Nerătăcire…

 

Plouă mărunt….dansul suspinelor…
Strada e ringul în care sunt oamenii
Care dansează către nicăieri…
Priviri blajine, priviri pierdute, privirile cu speranţă
Sunt ochii din semafoarele
Care se schimbă haotic
La fiecare bătaie a inimii…

 

Tresaltă un căţel
Care conduce, parcă, spre nicăieri,
Orbul care şi-a pierdut nădejdea…
Ce viaţă în lumină
Mai poate avea
Omul cu inima întunecată de tăcere….
Amintirile
Sunt lună şi soare,
Stele şi boltă senină….
Oftează copacii
Cu adierile prin frunze,
Mângâierea cu Mâna Destinului
Peste coroanele arse de timpul amar…
Sacru şi profan
E sufletul care încă
Se tine legat de un căţel…

………………………..

Plouă mărunt…dansul norilor…
Peste ringul îngust
Cu semafoare haotice
Şi umbre grăbite….
Haosul şi Iubirea
Se fac un Curcubeu…
Să fie Pace
Peste mileniul tău de neodihnă…
Căţelul a găsit mai bine Calea Ta!

––––––––––-

Dan-Obogeanu Gheorghe

11 iulie, 2018

,,Natură” moartă

 

M-am întors la cafeaua mea amară
Iar pe birou mă aştepta şi o țigară…
O adiere de gânduri îmi umblă printre foi…
A rămas mirată la o poză cu ,,noi,,!

 

Cafeaua fierbinte şi fără caimac
Flamandă aştepta să o gust…să o plac…
Să o sorb numai cu o înghițitură,
Să nu-i simt acreala, clătindu-mi a mea gură.

 

Am luat şi linguriţa cu dulceață ,
Şi gura de apă…parcă făcută din ceaţă…
Din gheața topită, din falsa băutură…
Amarul ei îmi strepezeşte a mea gură!

 

Şi stă pe birou fetişa despuiată
Cu ,,aburii,, aceia de cafea mirată,
I s-a albit pe margini acelaşi caimac….
Sa o mai sorb…amara… când ştie că n-o plac?!

 

Cât din bobul ei e negrul năut?
Câtă savoare să găseşti în cireaşa de lut?
Cate poveşti să vrei să mai crezi
Citind în gura cănii cu marginile-i verzi?!

 

Cât e sevă în apa ce-a fiert-o
Si câtă din boaba acelui care-a cules-o?!
Câtă din apa ce-i umblă prin fire
Mai seamănă a ,,poezie,, şi a simțire?!

 

Să bei otravă cu gust de dulceață
Cand doar ispita ei te sărută pe față…
O ,,Iudă,, în braţe te prinde să-i stai,
Să te sărute cu zahărul măturat din Rai !
……………………………………….

În fundul ceştii stă inima ta goală….
Ghicește în zaţ, nu-ţi trebuie prea multă ,,scoala”!

–––––––––––––-

 

Dan-Obogeanu Gheorghe

10 iulie, 2018

 

 

Iubire infinită

 

Tu ești valul care colindă marea
Și malurile te îmbrățișează cu flori,
M-aș face luntrea care să-ți petreacă vara…
Senină inimă și fără nori

 

Iar ploile căzute din suspine
Vor umple tot golul rămas tăcut,
Și valul și luntrea…tu și cu mine…
Doar infinitul vom trece prin dorul pierdut…

 

Vom pune mărginire mării
Și timpul îl vom așeza pe-o floare,
Iar floarea o vom da uitării
Și-n locul ei vom așeza un soare

 

Acesta să ne măsoare dorul
Și viață să ne dea cât cuprinde,
În focul lui se va topi amorul
Cu tot cu octetul din secunde

………………………….

Și valul și luntrea cutreieră văzduhul
Așa cum Cerul se petrece cu Duhul!

 

 Dan-Obogeanu Gheorghe

8 iulie, 2018

Pace…

 

Dunăre…Dunăre,
De n-ai fi atât de tulbure
Te-aș pune peste a mea rană…
Dunăre, mândră icoană!

 

În tine mă văd fecioară
În dimineți cu roua rară,
Și maică mă văd în noapte
Când curgi cu line șoapte…

 

Îmi văd apusul visurilor toate
Și răsăritul în amintirile furate,
În pietrele spălate de tine
Zac doinirile inimii haine…

 

Dunăre, îmi dai pace!
Dă-mi o amintire ce-mi place!
Să nu-mi dai suspinul pietrelor din mal…
Pacea în care te privesc la mal…
Offf… Dunăre… Dunăre…

––––––––––––

Dan-Obogeanu Gheorghe

4 iulie, 2018

Noapte bună!

 

Undeva, pe Cerul tău,
Stelele risipesc lumină…
Atât de minunat e cerul,
Atât de frumoşi sunt ochii care îl privesc
Cu sufletul înnoptat de singurătate!

 

Stelele ar vrea să-ţi vină în palmă
Să-ţi intre măcar una în inimă…
Definitiv…
Oare Cerul tău
E acelaşi cu acela
Pe care şi eu îl privesc?!
Să întrebăm noaptea
Şi întunericul aşternut
Peste speranţele cu lună nouă…
Până ce va fi lună plină
Îţi spun…noapte bună!

––––––––––––––

Dan-Obogeanu Gheorghe

3 iulie, 2018

 

Elegia ultimului vis…

 

M-am trezit din somn…
Și ce somn n-am mai dormit!
Trecuseră anii…prea mulți ani
Și ce lume fără vise…
Dormeai în gândurile mele!

 

Pe un deal stăteai
Cu un braț pe un nor
Și cu celălat întins spre zenit…
O îmbrățișare a necunoscutei fericiri,
Îndemn în deșertul
Tainelor,
Necuvintelor,
Suspinărilor adânci….
M-ai trezit din nesomn
Și te-ai făcut răsăritul
Unei alte povești!

 

Oare dacă n-am dormi
Unde s-ar mai așeza Îngerul păzitor?!
Dacă ai adormi pe brațul meu
Mi s-ar așeza în palmă?!
Știi…nu dorm cu pumnul strâns….
Nu există nicio mânie!
M-am trezit în visul tău,
Mai confuză-mi păreai
Și mai tare
Mă căutai
Cu un colț de Lună Nouă….
Soarele era flămând
Și a mușcat flămând din mâna ta…
Colțul de Lună
I-a hrănit ziua nefăgăduită!

 

Niciodată
Luna și Soarele
Nu s-au întâlnit pe Cer…
Doar palma ta s-a făcut lume nouă…
Palma mea
Așteaptă Îngerii….
Fără mânie…încă nu mi-am strâns degetele
Pentru mânia pământului din noi,
Ci doar trei degete
Pentru închinare….
Dorm îngerii
Pe umărul pe care
S-a făcut închinarea
Ultimului vis…
M-a trezit
Nesomnul tău!

––––––––––––

Dan-Obogeanu Gheorghe

27 iunie, 2018

Celei din ,,taină’’

 

Nu vei plânge niciodată, dorul pare depărtat

De un gând uitat în vremuri, peste care a plouat

Și s-a scurs cu apa-n valuri pan’ la capul Mării Moarte;

Triști rămân corăbierii…valul dorului să-i poarte…

 

Doar Credința te întoarce dintr-o tainică durere,

Inima neprihănită îți rămâne ca avere….

Gustul tainic de iubire, Soare între ghețuri reci,

Încălzește-un strop de iarbă pe tăcutele poteci…

 

Netrăind amarul clipei…negustând o fiere crudă,

Nu vei plânge peste ape…lacrima-ți răsare nudă…

Suflet cu pelin în brațe, flori de gheață pe Cuvânt…

Peste foaia cea velină, azi ai scris un Legământ!

 

Epitaf cu Cruce Nouă, chinul din Pământ răsare

Ca o floare în zăpadă, ,,fructul’’ ei amarnic doare…

Și se scrie o poveste în secunde fără sori,

Doar o Stea, la capul Lumii, încă străluceşte-n zori.

 

Că și ziua îți omoară noaptea albă de catran

Care-n brațe te cuprinde, cu amorul tău orfan,

Și se face punte lină între Viață și Abis…

A fost dorul tău de Viață, Raiul chiar s-a făcut Vis?!

 

A fost Îngerul la vreme, cu un crin în palma moale,

Un sărut ți-a dat pe frunte, unul mic să nu te scoale…

Som netulburat de zâne, inima cu dor să-ți bată,

Praf de stele căzătoare strălucesc pe a ta față?!

 

Am simțit oftatul vremii, suflet cu durere-n Porți,

Armonii și muze blânde, portative peste Sorți,

Doar pășește cu dorinţa, pasul tău făcut bemol…

Și iubește-mă în Taină…sufletul nu-ți fie gol!

––––––––––––––––-

Dan-Obogeanu Gheorghe

25 iunie, 2018

Noi ne iubim!

 

Câte cuvinte încap într-un sărut
Și câte rămân nespuse
Pe buzele fragezite
De patima dorului,
De iubirile trăite
La prima întalnire?!
Și câte se pot spune
În vârtejul iubirii
Când simțurile sunt ca un vulcan
Trezit din amorțirile
Și tăcerile trupului?!
Câți din fluturii rebeli
Îți lasă urmele
Peste trupul dezgolit
Până la o nouă îmbrătișare?!
Și te mai întreb, iubito,
Oare cât din fiorul cald
Îți mai cutreieră prin vene
Și cât de mai arde
Cu dorinta ta,
Sau cu dorința mea?!
Tu îmi esti Cer
Iar eu sunt Steaua Polara…
Sau tu imi esti Pământ,
Iar eu sunt oceanul tău de iubire….
Primeste-mă la sânul tău!
Te voi iubi
Așa cum pomii înfloriti iubesc primavara…
Aminteste-ti
Cu netrăirea de acum
Noapte si zi
Că ne-am iubit….
Noi ne iubim!

–––––––––-

Dan-Obogeanu Gheorghe

23 iunie, 2018

Trilogia disperării

 

Roiul de stele
Plecate pe Calea Lactee
Spre nicăieri…
Uitând de Cerul de ,,ACASĂ’’
Şi mutaţi spre o alta ,,casă’’,
Într-o altă ţară
Într-o altă lume…
Păpuşile părăsite în grabă
Şi străzile orfane de râsul lor
Rămân în urmă…
Se vor întoarce
Pe ,,căi diferite
Ocolind Luna
Şi Timpul…
,,Acasă’’ le-a fost o bătătură
Cu sârmă ghimpată,
Cu frig şi înfometare…
Moartea a danţuit cu intunericul
Şi-n lagărele morţii nu sunt Cruci,
Ci doar morminte anonime!

………………………………………………

Alt roi de stele
Plecate pe aceeaşi Cale Lactee
A ajuns în pustiu…
Un nicăieri
Cu imaginea unei case înstrăinate
În care străzile sunt fără flori
Şi căminele fără păpuşi,
Aceeasi foame
Cântă a moarte
Şi aceeaşi ursită
Dansează cu moartea….
Morminte anonime
Şi amintiri îngropate
În pereţii scrijeliţi cu unghia….
Vis călător de refugiat
Din faţa urii….a furtunii….a focului
Născute din nefiinţa neomului!

…………………………………………….

Celui mai ,,norocos, i-a ramas Cerul lui
În care Lumina s-a stins
Udată de lacrimi…
Casa fără ferestre
Cu păpuşile disperate
Şi icoanele găurite de gloanţe,
Cu stafiile bântuind neîmpăcate….
Mormintele sumbre
În care au intrat desculţe
Speranţa, Iubirea şi Destinul….
Moartea se crede învingătoare
Trăgând Asul de Pică!

–––––––––––

Dan-Obogeanu Gheorghe

14 iunie, 2018