Tresărindă, în focu-aproape stins,
Uitat în noian de gand si vise…
Neagra noapte şi-n cuget s-a prelins,
Că-i şubred şi tăcut, geme învins,
Ajuns pe geana negrelor abise…

Cu ochii goi tavanul îl privesc…
Singurătatea-n mine scânceşte…
Pe buze, nespuse şoapte strivesc,
Aş vrea să spun ceva din ce gândesc,
Dar spartă vocea-n gât se-opreşte…

Cuprinsă de-al vieţii vârtej, efemer,
M-am stins ca foc puternic în vatră…
Neputincioasă parcă-s şi disper,
Că nu am vreo fărâmă să mai sper…
Un zid se-nalţă-n faţă, ca de piatră…

Alene mă ridic într-un târziu,
Să zgândăresc focul prin tăciuni,
Că-i prea rece în odaie şi pustiu…
De fi-va-ntunericul mai străveziu,
Voi evada din umbre şi minciuni…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

14 aprilie 2019

Cu pieptul mă avânt spre talazul de lumină…
Din neguri spațiale prind cometa despletită…
Mă ducă-n loc de taină l-acea sfântă grădină,
Unde-auzi parc-o sonată a sferelor, divină
Și-unde domnește pacea, ca marea liniștită,
Neîncretiță de-o ispită…

E straniu, încremenit-a timpul sau, nenăscut…
Singurătatea-i glacială, sângele-mi un cheag…
E-un loc măreț, plin de sfințenie, necunoscut,
Nu știu de vie sunt, am murit, m-am renăscut,
Nu văd pe nimeni să dea secretul în vileag…
Am ajuns pe ce meleag ?

Plutind ca gândul, ca o taină-n miez de noapte,
Mă las purtată fără teamă pe aripi eoliene…
Ca fulg de nea, silfidă sau miezul unei șoapte,
Spre steaua polară strălucind la miazănoapte
Și, prinzând luminii unda, mă-ntind pe ea alene,
Clipind mărunt din gene…

De sus privesc Pământul, e-atâta de frumos !
De culoare albăstruie, când norii se destrămă…
Îmi vine dorul de întors, e raiul meu cel luminos,
Că-n ochi nu-mi pot reține un zvâcnet lăcrimos…
Văd casa mea parcă, cineva în prag mă cheamă,
Făcând semn cu o năframă…
Parc-aud glasul de mamă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

12 aprilie 2019

Un Lied parc-aş cânta şi la vioară,
Un solfegiu, pe clapele de pianină…
Dar bucuria începe să mă doară,
Cum s-a-nălţat, aşa-mi coboară,
În noaptea ce frânge-o zi senină…

M-aş urca pe vârf de metereze,
De-acolo să văd frumuseţile din cer…
Pensonul, îngeri să-mi picteze
Dar, trişti îi văd să-mi fredoneze
Imnul destinului cel efemer…

Parc-aud şi voci de bucurie…
Stiloul, pe hârtie-l pun în grabă,
Să scrie el ce-o vrea să scrie,
De-i viaţa un hazard, o jucărie,
Cu alte jucării, întinse pe tarabă…

C-aş zice eu? Mască e cu două feţe…
Cand una vezi, cum vrea să-ţi râdă
Alta-ţi plânge, dând poveţe,
Parcă de bine să te-nveţe,
Deşi-i vezi strâmbătura-i hâdă…

Aleargă prin lanuri și-ngână crâmpeie
De doine, de-amar, de iubire și dor…
În brațe tu strânge-n mănunchi curcubeie,
Să le-ai când sufletu-ți cere-o scânteie,
Cu ea s-aprinzi focuri, de pâlpâie și mor !

Pe soare să-l prinzi când doarme-n apus
Ca razele-i calde să-ți curgă în suflet…
Pentru tine să fie credinciosul supus,
Scăldându-ți trupul de doruri răpus,
Peregrin istovit de cătat si de umblet !

Și, grele picioarele de-or fi, fără vlagă,
Te-ntinde de-a latul pe jilavul pământ…
Cuprinde tot ceru-n priviri să te-atragă,
Zburând in adâncu-i, pasăre pribeagă,
Păstrând cel dintâi și-un ultim cuvânt !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

11 aprilie 2019

Am obosit de-atâta în zadar cătare,
Bâjbâind doar prin ungherele cu vise…
Vreau să mă pierd de soartă în uitare,
M-am săturat de-umile bocete pe-altare,
Numărând nodurile speranţelor ucise…

Senzaţie am că orbecăiesc prin noapte
Şi-mi simt sufletul adesea-nfrânt…
Gândindu-mă, cum din noian de soarte,
De una mai bună parcă n-avui parte,
Deşi mă miluiesc atât şi mă descânt…

Inima din piept mi-o simt ades uscată
Şi rana-n talpă iarăşi mi se crapă…
Păşind printre hăţişuri, las câte-o bucată
Şi-o dâră sângerie-n noaptea-ntunecată,
Din care liliecii-n urmă-mi se adapă…

La tot ce-a fost odată hâd şi-obscur,
Voi-ntoarce capul să-mi oblojesc privirea…
Cu trupu-mi obosit, dar oţelit şi dur,
Pe verdea pajişte, cu ochii spre azur,
Scormonind, găsi-voi poate… nemurirea…

Înăuntru-i cald, praf auriu și-năbușeală…
Ascult respirația grea, a celora ce dormitează…
Căscând, unii-și întind, picioarele a dezmorțeală
Si-alții-n somnu-adânc, visează și oftează…

Fiecare undeva merge și de-undeva vine…
Ceva și cineva-n lume, pe-undeva-i așteaptă…
Îmbrăcați cu ce-au mai bun, așa cum se cuvine,
Nerăbdători s-ajungă, din somn se mai deșteaptă…

Mă găsesc printr-ei și-s cufundată-n gânduri…
Pe geamul tulbure privind, murdar și colbuit…
Vreau să citesc ceva, dar ochii-mi printre rânduri,
Îmi cad sub pleoape grele, de-atâta zguduit…

În liniște mă las, în voia soartei, așa…ușor…
Priveliștile să mă fure, cum lunecă-n tăcere…
Bâzâitul monoton ascult, al hârbuitului motor,
Sub aerul călduț de-amiază, ce încet piere…

Mintea, de-orice gând, încet mi se golește…
Ma cuprinde-o moleșeală , atâta de plăcută…
De prin geam, difuz, lumina mi se contopește,
Cu ceea de sub pleoapa-mi leneșă, cazută…

Așa că…nu-mi pasă, unde merg, sau de ajung…
Parcă nu-mi vreau călătoria, repede să se termine…
Vreau drumul ăsta spre-nfinit, să-mi fie cât de lung,
Nimic să-mi amintesc, uitând de toate și… de mine !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Nu ma voi mai gândi întruna,
Speranţa, de tine să se agaţe…
Să uit vreau, când răbufnea furtuna,
Mă linişteai, spunând că-ntotdeauna,
La piept mă vei ascunde-n braţe…

Ştiu… au fost doar vorbe goale,
Adunate ca mărgele în şirag…
Spuse printre sărutări domoale,
Ascunse-n aceeaşi pernă moale,
Urechea alintându-mi-o cu drag…

Aztazi, îmi par ca răscitite basme…
Ca frunze veştejite, scuturaţi crini…
Cu miros de putred, de miasme,
O iubire ce-agoniază-n spasme,
Sângerândă, de-nţepături în spini…

Am să întorc filă nouă-n calendar,
Ca o prima zi de lună şi de an…
Gândul, n-o să-l trimit-napoi măcar,
O altă iubire aşteptând în dar,
Numărând noi clipe pe cadran !

Acolo, unde domnea liniștea râncezită,
Mi-ai apărut în pragul vieții, peregrin !
În noapte-adâncă, din nostalgii trezită,
Mi-ai pus iubirea-n sân cu flori de crin !

Am cerut timpului să se oprească-n drum,
Să stea s-asculte cântul lin al nopții…
Câștigând clipe, să scormonesc în scrum,
De vreun cărbune-aprins, în spuza sorții !

Să sparg zidurile cetății mele ruinate,
S-aștern in calea ta iubire-nbobocită
Și de prin trăiri uitate, resemnate,
Speranța să-mi învie, pe calea bătucită !

Chiar dacă nu-mi ești prima mea iubire,
Ce-mi zvâcnise odat-aprig în tâmplă,
Simt că-mi vei aprinde ultima trăire,
Cum doar în mituri poate se întâmplă…

Sufletul ți-l dau, cu-al tău să mă acoperi,
Sorbind din seva vieții prin nervuri…
Ca-n marmură cioplind, încet să mă descoperi
Și-n lumea ta de dor și patimi să mă furi !

Pășind, se-mprăștie colbu-n aer, ca ceață ruginie…
Privirea-ți inundă, te-nțeapă-n ochi, ca lame de stilet…
Vârtejuri face-un vânt uscat și te împige cu mânie,
Scaieții, ciulinii smulgând de pe câmpii, cu dușmănie,
Pământul lăsându-l descărnat de viață, un supt schelet,
În amurgul gălbejit și violet…

Înecăcios, simți pe buze gust de humă și de arsură,
De parcă natura arde pe ruguri, cu sângerie rană…
Sub mantia-i zdrențuită, cu frunze moarte-n țesătură,
Geea crapă, geme, plânge, cu neagră lacrimă de zgură,
Îngenuncheată de-o putere mai presus și suverană,
De mreje prinsă, în capcană…

Pe pânza verii scurse, ca natură moartă în pictură,
Amestecând aeru-ncins, vezi pe colină mori de vânt…
Se-nvârt cu huruit hodorogit, ca-n dezacord claviatură,
Sfâșiind aerul pentr-o încă și-ncă poate mai vreo tură,
În agonia scurse-i zile, prin crăpăturile de pe pământ
În mausoleul timpului, mormânt…

Departe, ștergându-mi gândurile de pe frunte,
Precum se scrie pe file de poveste sau roman…
Cât mai sus, la un palat, pe creasta de munte,
Bucurându-mă de lucruri cât de mici, mărunte,
Într-o Lume-a Inocenței, pe-un alt poate liman,
Făcând din fericire talisman…

Dar totodată, îmi spun că n-am timp de tânguit,
Că viața îți poate multe dărui, dar și multe lua…
Însă, visele îți aparțin, de nimeni nu poți fi jefuit,
De ele să ne prindem, oricât ni-e trupul vlăguit,
Oricât par zilele boțite, în gânduri pare a ploua,
Drept n-avem de-a eșua…

Că-n vise, e destul să poți să crezi măcar un pic,
Târcoale îți vor da, la poarta sufletului ți-or bate…
Culoare, sunet, miros, atingere, cuvânt cât de mic,
Sunt îndeajuns să-ți împletească magia din nimic,
La corabia visului vei pune pânze, cu ea străbate
Oceane, pe frunzele-ți uscate…

O spun eu, care și mie-mi pare câteodată nefiresc,
Cu mintea goală, suflet gol, cum ieși-voi din impas ?
Închid ochii, visând că din masă, o arcă-mi făuresc,
Din perdele, pânze fac, aripi parcă simt cum cresc,
Arunc din cameră hârburile trecutului ce-au rămas
Și-alerg cu-al visului Pegas…

Nebun, se-avântă către Lună,
Să caute prin dorurile uitate…
Mi-i teamă-nsă, că vreo furtună,
Mi l-o zvârli-n vreo văgăună,
Cu-alte doruri, aiurea spulberate
Sau, de boarea nopții îmbătate…

Mi-i dorul Dor, al vieții-mi trubadur,
Mă-mbie, cu serenadele-i pe strune…
De plâng, mă face mai ușor să-ndur,
Culege flori de ”nu mă uita” din jur,
În poală, vrând multe să-mi adune,
Rochie să-mi fac, să mă-ncunune…

Și-amăgindu-mă, iarăși o ia la goană,
Să dea pe dorul tău hoinar, desigur…
Rătăcit, poate în a timpului bulboană,
Să-i spună că-l aștept lângă icoană,
Că, de uitat, nu l-am uitat și-i sigur
Că, fără el, mi-i Dorul mut și singur…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Pășind, îți fâlfâie voalurile-ți cernite,
În surdină gemi și parc-ai căuta ceva…
Îți simt durerea în privirile-ți mâhnite,
De vise, doruri neîmplinite și lihnite,
Că, poate în urma ta rămas-a cineva,
Amarnic plângând pe undeva…

Foșnesc frunzele moarte sub pașii plăpânzi,
Trosnește-o creangă în tăcerile mortuare…
Treziți din somn, se rotesc corbii flămânzi,
Cătând să ia tributul și de la stârv dobânzi,
Ocol făcând în jur, ca-n stoluri să coboare,
Cu negre aripi să te-nfășoare…

Uitându-te spre ei, privirea ta-i îngheață…
Spășiți se-ascund printre crengile dezgolite…
La surda ta durere pe fruntea semeață,
Croncănitul și-l curmă, dorința hrăpăreață,
Iar tu, Nălucă mergi, cu voaluri ramolite,
Doruri să-ți alini, nepotolite…

Oriunde te-i pitula, şi-n firele de iarbă
Sau printre umbre, sub soare, călător,
Sângele îţi va pulsa, gata să fiarbă,
În sânge viu, ce-mi freamătă de dor !

Oricum te-ai cuibări, prin frunze ruginii,
Dar şi-n ape repezi, ce volburoase curg,
Te voi găsi, iubite, nestemată între mii,
Că-mi vei străluci-n culorile de-amurg

Şi mă-ntreb, eu, de ce tot te ascunzi,
De ce ne-amăgim, pierduţi pe după vis,
Când sunt în tine şi-n mine îmi pătrunzi
Şi-amândoi, cutreierăm prin cer şi-abis ?

Suntem parcă legaţi, cu fire de argint,
Supuşi dulcelui dans, acel al înrobirii,
Când ochii ne vorbesc şi nu ne mint
Şi gura ne priveşte, cu lacrimile iubirii !

Hai-mpreună să fugim, pe cărărui bătute,
Mână-n mână, să nu mi-o laşi nicicum…
Ne-om avânta din grote şi labirinturi mute
Spre lumină iar, oricât, oriunde şi oricum !

M-a cuprins înstrăinarea, rămas-ai fără grai,
Cuvintele mi-au amuțit, vocea nu-mi îngână…
Pe Pământ tot căutai să găsesc un colț de rai,
Dar parcă n-avui loc, pentr-o viață, un alt trai,
Iubire nu mai simt, vreo strângere de mână,
Nu-mi mai curge sânge-n vână…

Nici nu mai înțeleg, de-i cald afară, ger aprig,
De sufletu-mi îngheață sau în iad se coace…
Oricât mă răzvrătesc, n-am putere nici să strig,
În humă scormonesc, în adânc mă fac covrig,
Că, negăsind vreun loc, încolo sau încoace,
Am să-mi fac din lut găoace…

S-aștept cuminte, sub rădăcinile de brad,
Ascultând suflul pământului, pulsul în țărână…
Într-o primăvară poate, sub soare să răsad,
Vlăstar pios spre ceruri, cătând al meu razvad
Și sorbind izvorul vieții, din al Zeilor fântână,
M-oi face Zână din păgână,

Având alt chip și trup, sufletul c-un alt veșmânt,
Am s-aștern uitarea, ca perdea, pe ce-a fost tern…
Din larvă, crisalidă, ca fluture am să m-avânt,
Spre-o lume nouă mie, c-un altul crezământ,
Unde-mi va domni iubirea și sentiment matern,
De-acum și pururea, etern…

Din adâncurile obscure-ale uitării,
Un zumzet crește vrând s-apuce
Să spargă zidurile mute-ale tăcerii…
Explozie de culori în ochi străluce

Și-acolo, unde umblam pe nicăieri,
Cu mintea-mi pierdută și plăpândă,
Azi, sorb cu nesaț miros de primăveri,
Cu sufletul cu tot, cu inima flămândă,

Ce-mi vrea să-mi uite de melancolia
Iernilor lăsate-n urma mea, trecute…
Zefirul dulce s-alunge-ncolo vijelia,
Jalnice-uscăciuni în muguri prefăcute !

Copacii triști, până mai ieri despuiați,
Precum gândurile mele goale, rătăcite,
Azi par ca-n sărbători, de frunze-nfoiați,
Depănând povești de iarnă, tălmăcite…

Ingenunchiez evlavios cu o metanie,
Rugă sfântă murmurând, c-arhiereu,
Sărut Pământul ăsta sfânt făcând litanie,
Cu credința și extazul ajuns la apogeu

Și-apoi… infing adânc degetele-n Pământ,
Să-l simt în sânge, dându-mi viață și fiori…
Cuvinte plăsmuiesc cu rugă-n legământ,
Speranța mi-o-mpodobesc cu-albastre flori !

Dar, mai auzi și țipătul păsărilor voioase,
Ce vin la cuiburile părăsite, de departe ?
Cu nisipu-n pene din deșerturi secetoase
Și miros de sare din valurile-n țărmuri sparte ?

Cumva nu simți, când mâna ta ușor atinge
Roua-n dimineți, ce pică pe vlăstarele de flori,
Că, de ferice, întreaga natură parc-ar plânge,
Dezmorțită, din adâncu-i somn, plină de fiori ?

Spune-mi însă, vezi mugurii timizi cum crapă,
Pe copacii tânjitori, până mai ieri zgribuliți ?
Simți și tu cum verdele-ți țâșnește-n pleoapă,
De pe mormanii de pământ, de iarnă dezgoliți?

Cum albinele la viață se trezesc stângaci ?
Cum miros migdalii înfloriți și florile de liliac ?
Cum lacul plin e de nuferi, libelule și brotaci
Și câmpurile-s roșii de sângerânde flori de mac ?

Poți gusta cu ființa toată, divin-asta schimbare?
Simți cum fiorul speranței adormit, in tine se-nfiripă?
Întrebându-te, prin ce miracol se întâmplă oare,
Că ce-a fost subjugat de iarnă, reînvie-n pripă ?

Cum și ție, din hibernare, sufletul înmugurește ?
Cum verdele din jur, pătrunde-n venele-ți albastre ?
Cum roșul macilor te invadează, inima zvâcnește,
Iar soarele mai mult pătrunde-n zilele-ți sihastre?

Așa-i…ne picură pe dinăuntru magia nesfârșită…
Cenușiul vechilor tristeți treptat s-evaporează…
O dulce senzație cuprinde sufletul, desăvârșită,
E înseși Viața, ce-n amorțite trupuri ne pulsează !