Sunt vie…

 

Trăiam un timp
când umblam cu aripile rupte,
înmuiate în absint
pe alocuri poate descusute,
nu mă iubeam deajuns
sau poate nu știam ce să simt
când am scos prima oară apa din fântână,
m-am pierdut
într-o poveste fecundă
când mi-am luat copilul de mână
am renăscut
azi e deajuns să-nchid ochii
că-mi apari într-o secundă…
domnește o liniște soră cu viața
sau soră cu mine
Sunt vie,
dincolo de veste și de poveste,
pentru orice lacrimă a mea
trăiesc să se știe
spunând lumii cum te vindeci de uitare
sufletul cum ți-l umpli de cuvinte
și de confetti…și mergi înainte
nu-s toate o sfântă așteptare?
nu-i viața singurul dar!
coase-ți aripile
și iubește-te iar!
mi-am spus,
cu toate întoarcerile mele în timp…
neștiind ziua de mâine ce-aduce
în capul mesei am să m-așez
cu toate dezastrele trecutului
să primesc dezlegare la dulce,
cu aripa ruptă, înmuiată-n absint
văd dacă mai doare
ce-ncepea odată să doară,
așa mă regăsesc
și-nțeleg tot ce simt, chiar dacă
pe masa asta
s-a-ntins mama să moară….

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

Iași

23 noiembrie, 2018

Poem lucid…sau starea întâi

 

La fiecare vorbă cu viața
suntem mai orbi pe dinăuntru
nici oglinzile nu mai sunt ce-au fost
dacă porți mască oglinda ți-o smulge
când dăm clipelor cu piciorul
și spunem că nu ne mai știe bucuria pe de rost
viața e ruptă-n fâșii sau mi se pare
de nu mai adaug pașilor de ieri alți pași
ora exactă nici nu există
singurătatea sluțește până la desfigurare
sunt pereți ce cad peste tine
zilele-n care nu mai trăiești
inima pe ascuns se- nsăilează
între două tăceri albe se scrie prohodul
nu știi dacă azi e vinerea patimilor tale
și-n care poem lucid se-ngenunchează
așa cum viața unor oameni nu e despre viață
efectul de păpădie aproape că nu mai doare
ne risipim, mă risipesc
viața devine un șotron călcat în picioare
aproape că mă-nvârt pe loc când iubesc…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

Iași

22 aprilie, 2018

Floarea din rană

 

Am să scriu, poate-ntr-o zi
cum se poate muri puțin câte puțin
despre cum numai iubind te poți ucide
caută-mă să stăm un minut la marginea orei
sfâșierea e pe dinăuntru
întotdeauna fierbinte…

Suflet descătuşat

 

de ce sufletul meu pierde mereu
m-am lepădat
de dorinţi obositoare!
de tine cu mine m-am împăcat,
e-n zâmbetul tău un descântec
de suflet descătuşat
în lacrima mea otrăvitoare…
ce păcat!
că nu ştiu se pare,
de ce sufletul meu pierde mereu
în mine trăieşte-o fiinţă de aer
iubirea ei pentru mine e-un minereu,
a mea pentru tine un munte de sare…

Pentru câtă vreme murim?

 

Să mă ierți când nu te caut,
și să uiți când nu te-am vrut…
se desprind secundele toate,
prin divinul tumult…
mi-e gândul nătâng! ți-e tăcerea fierbinte,
stau cu fața spre ușă,mereu să plec,
mereu să plâng,
Lacrimă, te rog, fii cuminte!

De dragoste

 

aş fi vrut la zidul plângerii
să îndrăznim
în semnul luminii să ne atingem mâinile,
să fim sălbatici şi trişti

Dar numai uneori…

 

Pun șalul pe umeri,
și calc în noroiul de iarbă și flori
gândurile mele stau spânzutate-n ferestre
dar numai uneori,
cerul e un pahar de stele
vărsat peste a mea sihastră poveste
în rest, stau închisă-ntr-o viață uitată!
pun șalul pe umeri
și mă pierd în noaptea amară
pe vatra căreia coc șoapte pentru tine
știind că nerostite se pregătesc să moară…
de aceea-mi încep ziua cu apusul
hrănind păsări opresc din dospit singurătatea
dar numai uneori,
pentru că aripa care-mi crește, firavă-i ca o petală
ce știu că se va rupe până-n zori…
și-ncep să-nțeleg de ce mirtul își scutură floarea,
de ce e o închisoare în orice destin
pledez vinovată!
nu pot să te iubesc mai puțin…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

26 octombrie, 2018

Un albastru extins…

 

Vreau să-mpart bucuria cu tine,
cu lumea deloc!
Până când zilele în care mă-nchid în casă
vor avea pretenţia sărbători să-mi devină…
Între ”da” şi ”nu” e aproape primăvară;
aştept, din clipă-n clipă, să-mi încep viaţa,
şi să mi se facă lumină…
Toate dimineţile mă vor recunoaşte,
sufletul îmi va fi ca cerul,
un albastru extins,
singurătatea, un provizorat de ispăşit,
de memorat, ca o pedeapsă impusă
ca să mă recunosc…
Am aşteptări gemene
şi poeme nescrise,
sufletul îmi devine un altfel de cer,
de-un altfel de albastru extins,
ce ştie să ascundă urmele
amintirilor reci şi rănilor deschise…
Aştept din clipă-n clipă să-mi încep viaţa,
şi să mi se facă lumină…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

21 octombrie, 2018

Voi rămâne o rană deschisă… sau nu!

 

Nu-mi amintesc
decât lucruri uitate şi seci
ca-ntr-un vis urât…
clipele ni se-mpuţinează-
până şi gândul la tine imi sapă
uneori, locul de veci…
ce tristă chemare am avut
să-mi caut iubirea dintâi
dintâi plecată,
şi ce frumos ne-am prefăcut!
Azi, vrând să te caut şi vrând să te ştiu
pun clopoţelul peste lumânare,
să fac intuneric…
să-mi dezgrop sufletul aproape viu
să-mi amintesc că nu-s vinovată
dacă-mi iau bilet numai dus
ca şi cum din mine nu-s plecată…
Sunt bucurii şi dureri
peste care, poate ne-am întâmplat
de la care am întârziat
sau am lipsit nemotivat…
iubirea nu te-aşteaptă!
nu vine când vrei tu…
putinţei de a răbda să-i dau o şansă?!
poate in cer, că aici pe pământ
voi rămâne o rană deschisă sau nu…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

19 octombrie, 2018

Mi-e dor de o toamna ce vine curând

 

Mi-e dor de o toamna ce vine curând
Ca o iubire ce scapă din lanțuri
Pana și învârtirea pe roata
A naturii se face fără emfaza
Numai suferința are cea mai mare paletă de culori
Iar frunzele se înroșesc
Pe un portativ de culori la amiaza…
Nu mai știu dacă cuvintele-mi plâng
Sau râd
Când vreau sa ies din mine un pic
Sufăr de o imensa fragilitate
Poemele au sentimente șovăitoare
Ma duc sa-mi caut sinele, îmi zic!
Pe valsul de adio a lui Chopin
Se-ntâmpla tot! e o toamna promisa
Sau un alai de viori?!
Din crengile copacilor îmi fac atele
Ca frunzele îmi sunt deja
Pansamente-n culori…
Asta-i singurul spațiu în care mă-nvârt
Și coala alba de hârtie-tu ce mai stai!?
mi-e dor de o toamna ce vine… alene
si de o clipa de iubire furata din rai!

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

13 octombrie, 2018