În ziua de Sf. Gheorghe, aproape toată lumea din sat mergea la biserică. Era o biserică durdulie, ce părea făcută după chipul şi asemănarea postelnicul Vârnav, pe la 1700 şi ceva. După ce popa îngâna nişte litanii, îi omenea pe enoriaşi cu câte o mlădiţă de salcie înmugurită. Ajunşi acasă, o puneau la icoana cu chipul Sfântului Gheorghe sau la poartă dacă n-aveau icoană. Gheorghiţă ştia de acest obicei, mai ales că primise în dar o pălăriuţă din postav verde şi o pereche de ghetuţe din piele maro. De aceea, cât timp ai lui plecaseră la biserică, el se plimba ţanţoş prin curte, speriind găinile cu un cărucior improvizat ce-l făcuse tatăl lui atunci când împlinise şase ani. Bineînţeles că într-un an de zile căruciorul începuse să scârţâie, prin curtea în care băiatul năzdrăvan începu să alerge. Nici nu şi-a dat seama când a ieşit dincolo de poartă, pe uliţa ce ducea la budăi, spre moara lui Brăescu.

Între budăi şi moară era iazul boieresc, pe malul căruia creşteau sălcii pletoase din belşug. Cârduri de raţe se bălăceau fără nicio jenă în apa unde mătreaţa era mai deasă. Din când în când apucau în plisc câte-o şuviţă din mătasea broaştei. Trăgeau de ea şi când vedeau că nu se mai termină, o lăsau să cadă pe fundul iazului. Bătrânul albanez Avaneţ îşi făcuse obiceiul de a sta sub o salcie pletoasă cu un băţ în mână. O plută improvizată dintr-un spic de porumb stătea nemişcată pe suprafaţa iazului. Doar ţânţarii se mai mişcau pe lângă ea, de parcă ar fi vrut să-i alunge albanezului peştii îndemnaţi cu o biluţă de mămăligă înfiptă într-un bold să se dea prizonier. Şi cu toată nemişcarea asta, albanezul avea într-un minciog câţiva peşti ce se zbăteau din când în când speriind ţânţarii. În partea cealaltă a bălţii, era Ghelbăroaia. Avea şi ea bucăţi de mămăligă aşezate în mijlocul unei plase mai dese prinsă în patru colţuri de două nuiele mlădioase şi arcuite. O prăjină mai lungă lega bolta făcută din nuiele de pescar.

– Ai prins ceva? întrebă Ghelbăroaia smuncind ciorpacul cu năduf.

Mămăliga dispăruse din mijlocul plasei unde fusese ţintuită cu o aşchie de lemn.

– Mai nimic! îi zise albanezul aprinzându-şi o ţigară.

– Mai ai ţigări? îl întrebă ea fără sfială.

– Mai am, dar nu mă mişc de aici. Dacă vrei, vino să-ţi dau.

Femeia îşi cufundă ciorpacul fără mămăligă printre mătasea broaştei şi papură. Se ridică şi înconjură tot iazul să ajungă la ţigări. Avaneţ îşi scoase din buzunarul pantalonilor de doc pachetul de Naţionale, unde mai zăceau câteva ţigări turtite. Trase cu mâna lui o ţigară, o frământă puţin ca să-şi capete forma cilindrică, o bătu la cap şi i-o întinse Ghelbăroaiei. Ea o apucă, o puse între buze şi aşteptă să-i dea chibritul. Albanezul scociorî după el, în buzunarul de la piept şi-l scoase cu multă fereală, să nu-i cadă beţele din cutia turtită. Apoi prinse un băţ ce ieşise deja pe jumătate şi-l trecu peste catranul cutiei. După două, trei încercări, băţul se aprinse. Ghelbăroaia îşi înmuie capătul ţigării în flacăra ce pâlpâia lemnoasă. Trase de câteva ori din celălalt capăt al ţigării până când jăratecul deveni statornic. Dacă te-ai fi uitat la faţa ei, ai fi putut zice că-şi mişca obrajii precum peştii din minciog în căutarea apei. Fumau în tăcere. Altădată s-ar fi uitat unul la altul cu mai mult interes. Anii trecuseră peste ei, potolind interesele. De undeva un scârţâit le atrase atenţia. Venea Gheorghiţă bălăbănindu-se după un picior pe altul. Trăgea căruciorul cu oarecare sfială. Nu-i plăcea cum scârţâia. I-a zărit pe cei doi fumând sub salcia pletoasă. Venea spre ei.

Ghelbăroaia  nu se putu abţine. „Iată-uite şi la mucia acesta”. Avaneţ nu spuse nimic. Tocmai i se mişcase pluta din vârful băţului. Trase scurt smuncind. Asta ca să i se înfigă boldul în buza peştelui poftitor de mămăligă.

– Und’te duci bă cu râşniţa aia? Nu vezi cum scârţâie. Vrei să ne sperii peştii? îl potopi Ghelbăroaia.

Gheorghiţă se opri tulburat. Întotdeauna se intimida în faţa cuvintelor rostite în şuvoi. Aşa mai vorbea şi Zangarica, văcarul satului. Numai că la el se învălmăşeau într-o bâlbâială greu de înţeles.

– La dumneavoastră veneam. Bună ziua, spuse pierdut Gheorghiţă.

– Dar ce să-ţi facem noi? mormăi bătrânul Avaneţ.

– Nimic. Să mă lăsaţi să tai nişte nuiele să le pun pe cărucior.

– Nu tai tu nuiele din salcia noastră, câte zile voi avea. Treci puntea pe partea cealaltă şi tai din sălciile cele tinere de pe malul celălalt, îi tăie elanul Ghelbăroaia.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Ciorpacul” →

Îşi începuse ziua sub imperiul plictisului. Ceaţa de pe drum îl obosise. Poleiul îi solicitase privirile peste măsură. Degeaba se freca acum la ochi, încercând să-şi limpezească privirile. Nici nu se aşeză bine la birou, că telefonul începu să ţârâie.

            – Maxoda la telefon!

            – Vai dragă, ce sobru eşti!

            – Eram aproape sigur! Trebuia să fii tu! Zi-i!

            – Dacă era vreo fufă, rămâneai măcar sobru, dacă nu deveneai dulce…

            – Hai, măi Ramona, zi-i odată! Arde!

            – Arde dragă, arde! Că e vorba de mamiţica ta! Cică are treabă în zonă şi trece şi pe la noi!

            – Ce treabă?

            – Strânge fonduri pentru organizaţia aia, de salvat câinii!

            – O caută moartea pe-acasă şi ea umblă teleleu tocmai prin cea mai zgârcită parte din ţară!

            – Teleleu, neteleleu, dar diseară cinăm împreună!

            – Şi cu ce vine? Că doar n-o să mă duc cu maşina după ea!

            – Nici vorbă Maxi dragă! Se descurcă ea. Ce avem, doi kilometri până-n oraş?

            – Ramona fetiţa tatii, să ştii că nici taxi-urile nu circulă pe poleiul ăsta!

            – Poate până de seară se va topi şi se va ridica şi ceaţa!

            – Nu cred şi uite că uitam să-ţi spun, dar merg cu băieţii la o bere!

            – Vezi cum eşti? Dacă nu-ţi dădeam eu telefon, nu-mi spuneai nimic!

            – Şi de aia nu mai poţi tu? Special nu ţi-am spus, să nu-ţi aduci vreun fuf!

            – Vrei să fii mârlan!

            – Nu iubito, vreau să fiu exact ca tine, când în loc de bineţe, mi-ai tras-o cu fufele!

            – Hai, gata, că te întinzi la caşcaval! La revedere!

Felul lor de a se tachina îi unise cândva. Le făcuse chiar plăcere, apoi deveni o povară. Maxoda aşeză telefonul în furcă cu aceleaşi mişcări lente, obosite, ca de om fără chef. Planşeta de lucru, luminată de neonul de deasupra  capului, i se păru de-a dreptul ostilă. Întinse calcul pe ea, îl prinse în pioneze, îşi desfăcu trusa de Rotring şi începu să traseze linii şi curbe asezonate cu cifre, numai de el cunoscute. Nici nu simţi când veni pauza de prânz. Îşi scoase sandvişul şi începu să muşte din el, neglijent cu atenţia îndreptată spre planşetă. Se săturase. Îşi dorise atât de mult să devină arhitect încât nu părăsise Institutul de Cercetări în Construcţii Civile nici măcar atunci când i se restructurase postul. Acceptase cu lejeritate un post de desenator tehnic ce se vacantase prin pensionarea bătrânului cartograf Venturică. Pierduse şi aproape jumătate din leafă. Noroc că îşi luase cu banii de la nuntă şi cu ce mai împrumutase de la părinţi un Renault 10 de toată frumuseţea. Numai că atât Renault înlocuit  cu Dacia cât şi arhitectul Maxoda trecut la planşetă nu însemnau altceva decât trecerea timpului peste orizont lipsit de perspective. Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: De la stânga la dreapta” →

Se înserase. După căldura şi zbenguiala din timpul zilei, în curtea casei rămăsese doar omul de zăpadă. Cu căldarea pe creştete, părea mai mult decât caraghios. Din penumbra aruncată de razele lunii, dâra lăsată de culegerea zăpezii în sul, era ca o rană, ca o pată pe mantia de hermină imaculată a iernii. Copilul se ascunsese după perdeaua de muselină, pregătit să mai arunce o ultimă privire asupra omului făcut peste zid. Îl privi câteva clipe, apoi începu să urle:

– Mamăă, mamăăă, omul de zăpadă se mişcă, omul de zăpadă se mişcă…

Doamna Apostol se năpusti în cameră, aruncându-şi privirile prin fereastră în direcţia spre care privea copilul înspăimântat. Nu zări nimic. Omul de zăpadă străluminat de lumina lunii stătea imobil în neaua lucitoare, fără a se clinti.

– Dar nu se mişcă nimic, puiul mamei. Ţi s-a părut, îi mai zise ea, luându-l în braţe de la geam, întinzându-l în pat sub cuvertură.

– Ba se mişcă, mami. L-am văzut. Era lângă geam. Se uita în casă. L-am văzut, sigur l-am văzut, continuă copilul să spună. Făcea ouă.

– Dormi, puiul mamei, dormi, îl domoli femeia, neluând seama la spusele copilului, deşi un fior de teamă începu să se cuibărească şi în sufletul ei.

Îşi dădu brusc seama că soţul ei încă nu se întorsese. „Înseamnă că  iar s-a pus pe băutură. Adeseori i se întâmplase să întârzie. Fie că se încurca cu un grup de prieteni, fie că îşi pierdea timpul pe la cine ştie ce întrunire fără de sfârşit, bărbatul îşi justifica timpul pierdut cu nefericirea iscată de pe urma accidentului, de unde se alesese cu un ochi de sticlă, cu o mandibulă recompusă de chirurgi pe care se aşezase o placă dentară mobilă. Mai uşor putea să bea decât să mănânce. Acum, odată cu strigătul înspăimântat al copilului, femeia îşi dădu seama că putea să fie ceva adevărat, că s-ar fi putut să nu fie numai o închipuire a copilului. Era sătulă de farsele pe care soţul ei le făcuse de câteva ori când întârziase în ajunul Crăciunului. Odată intrasese chiar pe fereastră, dar în costumul obişnuit, nicidecum deghizat în om de zăpadă sau altceva. Acum s-ar fi putut să-i fi venit altă idee,” îşi spuse ea, îndreptându-se spre bucătărie.

Nu mai avu timp să ajungă până acolo. O buşitură în uşa de la intrare îi întrerupse mersul. Frigul de afară, pătrunse odată cu silueta umană, pe holul cufundat în penumbră.

– Cine-i acolo? îngăimă ea cu glas tremurat.

Nu-i răspunse nimeni.

Îşi întinse mâna spre întrerupătorul ce clipea în întuneric. Lumina irupse puternic, orbind-o preţ de câteva secunde. Abia de mai putu zări silueta dispărând spre uşa de la sufragerie. Era într-adevăr albă. Dar nu putea fi omul de zăpadă, nu. Prea se mişca lejer prin casa cufundată în căldură, fără a lăsa nici un semn că s-ar fi putut topi ceva înlăuntrul lui. În mod normal, admiţând absurditatea cu omul de zăpadă ar fi trebuit să găsească pe covor urme de zăpadă topită. Dar nimic nu lăsa să se întrevadă acest lucru.

„Atunci ce-a fost cu silueta pe care am zărit-o?”, s-a întrebat doamna Apostol, repezindu-se spre uşa sufrageriei. Se împiedică şi căzu. Capul sună sec în contact cu tocul uşii. Se cufundă în întuneric. S-a trezit când soţul bâjbâia prin întuneric s-ajungă spre bucătărie.

– Ce dra… îşi întrerupse el invectivele furioase, împiedecându-se de  corpul soţiei. Geamătul ei îl făcu să se dezmeticească puţin. Se aplecă, pipăi şi îşi retrase mâinile cu spaimă. Era ea.

– Amalia… Amalia – o strigă el încetişor de câteva ori fără nici un rezultat.

Hotărât, se ridică şi aprinse lumina de pe hol. Pe faţa ei, un firicel de sânge închegat era pe fruntea înaltă. O privi uluit. Nu-şi putea imagina ce se întâmplase. Luă din bucătărie un prosop, îl umezi în apa rece de la chiuvetă şi-i tamponă tâmplele şi fruntea însângerată. Amalia îşi revenea încetul cu încetul.

– Ce s-a întâmplat, draga mea?

– M-am împiedicat, îi spuse ea printre gemete.

– Te-ai împiedicat?! Aşa pur şi simplu?! Mă uimeşti, nu se putu el abţine.

– Nu chiar aşa. Mai întâi m-a chemat copilul… Făcuse un ou de zăpadă.

– De ce? Ce are asta de-a face cu omul de zăpadă?

– Dacă mă tot întrerupi?

– Bine, bine, uite că tac. Deci era om sau ou?

– M-a chemat băieţelul ca să-mi arate că omul de zăpadă se mişcă. Şi că face ouă de zăpadă.

– Ceee? Dar e absurd.

– Ai spus că n-ai să mă mai întrerupi. Uite aşa i s-a năzărit băieţelului nostru.

– Şi?

– Nimic. L-am culcat, l-am învelit şi m-am îndreptat spre bucătărie să-mi iau un pahar cu apă. Deodată, pe hol, am zărit o siluetă strecurându-se spre uşa de la sufragerie. Credeam că te-ai făcut iarăşi Moş Crăciun. N-am mai apucat s-aprind lumina şi m-am împiedicat, căzând acolo unde m-ai găsit tu.

– Asta-i tot?

– Asta-i tot ce-mi amintesc. N-am găsit nici un fel de urme.

– Dar ai căutat.

– Nu. Am vrut să zic, n-am zărit nici un fel de urme. Doar silueta aia în alb.

– În alb?!

– Da, am uitat să-ţi spun. Era o siluetă costumată în alb şi roşu.

– Formidabil. Omul de zăpadă e alb. Silueta e albă, dar roşu? Prea multe coincidenţe, mormăi el mai mult pentru sine.

***

Trecuseră câteva zile. Domnul Apostol intră ca de obicei în barul din apropiere. Consumatori puțini. La bar o femeie, râdea vulgar şi se lipea din când în când de bărbatul îmbrăcat într-un cojocel de blană. Viscolul de afară o făcea să fie mai curajoasă decât de obicei.

– Nu vrei şi tu o bucată de pişcot? îi spuse bărbatului proptindu-i în gura întredeschisă restul de pişcot.

Bărbatul o refuză, clătinând a negare cu gura închisă. Dezamăgită de refuz, femeia se adresă celuilalt bărbat care abia ce intrase ce stătea sprijinit cu coatele pe tejgheaua barului. Acesta o lăsă să-i îndese restul de pişcot, deschizând gura atât cât îi permitea falca și placa dentară și lăsă să-i intre bucata în gură. Femeia bătu din palme  şi-i luă paharul cu ţuică sorbind o înghiţitură zdravănă.

– Uite, vezi, aşa se face? Eu cu ţuica, tu cu pişcotul.

– Şi rămâi cu cotul! îi zise celălalt bărbat care o refuzase, arătând cu mâna dreaptă spre cotul mânii stângi.

Femeia îl săgetă cu o privire tăioasă. Se ridică şi se îndreptă spre toaleta barului. Domnul Apostol, care muşcase din pişcot, se luă după ea. Fusese ațâțat. Intră în partea  rezervată femeilor. O găsi pregătită să intre în cabină. Se repezi hulpav dând s-o ia în braţe, chiar atunci când ea năucită de băutură se pregătea să-şi dea jos chiloţii. Nu-i mai dădu. Instinctiv îi trase o palmă zdravănă intrusului, observând cu spaimă, cum un ochi sări din găoacea lui în chiuveta unde urma să se spele pe faţă. Bărbatul urlă de durere şi-şi recuperă ochiul de sticlă din vasul şi din vasul chiuvetei. Ea ieşi în fugă. Străbătu încăperea barului oprindu-se, afară în bătaia viscolului. Se aplecă şi luă un pumn de zăpadă, pe care-l strânse în palme, până când deveni un ou lucios şi tare, cu care şi-ar fi răcorit obrajii. Numai că din bar ieşi urlând bărbatul cu ochiul de sticlă. Îl purta în pumn, strigând:

– Mi l-ai crăpat ordinaro! Mi l-ai crăpat!

Avea o faţă hâdă, de parcă orbita goală se căscase mai mult decât ar fi trebuit. Celălalt bărbat, care nu gustase din pişcot, se iţi şi el în pragul uşii de intrare. I-ar fi venit să-l îndemne pe cel sluţit să meargă la doctor. Dar n-o făcu. Era curios. Femeia se uită la el, îşi privi oul de zăpadă ce devenise aproape sticlos şi-l aruncă spre ţeasta sluţită cu putere. Aproape că nici nu-şi dăduse seama de gestul ei. Oul de zăpadă se înfipse în orbita goală. Bărbatul răcni sfâşietor prăbuşindu-se. Femeia o luă la goană, digerându-şi frica în iuţeala fugii. Oul de zăpadă înfipt în orbita goală, începu să se topească.

–––––––––––-

Gheorghe Andrei NEAGU

Focșani, 7 octombrie 2018