Daniel IONIȚĂ: Panic !

After almost three months away from home, we left our cousins’ place near the centre of Bucharest (lovely people, Gigi and Rodica, and I love the GREAT FOOD Rodica cooks, gained a few kilos to prove it). They drove us to the airport to take the long journey back to Sydney. The almost three months away were very exciting at times, extremely satisfying at times, frustrating at other times – we covered parts of Romania and visited relatives, saw some beautiful Greek islands in the Ionian Sea, did a trek in Nepal crossing Kang La, a 5320m high pas in the fascinating Nar-Phu region, and – just at the end of last week – had a book launch in the breezy and friendly capital of the Republic of Moldova, Chișinău.

Finally it was all over, with all the stress of packing to just above the maximum allowed weight of 23kg (my check-in luggage weighed in a 23.7 – as you do), This stress included the more concentrated stress of what books to take with me vs what books to leave for next time, and and even sharper stress of my wife’s scolding that I take too many books back, and that my small office in Sydney will topple on top of me with their weight, so that, on day, she’ll eventually find me, reduced to a paper-thin mess under the rubble blah blah blah… Finally, we were being dropped at the airport by our very accommodating cousins. But as I did the routine check of items while getting out of the vehicle – panic!!! No mobile phones. Neither the Australian nor the Romanian handset responded to the appeal. Checked everything just to make sure, but since I have a certain routine about placing them when I go on trips, and I knew I left them at their place. I am the ultimate creature of our times. Without mobile connectivity for more than 30 minutes, I shrivel up and die, like fish on the beach. Millennials have nothing on me, in fact I could teach them a few things, including appropriate levels of narcissism for various situations etc.

However, the panic was mild. We came to the airport early (a habit of mine, and it proved invaluable this time around – for other reasons as well, as you shall read), as our cousin’s place was 15 minutes drive from the airport. While we did the check in, they kindly did the round trip again and promptly presented my phones to me – I left them on the desk that was my office while in Bucharest. Panic subsided. All good, adrenaline level back to normal.

Well, the story about real PANIC! starts at this point. After passing security check and passport control, we noticed a young lady with two children in tow – a boy and a girl maybe 8-9 years old, frantically taking in broken English with a gentleman, seeking directions to her gate – or at least this is what I could make out. By the headgear – she wore a nikab – I assumed she was Muslim. The gentleman explained and gestured that she needs to walk further, maybe another 50-100 metres, “to that light you see in front, where you see that queue. Keep going! Keep going!!” he finished, before turning away to his own business. She quickly grabbed the kids each by one hand and rushed away like a whirlwind. My wife commented that she still looked confused, frantic even – maybe she was very late for boarding the plane – but the young lady had disappeared into the crowd in less than two seconds, children in tow.

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Panic !” →

Alex ȘTEFĂNESCU: O uniune a competenței, bunului-gust și entuziasmului în slujba poeziei din Basarabia

Alex.Ștefănescu – 29 Iulie 2018

Prefața volumului Basarabia Sufletului Meu – Colecție de Poezie din Republica Moldova /The Bessarabia of my Soul – a poetry collection from the Republic of Moldova – versinue bilingvă română/engleză – editori Daniel Ioniță și Maria Toni

–––––––––––

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.”

(Alexei Mateevici)

Iată că doi foarte competenți oameni de litere din Basarabia și România, Maria Tonu – scriitoare și editoare basarabeancă din Toronto, Canada, și Daniel Ioniță, profesor, traducător și poet bucureștean stabilit la Sydney, Australia – au reușit ceea ce politicienii noștrii de de la est și vest de Prut nu au reușit: să își unească eforturile în folosul Basarabiei. În speță pentru promovarea poeziei Basarabene și a poeților de limbă română de acolo, în spațiul limbii engleze – lingua franca pe plan mondial. Și fac acest lucru cu profesionalism, competență, bun gust și entuziasm.

Dacă mi-ar fi cerut cineva o listă cu traducătorii capabili să traducă poezie românească din Basarabia în engleză, i-aș fi dat o sută de nume. Avem o armată întreagă de traducători buni, cu care am putea cuceri – cultural − lumea, în cazul că nu i-am descuraja plătindu-i prost pentru munca lor și neoferindu-le nici măcar o răsplată morală (sunt critici literari care când comentează o carte tradusă nu fac nicio referire la traducător!). Dar dacă mi s-ar fi cerut să indic un singur nume, al traducătorului pe care îl consider cel mai potrivit pentru o asemenea întreprindere, m-aș fi gândit, fără îndoială, la Daniel Ioniță, care are nu numai talentul, pregătirea intelectuală, experiența, ci și entuziasmul și mijloacele necesare (prin Academia Australiano-Română pentru Cultură pe care o conduce) pentru propagarea literaturii române în lume.

Impresionanta sa colecție de eșantioane de poezie românească din toate timpurile, „Testament”, apărută în mai multe ediții succesive (Editura Minerva), toate bilingve, a avut și are în continuare un răsunător succes, alimentat de admiratori, dar și de detractori, care nu lipsesc niciodată când este vorba de o realizare valoroasă, generatoare de invidii.

Noul volum pe care-l aveți în față este de acest fel – „Basarabia sufletului meu – o colecție de poezie din Republica Moldova”/ „The Bessarabia of My Soul – a collection of poetry from the Republic of Moldova”. Editată de Maria Tonu și Daniel Ioniță, tradusă de Daniel Ioniță, asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud si Rochelle Bews – care au cooperat și la exceptionala serie de volume Testament – Antologie de Poezie Română Modernă (versiune bilingva) menționată mai sus – aceasta este o operă culturală importantă, vitală aș spune, pentru poezia din spațiul basarabean. Moldova și Bucovina, din interiorul și din afara granițelor de azi ale României, teritorii românești străvechi, au dovedit de-a lungul istoriei o adevărată vocație a poeziei, pentru certificarea căreia este suficient să-l amintim pe Mihai Eminescu, poet național al ambelor spații – dar volumul de față vă va dovedi că există mulți-mulți alții.

Fragmentele din aceste provincii istorice care au intrat abuziv în componența URSS au fost supuse timp de aproximativ o jumătate de secol nu numai unui proces de „comunistizare”, ci și unuia de desnaționalizare forțată, cuprinzând și desfigurarea limbii române, prin adoptarea grafiei chirilice (grafie funcțională și armonioasă în scrierea cuvintelor limbii ruse, dar străină de spiritul limbii române) și inventarea unui glotonim grotesc și mistificator: limba moldovenească.

Și totuși, chiar în acest spațiu al ostracizării limbii române, poezia n-a încetat să existe și să evolueze. După 1989, când nouă, celor din România, nu ne-a mai fost interzis să comunicăm cu basarabenii, am avut o adevărată revelație descoperind ce poezie mare s-a scris și se scrie în continuare în Republica Moldova. Ne bucurăm când descoperim câte o poezie inedită a lui Tudor Arghezi sau Nichita Stănescu. La fel, dar la scara mult mai mare, după 1989, am descoperit mii de poezii inedite (pentru noi) ale poeților români de dincolo de Prut. A fost o sărbătoare.

Daniel Ioniță, cunoscutul poet și traducator, asistat de zâna bună din Canada a literaturii române, Maria Tonu, explorează și pune în valoare acest capitol de puțină vreme recuperat al istoriei literaturii române. Ei contribuie nu numai la promovarea poeziei basarabene în arii largi ale culturii universale, ci și la completarea imaginii pe care străinii o au despre poezia românească.

Remarcabilă este larga cuprindere a bunului- gust și a competenței Mariei Tonu și a lui Daniel Ioniță în abordarea acestul material poetic: experimentatul traducător și poet român din Sydney și scriitoarea și editoarea basarabeancă din Toronto, nu fac discriminări între clasici și romantici, între moderni și postmoderni, între narcisiști și militanți, între intimiști și vizionari.

În această colecție sunt reprezentate toate direcțiile din poezia română scrisă în Basarabia. Iar traducătorul nu ezită să reconstituie în engleză și enunțurile solemn-sentențioase din „Glossa” lui Eminescu și lamentația plină de dramatism din Basarabia cu jale de Grigore Vieru, și paradoxalele construcții de idei din poeziile lui Leo Butnaru, și patetismul luminos-eruptiv din cunoscutul poem Au înnebunit salcâmii de Arhip Cibotaru (pus pe muzică și cântat electrizant de Tudor Gheorghe).

Continue reading „Alex ȘTEFĂNESCU: O uniune a competenței, bunului-gust și entuziasmului în slujba poeziei din Basarabia” →

Daniel IONIȚĂ: Scrisoare către Basarabia (poem bilingv)

Sângele și lacrimile tale curg în râuri adânci

țâșnind parcă din coapsa străpunsă a lui Hristos,

răstignit și El, nevinovat ca și tine.

Se preling pe câmpurile și printre dealurile tale

de la Bălți la Orhei, Dolna și Slobozia,

prin toate satele tale cu toamne și primăveri încătușate încă,

înflorind din doruri întru poeme cu arome de libertate.

De la Marele Ștefan,

ce se jertfea pentru credință și moșie,

de la Bravul Mihai care, pentru o clipă doar,

a implinit un vis ce ne răscolește încă –

tu ai rămas acolo, între Prut și Nistru,

cu fiicele tale și cu fii tăi –

sfinții aceștia ce-mi sunt surori și frați.

Ei mi te-au înălțat ca să te privesc,

ca să te cunosc și să mă îndrăgostesc de tine,

eu, cel de departe –

de peste nouă mări și nouăzeci de țări,

eu, cel care visează la „Insula cuvintelor de acasă”,

eu, cel care a ajuns a-ți cunoaște sufletul

prin fereastra luminoasă

pe care ei mi-au întredeschis-o…

Te-am cunoscut prin cântul lor.

Prin Cântarea lui Alecu Russo

din cazaniile lui Mateevici

din jalea lui Vieru

din destinul iubitorilor de neam al Leonidei Lari

din răstignirea lui Dabija,

din arhivele Golgotei lui Suceveanu,

din iubirile Renatei Verejanu

din întrebările de toamnă și moarte… ale lui Băluță

din largul Mariei Chirtoacă,

de la vârcolacul visător al lui Butnaru

ce zbura spre salcâmii nebuni ai lui Cibotariu.

Prin toți aceștia și alții ca ei,

tu râdeai și plângeai,

suspinai și visai în sufletul meu

cu mult înainte să-mi dau seama

că bucuria lor izbucnește în bucuria mea

că jalea lor plânge în jalea mea,

că inima lor bate în inima mea.

LETTER TO BESSARABIA

Your blood and your tears

flow in deep rivers

as if bursting from the pierced thigh of Christ,

himself crucified, innocent, just like you.

They trickle on your hills and fields

from Bălți to Orhei, Dolna and Slobozia,

through all your villages with autumns and spirngs shackled still,

flowering from longings into poems with scents of freedom.

From Great Stefan,

who sacrificed his whole life for faith and land,

from Brave Michael, who, for but a moment,

fulfilled a dream which still troubles us –

you have remained there, between the Prut and the Dniester,

with your daughters and your sons,

these saints whom I call sisters and brothers.

They have elevated you so I can behold you,

so that I know you and fall in love with you,

me, who lives far away –

over the nine seas and the ninety lands in between,

me, who dreams of the island of words from home,

me, who got to know your soul

through that luminous window

which they prized ajar for me

through their songs and poems.

From the Hymn of Alecu Russo,

the the homilies of Mateevic,

the sadness of Vieru,

the destiny of those who love their nation

of Leonida Lari,

the crucifiction of Dabija,

the Golgotha registers kept by Suceveanu,

the loves of Renata Verejanu,

the questions about autumn and death of Băluță,

the high seas of Maria Chirtoacă,

and the werewolf of Butnaru

who flew between the crazy wattle trees of Cibotariu.

Through these and others like them,

you laughed and wept,

sighed and dreamed inside my soul

long before I got to understand

that their joy bursts though my joy,

their sadness weeps through my sadness

their heart beats though my heart.

––––––-

Daniel IONIȚĂ

București, România

iulie 2018

Ioan IACOB: Interviu cu Daniel Ioniță – Președintele Academiei Româno-Australiene pentru Cultură

Ioan IACOB: Cum se vede România, in Anul Centenarului Marii Uniri, de la…celălat capăt al lumii?

Daniel IONIȚĂ: Cu riscul de a fi acuzat de nostalgie nefondată – România la modul general, și România în Anul Centenarului Unirilor (să nu uităm ca pe lângă Translivania, au mai avut lot in 1918 unirea cu Basarabia în martie, și cu Bucovia în Noiembrie) – se vede frumoasă, magică chiar. Am fost puțin adus la realitate de un bun prieten, cantautorul Nicu Alifantis – care mi-a re-amintit „Daniel, nu uita totuși că noi trăim niște realități dure, uneori.” I-am dat dreptate. DAR, imigranții români ca mine, care au părăsit România de multă vreme, văd lucrurile bune și pozitive. Distanța în timp și în spațiu (Australia este foarte departe față de Romania) ne face sa punem aceste lentile mai roze. Și poate asta e bine!

Ioan IACOB: Am aflat – de la Radio România Actualități – câteva lucruri deosebite despre modul cum ați sărbătorit Centenarul Marii Uniri in Australia, dar aș vrea să imi povestiți dumneavoastră câte ceva.

Daniel IONIȚĂ: Într-adevăr. Academia Australiano-Română pentru Cultură, a cărei menire este să promoveze, să susțină și să organizeze legături culturale între România și Australia, a organizat un eveniment la Biblioteca de Stat din Sydney, o instituție augustă, de prestigiu. Am reușit să adunăm aici pentru prima data în istoria diasporei românești de la antipozi, unii din cei mai buni și mai talentați artiști care trăiesc aici – între care soprana Adriana Paul, violonista Aliona Cigulea (originară din Chișinău), actorii Cătălin Anastase și Tug Dumbly (ultimul câștigător al multor premii de interpretare poetică, care a recitat Glossa lui Eminescu în engleză, bineânțeles, la parlamentul statului New South Wales – dar asta e altă poveste)… Apoi pianistul Gabriel Onțanu, cantautorul Daniel Reynaud, scriitorul și editorul George Roca, excepționala coregrafă Cristina Iordadche Yeo și grupul de dansuri românești de la Sydney Dance Rhythms.

Publicul numeros, sala a fost arhiplină, a gustat din plin evenimentul, al cărui sumar a fost preluat și de TVR Internațional, cât și de Corina Dobre în emisiunea ei „Corespondent TVR”. Excelența Sa, ambasadoarea României în Australia și Noua Zeelandă, dna. Nineta Bărbulescu, a vorbit despre semnificația istorică a Anului Centenar. Au mai fost prezenți și dl. Iulian Nițu, Consulul General al României la Sydney cât și alte personalități, cadre academice, oameni de cultură de origine română dar și australieni get beget. De aceea, evenimentul a fost bilingv… atât în limba română cât și în engleză.

Ioan IACOB: Am terminat recent un doctorat intitulat „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe”, în urma căruia am aflat că Poe – dacă ar fi avut posibilitatea să opteze – a mărturisit că POEZIA ar fi fost prima sa opțiune. De ce Daniel Ioniță a optat definitiv pentru poezie? Sau, formulând altfel, de ce Daniel Ioniță nu a renunțat niciodată la poezie?

Daniel IONIȚĂ: Interesantă întrebare! Discutam acum trei ani cu regretatul romancier și poet brașovean Daniel Drăgan, care îmi mărturisea regretul de a nu se fi dedicat poeziei decât târziu, în cariera lui de scriitor. Personal, pot spune că am fost fascinat de literatură în general, dar total cucerit de poezie încă de mic copil. Părinții mei, oameni cu educație medie, erau cu toate acestea împătimiți cititori de literatura bună. Aveam o bibliotecă uriașă și foarte variată pentru o urbe bucureșteană, și o familie „neacademică”. Tată meu recita poezie de factură religioasă (Costache Ioanid, Traian Dorz, Vasile Militaru), iar mama era (și este încă) pasionată după marea poezie românească, de la clasici și moderni, la contemporani. Am simțit încă de mic că înțeleg și apreciez poezia. Dacă ni se dădea la teză analiza literară a unui poem (ceea ce s-a întâmplat de câteva ori), luam notă foarte mare (9 sau 10) fără să fi citit altceva decât poemul în sine. Dar ceea ce m-a „fixat” pe partea poeziei a fost, fără tăgadă, faptul că am editat și tradus peste 120 de poeți și peste 150 de poezii, din marea poezie românească, de la Alecsandri și Eminescu până la contemporani ca Ana Blandiana, Ioan Es Pop, Nora Iuga, Adrian Popescu sau Mircea Cărtărescu, ca și toți ceilalți poeți importanți dintre aceste două extreme. Această muncă a fost însumată în volumele „Testament – Antologie de Poezie Română” (acum se lucrează la ediția a treia) publicate de Editura Minerva, ca și o ediție specială apărută în Statele Unite anul trecut. Această muncă a cizelat, zic eu, talentul meu poetic, și a dus la volumele proprii: „Agățat Între Stele” (Minerva 2013), „ContraDicție” (Pim 2016), „Insula Cuvintelor de Acasă” (Limes- Cluj 2017). Ca și publicarea a două poezii ale mele în limba engleză, într-o importantă antologie de poezie contemporană Australiană, publicată de prestigioasa editură de poezie din Sydney, Puncher & Wattmann in 2016.

Ioan IACOB: Cum s-a născut ideea Academiei Româno-Australiene?

Daniel IONIȚĂ: Scânteia ideii a venit de la scriitorul și redactorul român din Sydney George Roca (editor, între altele la Confluențe Literare, ProLitera, și alte reviste print și on-line ale scriitorilor români din Romania și din afară). În Octombrie 2014, la Old Vienna Caffe din Sydney, am adunat un grup de actori, scriitori, artiști plastici, editori de carte, cadre universitare, și idea a prins imediat. Membrii fondatori sunt, printre alții, Associate Professor Dr. Daniel Reynaud, Dr. Carolyn Ricket, actorii Clara Vodă și Bogdan Vodă, scriitorul George Roca, subsemnatul și alții. Au devenit membrii ai academiei, între timp, istoricul și criticul literar Alex Ștefănescu, cantautorii Nicu Alifantis, Adrian Ivanițchi și Cătălin Condurache, actrița Manuela Hărăbor, și alții. Cu toți aceștia colaborăm activ la evenimente culturale organizate de Academie atât în Australia, în România cât și în Statele Unite ale Americii, unde de asemenea am avut evenimente și avem mebrii. Cum am mai spus, țelul important al academiei este organizarea și promovarea de evenimente și proiecte culturale în ambele direcții și cu participare atât românească cât și australiană. Continue reading „Ioan IACOB: Interviu cu Daniel Ioniță – Președintele Academiei Româno-Australiene pentru Cultură” →

Daniel IONIŢĂ: O istorie din unghiuri complementare

O analiză la „Istoria Politică a Literaturii Române Postbelice”

a lui Petre Anghel

Comparat cu monumentalul volum Istoria Literaturii Române 1940-2000 a lui Alex Ştefănescu, volumul lui Petre Anghel nu apare atât de amplu. Dar pentru că abordează literatura română din cu totul alt unghi decât cel abordat de faimosul critic şi istoric literar – Istoria Politică a Literaturii Române Postbelice a lui Petre Anghel este de referinţă pentru cititorul interesat de ce anume s-a petrecut în culisele şi pe coridoarele tenebroase ale luărilor de decizii cu privire la literatură, volume, scriitori, edituri, pe vremea dictaturii comuniste – şi care au fost victimele, multe neştiute de critici şi de public, ale acesteia.

Dacă Alex Ştefănescu se ocupă eminamente de partea literară şi face referinţele necesare şi pertinente la politic, în măsura în care acesta a afectat opera unui scriitor, Petre Anghel subliniază în mod special influenţa politică, şi implicarea politică (mai mult, mai puţin, sau în rare cazuri de loc) a scriitorilor, editurilor, şi politicienilor, a securităţii – elemente care se încrucişează într-un dans de multe ori diabolic, uneori ilar, rareori benefic – şi care-şi lasă amprenta în mod direct pe filele tipărite, sau uneori interzise, ale volumelor apărute, ori modificate înainte de apariţie, ori moarte din faşă.

Nu vreau ca cineva să creadă că aş compara aceste volume, fiindcă ele, deşi se intersectează în anumite puncte cheie, nu pot fi în competiţie. Iar Petre Anghel nu a intenţionat în nici un caz să abordeze prea departe câmpul vast şi arat adânc, cu atâta succes, de către Alex Ştefănescu. Menţionându-le juxtapoziţional, doresc doar să contextualizez mai bine opera lui Petre Anghel pentru un eventual cititor. Cele două volume au premize şi abordări diferite, dar mai ales unghiuri diferite – deşi nu opuse, ci de multe ori complementare. Oricum, credincios strategiei lui, Alex Ştefănescu nu se pierde prea departe de literatură, nu alunecă aiurea înspre culisele de multe ori sordide ale politicului din acea perioadă – asta pe deoparte. Iar pe de altă parte Petre Anghel se preocupă de literatură şi alege scriitori pe care-i analizează, cu precădere în măsura în care intervine politicul – şi din punctul de vedere al politicului – aceasta fiind de la început intenţia declarată a Istoriei Politice a Literaturii Române Postbelice. Deci fiecare în felul lui rămâne credincios intenţiei declarate de la început. Spre exemplu Petre Anghel discută despre unii scriitori, poate necunoscuţi criticilor şi publicului larg (şi a fost acuzat de acest lucru de către unii critici mai neatenţi, sau dogmatici, sau pur şi simplu snobi – iar numărul acestora din urmă este legiune). Dar el argumentează, pertinent zic eu, că aceşti necunoscuţi merită o analiză mai atentă – că ei ar fi fost la fel de faimoşi precum alte nume celebre, dacă nu s-ar fi pomenit (pentru un motiv sau altul) sub tirul necruţător al politicului şi instrumentelor de stat de la acea vreme, al agenţilor acestora plătiţi sau voluntari slugarnici – care le-au tăiat multor talente şansa de a fi publicaţi de editurile respectabile de atunci. Aceşti scriitori au pierdut astfel şansa de a a-şi lăsa amprenta asupra literaturii române, după cum ar fi meritat. Un exemplu care-mi vine în minte este Florin Lăiu – dar mai sunt multe altele. În acest context, Petre Anghel face un lucru extraordinar, după opinia mea Cei ce l-au criticat ar trebui ca mai întâi să citească operele unui Lăiu şi altora menţionaţi, şi abia apoi să apese pe tastele calculatorului ca să-l condamne sau să-l laude pe Petre Anghel. Revenind la cele două volume, citindu-le, este ca şi cum ai merge pe aceeaşi cărare, dar lumina aruncă altfel de umbre, subliniind pentru trecător aspecte diferite, dependente de pagina şi volumul pe care-l ai în mână în momentul respectiv. Continue reading „Daniel IONIŢĂ: O istorie din unghiuri complementare” →

Daniel IONIŢĂ: Aşa o să păţeşti şi tu… ca Onofrei!

„O discuţie cu tata, întreruptă şi reluată după patru decenii”

Era în anul 1972, începutul vacanţei de vară, ca de obicei după terminarea şcolii mă aflam în studioul fotografic al tatălui meu din strada „Domniţa Nastasia” din centru Bucureştiului. Lângă „Sfatu Capitalei”, explica tata celor care nu ştiau unde se află – folosind o expresie uzitată în vremuri mai vechi. Tata mă angaja pentru o săptămână, uneori două, la fiecare început de vacanţă mare, neoficial, bineînţeles, şi mă plătea bine pentru vremurile acelea. Zece lei pe oră însemnau undeva între 500 şi 1000 de lei, după o săptămână sau două, ceea ce pentru un puşti erau o groază de bani. Era un patron generos, plătindu-mă bine pentru o muncă necalificată. Ca termen de comparaţie, laboranţii şi fotografii de teren cu experienţă erau plătiţi cam cu cincisprezece lei pe oră. Dorea să mă înveţe să câştig şi să rostuiesc banii. Prima i-a reuşit, de câştigat bani am învăţat! A doua de loc. În loc de rostuire am învăţat cum să îi cheltui cu rapiditate şi entuziasm.

Cert este că aveam bani pentru întreaga vacanţă de vară şi ca atare eram prietenul favorit al multor colegi şi vecini din cartier. Era firesc ca eu să plătesc, la cofetărie, cea mai mare parte a distracţiei, sau biletele de tren pentru vreo drumeţie la Buşteni sau Predeal.

În acea dimineaţă de iunie tăiam cu atenţie marginile unor fotografii aparţinând celei mai frumoase fete pe care o văzusem vreodată, în realitate sau fotografie, de care eram îndrăgostit până peste urechi de ceva vreme – adică cel puţin de cinci minute de când tot lucram la portretele ei. Brunetă, ochii mari, buze numai bune să muşte şi să sărute, puţin plinuţă, era exact genul meu. Deja plănuiam cum anume să dau de adresa ei, sau de un numar de telefon. Speram că bonul pentru fotografii va conţine una dintre aceste informaţii vitale. Dacă nu, mă gândeam să fiu foarte vigilent pentru a prinde momentul când cineva, poate chiar iubita vieţii mele, va intra să ceară plicul cu numărul 6735 din 18 iunie 1972, pe numele Pandrea. Dar un minut mai târziu am revenit la realitate – era clar că totul era doar o fantezie. Frumuseţea din fotografiile ce le ajustam cu sârg, avea cel puţin 14 ani, după cum arăta, iar eu aveam exact 12 ani şi şase luni!! Diferenţa de doi ani era insurmontabilă pentru un băiat de vârsta mea, oricât de şarmant ar fi fost el! Ca o fericită ironie a vieţii, mai târziu când am întâlnit adevărata dragoste, s-a întâmplat să fie tot cu doi ani mai în vărstă. Şi tot brunetă!

Totuşi, nimic nu mă impiedica să visez cu ochii deschişi cum vom juca tenis cu Beauty în Parcul Tineretului, lângă Arcul de Triumf, sau cum o voi conduce acasă pe jos, ea locuind undeva foarte departe, la marginea Bucureştiului – iar când vom intra pe strada ei, ne vom prinde de mână. Ajungănd la imaginea asta mă treceau toate căldurile. Vocea tatei mi-a întrerupt atât de brutal această reverie, încât era să tai în două fotografia ce se afla sub ghilotină.
– Fii atent la omul ăsta, mi-a zis tata. M-am oprit din tăiat şi am privit spre bărbatul care tocmai intrase pe uşă. Îl cunoşteam din vedere. Era Onofrei, o cunoştinţă mai veche, un alt fotograf, responsabil al unei unităţi în cadrul Cooperativei „Fotografia”, ca şi tata, într-o altă parte a oraşului. Avea un început de Parkinson. Mă simţeam oarecum jenat să mă uit direct la capul lui şi la mâna stângă, uşor tremurânde. Chiar mi s-a părut că îi tremură capul mai mult de data asta, şi nu mai era sincronizat cu mâna. Boala progresase. Cu câteva luni înainte îl întrebasem pe tata, cum oare reuşeşte Onofrei să fotografieze, sau dacă are cumva subalterni care fac pozele în locul său. Tata mi-a răspuns că de fapt atunci cănd face poze, temuratul încetează. Magic, m-am gândit eu. Am descoperit mai târziu că este un lucru uzual pentru acest sindrom, la anumiţi oameni. Continue reading „Daniel IONIŢĂ: Aşa o să păţeşti şi tu… ca Onofrei!” →

Daniel IONIŢĂ: Cum se scrie po-e-zi-e ?

Cum se scrie poezie? Întrebare este fără rost. Sincer, am folosit-o drept titlu pentru simplul fapt că sună bine, are rimă şi ritm. Dar nu cred că există un fel anume, fiecare poet scrie cum… scrie, are un anume modus operandi, sau mai multe, în care-şi dezvoltă arta. Deci, ca să corectez eroarea voită din titlu, întrebarea ar fi cum scriu eu poezie?

Trebuie să fac aici o mărturisire sinceră şi dezolantă, care probabil că vă va face să renunţaţi a mai citi restul articolului. Însă simt că vă sunt dator cu onestitate – aceasta împotriva propriului interes. Iată adevărul crunt – NU am habar cum anume scriu eu poezie! Nu am o formulă, fie ea magică sau mecanică. Paragrafele de mai jos redau crâmpeie de reflecţie, anumite aspecte care mi se par interesante şi importante, dar nu pot fi organizate într-o teorie coerentă, sau cel puţin nu de mine – ci sunt doar faţete disparate ale unui diamant complex.

Apoi aceste gânduri sunt aşternute pe calculator post-factum. Nu am o strategie, un plan, sau cel puțin acestea nu au fost, până acum, conștientizate. Este pentru prima dată când mă opresc să reflectez la fenomenul aşternerii poemelor pe ecranul și în memoria calculatorului. S-ar putea ca acestea să nu se potrivească altor poeți… Nu ştiu!

Dar înainte ca să vă dezvălui secretele mele, vreau să-mi promiteți că dacă, urmând unele din elementele descrise mai jos, veți ajunge să deveniți următorul Shakespeare, sau Ezra Pound, sau Eminescu, îmi veți recunoaște meritele!!!

Continue reading „Daniel IONIŢĂ: Cum se scrie po-e-zi-e ?” →