tot ce găseşte,
forme rotunde
dorind s-abunde
în ce iubeşte.

Clipele fade
le dau în lături.
Îmi vreau alături
numai bravade,

cântec de spade,
foşnet de mături.
Topesc omături,
iubesc cascade.

Ţin să fiu pururi
numai în zboruri,
nu printre doruri,
ci prin azururi.

Repar cusururi
şi sfâşâi storuri,
înmulţesc sporuri,
cioplesc contururi.

Au fost prea multe
renunţări triste.
Falsele piste
îmi par insulte.

Vreau să m-asculte,
sper să reziste
şi să insiste
visele-adulte.

————————————–

Anatol COVALI

București

24 noiembrie, 2018

optimistă tinereţe,
când pe mări aveam fregate
şi-mpliniri nemăsurate
îmi dădeau zâmbind bineţe.

O, de-ar fi aşa! Dar nu e.
Toate sunt doar o părere.
Viaţa mea a fost durere,
nestatornică şi şuie,

un destin bătut în cuie,
ce putea fi adiere,
drum sau zbor spre-nalte sfere,
nu o biată cărăruie.

N-am făcut ce-am vrut în viaţă,
căci mi-au stat mulţi împotrivă
împingându-mă-n derivă
şi scuipându-mă în faţă.

Mi-au tăiat ca pe o aţă
fiecare perspectivă,
mi-au ţinut lumea captivă
într-o sumbră fortăreaţă.

Lacrimile nu-s destule
şi regretele-s puţine!
Mari incendii ard în mine
visele rămase nule,

în vreme ce minţi fudule
râd mereu, fără ruşine,
fericite c-o duc bine
şi că ele sunt sătule.

————————————–

Anatol COVALI

București

23 noiembrie, 2018

care se împarte
şi celor ce-o cheamă
şi celor ce-aclamă
clipele deşarte.

Toţi plecăm din lume.
Nimeni nu rămâne.
Moşii ne sunt grâne
sau mustoase hume,

părinţii sunt brume,
străbunii-n fântâne
sunt firave vâne
ce nu mai au nume.

Viaţa-n iureş zboară.
Repede se stinge
şi-ntr-o clipă ninge
peste primăvară.

Moartea cu-a ei gheară
zgârâie şi-nvinge
când pe rând ne-atinge
şi ne dă afară.

Am să strig degeaba.
Nimeni n-o să-audă.
Destrămarea crudă
îşi va ţese graba.

Sfârşindu-vă treaba,
veţi privi cu ciudă
cum a voastră trudă
e dusă cu roaba!…

————————————–

Anatol COVALI

București

22 noiembrie, 2018

dincolo de stele,
dar şi în cuvinte
unde-îşi află ţinte
şi par rândunele.

Dorurile-mi ară
zilnic amintirea
căutând iubirea
ca o primăvară

când incendiară
îţi era privirea
şi când fericirea
era stea polară.

Mi-au rămas speranţe
şi mai cred că poate
voi găsi în toate
mândre cutezanţe,

dându-le nuanţe
şi vitalitate,
să nu fie mate,
fără rezonanţe.

Am să sparg în diguri
uşi ca să am aer,
am să fug din vaer
şi din plânsu-n friguri,

paşii-îmi vor fi siguri,
n-am să mai fiu fraier
şi-am să torc din caer
de-ndrăzneli câştiguri.

————————————–

Anatol COVALI

București

21 noiembrie, 2018

ce umblă indecise
părând firave ciute,
prin stepe largi pierdute,
uşor de-a fi ucise.

Degeaba baţi în poartă,
căci este încuiată
de când sunt o erată
a tot ce-am fost în artă,

fiindcă vioara-i spartă
şi e dezacordată
în timp ce-n jur e zloată
şi ger care nu iartă.

De-o dimineaţă clară
mi-aduc cu drag aminte.
Aveam sânge fierbinte,
nu mă gândeam la seară.

Treceam prin orice gară
în iureş, către ţinte
fixate dinainte.
Vultur eram, nu cioară.

Visam şi fără veste
din gânduri făceam fapte,
aveam doar lanuri coapte
şi chiuiam pe creste…

Din toate ce mai este?
Treptat se face noapte,
speranţele sunt şoapte,
iar viaţa e-o poveste….

————————————–

Anatol COVALI

București

20 noiembrie, 2018

Cu primăvară
vii hotărâtă
şi pleci târâtă
de iarna-amară.

Umbra ţi-o caut
şi nu există
fiindcă eşti tristă
că sunt precaut

când al meu flaut
cântă o tristă
doină ce-insistă
ca să te laud.

De ce săracă
rămâi întruna
şi laşi minciuna
ca rău să-ţi facă,

de ce spui: dacă…
şi-ţi e totuna
că-ţi tace struna
când moartea joacă?

Ai fost odată
fermecătoare,
erai o floare
imaculată…

Frunză uscată
pari şi mă doare
că eşti din zare-n
zare purtată.

————————————–

Anatol COVALI

București

19 noiembrie, 2018

pe-armăsari să zboare,
ţinând în mâini spade,
în mari cavalcade
prin dorinţi solare.

Port păduri în mine
şi senin în slavă,
sufletul mi-e lavă,
visele feline,

inima-mi devine
uneori dumbravă
unde pasc otavă
turmele-ţi blajine.

Încă se mai poate,
vreme mai e încă.
Spulber orice stâncă
ce în drum ne scoate

viaţa ce se zbate
ca-n genune-adâncă
să ne schimbe-n brâncă
orice puritate.

Vino şi topeşte
tristele omături.
Dacă-mi eşti alături
viaţa-ntinereşte.

Sufletu-mi doreşte
iarna s-o înlături
şi din el să mături
tot ce-l murdăreşte.

————————————–

Anatol COVALI

București

18 noiembrie, 2018

o stea incendiată
şi fără de cusururi,
cu splendide contururi,
de Dumnezeu creată.

Mă cheamă începutul,
căci n-am sfârşit niciunde.
De chem ceru-îmi răspunde
şi-mi dă deplin sărutul,

căci eu sunt azimutul
ce-n sinea lui pătrunde
nu pentru-a se ascunde,
ci a-ncepe iar cernutul.

Nu ştiu dacă-n menire
am dat tot ce se poate,
de-am împărţit dreptate
şi-am dăruit iubire,

de-am fost în împlinire
puternice armate
ne-nvinse, nu cruţate
de-o vagă ocrotire.

Văd doar că nu am vreme
să fac ce sunt în stare,
că viaţa-i alergare
stupidă prin dileme,

că sufletul îmi geme
şi inima-mi tresare
când văd ce înserare
soseşte prea devreme.

————————————–

Anatol COVALI

București

17 noiembrie, 2018

că-n loc de dimineaţă,
o seară-ndelungată
mi-a fost de soartă dată
mereu ca o prefaţă.

Îmi pare rău că anii
care-au trecut în grabă
n-au fost mereu de treabă,
ci mai mult trişti şi stranii,

că am pierdut campanii
neavând un cal, ci-o gloabă,
că mi s-a dat o roabă
spre-a-mi duce bolovanii.

Îmi pare rău că-ntruna
am stat printre mizerii
ce-au fost sumbre siberii
unde-a domnit minciuna,

că am lăsat furtuna
să-mi scuture toţi merii,
că-n miezul primăverii
am dârdâit întruna.

Îmi pare rău că încă
trăiesc în resemnare,
că mi se pare mare
şi tare-a vieţii stâncă,

stând într-o groapă-adâncă
în loc să zbor spre soare,
că doar ce viaţă n-are
ai mei vulturi mănâncă.

————————————–

Anatol COVALI

București

16 noiembrie, 2018

A mea menire
zilnic mă-nvaţă
cum să fac faţă-n
nefericire.

Dau la oricine
haina-mi săracă,
dar bună, dacă
o vrea şi-i vine

cu mult mai bine
când o îmbracă
şi vesel pleacă
uitând de mine.

Nu vreau vreodată
să-mi mulţumească,
fapta-i firească,
nu vrea răsplată.

Cât o să poată,
viaţa-mi lumească
o să iubească
dându-se toată.

Iert orice ură
mă pălmuieşte,
că-i omeneşte
să n-ai măsură.

Cine mă-njură
sărut primeşte
şi-oricând găseşte-n
mine căldură.

————————————–

Anatol COVALI

București

15 noiembrie, 2018