseni, auriferi ai arimaspilor şi agathyrşilor, s-au găsit urmele unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale înaintate din timpurile cele mai vechi.”

   (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova; Pausanias (sec. II), Descrierea Eladei; Suidas (sec X, d. Hr.) Lexiconul bizantin; Ovidiu, Ponticele; Th. Zielinski, Sibylla, Editura „Meta”, 1994)

   Deci, Profeţii de mai târziu au avut ca izvor Oracolul profeteselor-Sibilelor protodace.

   „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!

   Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”                (Luca 1, 28-29)

   Maria fusese aleasă de Tatăl ceresc, cu bunăvoinţa Fiului şi cu dragostea Duhului Sfânt, ca cea mai pură, cea mai smerită, cea mai darnică, cea mai frumoasă, cea mai înţeleaptă, cea mai jertfitoare, cea mai iubitoare de Dumnezeu, Fecioară dintre aristocraţiile dacice pământeşti, fiindcă în ea sălăşluiau toate virtuţiile divine în care se putea întrupa Logosul dumnezeesc.

   Aşadar, prima cuminecare deplină, totală cu Cuvântul dumnezeiesc din lumea Creaţiei lui Dumnezeu a făcut-o Fecioara Maria din seminţia preaaleasă pelasgo-geto-dacă.Pentru contemporani dar mai ales pentru creștinii ce urmau să I se închine Aleasa Vlahă avea să fie numită Vlaherna Eleusa!

   Bucuria Fecioarei Maria s-a ţesut în inima ei angelică, în fiinţa ei pământeano-cerească şi în sufletul ei curat prin cea mai copleşitoare expresie a cântării frumuseţii Frumosului divin.

   „Măreşte sufletul meu pre Domnul, Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia Fiicei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!”

                           (Luca 1, 46-48)

   Bunavestire este aşadar, momentul copleşirii de har, când Dumnezeu te îmbrăţişează prin alegerea Sa întru a odrăsli Frumosul Creaţiei Sale în creaţia suavă, angelică a Demiurgului.

   Bunavestire este Darul binecuvântat de Dumnezeu oferit mărgăritarului rugăciunilor de mulţumire al Fecioarei Maria care, au urcat suav, mistic, azurul serafic de lângă Atotcreator.

   Rugăciunea, psalmul, imnul sunt călăuziri şi împliniri întru misiunea şi vocaţia profetică.

   Luceafărul POEZIEI româneşti Mihail Eminescu, cel care prin toată fiinţa sa a adus Omagiu FEMEII, i-a închinat celei mai presus de toate, Crăiesei Maria, cel mai frumos psalm.

   Rugăciunea Profetului nostru adresată SUMEI SERAFICE de PROFEŢI-MARIA este în primul rând o rugăciune pentru Neamul său protodac, pentru poporul dacoromân care este bântuit în Vatra sa milenară rânduită din mila Sfântului, de restriştea neputinţei peste care se revarsă vâltoarea vremurilor grele, apăsătoare din lăuntru sau cele des provocate din afară.

   Mihail Eminescu era un bun cunoscător al limbilor sacre: aramaica, greaca, sanscrita, care de fapt aparţineau trunchiului protodac al pelasgo-tracilor, locuitorii ancestrali ai pământului.

   Crai-înseamnă prinţul, regele sau împăratul aparţinător al acestui sacru pământ geto-dac.

   Crăiasă-înseamnă Cea aleasă: adică, Aleasă de Dumnezeu, Aleasă de Neam ca Împărăteasă a acestui sfânt Pământ şi a acelui serafic Cer.

   „Crăiasă alegându-te, semnifică de fapt: Tu eşti Împărăteasa cea Aleasă, ce ne reprezinţi!

   Poetul, Profetul, Preotul sunt întâi stătătorii slujitori şi slăvitori ai Atotcreatorului, ai Logosului şi ai poporului lor care, cer în rugăciune şi în faptă bună, iertarea, ocrotirea şi ajutorul lui Dumnezeu prin şiragul aprins al rugăciunilor-plângeri de foc, adresate Maicii Domnului, pentru Domnul Iisus Hristos, Fiul ei-Împărat al Cosmosului:

   „Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem, rugîndu-te,/ Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie!// Noi, ce din mila sfîntului,/ Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă a noastre plîngeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Prea Curată/ Şi pururea Fecioară, Marie! (RUGĂCIUNE)

 

   Străfulgerarea acestei splendori a creaţiei, picură în suflet nemărginiri din icoana paradisului ce se reflectă deopotrivă în minte, în inimă şi în suflet ca o simfonie celestă ce încântă totul în fiinţă şi persoană unde vibrează mirific chemarea chemărilor de sus.

   Creaţia întru Frumos devine astfel o cântare de mare rafinament cultic, liturgic a inimii, dând chip diafan raţiunii coslujitoare, coslăvitoare, nemărginire şi nemurire operei scrise.

   Profetul nostru este conştient şi bucuros că FECIOARA MARIA este mai presus de cer şi pământ prin vocaţia ei de MILOSÂRDĂ, de NĂDEJDE, de ÎMPLINIRE a Omenirii creştine  şi tot ceea ce putem să-I cerem lui Dumnezeu, prin CRĂIASA nostră e Calea cea mai sigură.

   Lumina Cuvântului întrupată în cea mai Aleasă Fecioară, o umple de har, de lumină, de adevăr, de iubire, de dumnezeire, devenind OMUL îndumnezeit, o supra Lumină lină ce se reflectă în Fiii lui Hristos cu Credinţă, cu Nădejde, cu Dragoste pentru cei care şi le împlinesc.

   În mesajul său poetul-profet nu-şi arată necredinţa, ci îi descoperă Fecioarei Maria, voinţa de a se întări în credinţă, de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care şi-o pune nemărginit în Ocrotitoarea CRĂIASĂ, Fiinţa pururea copleşită de LUMINA dumnezeiască:

   „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,/ O, Maică sfîntă pururea Fecioară/ În noaptea gîndurilor vină.// Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară,/ Deşi a fost adînc noian de vină;/ Privirea ta, de lacrimi calde, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară.// Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa,/ Şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (RĂSAI ASUPRA MEA)

   Pentru  epigonii atei, critici, detractori, calomniatori, pizmaşi se naște întrebarea dacă poetul putea adora o fiinţă angelică, ocrotitoare, dumnezeiască, dacă nu mai credea în ea?!

 

   Harul se pogoară cu o graţie aristocrat-divină împodobind faldurile tainice ale sufletului său profetic, primenit de cerul albastru-voroneţian al zorilor feciorelnici sau de cel înstelat sub vraja romanţei ce alunecă sub îmbrăţişarea clarului de Lună în care se reflectă întreaga armonie îmbătătoare de mireasmă sublimă a Frumosului, odrăslind sub Muntele Olimpului Carpatin, a apelor sale diamantine, a câmpiilor, Bucovina sa înveşmântată în hlamida regală de sub care străluce verdele de brocart al pădurii de brazi, ce scânteiază în mirificul aurorei astrale, geniul său creştin-ortodox dăruindu-ne o sublimă încântare!

   „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori/ Rîuri resăltînde printre stînce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste cîmpii-n zori.// Ale sorţii mele plîngeri şi surîse,/ Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise/ Tainic şi uşor,/ Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,/ Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte/ Îmi şoptesc de dor.// Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,/ Care îmi descîntă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,/ Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Şi de steaua mea.// Cînd pe bolta brună tremură Selene,/ Cu un pas melodic, cu un pas alene/ Lin în calea sa,/ Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare/ Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare,/ Cînt din Valhala.// Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,/ Inima îmi bate, bate şi nu tace,/ Tremură uşor,/ În fantazii mîndre ea îşi face cale,/ Peste munţi cu codri, peste deal şi vale,/ Mînă al ei dor.// Mînă doru-i tainic colo înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima mi-e grea;/ Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”( La Bucovina-14/ 26 August 1868)

 

   Harul creaţiei divine este o răscumpărarea a Profetului Ales pentru tărâmul Frumosului.

   Gânditorul creştin ortodox dacoromân copleşit de azurul trăirii serafice aşteaptă clopotul chemării de sus, astfel încât cântecul de mărire al inimii să se aprindă Vieţii de Dor, Lumină şi Frumos, ca o învăluire caldă de Dumnezeu, îmbrăţişând Cerul aşa cum Primăvara carpatină din adâncul ei de taine sfinte surâde reînvierii naturii în verdele ei regal, presărat cu un Safir-curcubeu de fascinante şi ameţitoare culori ce înveşmântă Dacia-Grădina Maicii Domnului.

   „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Vis de răzbunare negru ca mormîntul/ Spada ta de sînge duşman fumegînd,/ Şi deasupra idrei fluture ca vîntul/ Visul tău de glorii falnic triumfînd,/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Cînd s-aprinde sacru candida-i vîltoare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Îngerul iubirii, îngerul de pace,/ Pe altarul Vestei tainic surîzînd,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/ Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,/ El pe sînu-ţi vergin încă se coboare,/ Guste fericire raiului ceresc,/ Tu îl strînge-n braţe, tu îl fă altare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

                 (Ce-ţi Doresc Eu Ţie, Dulce Românie, 2/ 14 Aprilie 1867)

   Drumul ales spre buna cunoaştere întru spiritul religios îţi netejeşte Calea spre lumină.

   Numai căutând Adevărul în veşmântul celest al Libertăţii sale descoperi izvorul Dragostei absolute, peste care se pogoară deplin şi de-apururea aurora Frumuseţii dumnezeeşti.

   Creaţia Profetului creştin-ortodox dacoromân mai are deasupra profunzimii ei spirituale, dincolo de atitudinea serafică a nobleţei dacului legendar, comuniunea sacerdotală a Naturii regale care-şi revarsă splendoarea peste inimile şi sufletele ROMÂNILOR frumoşi spiritual.

   Fără înfrăţirea cu natura, fără aerul ei parfumat, fără mireasma ei, fără farmecul şi fiorul fiecărei unde, fiecărui licăr, fiecărei scântei, fiecărei flăcări, fiecărui tremur, fiecărui freamăt, fiecărui murmur, fiecărei adieri, fiecărei împletiri, fiecărei tresăriri, fiecărei chemări, fiecărei alegeri, fiecărei cântări, fiecărei contemplări, fiecărei îmbrăţişări, fiecărei înălţări, nu se poate naşte Artistul ca poet, scriitor, eseist, filosof, teolog, pedagog ori artist.

      „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jeratic,/ Rumenind străvechii codrii şi castelul singuratic/ Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot-/ De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot…/De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;/ Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace./ Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline…” (Călin, 1 Nov.1876)

 

Toată această fină urzeală a cugetării pusă în ţesătură lirică are broderie princiară, filosofică.

   Naraţiunea literară a Profetului Mihail Eminescu vine ca o încununare de nuntă regală în alaiul minunat, princiar al creaţiei sale de mare şi adâncă fineţe a celui mai iscusit Artist.

   Artistul creştin ortodox dac priveşte, pătrunde, atinge, mângâie, îmbrăţişează, zvâgneşte, zugrăveşte, ciopleşte, finisează, sculptează, modelează, colorează, pictează, alege, ţese, îmbină, împleteşte, brodează, înveşmântă, împodobeşte, înfrumuseţează, fredonează, compune, cântă, răsună, încântă, înalţă, prooroceşte, revărsându-se apoi imperativ şi sublim.

   Poezia adevărată, pură, angelică, poezia creştin-ortodoxă trebuie să aibe nobleţe literară, profunzime filosofică şi înălţime teologică, să răsune de muzică frumoasă, serafică şi divină.

   „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,/ O! te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie, Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd./ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer…” (Venere şi Madonă, 15 Aprilie 1870)

Profetul nostru creştin-ortodox adaugă harul divin peste răsadurile virtuţiilor cardinale în suma varietăţii cromatice a serenisimei sale creaţii spirituale româneşti.

   Dorul său pogoară din Mireasa Bucovină în Regatul dulcei Românii, pe lângă Îngerul de pază, pe lângă cugetătorul Dionis, sărută Floarea albastră, priveşte audienţa proletarului la Împărat, face reverenţă lui Făt-Frumos din tei, revarsă o Melancolie, Crăiesei din Poveşti, se plimbă cu barca pe Lac, îşi pune o Dorinţă, îl salută pe Călin căruia-i spune Povestea codrului, reiterând Povestea teiului, parcă aflat în Singurătate, deşi Departe de Dor, de O, rămîi, trece Pe aceeaşi ulicioară spre De cîte ori iubito… Rosteşte Rugăciunea unui Dac, celei Atît de fragedă căreia îi dedică câteva Sonete, peste care se aşterne Freamăt de codru. Schiţează o Revedere, o Despărţire, imploră O, mamă, compune Scrisorile I,II,III,IV,V, contemplă Luceafărul, după care S-a dus amorul…, atunci Cînd amintirile…

   Îngândurat păşeşte Pe lîngă plopii fără soţ…, împleteşte o Odă peste anii trecuţi, peste visele ca nişte Somnoroase păsărele ce se leagănă La mijloc de codru… Singurul dor răsună Seara pe deal, sub Steaua care a răsărit, din care se propagă ecoul De ce nu-mi vii…

   Dorul cel mare, Dorul de Patrie, Dorul de Dumnezeu, Dorul de Strămoşi, Dorul tineresc îl cheamă pe Profet la sfânta Sărbătoare de la Putna a Marelui Domn ŞTEFAN .

   Studenţii români de la Universitatea din Viena, electrizaţi de geniul lui Eminescu, ca o acţiune de luptă împotriva anexării samavolnice a Bucovinei de Nord de către imperiul habsburgic au creat un fel de Mişcare Naţionalist Creştin-Ortodoxă, în vederea refacerii Unităţii politice naţionale, întrupată în idealul Înfăptuirii Regatului României Mari.

   Anul 1870, care comemora patru secole de la ctitoria cerescului edificiu al Mănăstirii Putna de către Biruitorul tuturor vrăjmaşilor noştri ŞTEFAN CEL MARE se pregătea de cinstire.

   Sărbătorirea acelui măreţ eveniment culmina cu un entuziasm cu adevărat ultranaţional.

   Din cauza conflictului militar franco-prusac, din cauza falimentară a băncii în care se afla contul pentru atât de râvnita Serbare-Sărbătoare, din cauza panicii ivite în teama autorităţilor austro-ungare, Serbarea s-a amânat, aducând amărăciune Profetului care, presăra precum căderea frunzelor toamna în Convorbiri literare: „… pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit.”

 

   Acesta este de fapt Testamentul dacoromânilor: „pe cât de glorios, pe atât de nefericit!”

 

   La 18 Martie 1871, s-a refăcut Comitetul pentru Serbarea Putnei/ pentru cinstirea lui Ştefan cel Mare: Eminescu, Slavici, P. Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Luţia ş.a.

   Eminescu a parcurs cu trenul via Viena-Cernăuţi-Dorneşti (Hadikfalva). De acolo la Rădăuţi, a pornit cu o caleaşcă, unde a fost două zile oaspetele părintelui Ioan Mândrilă.

   Tribunul a luat legătura pe 5 August 1871, cu prefectul Oreste Renney şi cu părintele Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna.

   De la Rădăuţi la Putna, Eminescu s-a deplasat tot cu trăsura, unde s-a înfrăţit cu sărbătoarea „de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin aşezarea pe mormântul Domnului Ştefan „a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de vestitul Grigore Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre: <<Tată, am cântat Daciei în-tregi!>> (Victor Crăciun, Eminescu-un veac de nemurire, Ed. Minerva, Bucureşti-1990)

   Atunci în August 1871, când Bucovina de Nord se afla sub jugul habsburgilor, la chemarea lui Eminescu, la trâmbiţa lui Ştefan şi la clopotul Buga al Mănăstirii Putna au venit la Serbare peste 5000 de români frumoşi, împodobiţi în straiele lor populare, cereşti, sfidând cotropitorii.

   Inimoşii feciori răzeşi au improvizat un Arc de triumf din crengi de brad, ornat cu mulţime de flamuri. Pe fruntea Arcului au scris:Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului.

   Pentru existenţa milenară, chiar veşnică a unui Neam, naţiunea sa are trebuinţă de o Vatră străbună, de un popor, de un conducător, de o elită spiritual-politică, de o limbă, de o credinţă religioasă, de o chemare, de o alegere, de cultură, de adevăr, de libertate, de frumuseţe, de iubire, de cler, de cruce, de eroism, de martiriu, de sfinţi, de Înviere, de Înălţare, de VEȘNICIE.

   Vecernia din 14/ 26 August 1871, i-a adunat la mormântul lui Ştefan cel Mare şi pe Kogălniceanu, Alecsandri, Tocilescu, C. Istrati, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol şi o delegaţie a Mitropoliei Moldovei.

   Istoricul Xenopol a binecuvântat: „Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboa-ră-te în sufletul poporului tău şi, cu puterea ta de fier, încoardă-ţi voinţa pentru împli-nirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire… Pe mormântul  lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun.” (Petru Bejinariu, Serbarea de la Putna din august 1871)

   Serbarea de la Putna, a cuprins întreaga Dacie, graţie lucrării neobosite, entuziasmului, chemării, pregătirii ei de către marele Eminescu, concretizându-se ca un model de lucrare, de folos, de bucurie şi de mândrie pentru întregul nostru popor drept măritor creştin, din sânul căruia a ţâşnit Eroul, Credinciosul, Voievodul, Ctitorul, Biruitorul, Legendarul, Sfântul.

   Ţara Bucovinei, „dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul…, zăreşti în depărtare înălţându-se către ceri falnicele coame şi spete a munţilor Carpaţi… O tăcere sfântă te împresoară, şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine.” (Mihai Eminescu-Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)

   Clopotniţa turn este pavăza de piatră a acestei magnifice Mănăstiri bucovinene moldave, din pieptul căreia sună peste toată Ţara cu Dor, Buga cel greu, clopotul Domnului Ştefan.

   Când treci pe sub înalta clopotniţă, pe partea dreaptă la intrare veghează impunător Profetul Mihail Eminescu, în platoşa rece de marmură, trist şi mai tot timpul lăcrimând pentru puţinii fii care i-au mai rămas fideli Daciei sale dragi.

   În pridvorul Mănăstirii în straiele lor princiare stau de strajă scumpele oseminte ale magnificului Ştefan cel Mare, Bogdan, Rareş şi ale Doamnelor epocilor glorioase.

   În 2 Iulie 2004, la 500 de ani de la venerarea Domnului Ştefan cel Mare, am fost la jubileul acelei ilustre Sărbători într-un pelerinaj de suflet, pe jos, de la Suceava-Vicovul de Jos- Mănăstirea Putna, cu mentorul şi prietenul meu profesorul Gheorghe Constantin.

   Fiecare casă era împodobită de sărbătoare. Fiecare bucovinean era gătit frumos în straiul său tradiţional, străbun. Familiile urmaşilor răzeşi de odinioară ne aşteptau în faţa caselor lor boiereşti, cu flori, cu bucurie, cu emoţie, cu fior, cu zâmbete şi cu urări de bun venit!

   Se prinsese-n Hora mare toată frumuseţea şi toată omenia noastră dacoromână proverbială.

   Între prima şi ultima poartă care te primesc cu braţele lor largi, moldave, cordiale ale Mănăstirea Putna, fiica de suflet a Voievodului Ştefan cel Mare, în frunte cu I.P.S. Pimen, vădit entuziasmat, întreaga coloană s-a oprit. Eram îmbrăcat în costum naţional cu piese din Bucovina dragă şi Muntenia mea iubită, în primul şir al Coloanei din spate. Am avut surpriza plăcută să-mi descopăr un consătean din satul Bârsoieni-comuna Stoileşti-Vâlcea, eu fiind din satul Bîrsoiu al aceleiaşi bogate şi primitoare comune, pe învăţătorul Filip Munceanu, cu un sul cartonat de un metru pe 50 cm, pe care îi scrisese caligrafic cu tuş, o Odă marelui Ştefan.

   Când s-a terminat numărătoarea Coloanei, lungimea ei era de 100 de m, pe o lăţime de 5 m (100 de creştini în lugime şi 5 în lăţime), eu eram al 500-lea nuntaş. Cifră simbolică, sacră.

   Români mulţi, frumoşi, multicolori, princiari, regali, bucuroşi, veseli, cu tricolor, de toate vârstele, din toate părţile, inclusiv din Basarabia, cu ansambluri folclorice din întreaga ţară.

   O echipă de tineri cosaşi au cosit pe dealul din stânga dinspre intrarea în mănăstire pe circa  15-20 m lungimea literei, numele: ŞTEFAN CEL MARE, iar seara au aprins măreţul nume, astfel că Voievodul nostru drag era proiectat pe cerul Străbunilor şi pe pământul urmaşilor lor.

   Ne întoarcem la seara Sărbătorii din August 1871, când moderator era eminentul Eminescu.

   Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta către biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

 

   „Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă se strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior…/ Este ora nălucirei: Un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…/ Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte./ Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc./ Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/ Glasul ei se-ntinde, creşte, repeţit din stâncă-n stâncă,/ Transilvania-l aude: Ungurii se înarmez./ Salutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai mărit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune,/ Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au răpit.”

 

   Duminică, după ce tot Alaiul mirenilor şi monahilor de nuntă, de fapt Sărbătoarea creştin-ortodoxă este o nuntă celestă: pământească şi cerească a luat parte la Sfânta Liturghie, nuntaşii au fost mângâiaţi de rostirea părintelui egumen Arcadiu Ciupercovici, gătită cu însufleţire şi patriotism, apoi au rămas electrizaţi de fulminanta elocinţă a istoricului Xenopol.

   Luni s-a reluat din plin serbarea Sărbătorii Românilor, aureolată de acelaşi egumen care a dat citire unui document literar monumental găsit de Hurmuzachi în Basarabia, intitulat: „Cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare.”

 

   Redăm câteva străluciri din mărgăritarele eminentului necrolog: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, care cu iuţeala fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mântuirea… marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţişul sabiei lui!…

   Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat.”

                    („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 august 1871, p. 1-3)

   Ştefan cel Mare a ridicat Dreptatea instituită de marele Vlad Ţepeş, vărul său, la cinstea de pravilă moldavă, astfel încât de la Voievod la curte, de la curte la boierii de toate rangurile, de la boieri la răzeşi şi de la răzeşi la ţăranii săritori oricând la lupta Domnului lor, să stăpânească nestingherită, aducând bucurie şi alinare tuturor de la bordei la palatul domnesc.

   „Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri că la noi stăpânea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru care au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată?”

                                      (Acelaşi iscusit necrolog Hurmuzachian)

   Apartenenţa lui Eminescu la Ortodoxie s-a manifastat ca o întrupare a fiinţei sale spirituale în divinitatea evidenţei creştine. Eu-l său contopit în Chipul primit ca cinstire a lui Dumnezeu, ca cinstirea a Neamului său, ca cinstire a poporului său, a părinţilor săi şi a celor dragi.

   „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” (Constantin Noica, Ce cuprind caietele lui Eminescu, în revista „Steaua”, Cluj, an XX, nr.6 (233), iunie 1969, p.12)

   Fără Profetul Mihail Eminescu am fi mai sacrificaţi, mai săraci, mai sărmani, mai scindaţi, mai sfârtecaţi, mai singuri, mai slabi, mai slavi, mai sofişti, mai sovietici, mai străini, mai suferinzi, mai supravegheaţi, mai surghiuniţi, mai surzi…, la cinstirea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Străbunilor, a Strămoşilor şi ai Înaintaşilor noştri creştini-ortodocşi.

 

Eminescu nu trebuie înţeles, fiindcă el nu poate fi înţeles.

El trebuie numai şi doar iubit!

El trebuie trăit !

 

Plecăciune, Bădie Mihai!

 

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 12 Ianuarie 2019