Vise pierdute

Și-n toamna ce revarsă

din amurguri corăbii

În labirintul toamnei

Și când voi scrie cu trup de aer

argila tăcerii din palmă

Singurătăți din glasuri

într-o respirație de frunze,

Atât de-ngustă clipa,

o floare de tăcere

Printre concentrice ficțiuni ale cerurilor

izbucnesc din atomii cuvintelor

Un neant numit plecare

Nimic nu-i schimbat între aceste ziduri,
aceleași chipuri în noaptea îmbrățișată de iubire
aceeași cenușă a zilei
printre pașii troieniți de lună
aceleași rotocoale de glasuri foșnind
prin iarba aplecată-n amintire.
Nimic nu-i legat de fântâni, de vânturi,
se lasă aprinsă câmpia unui sărut
de-o floare, ce-n somnul
unui ceas rotit pe-o margine de stea
strigă focul absenței
în ramuri negre, de piatră.
În aurora șoptită din lut muritor
respiră-ntr-un vis de rouă
umbra unui înger rătăcit,
nimic nu-i spulberat pe țărm
doar un neant numit plecare.

—————————–

Alice PUIU

Mai 2019

Pagina unui vis

De mă strecor din fibra acelui gri
înfipt în osul zilei
și chiar dacă m-apleacă timpul
sub strigăt de ramuri înghețate,
nu știu cât voi culege
din lumina unui cuvânt arzând în zăpadă,
dar caut cărarea prin iarba atinsă de noapte.
Mi se pare, oare e aievea?
Dincolo de fumul verde, câmpia
tăcut prelinge pe buze
o visare,
în pleoape de lut pescăruși aprind tot cerul,
respir marea dincolo de-un țărm
dilatat prin frunzișul de stele,
moartea e-o metaforă
în pagina unui vis
iar eu înfloresc
semn în glasul unei pietre.

—————————–

Alice PUIU

Mai 2019

Noaptea trandafirilor

Se-ncenușează în amurg de lacrimă o roză
odaia e-o tăcere necuprinsă
trup al ultimului cer
și-n mireasma veștedă a orei
aripa strivită-n despletitul zbor invers
împrăștie doar cioburi din cuvinte
o destrămare a rozei în miez de-oglindă
și sângerează lumina
în piatra arsă dintr-un zâmbet
dincolo de geamul risipit
printre fantasme de trandafiri.
În tresărirea candelei din ramuri
prin frunza albită-n inimă de înger
curge-n noaptea trandafirilor
tristețea unui neînțeles destin.

—————————–

Alice PUIU

Mai 2019

Albă absență

Sticlind vis în polenul
zdrențuit pe-o margine de fluture,
semn al timpului ce arde-n jarul de nisip
tremuri ramură, umbră
răsucită-n zăvoare de vânt rătăcit,
deschisă-i floarea sfântă
din letania sufletului
și ceruri își desprind uitarea
din steaua unei tristeți.
Surghiuniți, se-nnoadă pașii
într-un covor al tăcerii
și poartă-n roua de ierburi destrămate
adâncimea acelei ore
în care te-am înșelat,
vers desprins din mirarea unui descânt
ai plecat lăsând în palma mea
doar luna-nghețată-n cerc de înger,
doar albul deșert al literelor spulberate
și plumbul din cuvinte târăște-n cădere
țărâna peste cerul nins de ape
în urma soarelui doar alba absență
pagini despovărate-n fulgi de cenușă
oare, ce mai scrie-n rotirea nopții
pe acest altar de stele mute,
numele pierduților zei
necuprinsa goană din pântec de piatră
ce-n mine fierbe nerostite idei
de dincolo de moarte.

Ultimul ornic

Noaptea-n ceara din geam
aprinde muguri de frig
și-aud tăișul tăcerii
cum râcâie-n oase mocnit,
Un adio din aurul mort
al florilor brumate
prin buruieni de lună spartă
trezește-n hățișul de pietre
durerea dintr-un zbor.
Mi-e sufletul uitare de ape
în aburii somnului din oglinzi
dar încă-mi dospește-n mână
țărâna dintr-un cuvânt,
și-atunci m-aprind stea
într-un veac de hăuri întomnate,
efemeridă arzând
în polenul dintr-un singur minut
deznod de pe rug tot plânsul
al unui ultim ornic
și-ascult cum foșnește-n cocon
timpul dintr-un vis.

—————————–

Alice PUIU

23 aprilie 2019

Pictura – Karen Mathison Schmidt