Etichetă: Anca SÎRGHIE

Anca SÎRGHIE: Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Despre personalitatea profesorului diplomat Vasile Stoica (1889-1959), s-a scris în răstimpuri, dar textele unor doctorate, ale unei monografii purtând semnătura prestigiosului istoric Ioan Opriș din capitală[1] și ale mai multor articole apărute în presa din țară și din străinătate nu au răzbătut suficient dincolo de cercurile specialiștilor. Așezat pe o  placă turnantă a istoriei, Vasile Stoica, originar din Avrigul Transilvaniei, a luptat pentru marile idealuri ale neamului său, el trecând prin cele două conflagrații mondiale ale veacului al XX-lea, mereu animat de patriotismul cel mai activ, vizibil în inițiative diplomatice salutare la Tirana, Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în  decisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din conferințele de pace de la Paris, singurul român care a avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cruciale pentru întreaga Europă.

  Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamului său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința urmașilor.  De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din locuri  diverse  nu au fost încă valorificate? Explicația se găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca al mai tuturor intelectualilor generației interbelice secerate de comunismul instalat în România postbelică.

Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului austro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Budapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l  dușman al statului, ambasadorul  Austro-Ungariei a cerut în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autoritățile că în Regatul  României a  intrat un dușman  de moarte.

În Primul Război Mondial, profesorul Stoica a optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română, activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rânduri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Vasile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatălui său, care în anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu acceptă să rămână în S.U.A., deși  a învațat limba engleză și s-a abonat  la un ziar american. Țăranul avrigean a inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul Americii,  ideea că lumea secolului al XX-lea va fi condusă de anglo-americani.

Prima misiune care i-a pus în valoare calitățile excepționale de poliglot (care va ajunge să cunoască 14 limbi străine), diplomat înnăscut, a fost cea desfășurată din 29 iunie 1917 până în ianuarie 1920 în America, spre care locotenentul Vasile Stoica pleca având autorizația Marelui Cartier General, eliberată la 18 aprilie 1917, întărită de viza Legației americane, emisă la 5 mai 1917. Din cauza conflictelor din centrul Europei în plin Război Mondial, delegația preoților Vasile Lucaciu și Ion Moța, cărora li s-a alăturat profesorul Vasile Stoica, este nevoită să urmeze drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia, spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația “San Francisco Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Românească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru idealurile nației[2]

Delegația s-a prezentat la Legația română de la Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de voluntari, dar fără a leza guvernul României de atunci. Întreaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară[3], astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați au fost  primiți în audiență de ministrul de externe al S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a românilor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl. Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constituirii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pentru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să o nuanțeze astfel:”America nu poate primi nici o unitate cu specific național… Vor să aibă, înainte de toate, o armată americană cu spirit american…,dacă însă mai târziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca având în vedere scopul pentru care America a intrat în război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să îndemnăm pe români să intre în armata americană.“[4]

În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Stoica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni (ceilalți doi, necunoscând limba engleză,  s-au întors în Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni, a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a publica articole în presa americană centrală din Washington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând portretul său. Americanca  Marie Yates, impresionată de “magnificul său patriotism“, aprecia pe bună dreptate că ”lumea de aici nu cunoaște suficient de bine problemele serioase legate de situația de fapt din țara Dvs.”[5]

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.” →

Rexlibris Media Group: Agenda culturală – O lansare de carte-eveniment

La Muzeul Național al Literaturii Române (Str. N. Crețulescu nr.8) din București în ziua de 6 mai 2019, cu începere de la ora 16.00, scriitoarea Alina Diaconu, sosită din Argentina, unde este recunoscută ca o culturpersonalitate prestigioasă a literaturii sud-americane, va lansa recenta ei carte „Dragă Cioran” ( Cronica unei prietenii), proaspăt tradusă din spaniolă în limba română de hispanista Gabriela Banu.

Evenimentul se va desfășura în prezența reprezentanților Institutului Cultural Român din Bucureșți, ai Ambasadei Argentinei în România, ai Ministerului Românilor de Pretutindeni, ai Uniunii Scriitorilor din România, ai Ligii Culturale “România-Franța” din Sibiu.

Prezentarea va fi susținută de acad. Eugen Simion, criticul literar Anca Sîrghie, filozoful Marin Diaconu și traducătoarea Gabriela Banu.

 

Autoarea va da autografe atât pe noua ei carte, în care evocă amiciția sa creatoare cu Emil Cioran din anii 1985-1995 la Paris, cât și pe romanele ei traduse în limba română. Iubitorii de literatură au rara ocazie de a cunoaște pe cea mai apreciată scriitoare de origine română care trăiește în prezent pe continentul sud-american.  (A.S.)

 

Organizatoarea evenimentului: 

scriitoarea Anca Sîrghie

Pentru alte detalii: telefon 0744885533

E-mail: sirghieanca@yahoo.com

 

Nota:

Alina Diaconu s-a născut în 1945 la București, România. În 1959 a emigrat împreună cu părinții în Argentina, la Buenos Aires, unde s-a stabilit și unde trăiește și acum. Scriitor de ficțiune, colaborează la câteva ziare din Buenos Aires, în calitate de cronicar. Colaborează în prezent la suplimentul literar „La Gaceta”din Tucumán. Este autoarea a nouă romane, intitulate Doamna, Noapte bună, domnule profesor!, Îndrăgostit de zid, Pat îngeresc, Ochi albaștri, Penultima călătorie, Devorații, O femeie secretă, Avatar, toate publicate în Argentina. A mai publicat o carte de povești, Que nos pasa Nicolas, şi o carte de interviuri cu scriitorii Ionesco, Borges, Girri, Sarduy și Cioran. (https://mnlr.ro/draga-cioran-cronica-unei-prietenii-de-alina-diaconu-lansare-de-carte/)

Anca SÎRGHIE: Surprizele reuniunii literare dedicate Anei Blandiana la Cleveland, Ohio, SUA

Între cele șase reuniuni literare la care am fost invitată în recentul meu maraton american, cea din 23 februarie 2019 de la Cleveland, Ohio, a fost așezată de la început sub semnul miracolului.Aceasta pentru că transportul între două state americane vecine, respectiv din Michigan în Ohio, s-a realizat tocmai în ziua când în familie era o aniversare importantă, la care tatăl celui sărbătorit a acceptat să nu participe, ca să facă, în schimb, pe voia mamei sale.  Da, sper să înțelegeți că este vorba de fiul meu care a rulat aproape 3 ceasuri pe autostrada de lângă Detroit până la Cleveland, facilitând astfel întâlnirea mea cu iubitorii de literatură română din capitala statului Ohio. Programul seratei fusese inițiat de pr. ortodox dr. Remus Grama, care îmi mărturisea ce nevoie se resimte în comunitatea românilor de asemenea evenimente literare, mult prea rare, din păcate.

Cine ar fi crezut că într-o zi de iarnă începută cu cer senin însorit se lasă o asemenea burniță, gata să-ți strecoare frigul în oase? Surpriza neplăcută era că ți se cerea voința Anei lui Manole ca să înfrunți o vreme de-a dreptul dușmănoasă, cum era cea de dinaintea momentului începerii reuniunii literare, anunțate pentru ziua de 23 februarie 2019, ora 18.00 la Muzeul etnic și de artă de pe lângă Catedrala Sf. Maria din Cleveland. Surpriza a fost să văd că totuși au sosit-cred eu, tocmai pentru că le-am recunoscut figurile de la alte reuniuni precedente-cei mai avizați și interesați de literatură dintre românii localnici. Între ei, familia de artiști a Mariei și a lui Mircea Bârțan, nu altul decât poetul Mircea Ștefan, a avut generoasa preocupare de a pregăti  bunătăți culinare și bachice pentru finalul reuniunii. Unul dintre participanți s-a prezentat cu o chitară, fără ca eu să-i înțeleg dintru început intenția, dar surpriza pe care mi-a rezervat-o a fost emoționantă. Aparatul de proiecție a imaginilor cu Ana Blandiana și cel de amplificare sonoră a înregistrării cu microrecitalul poetei realizat profesional la București și adus anume în America, așteptau în liniște să ne vină în ajutor la conferința mea despre Iubirea în poezia Anei Blandiana. Știam de ce efect fuseseră glasul poetei recitând și imaginile cu ea  din programele de la Denver din 10 februarie a.c. în statul american Colorado și după o săptămână la Windsor în Canada.

Ceea ce eu pregătisem a fi o surpriză pentru organizatorii seratei literare era invitarea unei personalități din Cleveland la care nimeni nu s-ar fi gândit, rudă cu poeta. De cum m-am apropiat de sala conferinței, l-am văzut pe pr. greco-catolic Petre Stînea Mihălțan, căci tocmai despre domnia sa era vorba, cu statura-i impunătoare, având alături pe soția lui, doamna profesoară Carmen. Serata literară a început, moderată de domnul Remus Grama.

Imediat ce am prezentat biografia Anei Blandiana, poeta  născută în martie 1942 la Timișoara în familia preotului Coman și a preotesei de obârșie din Mihalț, am invitat la cuvânt pe părintele Petre Stînea, care ne-a făcut câteva mărturisiri inedite. Atât bunica din partea tatălui său cât și bunica poetei s-au născut în Mihalț, ele fiind surori. Astfel, Ana Blandiana și Petre Stînea, tatăl preotului, sunt veri de-al doilea. Înainte de a pleca în America, părintele Stînea a fost timp de 12 ani preot în satul Mihalț și a cunoscut foarte bine locurile și tradițiile satelor din zonă, pentru care nutrește și acum o mare dragoste, fiind mândru să fi trăit în asemenea comunitate rurală. Din familie, el a aflat că bunica poetei s-a căsătorit în satul Blandiana, situat la 20 km de Mihalț. Dar bunica a murit înainte de a se naște Otilia Valeria, cum se numea viitoarea poetă. Când și-a dorit un pseudonim, poeta a ales toponimicul Blandiana, care este deosebit de melodios în sine. Dar totodată alegerea pseudonimului de “Ana Blandiana” mai dovedea că tânăra poetă nutrea o deosebită considerație pentru femeia simplă și modestă, care îi fusese bunică, și pentru locurile de obârșie ale familiei sale. Preotul și poeta nu au avut ocazia să se vadă față în față. În schimb, pr. Petre Stînea a întâlnit cândva în Alba Iulia pe Romulus Rusan, soțul poetei, căruia i-a povestit că tatăl lui, având exact același nume cu părintele Petre Stînea, s-a născut în 1945, fiind mai mic cu 3 ani decât Ana. Astăzi, oriunde ajunge în lume, poeta duce numele  satului Blandiana, pe care părintele tocmai l-a vizitat, la o recentă călătorie în țară și l-a găsit la fel de frumos ca altădată, dar îmbătrânit din cauza plecării românilor tineri din zonă la muncă în străinătate.

Evenimentele biografiei s-au derulat mai departe.  După un preambul dedicat biografiei dramatice a operei Anei Blandiana, am comentat faptul că poeta a totalizat 8 ani de interdicție comunistă, când nu a putut  să publice, dar concomitent ea s-a bucurat de o recunoaștere europeană și internațională prin premii onorante. Astăzi Ana Blandiana este o personalitate internațională de prim rang.

Conferința mea s-a axat pe evoluția liricii erotice a Anei Blandiana, de la exuberanța feminină a începuturilor din Persoana întâia plural și până la volumul din 1972 Octombrie, noiembrie, decembrie, unde formele visului, ale somnului, moartea-iubire impun o voce cu totul singulară în contemporaneitate. Noul volum Variațiuni pe o temă dată, apărut la Editura Humanitas în 2018, aduce o altă perspectivă, cea a iubirii care are puterea de a răzbate peste pragul morții, acum când sufletul-pereche a trăit accidentul inimaginabil de a se îndepărta de ea, înghițit de o prăpastie  imensă. Poeta înlocuiește lamentația tradițională în lirica română cu o meditație asupra sensurile existenței, ceea ce conferă noii cărți o dimensiune metafizică.

Publicul a savurat momentul când am comentat pozele cu prezența poetei între alți membri ai Academiei Europene de Poezie în anul 2007, în Capitala Europeană a Culturii, Sibiu. Doream să creez impresia că Ana Blandiana și soțul ei Romulus Rusan sunt alături de noi, da, aici, la Cleveland în statul Ohio al Americii, spre a admira cel mai valoros muzeu al diasporei române din întreaga lume. Aici poposise realmente cândva un alt coleg de an din studenția mea clujeană, Ioan Alexandru, care a venit în calitate de senator, moment povestit de Remus Grama în interviul pe care l-am realizat în anii trecuți.

Luând cuvântul, poetul Mircea Ștefan și-a amintit când a citit volumul 50 poeme al Anei Blandiana și Sonetele lui Vasile Voiculescu. Era vremea când chiar el debuta la Echinox cu Jean Pop și revede momentul când Doru Chirilă a fost sancționat și nu a mai publicat un timp.

În intervenția sa, pr. dr. Remus Grama a rememorat vremea când, proaspăt absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă la Sibiu, a activat la cea mai longevivă până astăzi publicație  a culturii neamului nostru, “Telegraful Român”, având resposabilitatea de  corector. După ce între 1701 și 1846, mai exact sub împăratul Iosif al II lea, se acceptă episcopii ortodocși, iar în 1846 Andrei Șaguna devine un Moise al românilor ortodocși, pe care a reușit să-i scoată din pasivitate, creându-le școli, o mitropolie recunoscută, chiar fiind un sfătuitor al împăratului, ziarul acesta al Mitropolitului Șaguna era o mare înfăptuire a culturii naționale. Andrei Șaguna a pus românii pe ecranul vieții politice europene, iar între colaboratorii pe care înaltul prelat i-a ajutat să se afirme, plătind școlarizarea la Universitatea din Leipzig timp de doi ani, publicistul și asesorul consistorial Nicolae Cristea, care a slujit Biserica Ortodoxă din Transilvania sub 4 mitropoliți, s-a dovedit a fi un clarvăzător, om de atitudine care a avut de suferit pentru verticalitatea sa, fiind întemnițat timp de 8 luni în închisoarea de la Vacs, Ungaria. În Muzeul  etnografic și de artă din Cleveland se păstrează o poză originală, donată pe la 1900, reprezentând delegația celor 300 de români care s-au dus la Curtea Imperială din Viena cu Memorandul. Despre conferința dedicată Anei Blandiana, dl Grama a apreciat că este vorba de o mare poetă, “lumină din lumină”. L-am auzit apoi pe vorbitor spunând că “Anca Sîrghie este un sacerdot al cuvântului, care a adus o trăire profund românească  prin cartea pe care a îngrijit-o împreună cu profesorul Marin Diaconu”, astfel că  noua carte a lui Nicolae Cristea, intitulată  Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, este o restituire de valoare istorică. Ca prezentator al cărții, dl Grama a apreciat cele două eseuri politice La țintă și Din trecut spre viitor, cu semnificația lor documentară pentru epoca de la finele secolului al XIX-lea în Imperiul austro-ungar. Cartea Întâlnire pe calea undelor. Interviuri radiofonice despre scriitori români, vol.1-2, oferă cititorilor șansa unei panoramări a vârstelor  literaturii noastre, cu personalitățile cele mai reprezentative, creionate sub forma unui dialog viu, nu lipsit de spontaneități în formulare și totuși profund în esență, dens ca informare documentară.

Acest intermezzo al lansărilor de carte s-a terminat cu autografe scrise pe cărțile dorite pentru citit în liniște de românii din Cleveland. Surpriza a fost faptul că am oferit participanților la eveniment o revistă românească din țară (“Lumina slovei scrise”, Sibiu, din care le-am adus nr. XIX și XX, recent apărute )  și o alta din America ( “Miorița USA”, Sacramento, publicație din care redactorul Viorel Nicula a trimis din timp 60 exemplare interesante din ultimii ani care să fie oferite în zilele viitoare și celor care nu au reușit să ajungă la serata din 23 februarie a.c., cei mai mulți din motive obiective.

Reuniunea s-a încheiat cu un recital ad-hoc, singurul la care în tot periplul meu american nu au fost invitați în seara aceea ploioasă și copii, deși nu mă îndoiesc că există elevi ai școlii de duminică la Catedrala Ortodoxă Sf. Maria din Cleveland. Am fost, în schimb, profund impresionată de lectura nuanțată făcută de doamnele Maria Bârțan (Dans în ploaie), Nina Klein (De dragoste), Dana Anadan (Descântec de ploaie) și Carmen Stânea (Furnica), după care poetul Mircea Ștefan să se oprească asupra motanului Arpagic din poezia pentru copii și nu doar pentru ei. Vasile Copaciu ne-a emoționat cu poezia Învață-mă să ard întunecat, iar Remus Grama a citit Lasă-mi toamnă, care ne-a amintit de interpretarea muzicală a Margaretei Pâslaru. Neașteptat a fost să vedem-așadar o ultimă surpriză-  pe Gheorghe Lateș cântând acompaniat de chitară  atât de ingenioasa poezie pentru copii La Paris,  apoi enumerându-ne formațiile cu care el a evoluat pe scenele din țară. Era ca și când la Cleveland în acea seară de iarnă mohorâtă s-au trasat niște punți între trecut și prezent, cu participanți care au legat o mai puternică prietenie bazată pe credința lor în forța cuvântului purtător de frumusețe.

Domnul Petre Stînea a prezentat proiectele culturale pentru care încearcă să solicite Ministerului Culturii fondurile necesare. Cert este că dialogul diasporei cu țara-mamă se cere încurajat, spre a îmbogăți cultura română în speță, întrucât nici România nu mai poate ignora existența diasporei, cum se procedase în socialism timp de o jumătate de secol și nici diaspora nu poate evolua firesc fără ajutorul țării. La Cleveland, așadar, o seară literară însuflețită de simțirea românească autentică.

–––––––

Anca SÎRGHIE

Cleveland, Ohio, SUA

Februarie 2019

Anca SÎRGHIE: O zi extraordinară la „Graiul Românesc” din Windsor, Canada

Abia am trecut podul peste Detroit River dinspre statul Michigan, că la frontiera Canadei ne-a primit orașul Windsor în care comunitatea conaționalilor noștri se poate mândri cu Societatea culturală „Graiul Românesc”, activă din 1929. Deloc ușoară este responsabilitatea pe care și-a asumat-o economista Emilia Matei, care de câțiva ani buni acționează voluntar ca președintă a Societății, cu un program variat, între altele, marcând marile evenimente identitare ale țării de origine. Declarată cu patru ani înainte membră de onoare a „Graiului Românesc”, nu mă încumet să refuz invitațiile pe care mi le fac prietenii mei din Windsor, români de un rafinament intelectual exemplar în diaspora,  cărora m-am obișnuit să le prezint teme de literatură română și să lansez cărți recente, atât ale mele, cât și ale altor scriitori reprezentativi.

Pentru reuniunea culturală a Cenaclului din 17 februarie 2019 am adus din țară cărți foarte diferite ca gen și tematică, respectiv „Biserica fantomă” și „Variațiuni” pe o temă dată de Ana Blandiana, „Meditațiuni politico-istorice”. „Spre Marea Unire” de Nicolae Cristea, memorandistul, și cele două volume ale Interviurilor despre scriitori români (2002-2011) pe care eu și Alexandru Brașovean, redactorul emisiunilor Gaudeamus de la Radio Eveniment, Sibiu, le-am intitulat Întâlniri pe calea undelor, primul volum fiind prefațat de Ana Blandiana, iar al doilea de Maria Daniela Pănăzan.  Participanților la acest eveniment le-am pregătit și un cadou publicistic, ziarul românilor californieni „Miorița USA”, care apare lunar la Sacramento sub direcția jurnalistului Viorel Nicula, și revista „Lumina lină” a pr. prof.univ. Th. Damian de la New York.

Așa cum promitea afișul, programul reuniunii Cenaclului literar la “Graiul Românesc” cuprindea un prim moment consacrat poetei Ana Blandiana și o lansare a cărților aduse anume din țară. În sala socială a Bisericii „Sf. Gheorghe” din Windsor pregătirile tehnice erau în toi, când privirea mi-a căzut pe iiuțele românești ale unor fetițe emoționate, despre care doamna Carmen Ocnean mi-a explicat că au pregătit în cadrul Școlii de duminică un program de recitări din versurile poetei. Așadar, organizatorii au înțeles să implice în această manifestare literară nu numai adulți, ci și copii, gata să recite versuri în limba română. Iată o surpriză ce merita de la bun început aplaudată.

Cuvântul de deschidere a aparținut președintei Societății ce inițiase acest program cultural, doamna Emilia Matei, care s-a oprit asupra semnificației titlului dat societății, căci cuvântul „“grai” e la fel de profund ca și cuvântul “dor”, ele purtând la românii diasporei o legătură puternică, definitorie, căci antrenați în munca de fiecare zi, ei prea arar se bucură de manifestări culturale cum este aceasta. În timp ce Emilia Matei contura liniile portretului meu de scriitoare și universitară, am reîntâlnit în sală chipurile dragi ale câtorva membri ai Societății „Graiul Românesc”, cunoscuți din reuniunile precedente, când preocupările lor intelectuale mi-au stârnit toată admirația. Chiar dacă oculația câtorva dintre ei  de conducători auto pe tir pare îndeobște brută, unii diasporeni mi-am mărturisit că în timp ce stau la volan ei ascultă în mod frecvent pagini din literatura română și universală, dacă nu concerte simfonice, muzică românească populară în interpretări celebre etc. Domnul Eugen Matei era foarte mulțumit într-un rând să fi ascultat o selecție a operelor lui I.L.Caragiale, iar prietenul său Darius Popescu, intelectual de elită al comunității din Windsor, îmi recitase altădată versuri, cândva interzise, din poezia lui Vasile Militaru, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu și Radu Gyr. Fusesem realmente încântată să aflu că tradiția grupului lor de intelectuali este să aducă fiecare din țară cărți recent apărute ca la Windsor ele să treacă din mână în mână, spre a deveni apoi subiectul unor dezbateri de idei. Nimic din ce este românesc, fie în plan cultural, tehnic sau politic, părea să-mi confirme atitudinea lor, nu le era străin, iar o petrecere aniversară sau câmpenească la Windsor te putea încredința că aici este o mică Românie.

Ani la rând dorința formulată de membrii Societății era să le vorbesc despre Mihai Eminescu și opera lui, nimic altceva. Mi-a trebuit o anume iscusință să introduc în programul reuniunilor în care eu conferențiam poeți ca George Coșbuc, Lucian Blaga, Radu Stanca, Ioan Alexandru, iar acum am apreciat că s-a făcut un nou progres prin acceptarea de către comitetul Societății a unei poete romance de anvergură internațională, dacă avem în vedere faptul că opera Anei Blandiana, publicată în vreo 30 de titluri distincte, este tradusă în 26 limbi, ea circulând astfel în vreo 70 de volume în lumea largă. Așadar, poeta care este cunoscută cu pseudonimul ales de la satul Blandiana al bunicii ei dinspre mamă, este renumită pe întregul mapamond, pretutindeni invitată să susțină recitaluri și să fie răsplătită cu distincții onorante.

Dar nu au fost puține obstacolele pe care ea a trebuit să le treacă în anii socialismului românesc, după cum aveam să demonstrez în conferința mea. Poeta interzisă în trei etape ale activității ei creatoare, acestea totalizând 8 ani calendaristici, are Premiul Herder și este în prezent membru corespondent al Academiei Române și nu mai puțin membru al Academiei Europene de Poezie.  Despre o personalitate de o tulburătoare sensibilitate nu numai ca om, ci și ca ființă social angajată, dar mai presus de toate ca slujitor al condeiului, cum este Ana Blandiana, nu se poate vorbi oricum, pentru că mai potrivite decât cuvintele ar fi strunele unei harfe. De copil, Doina Otilia Coman, fiica unui preot de mare demnitate la Oradea, constata că decât să facă o compunere, cum i se cerea la școlă, ea prefer să scrie versuri. Nimic în viață nu a mai putut să o îndepărteze de activitatea creatoare. Din momentul în care la 17 ani l-a cunoscut pe Romulus Rusan în redacția revistei „Tribuna” la Cluj, dragostea le-a pecetluit destinul.

Tema conferinței mele „Poezia iubirii în creația Anei Blandiana” nu se explică doar prin apropierea în miezul lunii februarie de Ziua îndrăgostiților, cu tradiția internațională pe care au creat-o americanii, ci și faptului că recenta ei carte de versuri „Variațiuni pe o temă dată”, publicată în 2018 la Editura Humanitas, aduce o nouă dimensiune, una metafizică a iubirii, care odată cu plecarea la Domnul Dumnezeu a bărbatului care i-a fost suflet-pereche, ea caută punți de legătură, care să îl readucă pe alesul inimii aproape de ea. Colegă de grupă în anii când am urmat împreună  Facultatea de Filologie la Cluj, mă obișnuisem cu femeia exuberantă a versurilor de tinerețe din „Descântec de ploaie”: „E-n aer miros de dragoste viu,/ Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,/ Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,/ Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,/ Şi eu te aştept./ Doar tu ştii -/ Iubesc ploile,/ Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,/ Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…//”

Debordanta feminitate ce polariza magnetic toate simțurile și-a pierdut acum  idolul. Această realitate răvășitoare sub raport emoțional a traversat marea literatură a lumii de la Petrarca cu cele peste 100 de poezii ale tristeții lui din a sa „In morte di Madonna Laura” până la Eugen Jebeleanu cu „Elegie pentru floarea secerată” din 1967. Poezia erotică recentă a Anei Blandiana este o replică la mitul lui Orfeu, care nu a putut-o smulge pe Euridice din împărăția lui Hades. Imaginea fascinantă a dragostei absolute, aduse în tandem cu moartea prin spectrul versului e construită de poeta „Care trebuie doar să adoarmă pe muchia/ subțire-ntre lumi paralele/ a unui stilet ce ucide și scrie/ înfipt în iubire până-n prăsele.//“

Iluzionarea este mai puternică decât realitatea și iubitul plecat revine christic în preajma ei, așa „ca-n evanghelii”. „Nu mă-ndoiesc, nu vreau să pun/ Mâna mea cu stiloul pe rană/ Când mi se pare că intri-n odaie ca un/ Cavaler fără frică și fără prihană.//” Prezența lui este o certitudine, dincolo de orice îndoială: „nu te-ntreb cum ai ajuns,/ nu știu de-i miracol sau numai păcat,/ prezența îmi este de-ajuns.//” Din miraculoasa renaștere care astfel reface dialogul iubiților derivă și dispariția unei delimitări existențiale, ce stă la temeliile lumii, clasicizate de Marele Will: „Tu-nțelegi ce-nseamnă? /Acum înțelegi?/ Din moment ce EȘTI/ În continuare,/ în ce constă trecerea între vecii?/ În ce constă deosebirea măcar, /Când e clar/ Că nu mai poate fi vorba/ De simplistul a fi sau a nu fi?//” Poezia de dragoste a Anei Blandiana nu conține descrieri ale unor idile ca în lirica eminesciană din Dorința, Povestea Teiului, Călin (file de poveste), Sara pe deal sau Floare albastră, alături de elegii ca Lacul, Pe lângă plopii fără soț etc.,poezii care au adevărate scenarii. Dat axiomatic, iubirea nepereche a protagoniștilor Anei Blandiana, ajunsă în impasul despărțirii prin moarte, prilejuiește o meditație existențială polarizată pe sensurile vieții pământene și ale celei de apoi.

O surpriză pentru întreaga asistență a fost prezența în sală a doamnei Maria Dumitraș, căsătorită Mânecuță, care a depănat amintiri despre Doina Coman, care i-a fost colegă mai mică cu doi ani la Liceul „Oltea Doamna” din Oradea, unde viitoarea poetă a organizat un cerc literar pentru elevi și era foarte activă în plan literar. I-a urmărit apoi traiectoria, impresionată de cât de traumatizată a fost Ana Blandiana din motive politice în deceniile comunismului românesc. „În prezent, a concluzionat Maria Mânecuță, poeta își merită gloria de care se bucură pe plan național și mondial.”

Momentul recitalului de poezie a debutat cu lectura unor elevi ai școlii duminicale, remarcându-se prin dicția corectă și buna stăpânire a limbii române  Mara Ifteni, Beatrice Rahovean, Diana Stupariu, Andra Ifteni,  Arleta Stoenescu, Alisa Alimani. Felicităm pentru calitatea interpretării elevelor  și pe doamna Carmen Ocnean,  care a îndrumat cu toată atenția pe recitatoare. Al doilea moment al reuniunii literare a cuprind lansarea de carte, susținută de prof. Doina Popa, care a evocat pentru început buna colaborare a noastră, valorificată prin interviuri la Radio USA din Michigan, dar și în evenimente literare din America sau din țară.

Ecou al Centenarului abia încheiat, venind din țară spre Windsor, cartea „Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire” a memorandistului Nicolae Cristea (1834-1902) într-o ediție îngrijită critic de Anca Sîrghie și Marin Diaconu, familiarizează cititorii zilelor noastre cu drama trăită de românii transilvăneni la finele secolului al XIX-lea. Abia ieșit din închisoarea de la Vacs, autorul are cutezanța să publice în 1895 un studiu politic intitulat simbolic La țintă, îndemnând la continuarea luptei până la atingerea țelului final. Se regăsesc în paginile meditațiunii lui Nicolae Cristea, publicist de o rară erudiție, personaje ale vieții politice din imperiul austro-ungar și din întreaga Europă, reflecții pe marginea evenimentelor epocii, atmosfera tensionată politic a momentului.

Cel de-al doilea eseu politic, intitulat Din trecut spre viitor este un pamflet împotriva prim-ministrului  României A.D. Sturdza, autorul aducând la lumină documente ineluctabile privind atitudinea trădătoare pe care a încurajat-o la memorandiștii transilvăneni, sfătuiți de el să fugă în România spre a nu face temniță ungurească. Invitația lui a fost urmată numai de Eugen Brote și Ioan Slavici. Ceilalți oameni politici transilvăneni, condamnați în procesul de la Cluj, au ales calea demnității naționale. Un al doilea cap de acuzare împotriva lui A.D. Sturdza a fost rușinoasa  reclamare a celor din România care trimiteau bani școlilor române din Brașov. Gestul său trădător putea cauza desființarea acelor unități școlare, pe care oficialitățile maghiare din Transilvania nu le susțineau. Cutremurătoare pentru lectorul zilelor noastre este și lista Proceselor de presă ale „Tribune” și „Foii poporului”, cele două ziare sibiene care între 1893 și 1898 au fost amendate cu 20.000 florini, o sumă imensă, pentru delicte de presă, adică pentru exprimarea liberă a doleanțelor românilor transilvăneni.

Ziariștii sibieni, menționați cu numele lor în textul acesta ( o formă de elogiere pentru sacrificiul făcut !), au fost condamnați la închisoare pentru ideile lor exprimate cutezător. Asemenea suferință și cheltuială au fost îndurate cu stoicism spre a menține apariția acestor ziare românești, prin care se ducea lupta pentru drepturi politice ale conaționalilor. Ca autor al unor dezvăluiri atât de curajoase, Nicolae Cristea risca să fie din nou întemnițat, astfel că această meditațiune este tipărită la Sibiu în 1899 fără numele autorului, înlocuit pe foaia de titlu cu o zăbrea de temniță. O carte cutremurătoare ca semnificație, un document de epocă de o valoare documentară inestimabilă, după cum a concluzionat doamna Doina Popa, care a mărturisit impresia ei de lectură, căci cartea i s-a părut „vie și entuziasmantă”.

La rândul ei, lucrarea Întâlniri pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români este o istorie a literaturii române, inedită datorită dialogului radiofonic prin care se prezintă scriitorii români din ultimele 3 secole de evoluție de la premoderni până la marii creatori ai contemporaneității noastre.Titlurile capitolelor sunt incitante de la Vasile Alecsandri – șef de școală poetică, I.L.Caragiale – contemporanul nostru, Este Ion Creangă un povestitor genial?, Tudor Arghezi- bijutier al cuvântului artistic, Fascinanta personalitate a lui Mircea Eliade, Polivalența unui homo religiosus, Vasile Voiculescu, Radu Stanca între larii și penații culturii Sibiului, emisiune care s-a bucurat și de un subtitlu lămuritor Când spui mărțișor la Sibiu, spui Radu Stanca etc.. Nici scriitorii diasporei nu au fost uitați, căci o emisiune radiofonică a fost intitulată De ce este Panait Istrati un mare necunoscut?,  spre a pune în evidență destinul dramatic al  unui creator reprezentativ al diasporei noastre. Interesant pentru românii care trăiesc în America este capitolul dedicat  ediției a XIV-a a evenimentului itinerant Zilele “Lumina lină”, revista newyorkeză ajungând să poposească la Sibiu în iarna anului 2011, conform tradiției de a fi prezentată mereu într-o altă zonă culturală a românismului. Astfel, scriitorii locului puteau să primească în dar exemplare ale revistei, ei devenind în viitor colaboratori activi ai publicației românilor din metropola lumii, una citită de intelectuali de pe mai toate continentele.  Doina Popa a apreciat faptul că în cele două volume există prefețe și cuprinsul capitolelor traduse în limba engleză, ca deschidere spre lectorii străini care se pot apropia astfel de această carte importantă a istoriei literare românești, care are aspect de puzzle incitant.

UItimul moment al reuniunii l-a constituit recitalul membrilor Cenaclului Societății „Graiul Românesc”, care ne-au încântat cu poeziile selectate din creația Anei Blandiana. Astfel Doina Popa a citit poezia Avram Iancu, despre „învinsul crai al adormirii noastre“, pustiit de somn atunci când Transilvania era “o țară întreagă transformată-n vis”. Între participante, doamna Lucia Crainic a propus poezia „Fără tine”, Dana Mânecuță – „De dragoste”, Cristina Rahovean a citit „Învață-mă să ard întunecat”, Gabriela Tudor  a preferat versurile poeziei „Cuplu”, Andrea Filip s-a oprit la textul „De-aș avea timp”, iar actrița sosită de la Iași, Constanța Leca, a ales poezia „O vizită”. Domnul Darius Popescu a spus povestea reală a lui Arpagic, lecturând poezia „O vedetă de pe strada mea”, comentând de ce el devenise în imaginarul Anei Blandiana „cel mai vestit personaj din oraș”. Similitudinea, deloc întâmplătoare, dintre Nicolae Ceaușescu  și motanul, care atunci când apare „toată lumea strigă Arpagic” a provocat una dintre punerile sub interdicție a publicării creațiilor poetei.

Doamna Emilia Matei a impresionat asistența citind mărturisirea poetei cu privire la întâlnirea ei cu Romulus Rusan, redactor la revista „Tribuna” din Cluj, unde tânăra de atunci aducea primele două poezii propuse pentru publicare. Dragostea lor la prima vedere s-a izbit de originea lor nesănătoasă, care îi stigmatiza, înnegurând orizontul afirmării lor în literatura română socialistă. Atunci s-a simțit Ana Blandiana o „Traviata politică”.

Ca voluntară, Iuliana Grigorescu a constituit până în prezent la Biblioteca municipală din Windsor un fond de 200 titluri  de carte românească, dar și DVD-uri, ziare,. „Ana Blandiana ne lipsește”, s-a precizat apoi. Nu am ezitat să promitem că în vara aceasta vor fi trimise din țară câteva dintre titlurile cele mai semnificative din opera Anei Blandiana, dar nu numai. O asemenea inițiativă merită să fie susținută.

În încheierea reuniunii a vorbit pr. paroh Lucian Moldovan, apreciind acest moment literar frumos, întrucât localnicii români „care săptămăna întreagă muncesc ca niște roboței, au mare nevoie de adevărată cultură națională în care ei se pot regăsi”. Membrii „Graiului Românesc”  nutresc speranța că odată cu instalarea noul lor preot paroh, colaborarea Societății lor cu Biserica „Sf. Gheorghe” se va întări spre binele tuturor românilor din zonă.

Am făcut o fotografie de grup pentru posteritate, neuitând să așezăm în primul rând fetele recitatoare, care reprezintă viitorul comunității românilor de la Windsor, iar eu am purtat cu fală buchetul imens de flori, ca semn al mulțumirii participanților. La ieșire am aflat și echivalentul verbal al acestei încântări, rostit de doamna Lucia Crainic, care la  despărțire a exclamat „A fost o zi extraordinară la Graiul Românesc. Să mai veniți cât de curând pe la noi.” Da, a trebuit să trec granița în altă țară și să deranjez programul familiei mele din Michigan, ca să-mi întâlnesc conaționalii prieteni din Windsor. Dar cred că a meritat.

–––––––

Anca SÎRGHIE

Windsor, Canada

Martie 2019

Anca SÎRGHIE: Memorandistul Nicolae Cristea, între Oamenii – Icoană ai Neamului Românesc

Memoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul  memorandist Nicolae Cristea (n.1834 Ocna Sibiului- d. 1902 Sibiu), redactor-șef  între 1865 și 1883 la “Telegraful Român“[1] din Sibiu, și ctitor apoi al ziarului „Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată “până-i va plăcea”[2], apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina  chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea “este omul cel mai cu minte  și de omenie din toată nația dumneavoastră”. [3]  Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M.Eminescu și I.Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare  la fel de onorantă, drept „cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.” [4]

Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi  în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent,  în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998  de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două  eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și  Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă aparând doar titlul Articole politice. Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române. Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austro-ungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la  Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere. Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Stăpânind cinci limbi străine, comentatorul are o anumită ubicuitate ca spectru documentar și dovedește o autoritate cu totul specială, asigurată de continua lectură a presei. De aici și plaja largă a faunei politice din care își selectează personalitățile discutate. Se perindă prin paginile celor două meditațiuni monarhi și arhiduci, miniștri și parlamentari, politicieni ce reținuseră interesul presei momentului. Din eșichierul politic european nu lipsesc Napoleon al III-lea, Bismarck, țarul Rusiei Alexandru al III-lea, chiar dacă la un moment dat în imperiului dualist “providențialul” Kossuth Ferencz este văzut ca cel mai potrivit aspirant la tronul Ungariei și ziarele se încarcă până la  saturație cu asemenea aprecieri elogioase. În pofida atâtor nume de personalități, care populează scena politică a vremii, profilul cel mai puternic conturat în noua carte este până la urmă chiar al lui Nicolae Cristea. Politicianul transilvănean trăia o teribilă dramă a marginalizării, în ciuda martiriului pe care continua să-l suporte chiar și după ieșirea din temnița de la Vaț. Paginile Jurnalului său început în 1895 și Meditațiunile scrise pentru viitorime erau o supapă prin care ziaristul își descărca sufletul tot mai întristat și-și nutrea conștiința mereu trează.  Aspirațiile Partidului Național Român, prezent prin reprezentanții săi în multe file ale Meditațiunilor, mișcările Partidului Liberal și ale celui Conservator din România, cu aderări sau respingeri de linii tactice, trezesc interesul analistului politic de la Sibiu. Comentatorul reînvie o lume apusă pentru cititorul zilelor noastre, dar nu pe cea a strălucirii  habsburgice, care a alimentat beletristica bogată în fantezii a temei. Analistul este preocupat în principal de sarabanda aranjamentelor din culise, cu umbrele compromisurilor lăsate de actanții vieții politice. Înțelegând ce se ascunde în dosul cortinei, Cristea nu ezită să dea în vileag falsul și turpitudinea acelei lumi doar aparent pline de fală, el deosebind aparențele de adevăr.

În mod cert, ținuta dârză, atât profesională cât și umană, îl desemnează pe jurnalistul transilvănean ca pe un model demn de urmat. Modest și discret în tot ce a întreprins, cu aplicație socială și vizionarism politic, Nicolae Cristea a lăsat imaginea omului de condei consecvent crezului său, tot astfel cum Mircea Vulcănescu rămâne pentru noi icoana omului de stat imaculat, iar Arsenie Boca este în conștiința urmașilor simbolul credinței religioase mântuitoare. Și nicicând nu socotim că ne este mai necesară o asemenea pilduitoare existență de memorandist, implicat în lupta pentru demnitatea poporului său asuprit, ca în acest an centenar al Marii Uniri.

Mai presus de toate, în concluzie, merită înțeles mesajul pe care autorul îl transmite viitorului prin meditațiunile sale. În contextul dramatic în care i-a fost dat să lupte pentru “ținta“ națională cea mai înaltă a românilor din Transilvania,  pe care el trebuia să o ascundă sub pavăza unei atitudini moderate, în lupta cu teroarea regimului austro-ungar ajuns la apogeul puterii sale, mărturisirea făcută în eseul La țintă concentrează crezul său de luptător  cu arma condeiului: ”Între astfel de împregiurări, aspirațiunile române nu pot fi imposibile… De optimism putea fi vorba când ne-am fi mărginit la laudele activității române de până aici în cauza națională politică, atunci când am zis că, după activitatea lăudabilă de până aci și chiar și admirabilă, lucrurile au să se dezvolte mai departe de la sine și că românii nu mai au nimic de făcut. Aceasta nu am zis-o și nu o zicem, când constatăm că românii nu au ajuns încă la țintă. Evenimentele, nici atâta nu ne permit: să stăm la constatarea aceasta. Ele ne împing, și încă cu tot dinadinsul, la acțiune mai departe. Este timpul suprem. Și așteptarea și amânarea sunt păcate de moarte. “ (s.n.) Nădejdea nu îi este spulberată nici măcar de lunile petrecute în închisoarea ungurească de la Vaț, de unde el încurajează soția și copiii  în 13/25 august 1894, încredințându-i că necazurile prezente se vor transforma în “plăceri sigure, pentru toți aparținătorii familiei noastre  în mic și  mare.”(s.n.) Desigur că familia cea mare era în conștiința acestui om de profundă însuflețire patriotică țara întreagă, care trebuia mântuită pe plaiuri transilvane de jug străin. Dar la finele secolului al XIX-lea România nu era încă pregătită pentru o unire administrativă, drept care unii jurnaliști transilvăneni, între care se număra și Ioan Slavici, vedeau posibilă o structurare federală a statului, cu regiuni care să-și conserve identitatea bazată pe specific de limbă și de cultură. Această optică alimenta teoria unității prin diversitate, pivotând pe elemente culturale și era aplicată de comentatori la întreaga Europă.

Studiile publicate în volumul Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, pentru prima dată înmănunchiate astfel,   sunt nu numai un dialog impresionant al intelectualului sibian cu marile imperative ale vremii lui, ci și o oglindă a evoluției limbii române la finele secolului al XIX-lea, o interesantă bază de cercetare pentru stadiul momentului publicistic respectiv.  Pentru că asemenea pagini se cer puse la îndemâna cititorilor de la începutul secolului al XXI-lea, unele retușări discrete s-au impus cu necesitate, întocmai cazului unor construcții resimțite astăzi ca inadecvate. Principiul urmat a fost ca, pe cât este posibil, să conservăm expresivitatea limbii literare române de la finele secolului al XIX-lea, dar fără să șocăm lectorul zilelor noastre. Unde era necesar, am dat explicații la cuvintele ieșite din uz, recurgând la marile dicționare ale vremii. Așa cum ne-am constituit ca o echipă în realizarea unui asemenea dificil proiect editorial, în care istoricul Mihai Sofronie este prefațator, iar îngrijirea ediției am împărțit-o cu Marin Diaconu, considerăm că în acest an de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri, apariția noii cărți  dedicate memorandistului transilvănean Nicolae Cristea are multiple rațiuni de susținere. Gândul nostru de a desăvârși o restituire științifică completă cuprinde și un al patrulea volum, cel consacrat publicisticii autorului sibian, întregire pe care o încredințăm anului ce va veni.

––––––––

[1] Cel mai longeviv ziar românesc al tuturor timpurilor, “Telegraful Român” apare neîntrerupt  la Sibiu din 3 ianuarie 1853, când a fost ctitorit de Andrei Șaguna,  până în prezent.

[2] A.Șaguna, Testamentul marelui arhiepiscop  Andrei baron de Șaguna, Sibiu, Diecezana, 1915, p. 9.

[3] N.Cristea, File de memorialistică. Jurnal,   Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu, 1996,  p. 245.

[4] V.Netea, Discuții asupra ziarelor și ziariștilor ardeleni. În Pentru Transilvania (Pământul și oamenii), f.a., p. 213.

–––––––

Anca SÎRGHIE

Sibiu, ianuarie 2019

Anca SÎRGHIE: Mihai Eminescu sărbătorit la New York

Simpozionul Mihai Eminescu de la New York, organizat de Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din metropola americană, în colaborare cu Societatea Română Creștină „Dorul”, sub auspiciile Academiei Oamenilor de Știință din România, filiala U.S.A, și ale Mitropoliei Ortodoxe Române a celor Două Americi, s-a desfășurat în 12 și 13 ianuarie 2019. Cea de-a XXVI-a ediție a sa a fost un eveniment complex, constituit dintr-o sesiune academică de comunicări științifice, parastasul tradițional pentru marele poet al neamului românesc și o reuniune culturală amplă a Cenaclului „Mihai Eminescu” din New York.

Prof. univ. dr. Th Damian, ctitorul și neobositul organizator al manifestării, președintele Cenaclului „M. Eminescu” și directorul revistei “Lumina lină” de la New York, a deschis sesiunea de comunicări din 12 ianuarie a.c., menționând mesajele de salut ale instituțiilor din țară și din străinătate care și-au manifestat încântarea să aplaude evenimentul, apoi anunțând pe distinșii oaspeți invitați din România și din America.

Ing. Cristian Pascu, președintele Societății „Dorul”, activă în metropolă din 1903, a apreciat că “asemenea întâlniri sub patronajul spiritual al lui Eminescu, cu care ne întâlnim an de an la New York, ne ajută să ne găsim pe noi înșine. Anul 2018 a avut pentru românii de pretutindeni o semnificație deosebită, Centenarul Marii Uniri. Însă a fi de Centenar acasă, în țară, chiar la Alba Iulia, înseamnă a te umple cu energie. Pretutindeni în țară ne-am reîntâlnit cu Eminescu. Chiar și într-un sat din Bucovina unde am vizitat o biserica de lemn ridicată acum 300 de ani. Acolo am descoperit mormântul bunicii dinspre mamă a Poetului, Paraschiva Jurașcu, cea care a murit la 50 de ani.”

Prof. Mariana Terra, moderatoarea sesiunii, a dat cuvântul unui invitat de onoare al evenimentului, dl Dorian Branea, directorul Institutului Cultural Român de la New York, care a apreciat că „această reuniune este cel mai frumos mod de a-ți petrece o zi la New York, căci Mihai Eminescu este o perfectă ancoră identitară, una care merită continuată ca tradiție. În străinătate, primează  instituții cum sunt familia, în care mama perpetuează limba, făcând copiii să înțeleagă tradițiile și obiceiurile naționale, și asociațiile culturale, cărora li se alătură Biserica, foarte importantă ca factor de păstrare a identității naționale. Abia pe locul 3 figurează Statul Român cu instituțiile lui. Evenimente cum este Simpozionul Mihai Eminescu ne ajută să simțim românește.” Ca noutate de viu interes, directorul a anunțat că I.C.R-ul din New York organizează turneul Orchestrei Simfonice Naționale a României, care va susține în S.U.A. șapte concerte, dintre care șase cu casa închisă. Ascultând o asemenea veste neașteptată, mi-am spus că nici nu pot visa să ascult tocmai în America pe minunații instrumentiști, cu toții tineri și exuberanți, ai acestei orchestre despre care auzisem vorbindu-se în țară. Mi-am luat gândul de la ei, reținând ideea că biletele erau vândute, deși prețul unui bilet era în jur de 100$. Tot acum se marchează, avea să continue domnul director Branea, debutul președinției la Uniunea Europeană a României, o investire fără precedent, dovedind prețuirea de care se bucură țara noastră în lume.

Sesiunea științifică a celei de a XXVI-a ediții a Simpozionului Eminescu a avut ca temă generală Discursul identitar la Eminescu: Patriotism și naționalism ieri și azi în conștiința românească și onoarea de a o deschide mi-a fost oferită mie, ca universitară și istoric literar anume sosită de la Sibiu. Aducând argumente ineluctabile, desprinse din publicistica eminesciană, am vorbit despre conştiinţa patriotică probată de ilustrul ziarist în pledoaria sa pentru Basarabia ca destin românesc. Adevărat analist politic, redactorul-șef de la ziarul “Timpul” din București cunoștea îndeaproape istoria Basarabiei și estima corect riscurile pretențiilor emise de Rusia cea puternică asupra acestui pământ străvechi românesc.  Eminescu a pivotat în articolele sale pe ideea cardinală că “astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât și în popoarele mari ale Apusului, credința în trăinicia poporului român.” Ceea ce uimește pe cititorul de astăzi este cât de mult a scris Eminescu în presa epocii despre Basarabia și a făcut-o cu un patos patriotic bine temperat. O asemenea lecție de demnitate națională ar merita să figureze în manualele școlare ca raționament pus să acționeze asupra conștiinței românești de către un dascăl în ale politicii.

  1. N. Rusu, critic literar, redactor-şef al revistei  Lumină Lină, și-a intitulat comunicarea Eminescu – premergător al “spaţiului mioritic” (În memoria lui Dimitrie Vatamaniuc). Făcând o interesantă demonstrație a continuității spiritului autentic românesc de-a lungul timpului, autorul comunicării a semnalat faptul inedit, anume că Eminescu a prefigurat teoria care avea să primească și să poarte mai târziu sigiliul gândirii lui Lucian Blaga.

Ştefan Stoenescu,  de la Ithaca, New York, a prezentat comunicarea Naţionalism şi/sau patriotism în poesia lui Eminescu prin similitudine cu situaţia romanticilor de expresie engleză.  În demonstrația sa, secolul al XIX-lea, numit și al națiunilor, a produs în estul Europei constituirea unor state naționale, precum acelea ale românilor sau maghiarilor,  reconstituite pe baze noi în urma decăderii Imperiului Otoman. În acel context, definiția românească a patriotismului o dăduse Tudor Vladimirescu: „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”. Scriitorii secolului al XIX-lea erau intelectuali-tribuni precum  Dickens, realist-romantic, care demasca în romanele sale, apărute periodic sub forma foiletoanelor, silnicia claselor dominante și a instituțiilor precum  Parlamentul,  numit de istoricul și filosoful Thomas Carlyle “Camera palavrelor”, locul unde se ignora soarta crâncenă a lumpenproletariatului industrial. Scriitorii perioadei reacționau la criză dintr-un sentiment de „culpabilitate libertariană”. Eminescu, în literatura noastră, nu se sfiește să veștejească în Scrisoarea III demagogia liberalismului  dezlănțuit.  Animat de eroismul epocilor istorice fundaționale, el se dezice de credințele și zeitățile altor mari religii: și de Iehova și de Buddha, cum dezvăluise Schopenhauer religiile asiate,  subliniind exclusiv crezul său constant romantic, cu repere și epertorii naționale. Pe Aron Pumnul, cel  din prima lui poezie,  îl prezintă ca “geniu”, „luceafăr”,  stârnitor de „sentiment național”, termeni care s-au conservat până la capăt în universul său liric. Eminescu a cultivat antiteza în Epigonii sau în Scrisoarea  III și într-o oarecare măsură în Doina,  recurgând la soluții utopic romantice. Eminescu nu e doar animat de sentimente pur patriotice (precum cele definite de Cicero sau reluate de Președintele american Calvin Coolidge – adagii arhicunoscute precum: ubi bene ibi patria  și respectiv, Patriotism is easy to understand … It means looking out for yourself by looking out for your country.  Eminescu este în primul rând  naționalist prin locul pe care îl ocupă în conștiința sa cultul pentru trecutul istoric al întregii etnii, (nu doar egotistic pentru bunăstarea unui grup socio-economic prosper) pentru totalitatea valorilor spirituale, pentru limbă  si pentru ambientul natural specific („Codrul frate cu românul”) și nu în ultimul rând pentru tradițiile religioase. În acest context larg și complex trebuie înțeleasă reacția sa față de elementul alogen oportunist și rapace. William Blake, poet și gravor al operelor sale, a creat o mitologie proprie în Noul Ierusalim, așa cum va exista  în bună măsură reflectată și în selectarea frescelor din Memento mori.  În Rugăciune, adresată Sfintei Fecioare, este o rostire în vremuri de restriște (ca și în mariologia specifică catolicismului, dar cu diferențe specifice notabile). În același diapazon, contemporanul  său Gerard Manley Hopkins (1844-1889), preot iezuit convertit, într-o Anglie protestant-anglicană, realiza în 1875 poemul său The Wreck of the Deutschland / Naufragiul Germaniei. El imaginează un vas abia pornit spre America, purtând refugiați religioși, printre care un grup de maici catolice, pentru a scăpa de persecuția legiuirilor protestante din Germania, așa numitele Falk Laws. În momentul suprem al scufundării navei, sfărâmate de stânci de către  o tornadă în Marea Baltică, este rostită o cutremurătoare chemare a Maicii Starețe Christ, come quickly! Apelul agonic al Stareței este auzit i pogorârea Mântuitorului pentru preluarea sufletelor se produce instantaneu. Profesorul Stoenescu a semnalat astfel două forme de rugă rostită în condiții extreme, una privind existența unui popor, cealaltă pentru salvarea vieții veșnice.

Pr. Dr. Theodor Damian, scriitor, profesor de filosofie şi etică la Metropolitan College of New York, preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, a dezvoltat afirmația lui Eminescu “Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura”. In comunicarea sa, Naționalism și patriotism la Eminescu, Th.Damian, bazat pe articolele politice ale poetului-ziarist, a accentuat opoziția diametrală dintre simțământul autentic, angajarea totală spre binele patriei, al neamului, pe de o parte, și, pe de alta, clamările false, mascând interesele personale al politicienilor vremii sale, de cele mai multe ori străini de neam. Domnia Sa a explicat sensul noțiunilor de națiune/naționalism și patrie/patriotism în concepția lui Eminescu, precum și indignarea lui față de falsul patriotism, aspru criticat în întreaga sa activitate publicistică, arătând și riscurile majore la care poetul s-a expus  și care în final i-au periclitat însăși viața.

Dr. Doru Tsaganea, profesor la Metropolitan College of New York, a vorbit despre Națiune și naționalism în opera lui Eminescu. Pornind de la ideea că națiunea și naționalismul, prezent la Eminescu, au figurat și ca temă a Centenarului din 2018, Domnia Sa  a constatat că pe plan internațional se vede o renaștere a naționalismului în Europa și S.U.A.. Iubitor al noțiunilor clare, profesorul a definit “națiunea” drept o comunitate etnico-socială stabilă de oameni, fixată în funcție de teritoriu, interese economice și soartă comună. Națiunea este stadiul superior în evoluția unui popor. În Europa, dezvoltarea națiunilor în secolele XVIII și XIX a fost asociată cu dezvoltarea conștiinței identității naționale. Nu exista națiune pe vremea lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, întrucât națiunea a apărut la români la fine de secol al XVIII-lea. Naționalismul s-a afirmat ca ideologie, inspirând acțiunea politică și militară în Germania în timpul luptelor pentru eliberare de sub dominația napoleoniană și s-a răspândit în Europa întreagă ca bază ideologică a eliberării națiunilor de sub dominația imperiilor. In artă, el a fost asociat cu romantismul și școlile artistice naționale. Vorbitorul a atras atenția asupra noțiunii de naționalism șovin ca ideologie a oprimării altor popoare, subliniind diferența fundamentală dintre naționalism ca respect și dragoste pentru propria națiune și naționalism șovin ca denigrare a valorii altor popoare și justificare a oprimării lor. De aceea, orice naționalism este patriotism, dar nu și invers. Ștefan cel Mare era patriot, dar nu naționalist, pentru că pe atunci nu exista națiunea. În schimb, Eminescu era naționalist și patriot în Scrisoarea III, spre exemplu. Dar nu era naționalist șovin, cum a demonstrat convingător I.Slavici în Amintirile lui, explicând sensul formulărilor “bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire”, care nu vizează acele popoare, ci pe parveniții care au ocupat poziții importante spre a jefui nația română. Critica membrilor altor popoare – greci, evrei, bulgari, ruși – nu se baza pe criterii rasiale, religioase, etnice sau culturale, ci pe situația economică a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când un număr important de posturi cheie în stat erau deținute de străini și nu de români, Vechiul Regat aflându-se pe atunci în plin proces de tranziție de la o economie agrară, asociată cu marile proprietăți moșierești, la o economie burgheză, legată de industrie și servicii. Atunci când în poezia Doina autorul observă cu durere că “De la Nistru pân la Tisa/ tot românul plânsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate” el apără propria națiune română de cotropirea veneticilor lacomi și abuzivi. În lumina acestui adevăr, nici un atac împotriva lui Eminescu nu se justifică.

Universitara Valentina Ciaprazi, profesoară de limbă şi literatură franceză la Colegiul  LaGuardia din New York, a răspuns întrebării Ne mai trebuie Eminescu azi?, demonstrând că poetul dăinuie ca un simbol viu al perenității noastre. Propunându-și să mențină dialogul  artelor plastice așa cum ele se afirmă astăzi la conaționalii noștri de pe ambele maluri ale Atlanticului, Galeria SPIRITUS (Director Viorica Colpacci), a fost prezentă și  la ediția a XXVI-a a evenimentului, la care au fost expuse lucrări ale unor artişti din România, precum Nicolae Sava, Cristina Călinescu Fodor, Vlad Iulian Fodor, Paula Slivinschi, Livia Mărculescu, Cristian Macovei, Marin Răducu, şi totodată din SUA, ca Viorica Colpacci, Garabet Salgian, Maria Tăzlăoanu, Alexandra Stoenescu, Andrei Damian şi Alex Orza din New York, Cătălina Sidea din Chicago şi Despina Amăriuței din California.

În cea de-a II-a parte a simpozionului, desfășurată în 13 ianuarie 2019, pr. Th. Damian a oficiat la Biserica Sf. Petru și Pavel din Astoria o slujbă de pomenire, prezentă dintru începuturile evenimentului, respectiv de acum 26 de ani, ca moment distinct și încărcat de emoție în programul manifestării newyorkeze. În acest an, alături de poeții Mihai Eminescu și Grigore Vieru, au fost pomeniți mitropolitul Antonie Plămădeală, George Alexe și memorandistul transilvănean Nicolae Cristea.

La reuniunea literară a Cenaclului `Mihai Eminescu” din New York, programul moderat de ing. Cristian Pascu a fost variat și încărcat de o profundă emoție românească. El a cuprins recitaluri de poezie originală susținute de membrii cenaclului, între care au fost aplaudați  Nicole Smith, Th. Damian, Valentina Ciaprazi,  Elena Mitru și Felicia Georgescu.

Un moment așteptat de cei interesați să cunoască ce noutăți vin din România a fost lansarea unor recente apariții editoriale, ca Nicolae Cristea, Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, Editura D*A*S, Sibiu, o ediție îngrijită de Anca Sîrghie și Marin Diaconu și Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori  români, Editura Technomedia din Sibiu, de Anca Sîrghie și Alexandrul Brașovean, vol.1 fiind prefațat de Ana Blandiana, și vol.2, cu un cuvânt înainte semnat de Maria Daniela Pănăzan. Prima carte s-a bucurat de prezentarea criticului literar M.N. Rusu, iar cele două volume de interviuri despre scriitori români au fost recenzate cu vervă și autoritate științifică de prof. Th. Damian. Noile apariții se constituie în concluzia prezentatorilor ca o contribuție de valoare pentru cultura română, iar universitara Anca Sîrghie este de peste un deceniu o prezență emblematică la simpozionul dedicat marelui poet la New York. De aceea, Domnia Sa a primit din partea Societății române creștine „Dorul”o medalie splendidă, placată cu aur de 14 carate, având diametrul de 50 mm, cu Regele României Carol I pe față și pe revers cu Regina Elisabeta, soția sa poetă, cunoscută sub numele de Carmen Sylva, care a tradus din poezia eminesciană.

Programul a continuat cu doamna Alexandra Pevida, care a recitat expresiv poeziile Pe lângă plopii fără soț și Mai am un singur dor. Copiii Școlii de duminică au lecturat poezii din creația lui Mihai Eminescu, sub îndrumarea profesoarei Irina Anițului, care a asigurat momentului un caracter interactiv, prin solicitarea ca recitatorii invitați la cenaclu să răspundă în limba română unor întrebări cu miez patriotic. S-au remarcat între copii Natalie Pascu, Justina Anițului, Ana Maria Paul, Isabella Pascu, Aaron Anițului și Dora Paul.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Mihai Eminescu sărbătorit la New York” →

Mihai POSADA: Anca Sîrghie – primul volum al unui ,,vis românesc”

În anul 1930, Nicolae Iorga a vizitat douăzeci de orașe în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu comunitatea româno-americană și cu președintele Herbert Hoover, a fost „oaspete onorabil“ al Universității Case Western Reserve și a ținut câteva conferințe, după care a publicat lucrarea America și românii din America: note de drum și conferințe (Vălenii-de-Munte: Așezământul tipografic Datina Românească, 1930 – 341 pagini, 140 lei). Cele două volume ale cărții Ancăi Sîrghie, veritabilă ambasadoare a literelor românești dincolo de Ocean – pornită după mai bine de 70 de ani parcă pe urmele marelui cărturar – se numesc America visului românesc, iar primul a apărut în anul 2017 la editura sibiană D ⃰ A ⃰ S și are 408 pagini bogat ilustrate cu fotografii-document în culori.

Titlul parafrazează mult-circulata sintagmă a „visului american“, celebră definire succintă a dorinței de realizare, de îmbogățire, așadar de succes în viață, prezentată ca ofertă pentru toți: The American Dream. Încă de pe la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea, dar cu precădere din zorii celui de-al douăzecilea secol, visul american i-a mânat pe foarte mulți români, majoritar ardeleni, să ia trenul spre Hamburg și de acolo vaporul transatlantic spre Statele Unite, locul în care se putea împlini măcar un fragment al visului… Din acești temerari, unii au rămas, devenind cetățeni de nădejde ai statului federal nord-american, alții au făcut mii de dolari și au revenit în Țară, alții s-au întors la sursa visului american de mai multe ori, înainte de a se înapoia acasă cu dolarii câștigați acolo, departe. Alături de multe alte cărți semnate de Anca Sîrghie, și acest prim volum despre America visului românesc se alcătuiește ca un răspuns dat apelului lansat cu câteva decenii în urmă de Mircea Eliade, în articolul său România în eternitate, apărut în revista „Vremea”, an VIII, 1935, nr. 409, din 13 octombrie, p. 9, reprodus în „Viața capitalei”, an I, 1990, nr. 3, din 25 ianuarie, pp. 1, 2: „Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care am ajuns“.

Autoarea sibiancă precizează, dincolo de bucuria firească a intelectualului de a împărtăși cititorilor impresii din călătoriile sale, unul din motivele – poate cel dintâi – ce au determi

nat-o să înceapă scrierea despre America visului românesc: …„cel puțin o jumătate de secol, imaginea românilor americani a fost privită în oglinzi deformante și corectarea unghiului din care diaspora va trebui să fie estimată pe viitor depinde și de noi, cei care o putem cunoaște la ea acasă“ (p. 88).

⃰   ⃰   ⃰

Cartea este alcătuită dintr-un Cuvânt înainte al autoarei, dintr-o mărturisire lămuritoare: My American Dream și din alte trei secvențe, dintre care cea mai cuprinzătoare este intitulată Reportaje, urmată de  A da și a lua interviuri și, respectiv, Recenzii și eseuri, dar și cu un Cuvânt înainte semnat de pr. Gheorghe Naghi din Sacramento, California. Deconcertantă, în economia altfel bine documentată a întregului prezentării, în calitatea asumat-declarată de „istoric și preot“ a părintelui Naghi, ca veche cunoștință a autoarei din vremea studiilor teologale de la Sibiu, părerea potrivit căreia „sărăcia, care i-a determinat să plece“ pe români în America ar fi singura motivație a emigrării, făcând astfel uitată motivația politică, aceea a azilului cerut de mulți români fugiți legal sau nu peste Ocean. Omisiunea nu trebuie să ne mai mire, din moment ce istoricul și preotul își permite să menționeze ca „detectată frecvent în viața cotidiană“ o realitate „încă vizibilă la început de secol XXI“, dar să o considere în același timp „aberantă“ și anume „stigmatizarea“ drept legionare sau comuniste a bisericilor românești din America.

Din textul My American Dream aflăm, între alte amintiri din vremea copilăriei, că familia autoarei se întinde de o parte și cealaltă a Oceanului Atlantic, mult dinainte de venirea comuniștilor la putere. Patru din cei șapte copii ai bunicii Eva din satul făgărășan Sâmbăta de Jos emigraseră cu ani buni în urmă, iar trei mai trăiau încă: unchiul Victor Bițu în Winona-Minnesota, mătușa Istina în Warren-Ohio și unchiul Ion, care s-a întors după o vreme, construindu-și o „casă mândră în satul lui de amintire brâncovenească de sub Fereastra Mare a Munților Făgăraș“. Iar în anii din urmă, exodul a continuat, din cu totul alte motive decât sărăcia, cum spuneam, și astfel, ambii băieți ai familiei Vasile și Anca Sîrghie au plecat din România și s-au stabilit definitiv sau nu tocmai în Statele Unite ale Americii.

Din Reportaje aflăm impresiile de călător avizat ale autoarei, filolog specializat și în biblioteconomie, cu precădere atrasă de bibliotecile din S.U.A. Reținem două reacții, ambele firești la un vizitator al Lumii Noi, descins din vechea Românie socialistă&comunistă timp de 50 de ani. Pe de o parte, vexațiunea autoarei în fața unei demonstrații sui generis de democrație americană aplicată: „Statele Unite ale Americii, țara tuturor posibilităților, rabdă azi ostentația fabuloaselor averi adunate, ce nasc scandaloasa aroganță, cu care, în marile metropole, vip-urile, ca și familiile unor șeici arabi putred de bogați (ce expresie dubioasă!) prin practica alungării cumpărătorilor de rând golesc, mai întâi de lume, magazinul ales pentru a face cumpărături, iar apoi în liniște și discreție, cu milioanele lor de dolari agonisesc tot ce le poftește lor sufletul“ (p. 24). Dar apare și încântarea cu care descoperă manifestări ale veritabilei griji pentru cetățeni, așa cum a întâlnit doar în S.U.A.: „Încerc cu disperare să uit modul cum manualele școlare defineau cândva «umanismul socialist», ca să pot accepta că pe bună dreptate despre o grijă reală față de om se poate vorbi în Statele Americane, unde, total opus logicii europene, marile magazine reprimesc produsele vândute, chiar după ce un articol vestimentar sau de încălțăminte a fost purtat ceva timp. Nici produsele alimentare nu fac excepție, fie și dacă, deschizând pachetul, explici vânzătorului că te-ai răzgândit să-l consumi“ (p. 27).

Răzbate adesea din rândurile cărții dezamăgirea, chiar indignarea, durerea și regretul că unii români deopotrivă cu descendenții lor stabiliți în America își lasă uitate originile: „După ce am văzut în bibliotecile din Anglia și din Franța atâția oameni preocupați să se documenteze asupra vieții înaintașilor lor, gata să reconstituie arborele genealogic al familiei, mă întreb, fără aerul de a le cere socoteală, cum ar putea fi explicat faptul că mulți dintre «urmașii urmașilor» nu mai au dorința de a se reîntoarce în România spre a vizita meleagurile de pe care au plecat străbunii lor? […] ei nu cunosc astăzi nici povestea exactă a propriei familii și nici pe cea a unor români renumiți din debutul emigrației spre Lumea Nouă“ (p. 31); „În comunitățile românilor stabiliți în statul Michigan preocuparea culturală  este într-un declin ce se pronunță de la un an la altul“ (p. 140); în orașul Troy, „La Biserica Ortodoxă «Sf. Petru și Pavel», MI [statul Michigan], al cărei preot, originar din Ocna Sibiului și din Nocrich, în mod regretabil nu folosește la slujbele religioase cu suficientă temeinicie limba noastră, «limba sfântă, limba vechilor cazanii»“ (p. 87). O documentată și echilibrată trecere în revistă a descendenței românești dincolo de Atlantic este desfășurată între paginile 31 și 46: de la cei doi imigranți nord americani, frații Titus Dunka (născut la Iași, în 1845) și Nicolae Dunka, fiii lui Ștefan, la rândul său fiu al cavalerului scoțian MacDuncan stabilit în Maramureș, la actualul urmaș Iosif Ioan Dunca, cel care susține că Nicolae Dunka și fratele său, căpitanul Carol Dunca au participat la Războiul de Secesiune [sau Războiul Civil American dintre Nord și Sud, 1861-1865, n. ns., m.p.], sau George Pomuț, căpitan în Regimentul 15 voluntari Iowa, participant cu grad de maior la asaltul Atlantei, cel care va ajunge consul general al Statelor Unite la Petrograd și va participa la cumpărarea de către americani a peninsulei Alaska de la ruși, în 1867 – proiectantul orașului nerealizat New Buda; dar și ziaristul american-canadian-mexican Iuliu Popper născut în 1857 la București, explorator al Țării de Foc și întemeietorul unui domeniu personal unde bate monedă proprie, dar a cărui imensă avere a dispărut în mod misterios… Este amintit sălișteanul sibian Ilie Martin, inițiatorul societăților românești de întrajutorare, la începutul veacului al XX-lea [împreună cu consăteanul Nicolae Barbu, primul președinte al Uniunii Societăților Românești din America, n. ns., m. p.]. De asemenea, primele publicații românești din Statele Unite, dar și istoria zbuciumată și evoluția dezbinată a vieții bisericești la românii din America, de la preoții greco-catolici sau ortodocși Epaminonda Lucaciu, Moise Balea, Lazăr Gherman, Trandafir Scorobeț, arhimandritul Policarp Morușca, întemeierea reședinței episcopale Vatra Românească la 1937, în Jackson, Michigan, pe 73 de acri de teren cu o fermă și o casă cu 25 de camere pentru care s-au plătit 25.000 de dolari, la preoții Simion Mihălțan, episcopul Antim Nica, pr. Andrei Moldovan, apoi arhiepiscopul Valerian Trifa și contemporanii pr. Irineu Duvlea și episcopul Nathaniel Popp, cu rezolvarea acceptată de autoare ca un „deziderat pentru viitor“: „Soluția propusă de profesorul Mircea Păcurariu [preot prof. univ. de teologie al Facultății de Teologie Andrei Șaguna din Sibiu, istoric al Bisericii Ortodoxe Române, membru titular al Academie Române, n. ns., m. p.] ar fi crearea unei Mitropolii românești cu 3 eparhii sufragane, respectiv o Arhiepiscopie și două Episcopii, care să se pună în legătură cu Biserica mamă din Țară“ (p. 46).

Transpare descumpănirea provocată cercetătorului împătimit de documentare, când constată nu fără „o legitimă revoltă, văzând că teme de interes european pot fi lămurite mai degrabă în Lumea Nouă decât acasă, pe Bătrânul Continent“, acolo unde orarul bibliotecilor, cu totul diferit de cel din Europa, le permite acces la documentare și cetățenilor cu program de lucru prelungit: „căci inclusiv duminica lectura începută la 8 dimineața putea continua până la orele 2 tot… dimineața, ca, după doar 6 ceasuri de răgaz, programul să fie reluat“ (p. 51).

Urmează vizitarea cazinourilor din Atlantic City și croaziera pe Mississippi. Un spațiu special le este destinat, firește, templelor cărții: Biblioteca Centrală Universitară din Ann Arbor, Michigan – cu încântarea descoperirii că „în școlile americane lecturii i se acordă o importanță cu totul specială“, deoarece „între îndeletnicirea cititului și folosirea computerului nu trebuie să existe nicio discordanță, tocmai pentru că ele nu se pot substitui una alteia“ (p. 52), sau modernul lanț de librării Barnes & Nobles, apoi The Old Library Restaurant din orașul Olean, statul New York, unde a fost îmbinată o veche bibliotecă cu un restaurant elegant, cu sălile ticsite de cărți, până la inegalabila, ca mărime a colecției de carte și ca prestigiu, Library of Congress din Washington – Biblioteca Congresului. Drumul „în spirit, de la Sibiu spre America“ este continuat cu relatarea călătoriei în Statele Unite din decembrie 2007, anul Capitalei culturale sibiene, cu vizita la Kennedy Space Center – Centrul spațial Kennedy din Florida, unul din multele sedii ale N.A.S.A. – National Aeronautics and Space Administration, unde se aniversau 40 de ani de când platformele de transport al rachetelor, acționate cu motoare de 2.750 C.P., erau folosite cu succes până în prezent și unde fosta profesoară a unui angajat ulterior la N.A.S.A. constată cu mândrie că: „se aude vorbindu-se românește“, la fel cum și „în clădirea Microsoft din Seattle, WA, 30% dintre angajați sunt conaționali de-ai noștri, drept care s-a afirmat că a doua limbă utilizată acolo, după engleză, este româna“ (p. 72). Florida nenumăratelor parcuri de distracții din Orlando cu obligatoriul de vizitat Epcot Park, pavilioanele națiunilor europene etc., unde Anca Sîrghie constată că „americanul este neînchipuit de răbdător și disciplinat când este vorba de stat la rând, căci el deține toate atributele omului civilizat“ (p. 80). Bucuria întâlnirii autoarei – consilier local la Primăria orașului de pe Cibin-, cu concitadinii membri ai Corului Cædonia din Sibiu, condus de prof. Florin Soare, aflați în periplu concertistic american tocmai în anul când colegii de acasă primeau, laolaltă cu primarul Iohannis, la 28 decembrie, în Palatul Cotroceni, distincția Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, pentru reușita Anului 2007-Sibiu, Capitală Culturală Europeană a fost enormă. La reușita turneului coral și-a  adus contribuția și nora autoarei, profesoara Simona Sîrghie. Întâlnirea cu inimoasele Marge Predețeanu la Catedrala Sf. Gheorghe din Michigan și Rodica Raica, la Școala românească inițiată de dânsa în nordul suburbiilor metropolei Detroit, la Troy, MI – ambele originare din Sibiu – a părut și ea providențială.

Vizitele din anii 2009-2010 au un jurnal al lor, pe ruta aviatică Sibiu-München-Chicago-Denver rătăcindu-i-se și regăsindu-i-se o serie de bagaje despre care autoarea mărturisește cu umor: „Am păcălit toate formularele cărora nu le-am încredințat secretul transportului de vegetale, brânză de burduf și dulcețuri de trandafir sau tarhon murat. Eram absolut conștientă că riscul este al meu“ (p. 93). Las Vegas – „orașul viselor fără somn“, complexul hidro-energetic Hoover pe râul Colorado – „a șaptea minune a lumii moderne“, vizitarea în statul Nevada a unei alte minuni, geologice de data asta, despre care aflăm: „Marele Canion este un ținut al indienilor care sunt pretutindeni băștinași în America, iar privilegiile dobândite pe această bază stârnesc astăzi invidia, măcar dacă ne referim la cazinourile pentru care ei nu plătesc impozite“ (p. 105). Impresia în fața canionului cu hăuri de 2.000 de metri impune, iar Anca Sîrghie descrie cele trăite, în termeni poetici:„Aici, uimirea ta este ecoul tăcerii încremenite a pietrei. Ne îmbătăm sufletul cu acea simfonie a tăcerii“ (p. 109), sentimentele fiind diferite de cele trăite la întâlnirea altui mare spectacol al naturii pe tărâm american: „Ce mici și neputincioși părem în fața naturii! Și aici ea ne arată o față splendidă, covârșitoare, cu infinitele ei croiuri de forme geometrizate ale pietrei. Alta este senzația decât la Cascada Niagara, unde apele năvălesc de pe suprafețe de pământ largi, ca să se prăbușească în clocot nimicitor“ (p. 108). La Școala McCollough-Unis din Dearborn, MI, întâlnirea cu o profesoară de origine română: Leonora Lupastian, va prilejui sesizarea unui necaz social: „Nemulțumirea este că statul nu ajută școlile publice și nici marile întreprinderi nu se mai pot implica să susțină educația. Cândva fuseseră bogați și speră să se redreseze economia“ (p. 113). La grădinița din Belleville, Michigan, frecventată de nepotul Alex Sîrghie, bunica lui observă spontaneitatea supravegheată atent și libertatea de manifestare acordată copiilor, stimularea creativității și personalității fiecăruia, servirea meselor și gustărilor de câteva ori pe parcursul unei zile de educație, odihna de acolo și temele primite pentru acasă.

Continue reading „Mihai POSADA: Anca Sîrghie – primul volum al unui ,,vis românesc”” →

Anca SÎRGHIE: Un dialog cu medicul artist Gheorghe Mircea Mitrohin

„Sunt ceea ce am devenit”

 

Pe Gheorghe Mircea Mitrohin, pe care cei apropiați din Germania, unde trăiește de mulți ani, îl cunosc drept  Georg, l-am întâlnit, prin hazard, la standul Editurii Betta, la Bookfest, respectiv Târgul de Carte de la București din 30 mai 2018, unde ne-am prezentat cărțile recente într-o atmosferă de rumoare generală, încărcată de emoțiile atâtor evenimente scriitoricești consecutive și chiar paralele, care mi-au dat impresia unei simfonii a cuvântului, greu de cuprins, deși pline de înțelesuri. Compensator, la Sibiu în 27 iulie 2018, o reuniune a Cenaclului „George Topârceanu” i-a fost dedicată integral într-o atmosferă de liniște salutară și de real interes. Abia aici și astfel, ideile gândirii doctorului și realizările în planul artelor plastice, corelate ca într-un sistem de vase comunicante, mi-au ajuns mai aproape, așa cum ele se află în cele 4 cărți, dintre care cele mai recente sunt publicate în limba română la Editura Betta. Socotesc că diaspora noastră are personalități care în noul anotimp postdecembrist merită să comunice cu țara, de care au fost rupte ani nesfârșiți din motive știute.  De aici, nevoia de a purta cu medicul anestezist de la Freiburg, care m-a frapat cu barba sa tolstoiană, pe care și-o mângâie instinctiv, parcă vrând să o ordoneze, un dialog spre a-i face portretul ce merită să fie cunoscut de publicul sibian, de cel din țară, și de comunitățile conaționalilor noștri din lumea întreagă. De ce nu?

 

***

 

Anca SÎRGHIE: Cum și unde a început viața dumneavoastră, domnule doctor Mitrohin?

Gheorghe Mircea MITROHIN: M-am născut în Cernăuți, pe data de 18 martie 1944, dar am fost înregistrat la Primăria din Galați, la 22 martie 1944, căci era vreme de război. Mai exact, tocmai când să mă înregistreze după naștere, Primăria din Cernăuți s-a închis, pentru că sovieticii ocupanți erau la marginea orașului. Părinții s-au decis să plece cu ultimul tren spre Galați, așa că au fost nevoiți să folosească apă de la locomotiva trenului, ca să mă hrănească. Dar acum când mă întorc la Cernăuți, mormântul bunicii mele decedate în 1942 este lângă cel al profesorului Aron Pumnul și lumea pune flori pe ambele morminte, ceea ce mă bucură. Vedeți de ce eu consider că destinul  este hotărâtor pentru fiecare dintre noi? Dacă  numai o zi ar fi întârziat  părinții mei în Cernăuți, eu astăzi aș fi fost un cetățean sovietic.

Anca SÎRGHIE: Ce amintiri păstrați din copilărie?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Îmi amintesc că părinții mei nu m-au răsfățat cu multe jucării, căci  mingea pe care mi-au cumpărat-o s-a spart, tot astfel cum trotineta s-a stricat imediat ce am primit-o. Așa se face că am început să-mi fac jucării din lemn, mai ales corăbii pe care le ciopleam cu un cuțit bine ascuțit. Bineînțeles că nu a întârziat ziua când mi-am tăiat artera din degetul arătător, însă nu m-am pierdut cu firea, deși aveam doar vreo 8 ani, ci am reușit să opresc sângele și am fost mult mai atent pe mai departe. Am reușit să fac corăbioare care să plutească pe apă, având și rotițe funcționale și catarg pentru care locul pânzelor îl țineau penele de pasăre. De atunci pasiunea pentru sculptură a fost neîntreruptă, astfel că am creat până în prezent peste 1000 de lucrări, dintre care vreo 50 sunt de peste 2 m înălțime. Mama mea, nemțoaică, a urmat la Cernăuți Facultatea de Științele Naturii, devenind profesoară, iar tata, rus de obârșie, avea să urmeze Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți și Facultatea de Medicină Veterinară de la București. Lui îi plăcea să bea  și cât a fost student a prăpădit toată moștenirea care i-a revenit de la părinți. Când au venit comuniștii, el s-a salvat fiind un proletar fără nici-o avere. Așadar tocmai această situație l-a ferit de soarta groaznică pe care au avut-o rudele lui, căci cei care strânseseră averi mari au fost duși la Canal, aruncați în închisori comuniste ca moșieri. Tata nu și-a dorit nici copii, dar eu am apărut pe lume datorită voinței mamei mele. Când m-am mai înălțat, tata și-a dat seama că, fiind mereu beat, el nu poate face educație copilului său. Așa că a renunțat la băutură. Eu mi-l amintesc cu cartea în mână. Citea enorm cărți în limba rusă și mă întreb de ce relua de 20 de ori aceeași carte. Era pasionat de romane de aventuri, spre exemplu. Mi-am făcut studiile primare și liceale (1952 – 1961) la Brăila. Am urmat Liceul „Gheorghe M. Murgoci”. Eram un golan, ca toți băieții de vârsta mea, dornic de scaldă în Dunăre, preocupat de prieteni și nu prea mult de învățătură. Dar de la 10 ani am început să sculptez. Păstrez și acum primele lucrări în care i-am sculptat pe Zeus, pe Budha, pe Cicero etc… Eu consider că fiecare om se găsește la bifurcarea unor drumuri. Mulți judecă rațional și se conduc după sfătuitori. Eu nu mi-am impus niciodată voința, ci am așteptat semne ca să merg într-o anume parte. Am urmat voința lui Dumnezeu. Chiar și acum la Sibiu am venit nu prin voia mea, ci așa cum au dictat conjuncturile, prin voia lui Dumnezeu. Totul este să ai răbdare ca să vezi că urmezi voia Domnului. În loc să iau calea pustniciei, cum fusesem atras, ca Rafael Noica, spre exemplu, în fapt între 1962 și 1968 am urmat cursurile Facultății de Medicină din Iași. În 1968  mi-am susținut licența ca șef de promoție și totodată doctoratul în medicină, cu o lucrare elaborată din timpul studenției. Am convingerea  că ceea ce am ajuns azi este rezultatul selecției pe care am făcut-o respingând voința mea personală, bazată pe logică și rațiune, preferând inspirația divină, care totdeauna se anunță prin întâmplări imprevizibile, ce îți sugerează decizia și calea pe care să mergi.

Anca SÎRGHIE: Oricât de mistică vreți să pară calea urmată, în 1968 dumneavoastră aveați o performanță profesională de excepție, iar elementul religios și-a găsit o întrebuințare artistică. Ce trepte  ați urcat pe muntele de Sisif al profesiei de tămăduitor al oamenilor?

Gheorghe Mircea MITROHIN: Din 1970 am lucrat ca medic urolog pe lângă profesorul Olănescu la Spitalul Fundeni din București. Îmi amintesc că tratase pe Gh. Gheorghiu Dej, pe un Mitropolit, pe profesorul Benetatto. La București profesorul Ghițescu făcea anatomie artistică și a înființat chiar Institutul de Anatomie Artistică, unic în lume. Eu eram fascinat de cele 4 funcții ale organismului – digestia, respirația, circulația și excreția, așa că am început să le reprezint în arta mea. Nu am neglijat nici funcțiile de relație, cum sunt mișcarea, fundamentată pe sistemul muscular, cel nervos și cel imunitar. Practic m-am concentrat pe practicarea acupuncturii la ureche, așa cum teoretic fusese fundamentată de profesorul Nojier de la Paris. Sunt adeptul introspecției, ca pătrundere a modului cum raționează omul. Eu cred în subiectivitate și ca medic în practicarea acupuncturii am pornit de la palparea pulsului, pe baza căruia stabileam diagnosticul, fără analize de laborator. Scrisorile altor medici cu liste de numere mi se păreau puerile. Am avut succes. Am postulat și un sistem filosofic.

Anca SÎRGHIE: Mă bucură să remarcă că ați fost un medic bun practician, dar totodată și un gânditor care și-a pus mari întrebări ale existenței omului și Universului, lucru rar, pentru că cel mai comod este să trreăiești clipa fără a-ți pune întrebări neliniștitoare. Mă uit la chipul dumneatale de izbitoare asemănare cu marele Lev Tolstoi și bănuiesc că tocmai esența rusească a personalității dumneatale  ți-a dat visarea, firea întrebătoare de slav. Totuși, cum ați ajuns în Germania?

Gheorghe Mircea MITROHIN: M-am căsătorit cu o colegă de studenție, Monica Gold, care a fost stomatolog la Grădiștea unde am ajuns amândoi, ca medici. Ea era născută la Linz în Austria, astfel că s-au dat bani ca noi să plecăm în Occident prin reîntregirea familiei. Un alt noroc a fost că nu s-a abrogat după război legea dată de Hitler, prin care în Germania se recunoșteau diplomele obținute în România la specialitatea Medicină. Din 1973 până în 1980 am fost asistent universitar (anestezist) la Facultatea de Medicină din Freiburg, Germania, și am rămas credincios acestei specialități. Lumea nu realizează legătura  pacientului cu medicul, căci, spre exemplu, chirurgul nu mai este în prezent un singur om. El a fost împărțit în două persoane distincte-chirurgul și anestezistul – care formează, cum spun nemții, un „team arbeit“. Am costatat că profesorul Winners, pe care l-am sculptat în lucrările mele, era atât de orgolios, încât se certa cu colegul de echipă. Ei au ajuns să comunice cu mesaje trimise prin poștă. De aceea, în perioada 1980 – 2014 am devenit liber profesionist ca medic anestezist în Freiburg – Germania. Am lucrat în Spitalul Sf. Elisabeta pe care l-am îmbogățit cu mai multe specialități. Acest spital și-a  încheiat activitatea odată cu ieșirea mea la pensie. Când m-am angajat eu acolo, fusese o casă de naștere, slujită de călugărițe și destinată femeilor singure. Dintr-o instituție caritabilă eu am făcut un spital cu multe specialități pentru că aveam cutezanța să risc, ceea ce nu îndrăzneau medicii germani. În multe situații, eu răspundeam cu capul și astfel că în general proiectele au ieșit foarte bine, deși lucram fără asigurare. Eu nu mă lăsam înfricoșat și nici nu dădeam motive de acuzare. Nu spun că nu au fost și unele situații critice, când medicii ginecologi ai spitalului au fost acuzați de mal praxis.  Asemenea procese în Germania durează nesfârșit, încheindu-se când moare fie doctorul reclamat, fie pacientul nemulțumit de serviciile medicale aplicate.

Anca SÎRGHIE: Concluzionând, eu consider că ați menționat niște performanțe extraordinare: să fii recunoscut în Germania acelei perioade cu studiile de medicină făcute în România socialistă și chiar să dezvolți la Freiburg un spital, având și o carieră universitară. Germania v-a așteptat cu porțile deschise. Dacă astăzi ați totalizat 1000 de piese sculpturale, aș putea crede că și după plecarea din țară ați continuat să prestați în Germania, paralel cu medicina, artele plastice, pentru care probabil că v-ați inspirat din realitatea spitalicească imediată.

Gheorghe Mircea MITROHIN: Ceea ce merită să știți este că medicina în Germania este o eternă experimentare pe oameni. Această constatare m-a îngrozit. Eu am refuzat să fac experiențe pe oameni, chiar dacă la Facultatea de Medicină din Freiburg era obligatoriu să testezi tot ce apărea nou. Această goană după experiment era periculoasă atât pentru pacient cât și pentru mine, ca doctor. Am ales calea mea, anume să aplic metodele cunoscute în profunzime și verificate. Eu ca liber profesionist cu un caracter împăciuitor am colaborat perfect cu chirurgii și mi-am luat în serios rolul de anestezist, căci chirurgul vede doar plaga. Eu mă ocupam de anamneză, de suferința pacientului și de tratamentul lui. În marile spitale tratamentele sunt puse în seama diferitelor specialități și astfel pacientul trece pe la internist, la psihiatru și la altele multe, încât a apărut conceptul de „medicină anonimă”, practicată de un team în care nimeni nu-și mai asumă răspunderea. Pacientul dă o semnătură că nu medicul trebuie să răspundă de reușita intervenției chirurgicale ce va fi făcută. Și apoi medicul experimentează. În Germania medicina este factorul economic cel mai important prin suma enormă care se alocă, adică pe an 350 de milioane de euro. Investițiile de milioane se fac în metode noi de investigație, fără să se știe dacă ele sunt în avantajul pacientului. Cunosc exemple cutremurătoare de tehnici ineficiente, dar prin care se câștigă bani mulți. Pacientul cumpără tot ce i se prescrie, fără să înțeleagă ce scop ascuns și parșiv are acea recomandare. Problema încrederii, aufklerung, este vitală în tratarea pacienților. Ca să vă răspund mai punctual la întrebarea pusă, precizez că inovațiile mele au fost mult mai vechi, datând chiar din perioada studenției ieșene, când am avut primele exersări de tip yoga. În 1963 am elaborat primul concept privind activitatea psihică superioară prin metoda introspecției, iar în 1966 realizam tot la Iași primele sculpturi de fiziologie artistică.

Anca SÎRGHIE: Cum v-ați desăvârșit ca artist în Germania?

Gheorghe Mircea MITROHIN: În  1988  am constituit Atelierul de sculptură în lemn pentru Arta Timpului Figurativ (Germania, 79115 Freiburg, Wiesentalstr. 29B), iar între 1993 și 2017 am realizat sculpturi reprezentative pentru Arta Timpului Figurativ, în dimensiuni de cca. 2 m (aprox. 50 de sculpturi), cu care am participat la numeroase expoziții de sculptură la Paris de vreo trei ori, la Madrid, la Valencia, Atlanta și în altele orașe.  În 1999 am editat în limba germană lucrarea „Un studiu artistic transcendental:  Ce este omul și ce ar trebui să fie”. Între 1998 și 2002 am fost președinte al Asociației artistice germane Art Direct. Din 2014 sunt membru activ al prestigioasei instituții de cultură – Biblioteca Română din Freiburg, unde-mi expun sculpturile în cadrul sesiunilor de comunicări, iar din 2015, realizez planul de cercetare: „Fiziologia artistică. Dansul formelor”. Am scris o carte în germană, deja menționată, și trei cărți recente în românește, intitulate „Filozofia Timpuloui Figuratriv”. „Cunoașterea de sine”, „Anatomia spiritului, anatomia creației”, pe care o încheie cu o explicitare a răgăciunii Tatăl nostru. Continue reading „Anca SÎRGHIE: Un dialog cu medicul artist Gheorghe Mircea Mitrohin” →

Anca SÎRGHIE: Surprizele unei victorii sportive în Croația

Bucuria de a trăi pe viu atmosfera de la o finală a unui campionat internațional de fotbal nu o mai încercasem din 1982, când la Barcelona pe Noul Camp câștigaseră italienii, drept care și a treia zi de la victorie unii conaționali  umblau beți de atâta fericire.  Ca să nu se creadă că participasem la evenimentul în sine, fie atunci în Spania sau acum pe stadionul Lujniki din Moscova, țin să pun pe seama hazardului faptul că mă aflam în vacanță (una binemeritată, vor spune cei care știu ce înseamnă terminarea unui an universitar), exact acasă la croați, care urmau să-și dispute în 15 iulie primul loc în lume în sportul-rege.

După ce m-am convins că vecinii noștri unguri muncesc zi-lumină ca să termine autostrada Budapeste-Oradea, iată-mă intrând prima dată în Croația. Spuneam prietenilor de călătorie că visul de a vizita Coasta Dalmației  mi-a rămas neîmplinit de o viață, de când copil fiind l-am auzit pe  distinsul medic Gh. Preda, vecinul nostru de apartament prin anii ’50- ’60 ai celui mai crunt comunism românesc, (iar acum dând nume unui spital al orașului Sibiu),  că dintre toate cele 36 voiaje făcute în perioada interbelică pe patru continente (doar Australia rămăsese nevăzută, deși fusese invitat și acolo), dacă ar fi să aleagă pe cel mai frumos, acela ar fi… Coasta Dalmației. Identificarea aceea mă uimise și mă contrariase totodată: Așadar, atât de aproape de România există frumusețea lumii? Dar prin anii aceia granițele ne erau ferecate, ba, din cauza sărăciei,  nici până la Marea Neagră nu aveam posibilitatea să facem vreo excursie. În fine, misterul avea să se dezlege și pentru mine abia acum, în mijloc de iulie 2018, după mai bine de jumătate de secol.

Traversând Croația, am trăit șocul de a vedea ce infrastructură fantastică au asigurat ei, croații,  circulației și, totodată,  turismului, căci la hotel am auzit toate limbile Europei, de la germană la poloneză, rusă și franceză, italiană mai ales și engleză de-a rândul. Autostrăzile Croației, unele pornite de pe vremea lui Tito, desigur, dar atât de numeroase în prezent, totalizează astăzi cam 1500 de kilometri, așadar dublu decât la noi și desigur cu plată, pentru ca investiția făcută să se recupereze. La o populație de numai 4 milioane de locuitori și o suprafață mult mai mică decât a țării noastre, în bună parte muntoasă, consider că performanța celor 1500 km de autostradă face vizibile și beneficiile de care se bucură țara vecină. Ca să fluidizeze traficul,  croații  au fost nevoiți să edifice o mulțime de tunele prin munți și tot atâtea viaducte, unele ridicate exact în anii din urmă. Deci, se poate! mi-am zis cu gândul la autostrăzile din România, rămase pe hârtie, cu o inconștientă delăsare, ce ne periclitează economia și turismul pe care frumusețile naturale ale țării noastre îl merită cu prisosință. Am urmărit în mass-media românească niște comentarii privind ciudățenia de a mai avea doar câțiva kilometri până la finalizarea unor lucrări ce însumate pe întreaga noastră țară nu fac mai mult de 70 km, dar șantierele au fost blocate și nimeni nu face vreo sesizare.

Vizităm capitala Zagreb cu tramvaiele sale albastre, oprindu-ne în Orașul de Jos și în Orașul de Sus. Începeau pregătirile pentru transmiterea marii finale de a doua zi, când valuri de cetățeni vor umple piețele principale ale capitalei croate. Pe litoral, aceeași sărbătorească atmosferă și mare entuziasm. Tricourile cu chipurile fotbaliștilor echipei, în frunte cu căpitanul Modrici, s-au cumpărat, încât s-a epuizat și rezerva din depozite a chipielor, tricourilor și pantalonilor de vară. Localnici de toate vârstele purtau veșminte cu patratele alb-roșu ale steagului lor național. Copiii de altar din biserici erau îmbrăcați în culorile steagului. Statui ale orașelor (ce idee!), la fel. Nici chelnerii care ne serveau la restaurant nu făceau excepție. Am primit chestionare cu întrebări privind primul gol al marelui meci și  scorul final, ca și când opiniile noastre ar fi contat, ar fi influențat situația de pe teren.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Surprizele unei victorii sportive în Croația” →