Dor mut am adunat, neavând puterea,
Să şterg, ce vremea mi-a lăsat ucis…
S-aşterne colbul pe iubire şi tăcerea,
O cruce zace la capul jalnicului vis !

Aş vrea, să-mi las frâu liber simţirii,
Să-mi şterg lăcrima de ceară pe obraz…
Nisipul clepsidrei doare şi-al amintirii,
Păreri de rău mă năpădesc şi de necaz !

Mă răzvrătesc, punând inimii un scut,
Încerc să ies din mormanul de ruine…
Dar grele-mi simt picioarele, de lut,
Genunchii mi se taie, cad iar pe vine…

Să-mi smulg, îmi zic, durerea din privire,
S-azvârl pocalul, sorbit zilnic cu pelin…
Gândurile-mi răvăşite s-adun din rătăcire
Şi gura să mi-o şterg de veninos suspin !

Să-nchid poarta trecutului, să nu mă mint…
Năluci s-alung, ce m-amăgeau-n neştire !
Mai pâlpâie-o lumină, o roză-n piept mai simt,
Mi-arată un drum nou… spre pace şi iubire !

Multe-s straiele şi nu-s păzite,
În cuierul Timpului stau atârnate…
De Croitor, pe măsură-s hărăzite,
Sufletelor, ce vor fi reîncarnate !

Ceva mai potrivit caut, cu migală,
Din multele, unul parcă îmi scânteie…
Nu caut cine ştie ce veşmânt, de gală,
Ci simplu, pentr-un suflet de femeie !

Şi-apoi, m-oi duce să caut printre chei,
Pe-a mea, şi-o voi depune pe altar…
Acolo, socoteli cu Zeii am să-nchei,
Prin jurământul sfânt am să declar,

C-am să respect legile până să pier…
Că-mi voi trăi clipele luptând cu vlagă…
Cheia Destinului o voi purta ca giuvaier,
Fapte, trăiri, toate le-oi pune în desagă !

Şi, când o fi să mă îndrept iarăşi spre cer,
Îmi voi lăsa vesmântul, lin să mi se culce…
Înălţându-mă spre tine, Doamne, sper,
Că tihna sufletului meu-mi va fi dulce !

Zici că-ndrăgostiți fost-am cândva, într-o vreme ?
Că-mpreună am cutreierat mână de mână ?
Mi-ai simțit sângele-ntr-al tău sânge să te cheme,
Durerea mea fost-a și-a ta, clipe trăit-am supreme,
În adâncul simțirilor pierduți, fără granițe și frână,
Fiindu-ți și sfântă și păgână ?

Pe unde-am rătăcit, că azi nu suntem împreună ?
Cum s-a destrămat iubirea, ca făr-asemănare ?
De fost-adevărată, cine-a putut să ne-o răpună ?
Sau, fost-au doar închipuiri, poate chiar minciună,
Toate, numai vorbe-n vânt, spuse cu-ndemânare,
Cuvintele unei iubiri imaginare ?

Și-atunci, ce ne rămâne de spus azi la întâlnire,
Când, dup-atâta vreme, ne pare mintea lâncedă ?
Mirați doar ne privim în ochii goi, plini de mâhnire,
Forțate zâmbete având, pe buze scurs-o dojenire,
Cătând motive, că viața nu ne-a fost prea netedă…
Un pumn de iluzii, amintire veștedă…

Va veni… va veni… ziua cu soare,
Aceea ce-o așteptam de o viață…
Când cerul s-o limpezi de ninsoare,
Când vom ieși din neagra închisoare,
Când ne-or zâmbi raze calde în ceață,
Doar că, pe mosor mult n-o mai fi ață…

Va veni… va veni… noaptea cea lină,
Când stelele clipi-vor la amândoi…
Când zâmbi-va spre noi iar luna plină,
Învățându-ne cum verbu-a iubi se declină,
Dar, tragic și comic va fi pentru noi doi,
Că, anii fugiți nu-i întorci înapoi…

Va veni… va veni… acea zi-n care,
Lumina va frânge zidul de granit…
Însă, noi n-o să mai fim pe cărare,
Să simțim pulsul lumii, înflăcărare,
Cu ochii prea orbi și trupul ostenit,
Păși-vom agale spre tărâm infinit…

Va veni… va veni… clipa din urmă…
Când trăirile nu vor avea-nsemnătate…
Că, ce ne-o fi fost, în neanturi se curmă,
Pe-a vremilor cripte unghia mai scurmă,
Să caute ușa cu hieroglife săpate :
„Aici… e hodina ființelor uitate”…

Să nu-mi fie-nnourat,
Să nu ploaie, să nu ningă…
De păcate dezbărat,
Alb, strălucitor, curat,
Cu rău, nimeni să-l atingă
Și săgețile să-nfingă…

Să nu-mi vină orișicine,
Cu prundiș și bolovani
Și-n desagă mărăcine…
Ci doar suflete vecine,
Pe-aleea-mi de castani,
Cu flori dalbe ani și ani …

Nu vreau suflete meschine,
Cu noroi și mătrăgună…
Cele ce-s de ură pline,
Chipurile să mă aline,
Din vreo hrubă, văgăună,
Cu ranchiună și minciună…

Nici celea să se-ntroneze
Crezând c-au anume dreptul,
Bariere să-mi fixeze
Inima-mi în pioneze,
Cu sârma să-mi lege pieptul
Și făcând pe înțeleptul,

Cu bocanci plini de glod,
De pe unde-o fi trecut,
Să îmi pună vieții nod,
Un oricine din norod…
Dar, nici acel suflet tăcut,
Să nu știu ce-am de făcut…

Și-așa ? Cin’ să-mi vie în pridvor,
De suspine să nu sufăr ?
Vreau pe-acela plin de dor,
Ca să pot cu el să zbor,
Să-nflorim în flori de nufăr,
Fericiri s-adun în cufăr…

Unde mă duc ? Aici, acolo, în lumea-ntreagă…
Pe paşii altora sau pe cărări neumblate…
Îmi pun câte ceva de-ale gurii în desagă
Şi mă-ndrept pe plaiurile de lumini scăldate.

Vreau s-ajung în ţara lui Soare-Răsare,
Acolo unde-s câmpuri verzi cu minunate flori…
Unde, nu-i începutul sau sfârşitul pe cărare
Şi unde curcubeiele ne scaldă în culori…

Dar şi pe-acolo, în ţara lui Soare-Apune,
Unde roşul aprins se topeşte în albastru…
Acolo, unde cele adunate le poţi spune
Zânei bune, ce sălăşluieşte pe un astru…

De asta-ţi spun, lungă-i calea şi-ntortocheată
Şi-am atâtea de văzut şi-altele de cunoscut…
Că, de m-oi întoarce pe genunchiul tău vreodată,
Mângâie-mi fruntea lin, s-adorm cât mai plăcut !

E-așa pustiu pe stradă, geme a singurătate…
Auzi doar crivățul cum șerpuiește-ntre copaci…
Țipenie de om nu-i, nici măcar vreo vietate,
Mormane de zăpadă se-adună, frământate,
Doar pașii-mi scârție, împleticindu-se buimaci,
Că, n-au nici țintă, nici cârmaci…

Doar eu mai sunt, de braț cu sufletu-mi pelerin,
Vagabond împrăștiind în jur, calzi, aburii suflării…
Încotro s-o iau, nu știu, se duc pașii clandestin,
Mi-i mintea amorțită, chiar și gândul mi-i străin,
Îmi fac drum printre nămeți, în neștirea căutării,
Pierdută-n mreaja cugetării…

Ninge… ninge necurmat prin nesfârșitele tăceri…
Prin orasu-ncremenit, ninsoarea-i nestăvilită…
Nu știu dacă-nainte merg, înapoi sau nicăieri,
Îmbrăcate-n promoroacă-s simțirile de azi și ieri,
Neștiind ce-a mai rămas, din viața-mi mototolită:
Un gând, un vis ? O patimă zdrelită…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

28 februarie 2019

În somnul de moarte cad frunzele-n ceață,
Plângând în tăcere, durerea-și îndură…
Că iarna s-așterne, sub pojghiți le-ngheață,
Suflarea din urmă prinzând hrăpăreață
Sub nea le afundă, le-astupă pe gură,
C-un pumn din pământul, negru ca zgură…

Vântoasele ne-ajung smulgând c-asasinii,
Mușcând înverșunate copacii din trunchi…
Crengile trosnesc, sfâșiindu-le cu caninii,
Ca zmeii cei fioroși, sângeroșii, hainii
Pădurea s-o-nfrângă, aplecată-n genunchi,
De durere scrâșnind din adâncu-i rărunchi…

Flămânzi urlă lupii a pustiu și răstriște
Pe cer corbii croncăne făcând rotocoale…
Răzbită-s în suflet, de-amarul de striște,
Mă rog ca urgiile să nu se mai iște,
Dar brațele-mi crengi, schiloade și goale,
Nevolnice-mi cad, obosite în poale…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

27 februarie 2019