PENTRU ÎNC-O-MBRĂȚIȘARE…
Mă poartă iarăși pașii, un călător trist și pribeag,
În satul unde m-am născut, la căsuța-mi cu cerdac…
La tăicuțul meu bătrân, ajuns acuma un moșneag,
Așteptând cu maica-n tindă, sprijinită-ntr-un toiag,
Să mă mai vadă o dată, până le-o suna de veac,
Eu, încercând să mă prefac,
Că nu le văd de doruri, în lacrimi-notând ochii plânși,
De durerea despărțirii, ce-a pus între noi hotare…
Că așa ne-a fost să fie, fost-am de poveri constrânși,
Pe unde soarta ne-a zvârlit și-acuma-n brațe strânși,
Mă-ntreb… cât ne-o mai ține puterile în frământare,
Cât curaj, de-o altă așteptare ?
Mă dor uscățivele lor trupuri, de ani și gârbovite
Și mâinile lor bătucite, zbârcite, tremurânde…
Mă dor și fețele îmbătrânite, de trudă istovite,
Cu ochi pierduți, ca ferestre goale, coșcovite,
De iubire resemnată-s pline privirile lor blânde,
Cu inimi triste, sângerânde…
Doamne, cât aș vrea-napoi să poți întoarce anii,
Să ridici povara de pe-ai noștri umeri obosiți,
C-am îmbătrânit și eu și părinții-mi în strădanii…
Să mai zambeasc-aș vrea căsuța mică și castanii,
C-atunci, cu rude multe, bunici, musafirii poposiți,
L-anii-aceia, cu toții regăsiți…
Să-mi văd măicuța iară, tânără c-atunci, sprințară,
Pe tata cu mustața-i neagră, șapca pe-o ureche…
Iar eu… EU, copilă veselă, codană și năbădăioasă,
Ajunsă fetișcană, cu zâmbet dulce, mlădioasă,
Crescută cum se cade, după datina străveche
Și mândră, fără de pereche…
PE ULIȚELE AMINTIRILOR…
Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai…
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai…
Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…
Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…
Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…
Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
10 mai 2019