Am crescut în mijlocul sașilor ardeleni. Modul lor metodic și organizat de a-și concepe și chiar performa viața m-a fascinat dintotdeauna. Felul lor de a fi mă fascinează în continuare și-mi face inima să bată mai tare ori de câte ori revin prin Ardeal. Paradoxal, deși sașii au plecat, urmele lor au rămas în comportamentul românilor, foștii lor vecini. Ultimii sași rămași prin zona Sibiului susțin cu amărăciune că ceasul culturii lor ar fi sunat demult, dar eu cred că reînvie, chiar dacă poate sub o altă formă.

Intenționat am ales un cuvânt înrudit cu performanța, pentru a descrie stilul lor de viață, căci organizarea obștii săsești mi s-a părut a fi dintotdeauna a fi una mai elaborată, mai eficientă decât a noastră, a românilor. În timp ce noi ne străduim să reacționăm cu dexteritate creativ-ingenioasă la neprevăzut, adaptându-ne rapid la schimbare, ei se pregătesc din timp, anticipând schimbarea și reducându-i impactul. Atunci când noi luptam de voie de nevoie cu ceva vag definit, sașii îndrăznesc să prognozeze și să prevină, planificând mai totul. Meticuloși în toate, dintotdeauna au mizat pe organizare până în cel mai mic detaliu, o particularitate pentru care noi, românii, nu ne-am prea dat în vânt.

Modul lor tacticos de a acorda prioritate „pazei bune, care trece primejdia rea” își are rădăcinile în însăși scopul pentru care odinioară au venit în Transilvania: acela de a crea un scut împotriva invaziilor migratorilor, care năvăleau, după cum se știe, neanunțați. Nimic mai neplăcut decât să te prindă așa „surpriză” pe picior greșit!

Țin  minte cum, copilă fiind, trăgeam cu ochiul pe la petrecerile lor, organizate perfect, cu fast și fanfară, prin șuri împodobite nemaipomenit. Îmi plăceau curțile lor, pavate și pietruite ordonat, grădinile și cimitirele cu iarba tunsă la mustață. Câte un simplu obiect de prin curte sau bucătărie mă frapa prin ingeniozitatea sa. Oftam apoi, convinsă încă odată că „neamțul se naște cu șiroful în mână”.

Casele și gospodăriile lor ni le-au lăsat moștenire. Curțile aliniate la strada principală, cu porți și ocoale calculate după criterii bine stabilite, cu șuri, șoproane, bucătării de vară și grădini de zarzavat distribuite în așa fel încât fiecare familie să aibă acces la apă și la un confort decent dovedesc o cumpănită judecată, de la bun început.

Biserica e pivotul fiecărei localități. În jurul ei gravitează școala, casa parohială, sala pentru festivități și restul gospodăriilor. Atunci când mai sunt și fortificate, bisericile sunt axa pe care se derulează istoria multor sute de ani, viață condensată în pietre pe care parcă le auzi vorbind. În știuta tradiție a pașnicei conviețuiri, cu evlavie și demnitate, sașii care au mai rămas prin țară ne descuie lacătele porților lor conservate surprinzător de bine, grație materialului trainic folosit și modului temeinic în care au fost făcute.

Pe vremea copilăriei mele, deși nimeni nu interzicea explicit vizitarea locașurilor de cult evanghelice, dacă erai ortodox, nu prea aveai ce să cauți pe acolo. Nu știu câți dintre noi realizează că includerea bisericilor fortificate din Transilvania în circuitul turistic este de fapt un privilegiu, nu doar o banală acțiune de descuiere de uși.

Sașii s-au împăcat dintotdeauna bine cu românii. Deși au suferit în rând cu noi sub tăvălugul istoriei cruntele nedreptăți care n-au ținut cont de naționalitate, ei recunosc și apreciază faptul că România le-a oferit dintotdeauna dreptul de a-și cultiva obiceiurile și de a-și folosi fără restricții limba maternă. Ultimul preot evanghelic din Roșia, octogenarul Eginald Schlattner, remarca deunăzi: „În mod paradoxal, este mai ușor să fii neamț în România decât în Germania, plecat ca neamț de aici, unde nu ești recunoscut ca atare.” Dacă ai ghinion, acolo ești confundat cu țiganii; sau te consideră pur și simplu român. Numai dacă ai noroc, ești poate privit ca un ins de origine germană. (citat „Dumnezeu mă vrea aici”, Radu Carp în dialog cu Eginald Schlattner, ed. Lumea Credinței, București 2018, pag. 13).

Ori de câte ori se ivește ocazia, dau o fugă până la Roșia, unde preotul acesta, care, duminică de duminică, își ține slujba într-o biserică goală, mă fascinează. Straniu dar situația aceasta, în loc să descurajeze insuflă curaj. Mai nou, românii de diverse naționalități încep să se adune în jurul acestui carismatic popă al sașilor.

În vara aceasta, încercând să mă refugiez din căldura toridă, am intrat într-un muzeu sibian, Muzeul Bisericii Evanghelice. Așa s-a nimerit. Credeam că pot face o rapidă trecere în revistă. Ei bine, m-am înșelat! Incursiunea mea a durat mult mai mult iar ecoul ei mă urmărește în continuare. Cu alți ochi mă uit de-atunci la sașii, pe care credeam că-i cunosc binișor! Se dovedește din nou că, abia atunci când ne luăm timp pentru a-i cunoaște pe ceilalți avem o șansă să-i și înțelegem cu adevărat. Iată povestea vizitei mele! Herr Peter, Domnul cu cheile, cu care am schimbat câteva vorbe în germană, mi-a înmânat „biletul” de intrare, de fapt o carte poștală cu o cruce mare, aurie, sclipitoare, pe un fond de un roșu incandescent. Frumos, ca suvenir!

A descuiat apoi o ușă prin care m-am strecurat în întunericul opac, tipic muzeelor moderne, punctat pe alocuri de lumințe emanate parcă direct din exponate. Nu mă așteptasem la ceva așa de sofisticat, deși știam că investiția era recentă, cu bani de la un minister de resort din Germania. În spatele meu, vocea Domnului Peter – hm, un Petru care stă de pază la ușă, ce paralelă biblică amuzantă! – m-a îndemnat să merg tot înainte până dau dau de ușa de ieșire, de la celălalt capăt al expoziției. Am început să-mi dibui cu grijă drumul, rugându-mă să nu mă uite încuiată pe-acolo.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Șapte ceruri săsești” →