Daniel LUCA: Revoluția simțurilor

           Un roman plin de nerv, de savoare și de viață este Infidela de Daniela Faur (Quantum Publishers, Domnești, 2019), o incursiune în interiorul și exteriorul cuplului, între adevăr și minciună, între sex și iubire.

            Ela, aflată într-o relație de aproape trei ani cu Gabi, cu care urma să se căsătorească peste câteva luni, se îndrăgostește de Sebastian, noul ei șef de la locul de muncă, o firmă de consultanță în management (Ekon Consult), căsătorit cu Roxana. Urmează trei luni toride, de la tatonare la sărut, la frâu liber dat simțurilor  și până la iubire.

            O infidelitate asumată de Ela, după îndelungi procese de conștiință [„Sunt o păcătoasă! (…) Sunt femeia vorbită pe la colțuri, subiectul de discuție la întâlnirile de cafea și a celor din miez de noapte, acompaniate de vin rece. Aș fi cinică să spun acum că-mi pare rău” – p. 5], Ela fiind o femeie obișnuită, nicidecum un top-model („Am 1,68 m înălțime și 68 de kg. Nu sunt grasă grasă, genul acela despre care porcii spun că mai bine le sari, decât să le ocolești. Dar sunt destul de durdulică: am câteva straturi de colăcei” – p. 8), dar care, atunci când întâlnește „masculul alfa”, își lasă gândurile libere, trăirile erotice invadând-o chiar și în biroul lui („Dar ochii lui, ei bine, ochii lui limpezi ca marea și zâmbetul ștrengar îmi transmit că, mai devreme sau mai târziu, mă vor băga în bucluc” – p. 29; „Cer oare prea mult? Da! Normal! Eu, femeie logodită, doresc ca mâinile unui bărbat însurat să mă frământe ca pe-un aluat de cozonac” – p. 88).

            Sexul cu Gabi devine monoton, o rutină, o împreunare a trupurilor fără ca sufletele să mai fie prezente („Acum ne dezbrăcăm singuri, dar ne păstrăm șosetele dacă se poate. Să nu ne tragă frigul pe la picioare! Nici n-ar avea când să o facă, săracul” – p. 22; „Și-a primit sexul și nu a mai contat că trebuie să-i dea atenție și sufletului meu” – p. 24), iar întâlnirea cu Sebastian este un adevărat scurt-circuit, ce produce o revoluție a simțurilor, o trezire a lor la viață dintr-o lungă amorțire, dar și o pornire pe drumul căutării sinelui, prin pasiune și iubire.

            Treptat, gândurile se transformă în gesturi și fapte. Primul sărut este urmat de participarea amândurora la un bal mascat de halloween organizat de firma unde lucrează Gabi („da, el e, nu m-am înșelat. Zăpăcita asta dintre picioarele mele l-a recunoscut înaintea mea” – p. 138), de  mângâieri într-o cabină de probă, de o călătorie la Roma într-un weekend [prima consumare a pasiunii: „Intră în mine tare și repede, căci drumul e ușor, prințesa mea deschizându-se hapsână (…). Închid ochii și mă las legănată ca o barcă pe valuri. E în mine, așa cum mi-am dorit, răscolindu-mi interiorul, potolindu-mi setea de sex brut” – p. 170] și continuarea întâlnirilor în doi, o dată pe săptămână, după reîntoarcerea în țară [„De azi, sunt oficial infidelă cu acte în regulă. Am repetat prima experiență, așa că nu mai e cale de întors. Nu mai pot spune s-a întâmplat, a fost o dată și atât. Ce mult pot înflori sub atingerile lui! (…) Cât de bine e să-mi redescopăr sexualitatea, să mă redescopăr pe mine, să am curajul de a-mi direcționa partenerul” – p. 214].

            Odată cu dăruirea, încrederea ia locul neîncrederii, cu toată bătălia interioară ce se dă în cei doi protagoniști, Ela și Sebastian. Cu toată înverșunarea de a rămâne doar la sex, fără a implica inima, iubirea îi cuprinde pe amândoi. Dar, cum viața nu este un basm, nici de această dată nu există happy-end [„nu mai cred în «Fericiți până la adânci bătrâneți»; e doar un final pentru basme. Continue reading „Daniel LUCA: Revoluția simțurilor”

Daniel LUCA: Metafora naturii

            După un volum de debut cu foarte puține reușite (poemele tanka), intitulat Îngerii la drum (2015), David Boia propune un al doilea volum de versuri, Portal cu îngeri (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016).

            Atunci când în prim-plan este sufletul, David Boia este mai atent cu cuvintele, deși se întâmplă și acum să creeze confuzii (cum este cazul afirmației „Mi-am dedicat prezentul la infinitiv” – Autodedicație) ori să nu iasă din sfera obișnuitului (în poeme precum Artă pentru artă, Test idilic, Adunare cu râvnă).

            Totuși, aici se simte în largul său, poemele tanka salvându-l și de această dată, în majoritatea lor surprinzând trăiri interioare, ori în relație cu natura.

            Firesc, întrucât natura reflectă ceea ce simte omul, este în permanentă consonanță cu acesta, fiind o adevărată metaforă („Azi în mod subit / O metaforă cântă / Doar aprioric / Peste tagma florilor / Prizoniere în gheață”).

            Într-un prezent unde predomină noaptea, întunericul („Vin nopțile din abisuri / Depășind / Grave suișuri / Evocând doruri și visuri” – Nopți telurice), este căutată lumina („Am conceput scenarii de lumină / Pentru noi și destinul munților” – Filmul vieții), îngerul veghind de sus asupra noastră („Printre tumulturi / Îngerul ne veghează / Blând prevăzător / Discipolul lui Iisus / Un străjer de lumină”) și izbutind să păstreze vie speranța („Când speranța e pierdută / Dar și viața-i decăzută / Mai bine, Doamne, ajută!” – Doamne Doamne).

            Viața este scurtă, timpul fiind pe cât de înșelător, pe atât de necruțător („Clipele mocnind / Iar roiesc în evantai / Arcuri peste timp / Niște fâlfâiri tandre / Se tăvălesc în zare”) și trebuie să primeze iubirea pentru semeni, natură și Dumnezeu („Sentimente vii / Din tagma iubirilor / Călătorii hoinare / Prin văpăi ad litteram / Însuflețiri ardente”).

            Chiar dacă singurătatea persistă, în doi nu poate fi niciodată deplină, iubirea ieșind întotdeauna învingătoare („Poate fi singurătate / Dar cel mult pe jumătate” – În doi).

            Iubirea și credința sunt căile prin care omul poate să atingă fericirea („Eterne doruri / Ne inundă sufletul, / Iar conștiința / Ne îndeamnă cu aplomb / Spre tărâmul fericirii”), cu condiția de a rămâne mereu copil („Ducem în taină / pe tot parcursul vieții / Suflet de copil”).

            Aforismele nu sunt relevante („Natura-i mamă adoptivă / Și gazdă bună deopotrivă” – Natura), așa cum nici poeziile cu tentă socială, unde truismele sunt la ele acasă (de pildă, în Evoluție, Am fost traduși, Amendamente, O pajură ori Aleșii noștri, pe care o cităm în întregime: Din cinci în cinci / Provoacă un clinci, // Din patru în patru / Ăştia joacă teatru, // Iar din trei în trei / Se ceartă între ei, // Apoi din doi în doi / O pun de tărăboi, // Dar mai au un ţel / Fiecare pentru el”). Continue reading „Daniel LUCA: Metafora naturii”

Daniel LUCA: A căuta seninul

           Adriana Weimer, în volumul de versuri Lumină de stea (Editura Eikon, București, 2018), porește în căutarea seninului din oameni, a liniștii, a luminii interioare, a bogăției sufletești.

            Din acest motiv, se degajă de aici o sufocantă senzație de calm, pe care nu o poate tulbura nici măcar destinul ori timpul.

          Lumina interioară se revarsă în exterior, cuprinzând spații, oameni, universul întreg („În lumină voi apune, / în lumină voi trece, / cum lumina-n vitralii / îndumnezeită-n / Altare” – Lumină de stea). A lumina pentru alții devine profesiune de credință („și-n întuneric, / lumina-mi / se revarsă-n / priviri / mereu înspre voi” – Mereu înspre voi) și aduce iluminarea întru credință și iubire.

            Prin iubire, timpul ajunge să fie domesticit și folosit în interes propriu, ba chiar ajută la construirea sinelui („și timpul / mă construiește pe mine, / precum piramidele // – inexplicabile dimensiuni / ale spiritului” – Întru spirit și timp).

            Iubirea învăluie pe cei dragi (părinți, copii, iubitul, iubita), pe ceilalți semeni, pe Dumnezeu, practic totul, nimic neființând în afara sa. Nici nu poate fi altfel, întrucât dragostea reprezintă tot o formă de lumină („Tot mai aproape / în Iubire / mă simt, // tot mai departe / în timp // Tot mai aproape / în Lumină sunt, // tot mai departe-n / Cuvânt” – În Lumină).

            Adevărata iubire presupune a trăi în și prin celălalt, construind, pas cu pas, un drum propriu („Rând pe rând, / fiecare pas / făcurt împreună / e drumul nostru”; „rând pe rând, / viețile noastre împreună / ni le dăruim unul altuia” – Dăruim).

            Mai mult, iubirea este atât de puternică, încât poate aduce primăvara în plină toamnă („Primăvara din toamnă / spre tine coboară / un suflet preaplin” – Frunze-destin).

            Lumina se află și în cuvânt, în poezie, alături de iubire, totul conlucrând la crearea unui tablou al frumosului din om („Poezia luminii / se rescrie-n cuvânt” – Poezia luminii).

            Cuvântul este, în același timp, hrană spirituală („la masa / Cuvântului / mă așez iar” – La masa Cuvântului), dar și drum pentru descoperirea sinelui și a lumii („Fiecare dintre noi / Continue reading „Daniel LUCA: A căuta seninul”

Daniel LUCA: La masă cu Dumnezeu

          Atunci când stai la masă cu Dumnezeu, confesiunea este la ea acasă. Te mărturisești, cu bune și rele, cu fapte, vise și gânduri, despre tine, despre lume. Este ceea ce face și Constantin Ghiță, în volumul de versuri Gardieni cu fețe de sticlă (Editura Art Ceativ, București, 2019).

          Timpul nu poate fi înțeles, își are propriile reguli („Nu am reușit / să înțeleg TIMPUL / importanța lui / n-o cunosc decât / cămătarii și muribunzii”), însă odată și odată va avea grijă să te aducă față în față cu Dumnezeu („Vine o vreme / când trebuie să te așezi la masă / cu Dumnezeu și să-ți mărturisești greșelile / iar dacă Dumnezeul tău va fi cinstit / ți le va mărturisi și el pe ale sale”).

            Când se va întâmpla aceasta? Într-un timp fără de timp, în atemporalitate, acolo unde rațiunea este înfrântă de simțire („Voiam să trec dincolo de ființă / ca un copac ce-și culcă lin capul / pe sabia orizontului // Rațiunea nu-și înțelege timpul”).

            Și totuși, timpul se scurge, prin amintiri, spre moarte („Câmp alb / oasele orelor / impudicul pur / mă pătrunde / Au același preț / amintirea și moartea”), așa încât trebuie să te bucuri cu adevărat de fiecare clipă care trece, spre a nu regreta mai târziu că nu ai înțeles rostul vieții („Călăul cu biciul de ceață / îmi întinde în palmă / încă o zi ce trebuie trăită / Eu nu-l înțeleg / și-nregistrez decesul altei zile”).

            Iubirea este neîmpărtășită, fie că e vorba de femei, ori de moarte („Din tot ce am iubit mai mult / moartea nu mi-a fost dată încă / un lucru pentru care mai am ani / de trăit sau poate doar o secundă”).

            Femeia este văzută ca un bun al comunității, ce nu poate fi apropriat decât pentru o scurtă perioadă de timp Continue reading „Daniel LUCA: La masă cu Dumnezeu”

Daniel LUCA: Toamna aducerilor aminte

              În viziunea lui Valeriu Valegvi (Marșul nucilor pe mare, Editura Princeps Multimedia, Iași, 2019), toamna este atât anotimp, cât și o vârstă a omului, aceea a maturității depline, când se poate descoperi pe sine, dar și o vârstă apropae de „zbor”, de părăsirea acestei lumi („Devii pe zi ce trece / o pasăre cu zborul întors / spre înăuntru / te uimesc plăsmuirile clipei” – E toamnă).

            Acum este un moment al bilanțului, al aducerilor aminte („Și încă o toamnă / spre aducere aminte a subțirilor / tale încheieturi cum numai în poveștile / din o mie și una de nopți s-a pomenit” ), femeia iubită fiind văzută ca un exemplu de puritate și candoare, ceea ce nu face decât să sporească intensitatea iubirii („ay această toamnă / cu melancolii la vedere / cu proaspete șoapte dinspre moarte adiind / viguroasă și bună de strâns în brațe” – Și încă o toamnă), cu atât mai mult cu cât apropierea morții e resimțită din plin.

            Amintirea împiedică uitarea și chiar trecerea timpului, deși acesta curge imperturbabil („doar eu cu o trupeșă amintire / din istoriile de odinioară” – O trupeșă amintire; „dar nimeni chiar nimeni / nu a scăpat de sub talpa timpului” – Apel).

            Tot acum este văzută și copilăria la adevărata ei valoare, și care ar trebui retrăită pentru propria salvare, prin înfrângerea regulilor („regulile sunt făcute / pentru revenirea la starea / de nou-născut” – Nou-născut), și prin reînvierea legăturilor interumane („jocul bată-l crucea / încremenit în uzanțe / laolaltă cum ne aduna” – Cum o roată de zor).

            De asemenea, este prilejul cel mai potrivit spre a conștientiza influența pe care o exercită marea asupra sufletului oamenilor, ajungând până în străfunduri („Hohotind cu marea / ai crescut cât alții în șapte vieți / iubirea aproapelui ți-a frânt gelozia” – Hohotind cu marea).

            Totodată, este conștientizată și propria menire de poet, care trebuie să transmită trăirile, simțirile sale mai departe, pentru a aduce armonia interioară a semenilor [„Poetul vede cu innima / deschisă la răscruce // poetul aude Continue reading „Daniel LUCA: Toamna aducerilor aminte”

Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar

              Daniela Văleanu este doctor în filologie, titlu obținut la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, iar dintre cărțile sale menționăm aici Lumină de lună. Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (2000), Plaiuri românești în legende (2002), Din legendele munților Apuseni (2003), Plaiuri din Banat în legende  (2018).

             În volumul Universul selenar în opera lui Mihai Eminescu (Editura Mirton, Timișoara, 2020), Daniela Văleanu observă că luna este un motiv romantic și universal, încărcat de simboluri și semnificații, pornind de la concepția lui Gilbert Durand, care vorbea „despre regimul diurn al imaginii, în opoziție cu regimul nocturn, considerând că prin negare se constituie afirmarea” (p. 10).

            Se poate constata, în ceea ce privește luna, o legătură între mituri, poezia greacă, romană și cea romantică, simbolismul lunar fiind practic infinit („Căci luna a fost adorată tocmai pentru forța imensă concentrată în ea, pentru vitalitatea ei inepuizabilă”, p. 28), iar despre influența lunii în poezia lui Eminescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirma: „Poet selenar prin excelență, Eminescu a acordat straniului  element ceresc un loc precumpănitor în opera sa și a scos în repetate rânduri efecte deosebite de cadru și atmosferă din folosirea perspectivei lunare” (p. 25).

            Autoarea scoate în evidență unele aspecte precumpănitoare în ceea ce privește motivul selenar în opera lui Mihai Eminescu.

Bunăoară, noaptea e luminoasă, și nu întunecoasă: „Universul nocturn eminescian nu este macabru, nici întunecos, este feeric și senin, mirific și luminos (…)” (p. 35), iar luna activează energia interioară a omului: „… expresie a conștiinței, a energiei și a cunoașterii” (p. 36), exemplificând cu Călin-file din poveste ori Memento mori (unde nocturnul chiar se transformă în diurn). Astfel, luna permite și eliberarea conștiinței de sine, magnetizând realul („eroului i se dezvăluie profunda conștiință de sine și simpla închipuire se transmută în realitate ontologică”, p. 187; v. Mureșanu, Scrisoarea I).

            Luna e un spațiu ireal, fiind o planetă a „desprinderii de realitate, un spațiu pur, ieșit din timp și istorie” (p. 62). Viața lunii este asemănătoare cu a omului („Întreaga «istorie» a lunii este asemănătoare cu viața omului, care sfârșește cu moarte” – p. 133), iar timpul mitic („marele Timp”) e echivalat cu timpul selenar („un timp-limită și un timp oprit întru reversibilitate” – p. 135), luna fiind, așadar, o emblemă a timpului sacru, spațiul fiind invers proporțional cu timpul, după cum constată D. Popovici („Ideea spațiului infinit de mare își găsește însă – în poezia Stelele-n cer, n.n. – un corelat în ideea timpului infinit de mic”, p. 137). Se poate vorbi și de un timp emotiv, un timp al trăirii, unul al amintirii, un timp pământesc („al unor clipe discontinue”, p. 141). Timpul își află rezonanța în lumina lunii („lumina lunară devine însăși substanța timpului”, p. 144). Ca o concluzie, „luna atotputernică, efigie a timpului  veșnic” (p. 149). Dar forța selenară își pune amprenta și asupra istoriei, însemnând ciclicitate, caducitate („Egipetul și Dacia își vor derula sub lună treptele creșterii și descreșterii”, p. 150). Continue reading „Daniel LUCA: Mihai Eminescu și motivul selenar”

Daniel LUCA: Miros de bărbat

        Concluzia pe care o trage Marian Oprea prin intermediul plachetei de versuri În pas alergător (Editura Waldpress, Timișoara, 2019) este că armata nu este altceva decât timp pierdut („Un an și jumătate / aproape pierdut / plus toate bazaconiile alea”).

            Și totuși… Da, stagiul militar obligatoriu făcea trecerea, până mai deunăzi, de la adolescent la bărbat, doar atingerea pragului de 18 ani nefiind suficientă pentru dobândirea maturității. Dacă în lumea satului românesc bărbatul care a făcut armata era considerat a fi bătrân, nu e de mirare că la momentul încorporării acesta nu e decât un bărbat în devenire, emanând numai un… miros specific („am rămas goi / ne-a văzut comisia mixtă / ne-a măsurat ne-a cântărit / femeile erau cu ochii pe noi / miroseam a bărbați”).

            Nici locurile de efectuare a stagiului militar nu erau la fel, unele fiind „mai egale” decât altele [„am fost repartizat la / regimentu de gardă-n capitală / (…) / puțini ajung aici / trebuia să ai peste 1,80 origini sănătoase”], primul contact cu unitatea având să se lase cu pierderea podoabei capilare („am fost cheliți, pentru prima dată am auzit / păru bun părăsește capu prost”), prin tunsoarea zero urmărindu-se pierderea identității, a personalității, trasându-se din start o linie de demarcație între soldați și comandanți (indiferent de grad), cei dintâi trebuind să fie doar simpli roboți care să execute ordinele primite.

            Apăreau excese, ce conduceau la accidente („un soldat când a ajuns / la poarta regimentului / și-a dat masca de gaze de pe figură / a căzut și-a murit / (…) / tatăl lui din Maramureș / a venit cu bărdița să-i facă / de petrecanie locotenentului / ce conducea plutonul / ofițerii aveau șurubelniță-n buzunar / ca să se apere”) ori sinucideri [„un soldat de la infirmerie / s-a dus în oraș s-a-mbătat / a înghițit un pumn de pastile / și dus a fost / era campion național la box la / categoria grea (…)”], dar era prezentă și multă bătaie de joc („de noi nu și-au bătut / joc veteranii / cum am auzit / că era pe la / alte unități / unde se făceau concursuri  / de alergat cu valiza sub pat / sau te puneau / să le faci bocancii / sau să le speli / chiloții și ciorapii”).

            Infirmeria („ca să scapi / de instrucție / trebuia să fii / internat la infirmerie / era singurul loc / unde te puteai odihni”), învoirile, concediul și femeile reprezentau singurele puncte luminoase în acest sistem unde erai instruit să Continue reading „Daniel LUCA: Miros de bărbat”

Daniel LUCA: Lumea ca o caleașcă

Libertatea nu este decât o iluzie, după cum susține Vasile Rodian în placheta de versuri Calendarul nisipurilor și al ierbii (Editura Anthropos, Timișoara, 2007). Atât pe pământ, cât și în văzduh („istovit în goluri de aer / uliul a stat prea mult acolo sus!” – Peisaj).

Dorința de liberate este uriașă, determinând oamenii să se ia la trântă cu puterea și să pornească o revoluție. Speranța mărșăluiește fericită pe stradă și fiecare o poate strânge la piept, dar totul durează numai o clipită („E o semnătură din care te revendici / liber / cum să fii / liber / câtă trăire n-a fost risipită”; „sub fusta revoluției / monezi / monezi” – Baraje).

Hainele, umbrela sunt pavăză înaintea gloanțelor și țin de cald în fața frigului (la propriu și la figurat) impus de autorități („azi eu și / umbrela / intrați în anotimpurile orașului / izbăvirea de friguri”), tocmai pentru că toate căile se dovedesc a nu fi decât niște fundături („vin cei cu compasul cu creanga / nu mai sunt trasee nemalefice / și uite așa legat cu brâul sinelui tău / tragi la lopată împinge barca la un mal / a venit revoluția și dacă n-am avut pistol / am plecat cu umbrela către inima orașului” – Strâmbăturile vremii).

Cu sânge se scrie istoria, un regim e dărâmat și înlocuit cu un altul, dar este numai o schimbare de fațadă („Confortul privirii / șerparii / un steag nu poate învinge muntele” – Amurg cu tine).

Iar dacă mesajul transmis cunoaște transformări, acestea sunt și ele de formă, nicidecum de fond („sună sirena / mâine vom duce la renovare pancartele!”), cei care ajung la putere își uită menirea, urmăresc numai să își impună voința („omul e ceea ce jucăm noi” – Obstrucție) și interesul propriu, adeseori pecuniar, în dauna celui colectiv („Nimeni nu mai ascultă de nimeni / cei de ieri care nu aveau nimic / acum au totul – vai pustiirea” – Stare).

Nimic nu e nou sub soare, totul se repetă, omul aflându-se încontinuu în bătaia vremilor și vremurilor („s-au șters unii pe alții / s-au dorit constelația parapământenilor / după scuturare / preoții îl îmbălsămau pe Apis!” – Oglinda fluviului).

Continue reading „Daniel LUCA: Lumea ca o caleașcă”

Daniel LUCA: Arderea tăcerilor

           Volumul de versuri Tăceri în amurg de George Popovici (Editura Eubeea, Timișoara, 2010) emană un calm clocotitor.

            Liniștea, tăcerea nu înseamnă decât pregătirea unei explozii, ce nu va întârzia prea mult, pentru că oricât ar rezista un om în fața agresiunilor de tot felul, nu va putea să o facă la nesfârșit.

            Și atunci tăcerile vor arde și se vor transforma în îngrășământ, îmbogățind ideile, trăirile, simțămintele, așa încât acestea să se poată dezvolta în voie („Tăceri cad / din turn / ca niște flăcări / agățate de linia / destinului meu / apoi cineva / le adună în grămezi / la marginea drumului / și le dă foc / dăruindu-le țărânei” – Tăceri în amurg).

            Poetul este cel care le transmite mai departe, el nu doar observă, ci și simte, fiind predispus atacurilor din exterior, dar și din interior („până la apariția harului / desenăm forma nervilor / uciși câteodată / în liftul căptușit cu oglinzi / care duce spre / sala de mese a ospiciului” – Poeții).

            Implicarea socială [„observatorii cetății / (…) / obscurizează și tăvălesc / cu nerușinare / (…) / verbul / pe care noi încercăm / să-l învelim / cu o haină / tot mai greu de purtat” – Observatorii cetății] se suprapune cu introspecția („Azi mi-am întors / pielea pe dos / ca să mă pot privi / mai bine / decât voi / care trageți / mereu / în sufletul meu / cu ce apucați / în cele două mâini” – Destin) și cu iubirea, femeia fiind singura capabilă de a-l „reseta” la nevoie [„Uneori deznădejdea / (…) // mă smulge cu rădăcini cu tot / și mă dezbracă / într-un alt trup / acoperit cu liniști / unsuroase peste care / alunecă trupul tău / gol ca o trestie / dezrădăcinată pentru / o mai fericită renaștere” – Simbioza].

            Iubirea reprezintă, așadar, un mijloc prin care poetul își reîncarcă forțele, acesta regăsindu-se și împlinindu-se prin femeie („mai bine / trimite-mi vorbă / din vremea în care alergam / de la un capăt / la altul al zilei / îmbrățișând la întâmplare / firele de iarbă / sau răscolind liniștea / din colțurile cu penumbre” – Despre noi).

            Și doar astfel va putea porni din nou la drum, în căutarea adevărului, aceasta fiind sarcina sa asumată („Intru în adevăr / ca într-un templu” – Neodihna cunoașterii), însoțit de prietenul credincios, cuvântul („Balerin printre Continue reading „Daniel LUCA: Arderea tăcerilor”

Daniel LUCA: Veşnicia se măsoară în anotimpuri

           Poemele din volumul noduri de Gabriel Hasmaţuchi (Editura Agnos, Sibiu, 2018) își doresc să zboare. La propriu. Abia-abia, cotorul reușește să le țină pe loc. S-au molipsit de la versurile ce le alcătuiesc, așteptând creșterea aripilor („Uneori, / așa cum se întâmplă acum, / încep să-mi crească aripi”).

            Poezia lui Gabriel Hasmațuchi este reflexivă, surprinzând condiția umană, omul aflându-se între lumină și întuneric, între viață și moarte („Lumina și întunericul / mă implică / în cearta lor / într-un poem / în care / cuvintele primesc ceva / din viață / și din moarte”).

            Totuși, omul nu se mulțumește cu situația în care se află, luptând să își schimbe destinul. Urăște singurătatea și își caută împlinirea prin iubire.

            De altfel, volumul este împărțit în două părți: În legătură cu mine și În legătură cu tine. Dacă în prima parte, unde este vorba despre o etapă a căutării de sine în relație cu tot ceea ce îl înconjoară, tonul fiind pesimist, în cea de a doua parte lucrurile se schimbă, jumătățile de sferă se contopesc într-o iubire absolută („Ne umplem reciproc / inimile de dragoste / și ne împlinim tăcerea / din veșnicia cuvântului nespus / la logodna noastră”).

            O iubire ce trece dincolo de mormânt, în ceea lume („Nu știu dacă ne va fi îngăduit / să împărțim același mormânt. / Să ne contopim / și să devenim un singur suflet / ce va învia”), unde moartea nu este decât tot viață, dar altfel („Gândul vieții de apoi / vine în fiecare zi / la o cafea / însoțit de cei mai limpezi ochi”).

            Într-un vers enunțat mai sus se face referire la veșnicia cuvântului. Da, cuvântul este veșnic, fie că e rostit, fie că nu, iar omul caută să împrumute de la el această însușire, prin poem („Poemele se răsucesc pe coapsele tale”).

            Așa cum prin cuvinte ia ființă iubirea, așa prin iubire omul poate deveni veșnic („Inspir aerul din cuvintele tale / și din bătăile inimii / ni se plămădește nemurirea”),  nașterea nefiind altceva decât tot o formă de nemurire („Suntem părtași / la ritualul unei dezvățări de moarte”).

            Iar veșnicia se măsoară în anotimpuri („prin coala de hârtie / răzbate un glas / ce mă întreabă / câte anotimpuri are veșnicia”).

            Este evident că singurătatea își pierde însemnătatea și se îndreaptă, în tăcere, spre pieire („Singurătatea / putrezește ca o lămâie / uitată într-o pungă de plastic”).

            Dacă altădată cuvintele erau inscripționate pe oseminte („Scriu pe oseminte ivite / din maluri profanate / sub Continue reading „Daniel LUCA: Veşnicia se măsoară în anotimpuri”