Anna-Nora ROTARU: Poeme

PENTRU ÎNC-O-MBRĂȚIȘARE…

 

Mă poartă iarăși pașii, un călător trist și pribeag,
În satul unde m-am născut, la căsuța-mi cu cerdac…
La tăicuțul meu bătrân, ajuns acuma un moșneag,
Așteptând cu maica-n tindă, sprijinită-ntr-un toiag,
Să mă mai vadă o dată, până le-o suna de veac,
Eu, încercând să mă prefac,

Că nu le văd de doruri, în lacrimi-notând ochii plânși,
De durerea despărțirii, ce-a pus între noi hotare…
Că așa ne-a fost să fie, fost-am de poveri constrânși,
Pe unde soarta ne-a zvârlit și-acuma-n brațe strânși,
Mă-ntreb… cât ne-o mai ține puterile în frământare,
Cât curaj, de-o altă așteptare ?

Mă dor uscățivele lor trupuri, de ani și gârbovite
Și mâinile lor bătucite, zbârcite, tremurânde…
Mă dor și fețele îmbătrânite, de trudă istovite,
Cu ochi pierduți, ca ferestre goale, coșcovite,
De iubire resemnată-s pline privirile lor blânde,
Cu inimi triste, sângerânde…

Doamne, cât aș vrea-napoi să poți întoarce anii,
Să ridici povara de pe-ai noștri umeri obosiți,
C-am îmbătrânit și eu și părinții-mi în strădanii…
Să mai zambeasc-aș vrea căsuța mică și castanii,
C-atunci, cu rude multe, bunici, musafirii poposiți,
L-anii-aceia, cu toții regăsiți…

Să-mi văd măicuța iară, tânără c-atunci, sprințară,
Pe tata cu mustața-i neagră, șapca pe-o ureche…
Iar eu… EU, copilă veselă, codană și năbădăioasă,
Ajunsă fetișcană, cu zâmbet dulce, mlădioasă,
Crescută cum se cade, după datina străveche
Și mândră, fără de pereche…

 

PE ULIȚELE AMINTIRILOR…

 

Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai…
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai…

Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…

Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…

Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…

Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

10 mai 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme”

Anna-Nora ROTARU: Vis neîmplinit

VIS NEÎMPLINIT…

 

În lumea mea ești neîmplinitul vis,
Ce-l port în suflet de un amar de vreme…
Cu mine-l voi lua, de-o fi-ntr-un Paradis
Sau, de greșii cumva, în neguri de abis,
Să-mi fie alături în clipele-mi supreme,
Când Haru-o să mă cheme…

Un vis primăvăratec de inocent copil,
Atât de alb și pur, ca floarea de cireș…
Și dulce și suav, ca-n luna lui april,
Păstrat în sânul meu, cu un fior febril,
Precum zefiru-alintă o floare de măceș…
Săgeată țintită fără greș…

Te port cu mine, în toatele ce zic și fac,
În peregrinări, strânși mână de mână…
Îmi ești în fiecare zi și nopți, din zodiac,
Cu o mireasmă fină, de flori de liliac,
Că, anii de s-or risipi și-oi fi bătrână,
Te-oi lua cu mine în țărână…

Îmi ești un vis suav, ades de necuprins,
Bibelou ce l-am lipit, vreodată de s-a spart…
O oază de lumină, ce încă nu-mi s-a stins,
Făclie-n întuneric, busolă-n șesu-ntins,
De care nu avui puteri să mă despart
Și nici cu nimeni să te-mpart…

Când pașii-or fi să mă îndrume spre apus,
Când gându-mi fi-va-n gândirea universală,
Te voi privi cu-același drag de-acolo sus…
Ascultă-mi ecoul șopotului încă nespus,
Pe floare de cireș, vers scrie-mi pe-o petală,
Să-mi cadă lin pe fruntea pală…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

9 mai 2019

Anna-Nora ROTARU: Poeme

REÎNTOARCERE…

 

Pe urmele pașilor umezi,
Acoperiți de spuma mării,
Mă duc la ” fata cu ochi verzi ”,
S-o strig din haosul zării…

I-oi da un trandafir gingaș
Si i-oi spune despre tine,
Ca ai iubit-o patimaș
Când soarta-mpărțea destine…

Dar și că-ntrebi mereu de ea,
De ani și ani cât ți-e furată,
Că mării-i spui ce mult ai vrea,
S-o mai aducă valu-o odată…

 

DEZNĂDEJDE…

Ce dor îmi e de tine, ce dor mistuitor…
În trupul meu, de ani, tu mi-ai sălășluit…
Te-ai picurat în sânge, în viață-nsoțitor,
La fiecare-mi pas, chiar d-era rătăcitor,
Cu-aripile iubirii, cu drag te-am-nvăluit,
Sufletul mi l-ai pecetluit…

Respirație mi-ai fost, vis, gând ocrotitor
Și fructul ți-am fost eu, de viață dăruit…
Adâncă mare fost-ai și-un pisc amețitor,
Nafură și-aghiazmă, lacrimii mântuitor,
Până la stele fost-am, un Babel nebiruit,
Ce astăzi… zace năruit…

Copac falnic ți-am fost, te-am adumbrit
Și tu, fluviu, în mine curgând șerpuitor…
Marmură ai fost, cu dalta te-am șlefuit,
Să-ncapi în trupul meu, așa te-am făurit,
În mine să te port, pe calea vieții călător,
Ca murind… și eu să mor…

Dar, altcineva soartei ne-a fost mânuitor…
Ca pe păpuși, altfel pe raft ne-a rânduit…
Ne-a amăgit, ne-a măsluit vreun vrăjitor,
În două despicându-ne cu tăișul sclipitor,
Nevrând să lase nouă ce ne-a făgăduit,
Oricât să fi nădăjduit…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

6 mai 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

ȘOAPTE ȘI LACRIMI…

Drum în față, drum în spate
Și-mprejur doar bălării…
Aud clopotul cum bate,
Dinspre sat, peste câmpii…

E-n amurg, e trist, pustiu,
Roșul se topește-n seară…
Mă aștepți, nu cred să viu,
Dorul să ni-l stingem iară…

Câte așteptări au fost…
Câte vorbe dulci deșarte,
Ce acum nu-și mai au rost,
Risipite-n drum, departe…

De atât amar de vreme,
Vântu-a măturat cărarea…
Nimeni n-o să ne mai cheme…
Peste noi căzu-nserarea…

Șoapte dulci de altădată,
Stau-necate în șuvoaie
Și se-amestecă în baltă,
Cu pietriș și cu noroaie…

N-am acum ce să aștept…
Drum deschis îmi stă în față…
Îmi strâng inima în piept
Și-l continui cât am viață…

Privesc cerul roș ca sânge…
Încă nu căzu de seară
Și mă strânge-un nod de-a plânge,
De-o iubire ce-o să moară …

 

ROȘUL, REGELE CULORILOR

Azi, mi-am zis să-mi aleg una din culori,
Din cele, ce mai des le pun pe șevalet…
E cea mai caldă, ce-o întâlnești la flori,
La trandafiri, la maci, garoafe și bujori
Și, pe retină ți se-mplântă ca stilet !

E… Roșul, culoare de Demon, Iad și Sfinți…
A sângelui prelins în sacrificii pe altare…
A împăraților și-a stăpânilor de ginți,
A feței, când fără scrupule încerci să minți,
A scânteii, ce-aprinde iasca din amnare !

Culoarea rubinului, a senzualelor dorinți,
Ce te ridică-n slăvi, te coboară în vâltori…
A vinului, ce te-amăgește-n nopți fierbinți,
Pierzând redute, ce ridicaseși din credinți,
Lăsând pradă sufletul la orice impostori !

E culoarea, ce urlă-n flăcări, te orbește…
A rănilor scurse pe piatra milenară…
A lavei, ce din străfunduri izbucnește,
A gurii-n sărut-aprins sau când vorbește
Mâniată și te împroașcă cu ocară !

Roșu-i sângele din infernale abatoare,
Pe nea bacoviană-nroșită de ftizie-n ierni…
Al cărnii zdrențuite-n lupte-ngrozitoare,
Al vietăților sfârtecate-n vânătoare,
Al plăgilor Domnului, ce-n suflet le așterni…

Roșul e și-al asfințitului ce sângerează…
Al mamelor, când dătătoare sunt de viață….
Prima culoare-a luminii când se dispersează,
Din întunecimi când răzbate și pulsează,
E… Regele Culorilor, când omoară, când răsfață…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

4 mai 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Anna-Nora ROTARU: Pe fruntea sufletului meu (poeme)

VERDELE…

 

Verdele… e primăvara-n izbucniri de clorofilă…
E-n mugurii, ce ţâşnind plesnesc pe ram…
În frunza de sub brumă, timidă şi fragilă,
De soare alintată ascultând febrilă
”Oda bucuriei „-n sărbătoare, ca la hram…

Verdele… e-al speranţei-ndrumătoare-n viaţă…
E-n mucegaiul, ce-orice-atinge putrezeşte…
În iedera, ce tânjind lumina se-agaţă,
De tot ce-i la-ndemână-nalt, chiar fortăreaţă
Şi-n trifoi… chipurile norocul ţi-l trezeşte…

E-al lucernei, buruienilor ce cresc pe glie…
Al brazilor, ce-ntind spre cer vârfuri avide…
Crudităţilor strepezind dinţii-n copilărie,
Al scaieţilor, ce-ţi zgâriau glezna-n bălărie
Şi-al muschiului, din locuri umbroase şi aride…

Verdele… e-al tinereţii, ce te priveşte-n faţă…
Al grânelor, din lanurile-ntinse-n luna mai…
Al visurilor, ce-n noapte-adâncă te înhaţă,
Ca firul de lumină să-l găseşti, te-nvaţă,
Săltând în zboruri, pe coamele de cai…

E… şi-al minciunii spuse cu ipocrizie…
Al dezamăgirii, cu gust de-amărăciune…
Al şerpilor venin, ce-ţi produc paralizie,
Al mării furtunoase, în adâncu-i de te-mbie,
Al… mlaştinilor cu miros de mortăciune…

Dar… e şi-n ochii mei, plini încă de speranţă…
Al libelulei, crăiasă mică, oglindită-n apă…
Mă prind în zbor cu ea, plină de cutezanţă,
Ca Verde să rămân, în ultimă instanţă
Şi nu lăcustă, ce-n seva lumii se adapă…

 

PE FRUNTEA SUFLETULUI MEU

 

Pe fruntea sufletului meu,
Cernit-au astăzi flori de măr…
Din ceruri poate, de vreun Zeu,
Când ruga mi-auzit… sau Zmeu,
Coroană-mi împletind în păr !

Visul, rămas în iarnă priponit,
Pe stâlpul deznădejdii înspre cer,
Până mai ieri, de viscol prigonit,
Mi-a sângerat la poale, surghiunit,
De mâna crud-a unui temnicer…

Azi, însă, parcă ies din labirint,
Soarele mă întâmpină, mă scaldă…
Cuvinte nu pot scrie din ce simt,
Îmi picură ca stropi de mărgărint,
De bucurie, o sevă dulce, caldă !

Prezentă-s primăverii-n sărbătoare,
Mă inundă parfum de flori de măr,
De parcă ies dintr-o vâltoare,
Putând fi iarăși visătoare,
Prinzând din zbor fluturi în păr…

Și am de-astâmpărat atâta sete,
Ce-am adunat în sufletu-mi arid…
Că vreau să șterg cu un burete,
Amare lacrimi și regrete,
Din mine să-nfloresc timid !

Să cred în zile noi și încercări,
Să-mi vina, făr-a scrie-o jalbă
Și-n loc de vifor și întunecări,
Doar primăveri m-aștepte pe cărări,
Din flori de măr să-mi fac o salbă !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

3 mai 2019

Anna-Nora ROTARU: Căutând nemărginirea

CĂUTÂND NEMĂRGINIREA….

 

Ce vreme fioroasă, trăsnet, fulgere, mă tem…
Se-mprăştie-n marea tulbure şi înspumată
Ce, colţii şi-i arată, cu valuri ca blestem,
Spre cerul duşmănos, cu bolta-i sfărâmată,

Părând ca doi Titani, ce între ei se luptă,
Care mai pe care, pe celălalt să răpună,
Lăsând o lume stearpă şi de putere suptă,
Cu ochii aplecaţi, în genunchi sa se supună …

Suntem ca nişte plozi, neajutoraţi scâncim,
În întuneric bâjbâind… stafii oarbe şi oloage…
Oricât prin teoreme, adevăruri scormonim,
În Clipa cea Supremă, ‘nălţăm priviri miloage,

Spre tot ce ignoram, crezând că ştim misterul,
Că din ”supa primordială”, învârtind aer cu apă,
Vom face-un mol de viaţă, dar, de cade cerul,
Umili devenim iar, când huma sub noi crapă !

Acei puternici, sfidători şi nobelisti savanţi,
Cu faţa la pământ cad, făcând cruci, mătănii…
Uită, că la o adică, sunt ”purici”, aroganţi,
Căţăraţi unii pe-alţii, mai sus pe firul blănii

Iepurelui, ce-l scoate din joben Marele Mag…
Îmbulziţi să afle ce-i Dincolo, El cum arată…
Cu ce tupeu sperând, că îşi va da-n vileag,
Misterul lumii ce-a creat, tu, lume desfrânată ?

Doamne, îndeajuns e să vezi apele-n puhoi,
Cum cerul răzvrătit se înfruntă cu Pământul,
Că să-nţelegem cât neputincioşi suntem şi goi…
În urgia lumii, abia acum îţi bâlbâim Cuvântul,

Cerând iertare c-am fost sacrilegi, nevrednici,
Împleticiţi în poale cu rugi aprinse şi mătănii…
Semizei măcar ne-am vrut a fi şi nu vremelnici…
Acum… doar o dorinţă: Lasă-ne la rădăcina blănii !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

1 mai 2019

Anna-Nora ROTARU: E ora…aceea…

CINE-I DE VINĂ ?

 

Ce e viața asta, Doamne…
Cum dai ochii de lumină,
Vine Harul să condamne,
Așteptând cu-n braț de toamne,
Nori pe ziua ta senină…
De te-ntrebi: cine-i de vină ?

E ca fumul de țigară…
Te naști singur, singur mori…
Prin, nu știu, ce colț de țară,
Ca peron pustiu de gară,
Trenu-ți vine cu ani să zbori,
Precum stolul de cocori !

Dar, atâția se-mbulzesc
Și se cațără pe scări…
De cu zori, când se trezesc,
Până noaptea tot urzesc,
Planuri printre căinări,
Prin iertări și invocări !

Vor un loc cât mai în față,
Vreun vagon mai elegant…
Viața însă nu răsfață,
Toți avem câte-o postfață,
Sau blajin sau arogant,
Pitic d-ești, sau ești gigant !

Ne preocupăm de fleacuri
Și ne zbatem în zadar…
Pripășiți printre zigzaguri
Și la granița-ntre veacuri,
Nu prindem de timp habar
Că sfârșitul ni-i amar…

Și uităm că viața noastră,
Ne e scurtă… de scatiu…
Nu privim nici pe fereastră,
De-i ziuă sau noapte-albastră…
Trenul duce-ntr-un pustiu…
Capătul… e pământiu…
Cui e vina ? Eu o știu…

 

E ORA…ACEEA…

 

E ora…ceea sumbră, cu lună roşie în noapte,
Când trupurile se zvârcolesc în aşternuturi
Şi mută pare gura, de înghesuite şoapte,
Când de coşmaruri, nu poţi să te scuturi…

E ora… când, durerea-n sânge îţi pulsează
Şi sufletul, de teamă, începe să vibreze…
Gândul priponit de-un ciot de vis oftează
Şi-ntunericul vrea fantasme să picteze…

E ora… când, pe la colţuri ies năluci,
Purtând pe ele-ncă, de vremi, uscate jerbe,
Ademenindu-te viclean, pe drumul lor s-apuci,
Cu pas funebru, spre alte lumi, acerbe…

E ora… când, stropi de apă cer setoşii,
Cu gurile căscate, aşteptând a soarbe…
Tresari în somn, când ţipă buful şi cocoşii,
Se zbate pleoapa, pe goalele priviri şi oarbe…

E ora… când, mintea amorţită nu-ţi percepe,
Dramul de conştiinţă se zbate-n agonie…
Simţi că ceva sfârşeşte, altceva nu-ncepe,
Şi hâde umbre-auzi cum gâlgâie a ironie…

E ora… când, ţipătul răzbate prin coşmar,
Speriind la cruci, răscruci câte-o driadă…
Când scuipi în san, jurând s-aduci pe-altar,
Lumânare, tămâie, ultimului păcat spovadă !

E ora… aceea când, Binele luptă cu Răul,
În noi şi pentru noi vroind să învingă…
Aşteptând sentinţa: ori să ne înghită hăul,
Ori în Eden, Mâna cea Sfânta să ne-mpingă …
E ora… aceea…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

24 aprilie 2019

Imagine – Internet

Anna-Nora ROTARU: Nu-mi spune niciodată…

NU-MI SPUNE NICIODATĂ...

 

Nu-mi spune niciodată, că-n viață totul este greu,
Că-i plină de obstacole și disperi cum să pășești !
Că, tot ce vezi în jur e fals, închipuire sau clișeu,
Jonglerii, iluziuni… nu știi cine-i sfânt sau fariseu,
Speranțele că ți-au secat, cui să te împărtășești,
Că, ești sătul să te-amăgești !

Nu-mi spune, că viața-i doar crunte ierni și toamne,
Că te macerează ploaia, țurțurii se-nfing în os !
Nu-i numai nedreptate, cineva să te condamne !
Nu-i numai dureri, boli, puroaie, lacrime în stamne,
Numai războaie, moarte, singur orbecăind fricos,
Prin sângele-nchegat, vâscos !

Nu-mi spune că-i tristeți cărunte, negre dezamăgiri,
Că ne-am născut din oul șarpelui, doar să stârpim !
Că, picioarele pe umeri ni le-am pus în pribegiri,
Cătând coji de speranțe false, oriunde și-amăgiri,
C-avutul dat de soartă, geaba-l adunăm și risipim
Și clipe de viață doar cârpim !

Nu-mi spune c-am pierdut lumina sfântă din priviri,
Așteptând să cadă secerea, apatic și neputincios !
Cu frunțile plecate, coborâte-n humă, ca martiri,
Ascultăm clopotul când bate, corbii-n croncăniri
Și uliu-n rotocoale, cu ciocul de oțel și nemilos,
Să ne țintească stârvul găunos !

Doamne, spune-i Tu, că viața asta nu-i necroză !
Fă un miracol, ca ochii noștri în zare să privească !
Să-i deschidem cât mai larg, într-o altă lume, roză,
Ștergând ce-a fost urât și rău, tinzând spre-apoteoză !
Miluiește-ne pe noi, ca suflet, trup să nu bolească,
Liber să poată să trăiască !

Înălțam mâinile astea tremurânde către înaltul cer,
Întinde Mâna Ta, că îndată ne vom ridica de jos !
Cu credință Te-om urma, chiar de-o fi prin foc și ger,
Învață-ne cum e omul bun, iubitor și grănicer,
Al Grădinii ce ne-ai dat, pe Globul ăsta prețios,
Plin de lumina Ta și de frumos !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

21 aprilie 2019

Imagine – Internet

Anna-Nora ROTARU: Reînvieri de primăvară

REÎNVIERI DE PRIMĂVARĂ…

 

Sub mantia grea a iernii zace amorțit pământul,
Minunea așteptând, ce i-o ridica jugul poverii…
L-o dezbrăca de ponosit și zdrențuit veșmântul,
Cu straie noi l-o îmbrăca, trezindu-i iarăși cântul,
Tălmăcindu-ne misterul adormirii, reînvierii…
Cine ? Zâna bun-a primăverii…

V-alunga crunt gerul și crivățul cât mai departe…
Coșcovite visele, le-o-mprăștia ca pe un fum…
Cu gândurile noastre mucegăite, rupte, sparte,
Peste mări și peste zări le-o duce, le-o împarte,
Din acelea putrezite făcând pulbere și scrum,
Sădind în loc flori cu parfum…

Pământul va musti sub oceane de verdeață…
Floarea soarelui s-o legăna pe câmpii întinse…
Albine, fluturi, păsări trezite-n zori de dimineață,
Vor fugări pe iarnă, după gratii-n fortăreață,
Voia bună vor aduce chiar și-n sufletele stinse,
De tristeți, tăceri prelinse…

C-o mișcare fin-a mâinii, despleti-va-ndată cerul,
Să țâșnească iar lumina soarelui cel zâmbitor…
Și, timid sub bruma nopții să răsară ghiocelul,
Ca o floare a speranței, vestitorul și străjerul,
Să ne spună la ureche despre timp că-i trecător,
Ca să prindem clipa-n zbor…

 

Primăvară, primăvară, să ne-aduci anii-napoi,
Zori de ziuă iar lucind pe cărarea adumbrită…
Plesnind mugurii în floare, să-nflorească și în noi,
Să zburdăm iar pe coclauri, ca treziți copii, vioi,
Din noi iernile să schimbe, bătrânețea nedorită,
C-o haină nouă, înflorită…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

19 aprilie 2019

Anna-Nora ROTARU: Poeme

E PREA TÂRZIU…

 

Te-am aşteptat… cu timpu-mi amorţit,
Cu şoapte tremurânde, suspendate…
Acum ţi-ajung şi-ţi spun cât te-am iubit,
Cu doruri sângerânde, de lamă de cuţit,
Şi-uscate lacrimi în batiste înnodate…

Pe malul mării, adese-am mai venit,
Căutând vreo urmă, a paşilor pierduţi…
Aceleaşi stânci, acelaşi val şi infinit,
Doar noi lipseam, unu-n nadir, altu-n zenit,
Pe scena timpului, la teatrul lumii, muţi…

Poveste tristă… c-un început şi un sfârşit,
Răspusuri la-ntrebări, pe veci neterminate…
Eroii… noi, prin ce pustiu ne-am pripăşit,
Speranţe, gânduri, în vânt s-au răvăşit…
Rămaşi pierduti, cu mâinile-mpreunate…

Într-un târziu, venit-ai tu… eu, nicăieri…
Adus d-ecoul vocii pe marea zbuciumată…
Plutind pe undeva, sunt agăţată de un ieri
Oricât să-mi spui acum, că fără mine pieri,
Eu zic că am pierit demult, atunci… odată…

 

VIAŢA… O PARTIDĂ DE ŞAH

 

În faţă, viaţa-mi se-ntinde ca pe-o tablă de şah,
Pe alb încep drumul, cu pas timid în zig-zag...
Mă-nsoţeşte-n surdină dulcea Sonată de Bach,
Făcând jonglerii, când de clovn, când de mag.

Mă strecor să răzbat… Pion printre ceilalţi pioni,
Negru sau alb, ce contează, de alţii-s aleasă…
De la cei mai umili, pană la Regi, sunt bufoni
Chiar Regina, închisă în Turn, e tristă mireasă…

Un Cal prind, sălbatec, strâns de căpăstru îl ţin,
Avutul în coastă-l-ascund, de treizeci de-arginţi…
Trag firul ghemului-n labirintul prescris de Destin,
Neştiind de păgână voi fi… sau fi-voi-ntre sfinţi !

Mă silesc cât mai bine să fac, aşa ca-nţeleaptă,
Pe drum să nu rătăcesc şi să-l ţin cât mai drept…
Cântăresc dinainte-n balanţă, luând fiece faptă,
Cine ştie, poate-o soartă mai bun-am s-aştept…

De Turnuri vor cade, Nebunii de fi-vor în treacăt,
În final de partidă, Calul cel alb mă aşteaptă…
Alba Regină, la şah-mat, poate-mi lasă un lacăt,
Să-l deschid c-o cheie lăsată pe ultima treaptă !

 

CE VREMURI…

Azi…
Ce linişte apăsătoare îmi pare că-i pe drum,
Ţipenie de om nu văd umblând pe stradă…
Au dispărut cu toţii, parcă spulberaţi, ca fum,
Nu mai auzi nici a acordeonului cantadă…

De ce
Îmi par azi oamenii inerţi, încruntaţi şi trişti ?
Se-ascund parcă şi de-a soarelui lumină…
Nici ţie chiar nu-ţi vine din loc să te mai mişti,
Nu-ţi pasă dac-afară-i noapte sau e zi senină…

Cum
S-a schimbat aşa de mult viaţa de-altădată ?
Nu mai vezi ochi sprinţari şi feţe zâmbitoare…
Încruntaţi cu toţi suntem, neştiind dac-odată,
Vreo soartă mai bună vom avea sub soare…

Unde
Au dispărut copiii adunaţi la jocuri în ogradă,
Cu vocile zglobii, răsunătoare în ureche ?
Nu-i mai vezi de mânuţă prinzându-se pe stradă
Sau, pe baca să mai stea, c-atunci câte-o pereche…

Când
S-a schimbat lumea, neprinzând de veste oare ?
Nici miorlăituri de pisici n-auzi, lătrat de câini…
Nimic nu ne tulbură, înmormântare, sărbătoare,
Nu mai râd oamenii c-atunci, prinzându-se de mâini…

Vreau…
Să iau trenul din Gara Vieţii întorcându-mă-napoi,
Spre anii, acei de neuitat, romantici, de-altădată…
Acolo să rămân cu bune, rele, trăitele de noi,
În vremurile de azi, să nu mă mai întorc vreodată !

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

16 aprilie 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme”