Alexandru NEMOIANU: Drumeții (II)

Cumva în aceiași categorie au intrat și primele drumuri la Ciuguzel (județul Albă,lângă Aiud, satul matern al Larissei). Acolo i-am cunoscut și mi i-am integrat în zestrea personală pe bunicii materni ai Larissei, Aron și Maria Marina.

Erau țărani ardeleni autentici, neatinși de vitregia vremilor cu mare personalitate și farmec. Vorbea o limba ardelenească splendidă, colorată, lină, convingătoare. De la ei (Mamatana și Tataon) am aflat despre realitatea ardelenească, despre suferință românească sub jug străin, despre felul în care modelul românesc a supraviețuit și finalmente biruit și am putu înțelege cauza pozitivismului ardelenesc. Fără îndoială că drumurile la Ciuguzel au avut o enormă importantă pentru lărgirea înțelegerii mele și una decisive în îndrăgirea țărănimii românești. (Tot acolo am învățat câte ceva despre gospodăria ardelenească, tăiatul porcului, făcutul vinului, strânsul bucatelor, relația comunitară, de obște.)

Între drumurile pe șantiere arheologice o amintire mai mult îndoielnică o am pentru cele făcute împreună cu Lucica Chitescu la Cetățeni, Argeș, Suceava și Orașul de Floci (Piua Petrii), Ialomița. Nu era vorba de obiectul cercetării ci de împrejurarea că Lucica Chitescu, altcum un bun profesionist și nu om rău, era alcoolic înveterat și cu el am început să beau, obicei pe care l-am părăsit abia după ce am trecut de patruzeci de ani. Un alt șantier arheologic a fost cel de la Vetel (Micia), Hunedoara împreună cu Liviu Petculescu.

Apoi au urmat perioade de stagnare care dramatic au fost tăiate de marele eveniment al existenței mele, așezarea în Lumea Nouă. Plecarea din România a însemnat și prima “ieșire” în afară spațiului românesc.

Plecarea mea, a Larissei și a lui Andrei în Decembrie 1982 din România a fost cu lungi peripeții pe care le-am descris în unul din capitolele volumului, ”În America; la “Vatra Românească”. Oricum plecarea din România, în retrospectivă, a însemnat pentru mine câteva lucruri decisive.

În primul rând am devenit liber în sensul profund al cuvântului; răspunzător de acțiunile mele, bune ori rele. Apoi, împreună cu Larissa și Andrei, am devenit cu adevărat o familie, o unitate organică și pentru care tot ce era în “afară” devenea secundar . Ca urmare a ieșirii din România am început să drumețesc cu adevărat și să reflectez asupra semnificației mai adânci și reale pe care aceste acțiuni le au și care sunt dezăvăluite,”treziri”ale unui alt strat care este tot în interiorul ființei intime. Iar una dintre consecințe a fost să îmi dezvăluie limpede importanța covârșitoare, până la subordonare, pe care casa Boldea, casa strămoșilor mei materni din Valea Almăjului, Banat, a avut-o și o are asupra înțelegerii mele (atâta cât este) despre lume.

Plecarea s-a făcut în 3 Decembrie, 1982 de la București la Roma. Toți trei eram buimăciți și doar Larissa mai călătorise o dată, ciudat dar simbolic, tot în Italia. Personal aveam senzația că pătrund pe un alt tărâm și în fapt cam așa și era.

În Roma am avut enormul privilegiu că am fost adăpostiți în frumoasa casă a Teresei Maddalena, prietena Larissei și deci nu am avut de trecut vreme în “pensiunile” pentru refugiați. Astfel am putut umbla în Roma și am avut senzația unei vacanțe. Cu multe gânduri și griji despre viitor dar totuși vacanță. Eram într-o lume nouă și impresiile erau abrupte,brutale. Prima reacție violenta am avut-o văzând lumina străzilor pe vreme de noapte. Apoi era abundența din magazine, aerul cumva sigur și nepăsător al oamenilor, certitudinea cu care anticipau în brutării pâine proaspătă și caldă. Apoi a fost înțelegerea faptului că societatea este nepăsătoare și neinteresată în destinul personal. Că fiecare este “liber” să trăiască cum dorește și cum îl ajută norocul, în abundență, suficiență, mizerie sau adâncă mizerie. Ceea ce mi-a rămas în minte a fost, un marș, „retragere” a bersaglierilor, Biserica ‘San Pietri în Vincoli și piața Sfântului Petru și vederea, de la mare distanță, a Episcopului Romei, Ioan Paul al II-lea dând binecuvântarea duminicală.

În 16 Decembrie, 1982 la șase dimineață eram toți trei pe aeroportul din Roma pentru zborul la New York. Era un grup de circa patruzeci de refugiați români și o mare de bagaje între care erau și doi enormi saci de emigranți, din pânză galbenă, care cuprindeau toate posesiunile pământești ale Larissei, ale lui Andrei și ale mele. Viața nostra în Lumea Nouă era gata să înceapă.

Am plecat cu o cursa AlItalia de la Roma la New York. Călătoria avea ceva fantastic, eram egal dezorientați, îngrijorați, entuziaști. Pe drum am făcut glume și l-am imitat copios pe Ceaușescu (o călătoare a căutat să “protesteze” contra batjocurii și s-a ales cu insulte dintre cele mai grosolane). La New York un funcționar vietnamez al fundației de caritate “Tolstoi” ne-a dat biletele până la Washington și foarte neceremonios ne-a spus că din acea clipă suntem pe cont propriu. Primele Săptămâni petrecute au fost în casa fratelui meu Virgil. Au fost zile și clipe grele.

Apoi ne-am mutat în inima gettoului din zona Maryland a ‘marelui” Washington D.C, în Prince George county, în Hyattsville. Era o zona periculoasă, cu locuințe proaste și cu o populație majoritar de culoare și tot majoritar la marginea și în afară societății. În vremea cât am stat acolo cu toată siguranță mâna lui Dumnezeu ne-a aparat pe Andrei, Larissa și pe mine de nenorociri ce s-ar fi putut întâmpla în orice clipa.

În acea vreme nici nu putea fi vorba de “călătorii” (maximum ce ne puteam permite era să mergem în câte un parc sau la grădina zoologică). Dar vie mi-a rămas amintirea drumului către casă pe care îl făceam pe jos, prin mijlocul uneia dintre zonele cele mai infestate de crimă din SUA, în miezul nopții. Erau cam 2-3 kilometrii și îi străbăteam în panică, mergând pe marginea exterioară a trotuarului și cu conștiința că în orice clipă aș putea fi atacat, rănit sau mai rău. Dumnezeu m-a ocrotit. Vedeam “orașul” American noaptea, când decorul și zorzoanele dispăreau, când se vedeau “sinistrele jivine strejinopți ale orașului”, înspăimântătoarele „alei”, bântuite de bețivi și drogați, (a căror amintire încă mai bântuie în cele mai rele coșmaruri pe care le am). Cu nespusă jale și sentiment de neputință, atunci când mă apropiam de locul în care trăiam, îi vedeam la fereastră pe Andrei și Larissa care mă așteptau la fereastra. Dar în Septembrie 1984 toți trei ne-am mutat la “Vatra Românească” în Michigan, sediul Episcopiei Ortodoxe Române din America, unde fusesem angajat, prin insistența Arhiepiscopului Valerian D. Trifa, ca secretar-arhivist și apoi istorical “Centrului de Studii și Documentare” al Românilor-Americani. “O nouă etapă începea în viață familiei mele care însemna și înseamnă, Andrei și Larissa.

Drumul spre “Vatra” l-am făcut în micuța mașină ce ne-o cumpărasem. Era supra aglomerată cu săracele noastre bunuri, cu câinele Puppy, și pilotată de generosul și bunul nostru prieten Părintele Cornel Todeasa. (Tot el ne-a încurajat, ne-a dat sfaturi esențiale despre cum să ne purtăm și în general ne-a dat siguranță că nu suntem singuri și părăsiți deși el însuși trecea prin grele încercări la vremea respective.) Drumul a fost fără peripeții și din 23 Septembrie, 1984 ne-am început nouă viață.

Nu am fost primit cordial dar eram într-un loc frumos, cu ferme, păduri, lacuri și sigur (faptul că nimeni în zona nu își încuia ușile la vreme de noapte fiind un indiciu).

Am început să lucrez cu entuziasm și curând Larissa și-a aflat lucru, la început temporar și apoi permanent, la colegiul din localitate, ”Jackson Community College”( nu i-a fost ușor dar, după circa zece ani a ajuns să fie șefa departamentului de istorie de acolo. Salariul ei a făcut cu putință ca viața noastră să fie calitativ bună și Andrei să poată face facultatea de medicină și să devină doctor fără să fie nevoit să facă datorii excesive.)

Din 1985 situația noastră s-a stabilizat și drumețiile au devenit iarăși cu putință pentru noi.

Au fost ocazii de a restabili legătură cu România și problemele ei dar și de a înțelege distanța (mai ales în ce privește înțelegerea “nevoilor” momentului, așa cum sunt ele înțelese de către Români) care s-a așezat între noi și țara de origine. Tot atunci am început să ajutăm bănește rudele din România.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

27 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Drumeții (I)

Existența mea a fost dominată de sedentarism și de o încăpățânare în a urmă căile bătute.Mereu m-am întors la lucrurile și locurile cunoscute și verificate și întotdeauna am fost cel puțin șovăielnic ,dacă nu direct ostil, inovațiilor și încercărilor noi. O dimensiune cumva “aventuroasă” a dat existenței mele Larissa care este o natură mobilă și nomadă, dornică de nou. Oricum această dimensiune “aventuroasă”, ori măcar mai mobilă, pe care a adus-o Larissa în existența mea a fost de folos în a îmi largi enorm orizontul, a mă scoate din automatisme, din care unele erau autodistructive, a mă face mai tolerant și mai complet. Acest lucru a fost vizibil și în “drumețiile” mele.

Până la 18 -19 ani singurele drumuri pe care le-am făcut erau în București, dinspre și spre Puccini 4 (locuința părinților mei) și dinspre București și Borloveni (Valea Almăjului, Banat) unde era proprietatea strămoșilor mei materni. În ce privește “modelele” de drumețit atunci mi s-au alcătuit și lor le-am rămas fidel până în ziua de azi. (Este o altă dovadă că noțiunile fundamentale pe care le am sunt legate de Borloveni)

Plecările erau motiv de mare agitație. Se împachetau sumedenie de bagaje, pachete de alimente, etc. pentru o călătorie cu mulți copii și o ședere care urmă să dureze luni de zile. La gara se pleca devreme, frica de a “pierde” trenul era crescută la nivel de panică. Oricum atunci mi s-a alcătuit starea de agitație și elație, o stare pe care o am mereu înaintea fiecărei și oricărei călătorii.

Este o stare de teamă în amestec cu curiozitate,anticipație și bucurie. Este o condiție care durează mult. Începe încă din casă și se continuă pe durata drumului spre stația de plecare (gara și ulterior aeroport), apoi pe durata așteptării, când este diversificată de curiozitatea lacomă de a privi la cei din jur și la modul lor de comportament și chiar pe durata transportului. O scurtă perioada de relaxare în vremea transportului este apoi înlocuită de o nouă agitație privind sosirea, reaflarea bagajelor, transportul la destinație și instalarea în noul loc. În plus se mai adaugă o stare de tristețe pentru plecare și neliniște în ce privește sosirea la destinație și îndoială tardivă privind însuși rostul deplasării.

Ajuns la destinație întotdeauna prima reacție este una de “strângere de inima”. Noul loc este întotdeauna mai puțin frumos sau, în cel mai bun caz altfel decât mi-l cristalizasem în imaginație și deci o anume dezamăgire este prezenta. (Este și în asta semn că cele mai frumoase drumuri sunt cele interioare.)

La întoarcere toate stările emoționale se reluau în revers. Era tristețea plecării (însoțită și de împrejurarea că atunci se apropia Toamna, zilele deveneau mai scurte, zilele mai răcoroase, culoarea vegetației se schimba, fumul peste sat începea să fie coborât), agitația încă mai mare dinaintea plecării (se pleca cu o căruță trasă de cai încă fiind noapte, așteptarea trenului era încă mai încordată, căci stătea doar un minut în gara minuscule (Iablanița) de unde ne îmbarcam, oboseala era mai mare). La destinație șocul era neplăcut. În Puccini 4 era mereu agitație, dezordine și în plus sentimentul apăsător că începe un nou an școlar. (Poate din aceste cauze în anii bătrâneții prefer să am vacanțele Toamna. Îmi pare că timpul liber este mai lung căci Vara o asociez,fie și fals, cu “vacanța mare” din anii copilăriei.)

Prima drumeție în afară cercului tribal am făcut-o în 1967 în Maramureș.

La sfârșitul anului întâi de facultate studenții cu note bune începau să meargă pe șantiere arheologice. Prietenul și colegul Sergiu Iosipescu (descendent din boieri moldoveni, cu admirație pentru Grigore Vodă Ghyka, studios și pedant, cu duh de căutare și aventură științifică pe linia lui Gordon și Lettow Vorbek) m-a convins să alegem un șantier arheologic mai “excentric”, cercetare arheologică medievală în Maramureș.

Acolo de vreo doi ani începuse săpături arheologice sistematice Radu Popa, aflat la începutul unei cariere strălucite. El urmarea sistemul “reconstrucțiilor” regresive și în timp, reușea să prezinte realitatea românească din Transilvania medievală în toată complexitatea și frumusețea ei. Oricum atunci am făcut primul drum mai important în afară tribului Puccini 4.

Am călătorit destul de complicat. De la București la Vatra Dornei și apoi la Sighet. Intram într-un tărâm nou. Totul îmi părea misterios, țara mi se dezvăluia largă și generoasă. Oamenii îmi păreau mult mai accesibili decât îmi imaginasem (trăisem în totală izolare). Pe durata călătoriei Vatra Dornei-Sighet în compartiment am stat alături de doi țigani bătrâni. Unul din ei povestea, fără emoție, grozăviile deportării din vremea lui Antonescu. Detalii fioroase, de foamete și cruzime, alternau cu povestiri despre ospețe (gorbane) sardanapalice și aventuri erotice furtunoase.

În Maramureș am stat întâia dată în case țărănești, mâncând în “comun” și tot acolo am cunoscut-o pe Larissa Pușcașu și aproape instantaneu, ne-am atașat unul de altul pentru totdeauna. Firesc, fără ostentație, aș zice copilărește. Tot acolo m-am împrietenit strâns cu Mihnea Berindei și el student venit la săpături arheologice.

Apoi au urmat aproape an după an alte drumuri în țară legate tot de șantierele lui Radu Popa: în Bihor și pe Valea Mureșului. Cercetarea arheologică nu mă pasiona și în fond exuberanța pentru aflarea câte unui fragment ceramic ori moneda (care nu făceau decât să confirme informații scrise sau tradiții acceptate) îmi părea fără rost. Ceea ce mă fermeca era posibilitatea de a vorbi cu oameni “simpli” și faptul că descopeream că “simplitatea” lor este aparentă. Aflam substanța românească și ea mă fermeca. Era un sentiment ciudat. Aveam conștiința că descopeream un lucru esențial, de care depindea însăși existența mea. Un lucru pe care îl știam dar nu putusem să îl exprim. Mult mai târziu am aflat că mă întâlneam cu un mare, poate cel mai de seama adevăr, ’dacă nu m-ai fi știut, nici nu m-ai fi căutat”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

25 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Despre ,,societatea deschisă”

Istoria care se desfășoară sub ochii noștri este dominată de conflictul ireconciliabil dintre cei care își iubesc Neamul și Tradiția, ”nativiștii” și cei care doresc să reducă toate neamurile la disoluție, lipsă de identitate și lipsa de rădăcini, ”globalistii”.

Fără îndoială cele spuse reprezintă o reducere la esențial și o simplificare, necesară înțelegerii mai limpezi a situație în care trăim.

Ca ideologie “globalismul” folosește filozofia “societății deschise”.

Conceptul de “societate deschisă” și teoretizarea sa, au fost făcute de către Karl Popper, un filozof austro-evreu. Lucrarea de bază și care cuprinde filozofia “societății deschise”, este “Societatea Deschisă și Adversarii ei”, publicată la Londra în 1945.

Este o lucrare vastă, documentată, scrisă de un om cu minte ascuțită, o lucrare “revoluționară” și care se aseamănă în multe feluri, nu prin concluzii dar prin scopul final, cu lucrarea “Capitalul” al lui Karl Marx.

În esență lucrarea lui Karl Popper caută să acrediteze câteva idei esențiale. El este un adversar feroce al “istoricismului”. Prin “istoricism” el înțelege dezvoltarea Popoarelor și societăților pe temeiul moștenirii istorice, progresului din generație în generație. Fiind împotriva “istoricismului” Karl Popper este implicit împotriva a tot ce el înseamnă: tradiție, credință, identitate și mândrie de Neam. Toate acestea Karl Popper le consideră stări care pot genera “totalitarism”. În susținerea acestei abordări, hai să-i zicem, cu totul noi, el introduce termenul de “posibilă falsificare”. Adică, el spune că orice condiție, considerată reală și stabilă, în esență poate fi un fals și poate fi falsificată. Concluzia acestei încercări de demonstrație este afirmarea că toate stările, toate credințele și toate concepțiile sunt relative și pot fi înlocuite. De fapt Karl Popper chiar asta susține, înlocuirea tuturor trăsăturilor care definesc starea de om și persoană și creare unui “om nou”. În acest context cuvinte aspre și amenințătoare are Karl Popper pentru “teism”. Spunea el “teismul este mai periculos decât a admite un eșec, căci dă impresia că a atins o explicație finală”. Deci a crede în Dumnezeu, după Karl Popper, este un pericol social, cel mai grav, căci stă antitetic, fundamental opus, relativismului absolut propovăduit de el. Dar încă mai vehement este Karl Popper în ce privește “religia organizată”, mai simplu spus Biserica. Aceasta ar trebui “izolată” cu vehemență în opinia austriacului-evreu. (În Rusia bolșevică am văzut cum s-a făcut și prin ce mijloace această “izolare”)

Redusă la esențial lucrarea lui Karl Popper propovăduiește un relativism absolut, înlăturarea tuturor moștenirilor istorice (până și amintirea lor), divizarea cât mai profundă a comunităților și aceasta el numește “democrație liberală”. Dar o limită, privind “libertățile”, stabilește Karl Popper, el spune că “nu poate fi acceptată toleranță pentru intolerant”. Aici este marele “caveat”, avertisment care ar trebui să ne facă să luăm mare aminte. Ce este și cine definește “intoleranță”. Căci limpede rezultă că în “societatea deschisă”, Biserica, identitatea națională, familia sunt considerate stări ”intolerante”. Un prim avertisemnt despre ce înseamnă această nouă ideologie ne este oferit de “cazul” poetului Ezra Pound.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre ,,societatea deschisă”” →

Alexandru NEMOIANU: Despre textele lui Viorel Roman

Viorel Roman ne-a obișnuit și în bună măsură ne-a obosit, cu o sumedenie de texte/articole în care, monoton, repetitiv, monomaniac, repetă câteva lucruri: ”Ortodocșii moldo-valahi sunt stăpâniți de teocrație, stau sub influența Moscovei, sunt inferiori, lor le stau împotriva Românii din spațiul banato-ardelean, care ar tânji fără limită după Episcopia Romei (zis “biserica” romano-catolică). Aceste sunt, în cel mai bun caz, afirmații arbitrare și gratuite dar, încă mai exact ele sunt aberații, enormități. Mai înainte de a le adresa vreau să fac o precizare.

Personal nu am nici un fel de sentiment negativ față de Viorel Roman, din contra, îl găsesc amuzant (până la un punct), admir un soi de umor cam țeapăn pe care îl are, bunul lui gust și eleganța și cred că a citit mult,deși ,iarăși până la un punct,cam degeaba.Viorel Roman scrie bine deși cu o încrâncenare asupra unei singure idei, o încrâncenare, după părerea mea, meritând o soarta mai bună. Acestea fiind spuse ele nu pot schimba faptul că mesajele și argumentele lui Viorel Român sunt, repet, aberații, enormități. De ce face el acest lucru nu știu. Aș vrea să cred că pur și simplu este “inamorat” de o idee dar, este posibil să promoveze o propagandă și asta ar putea fi direct ‘propaganda fidae”. Oricum, prin insistență și folosirea tipului de “argument” utilizate, categoric Viorel Roman face un deserviciu “cauzei”. Textele lui, în bună măsură, pot fi oferite ca exemplu de felul în care NU trebuie să promovezi o cauză.

Viorel Roman face o greșeală metodologică esențială. El caută să promoveze politică folosind argumente teologice. Nu este cu putință. Apoi el utilizează cu încăpățânare concepte și termeni în chip greșit. Cea mai supărătoare este greșita folosire a termenului de “teocrația” Ortodoxă.(Insistența de a folosi greșit termenul de “teocrație” din partea lui Viorel Roman mi se pare jenant. Dacă nu aș ști că el nu aparține acelei categorii, aș spune că topologic aceasta insistență se aseamănă marginalilor “regățeni” care confundau Cehoslovacia cu Iugoslavia). Teocrație înseamnă conducerea de către cler a unei țări. În Ortodoxie și în țările Ortodoxe așa ceva nu există și nu a existat. Teocrații au fost Tibetul și sunt Iranul și Vaticanul. De multe ori i-am atras atenția dar nu am fost băgat în seama. O altă enormitate promovată de către Viorel Roman este împărțirea Românilor în: Români, în spațiul ardealo-banatic și “moldo-valahi” în restul spațiului românesc. Este o împărțire bazată pe criterii geografice căreia Viorel Roman caută să îi atribuie dimensiuni de cultură și civilizație diferită. Absolut prăpăstios! Unitatea românească este impresionantă și mai ales se vădește în unitatea de limbă. Din Maramureș și până în Almăj, și am numit locurile românești cu cea mai puternică identitate lingvistică, Românii vorbesc aceiași limbă, cu minimale, minore diferențe, la nivel de sub graiuri. Iar această unitate de limbă este reflectarea unității de “lege”, care a fost Ortodoxia. Orice om de bună credință poate vedea acest lucru. Iar cu asta ajungem la câteva adevăruri esențiale și care țin de dezvoltarea sincronică și protocronica a Neamurilor.

Istoria Românilor și mai exact cea de după 1848, a stat și stă sub semnul unor împrumuturi externe gigantic și cel mai adesea fără rost, făcute din mimetism și încă mai vârtos din servilism și aproape în toate cazurile aceste împrumuturi au fost rău asimilate. Tot soiul de instituții, coduri de lege și de comportament au fost impuse peste și cel mai des împotriva obiceiului pământului. Iar toate aceste adausuri au fost asimilate și suportate datorită faptului că trăsătura esențială de civilizație românească a rămas neschimbată: Ortodoxia. Iată ce spunea în 1938 Sextil Pușcariu: ‘ceea ce crește valoarea noastră în ochii străinătății nu sunt azi formele exterioare ale unei civilizații importate în măsură mai mare decât putem asimila, ci ceea ce ne diferențiază de orice alt popor din lume, aportul de originalitate cu care intrăm în concertul popoarelor civilizate. Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere. ”Iar Sextil Pușcariu continuă, ”Poporul Român se bucură, datorită sintezei dintre latinitate și Ortodoxie de privilegiul unor însușiri spirituale și ale unei culturi unice, de un deoasebit farmec”. Este deci vorba de însăși identitatea românească. Acest popor de limbă latină a crescut în Ortodoxie și sinteza latino-ortodoxă înseamnă chiar Neamul Românesc. Să presupunem (să nu fie!) că Românii s-ar alătura Episcopiei Romei, ’catolicismului”. Acest act ar însemna sinuciderea națională căci, ar însemna preluarea unui “catolicism” dezvoltat de alții, în alte modele etnice și alte împrejurări istorice. Încercarea hibridului “uniat” s-a dovedit un artificiu fără vlagă. ”Uniatia”, în scurt timp, sfârșește fie în romano-catolicism deplin fie, ca în cazul Galiției, în fascism și huliganism politic. Dacă ar intra în spațiul romano-catolic, indiferent în ce formă, pur și simplu locuitorii spațiului românesc ar înceta să fie mai fie Români.

Cu aceste gânduri am căutat să răspund unora dintre aberațiile, enormitățile și prăpăstiile promovate de către Viorel Român și, în același timp, vreau să îl asigur că personal nu am nimic împotriva lui.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

21 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Tulburare în lumea ortodoxă

Lumea Ortodoxă se află în tulburare datorită unor acțiuni necugetate luate de către Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, pusă la cale de către serviciile secrete “globaliste”, în unul dintre spațiile canonice ale Patriarhiei Moscovei, hai să-i zicem acelui spațiu, “Ucraina”.

Este bine știut că în Februarie 2014 o lovitură de stat, organizată de către serviciile secrete USA, a înlăturat administrația aleasă de la Kiev și a înlocuit-o cu agenți USA: Yatseniuk, Poroshenko, Parubia și alții asemenea. Rezultatul a fost unirea, prin referendum și voința locuitorilor, Crimeii la Rusia și apoi izbucnirea unui război civil. Populația rusească din zona Donetsk-Lugansk pur și simplu nu a mai putut răbda persecuțiile perpetuate prin fanatici galitieni ‘uniati”. Asupra zonei controlate de regimul fascist din Kiev s-a abătut un val de persecuții, corupție endemica și haos. Figuri de aventurieri politic dintre cele mai dubioase au apărut la Kiev și este suficient să amintesc pe cunoscutul spion American Misha Sakashvilii, condamnat pentru crime și apropiere de bunuri necuvenite în Georgia. Singura structura care mai unea acel spațiu artificial zis ‘Ucraina”, era Mitropolia Ortodoxă a Ucrainei.

Mitropolia Ortodoxă a Ucrainei, având cea mai largă libertate administrative posibilă: dreptul exclusiv de a se administra, de a își alege Ierarhii, etc. se află în legătură canonică și este parte a Patriarhiei Moscovei, ’Sviati Rus”. Singura obligație a ei, față de Patriarhia Sviati Rus, este să îl pomenească pe Patriarhul Moscovei ca întâi stătător. Întâiul stătător al Mitropoliei Ucrainei, IPS Onufrei, este, ca etnie, Rus din zona Bucovinei. Dacă din punct de vedere practic Mitropolia Ucrainei este independentă, în același timp ea respectă unitatea spirituală a spațiului Sviati Rus, adică unitatea spirituală a popoarelor Rus, Ucrainean și Bielorus. Împotriva acestei unități duhovnicești, deci împotriva Bisericii Ortodoxe, s-a pus la cale actuala tulburare care ar putea avea urmări triste și tragice.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Tulburare în lumea ortodoxă” →

Alexandru NEMOIANU: ,,S-a suit scroafa în copac”

În anii de liceu (București,Liceul “I.L.Caragiale”) am avut ca profesor de științe naturale și biologie pe Dl. Teodoru. Era un om de știință în devenire și foarte tânăr, la circa 25 de ani, ajunsese șef de lucrări la Facultatea de Biologie din București. În tulburii ani 1944-1948 a fost activ în mișcările studențești și de tineret anti comuniste. Ca urmare a fost arestat, a trecut prin anchete dure și prin o perioada de detenție și această experiență l-a frânt. A ajuns profesor de liceu și a căzut în alcoolism. Rămăsese același om învățat dar nu mai avea urmă de autoritate asupra elevilor. Acești elevi, care aveau răutatea inconștientă a adolescentului, îl porecliseră “ploșnița” și în cursul orelor lui făceau larmă, pocneau tiribombe, etc. Uneori, exasperat, Dl.Teodoru se exprima, ”măi, s-a suit scroafa în copac și se rupe copacul, căci nu poate suporta asemenea elemente” (verbatim!). Oricum, expresia “scroafa în copac” mi se pare cea mai potrivită spre a caracteriza actuala situație din România și mai exact, domnia “neamului prost”.

După revolta națională anti comunistă din Decembrie 1989 în România s-a instalat un nou sistem, sistemul neamului prost. Profitând de împrejurări și mai ales de starea de șoc a populației și modul nemilos în care ea era manipulată de o media rău intenționată sau complet neinformată, la putere s-au instalat foști demnitari comuniști și urmașii lor (Iliescu, Brucan, Român, etc.) dar, încă mai dramatic, structurile care alcătuiesc ceea ce este numit “statul profund”, securitatea, armata, toate organele de informare, contrainformare și represiune au rămas intacte. Aceiași oameni și mai ales aceleași obiceiuri au rămas în loc. Nici un singur criminal comunist nu a fost pedepsit, torționari notorii (Pleșiță,Crăciun, etc.) au primit pensii grase și onoruri. Sistemul neamului prost a fost deci instalat. Evident acest nou sistem avea un scop și acest scop poate fi vădit în modul cel mai simplu, urmărind banii și unde s-a dus avuția țării. Toată avuția țării a fost trecută în posesia clientelei sistemului neamului prost. Cu sume derizorii, dar cel mai adesea nici măcar cu atâta, ci prin abuz și furt deschis (acoperit și încurajat de sistemul politic al neamului prost) tot soiul de directorași de duzină au ajuns “patroni” și proprietari de întreprinderi, latifundiari, bancheri și mai știu eu ce. Această neo ciocoime, neo îmbogățiții, au luat în posesie tot: de la sol la subsol, de la ape la aerul pe care îl respirăm. Neo-ciocoimea este o clasa economică sinistră, de tip mafiot și există că urmare a sistemului neamului prost cel care a făcut din România un stat cleptocratic. Cred că în urmă lor va rămâne o amintire arhitectonică: sinstrele “bunkere” de vacanță, monumente ale mârlăniei și prostului gust. Urmarea, pe plan politic, o vedem limpede. Absolut toți politicienii Români, cu excepții efectiv nesemnificative și fără urmare, sunt de fapt niște siniștrii fripturiști amorali. Sistemul de vot este o glumă proastă. Nu există deosebire de fond între găștile care își zic partide, există minimale divergente personale și acestea mai mult formal. Probabil ca exista o anume diferență și ea se măsoară în propensiunea de fi servile față de “comisarii” de la Bruxelles. Aici, de departe, locul prim îl ocupa sinistrul partid “Uniunea Salvați România”, un adevarat bluestem pentru țară! Întreagă această gloată de neamuri proaste practică cea mai grosolană formă de idolatrie: își imaginează că starea prezentă va fi veșnică, fac planuri pentru viitor considerând, repet, drept veșnică starea prezența. Nu își dau seama că sunt pleavă și că un minimal vânt social o va matură că pe un gunoi (ce și este în realitate.)

Dar dacă acesta este peisajul politic și economic al stăpânilor României de azi, încă mai sinistru este peisajul social și cultural; profilul acestei nevrednice neo ciocoimii.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,S-a suit scroafa în copac”” →

Alexandru NEMOIANU: În România, 2018

Am plecat spre România la sfârșitul lui August, 2018. Un drum lung care a însemnat un zbor de o ora, de la State College, Pa la Detroit, un zbor de opt ore de la Detroit la Amsterdam și un zbor de peste două ore de la Amsterdam la București. Cu pauzele de așteptare între avioane o lungă călătorie de aproape douăzeci și patru de ore.

Am ajuns la București într-o după amiază și am stat acolo trei zile. Într-un hotel decent, ’Comfort Suits”, vis-a vis de hotelul Intercontinental. Foarte aproape era o terasă care avea foarte bună mâncare, la prețuri decente, ”Terasa Burebista”. Partea neplăcută a fost că în acele zile efectiv a fost o căldură copleșitoare, atingând, în timpul zilei 36 și 37 grade Celsius. Hotelul avea aer condiționat dar nu venisem să stau în hotel. Orașul este enorm, o adevărată metropolă și în plină expansiune. Rănile orașului au fost, din cât îmi dau seama, în majoritate reparate. Străzile sunt curate și de fapt respire o stare, dacă nu de opulență, oricum de confort sigur. Sunt foarte multe teatre și librării, acestea din urmă superbe și care impresionează prin mulțimea traducerilor de foarte bună calitate și ținuta grafică superlativa a cărților.

Cu totul impresionat am fost de mulțimea celor care au participat la Liturghia de Duminecă. Toate bisericile din zona veche a orașului, Sf.Gheorghe, Biserica Rusească, Biserica Stavropoleos, Biserica Zlatari, Biserica Sf. Dumitru și Biserica Sf. Anton-Curtea Veche, erau arhipline, cu foarte mulți participanți erau rămăși în jur și ascultând slujba la sisteme auditive externe. Erau între ei mulți oameni tineri cu copii de toate vârstele.

În oraș au mai rămas zone patriarhale și le-am străbătut, în zona Grădina Icoanei și în spatele Bisericii Sf.Gheorghe. Erau acolo bunici cu copii, liniște și pace.

Următorul popas a fost în Ciuguzel, satul strămoșilor Larissei, din Alba, în inima Ardealului la zece kilometrii, respectiv opt kilometrii de Aiud și Blaj.

Larissa a reparat casa și este în stare decenta. Acolo am reîntâlnit pe vecinii Silviu și Mărioara, pe copiii și nepoții lor; pe Niculae Jambor, Ica, fiul lor Lia și alte rubedenii. Și am vorbit mai mult cu fiul lor cel mai tânăr, simpaticul și excentricul, Marius. Am întâlnit cu bucurie pe avântatul Părinte Valer Gherghel și pe destoinicul Primar Marian Indreiu. Am făcut frecvente drumuri la Aiud, un oraș acuma mic și elegant, apăsat totuși de memoria celor uciși de comuniști în temnița din oraș. Am făcut mai multe drumuri prin jur, pe “dealul nostru molcom transilvan” și mărturisesc o impresie.

Atunci când intri în sate climatul se schimbă. Mediul înconjurător devine altul, aerul își schimbă culoarea, lumina devine mai blândă. Oamenii își dau binețe și se privesc în ochi. Atunci când trec pe lângă Biserică sau pe lângă troiță se închină. Mila lui Dumnezeu este aproape. Este foarte posibil ca mulți dintre țărani să fi plecat și mulți să fie vârstnici. Asta nu are importantă. Ei sunt „sarea pământului” și starea de bine și starea de bine are o colosală putere de contagiune. Poate că cele pe care le spun exprimă o dorința, dar și asta are importanță. Dorința spre bine este în esența ei rugăciune și nu există rugăciune care să nu aibă răspuns.

Un drum nu prea lung, duce la cimitir.

Cimitirul este așezat pe un pintene de deal de pe a cărui culme poate fi văzută o vale largă, lină, înconjurată de dealuri domoale care urcă, din înălțime în înălțime, până spre munte. Acolo ajuns liniștea poate fi simțită, este solemnă, impunătoare, obligă la respect. Spre ieșire, cimitirul se termină într-o pantă abruptă, acoperită cu iarbă verde, bogată, fără egal: este iarba verde de acasă.

De mai multe ori am văzut acolo un cal păscând.

Era un căluț cuminte,cu ochi blânzi și prietenoși, un căluț vânjos, roib. Păștea concentrat, cucerit de truda și plăcerea ierbii. În una dintre dați, când am trecut pe lângă el, și-a ridicat brusc capul. Avea o înfățișare dârză, hotărâtă, neînfrântă. A nechezat scurt, poate ca avertisment, poate ca salut. Am simțit o bucurie aproape dureroasă și cu ea o certitudine: acest Neam nu este și nu va fi înfrânt. El are apărători, dintre care unii sunt între noi, alții sunt în morminte și dintre aceștia din urmă foarte mulți sunt sus în cer, rugători neobosiți.

Pentru foarte scurt timp am fost la Timișoara, să îl văd pe vărul meu Mircea Pora. Orașul este foarte frumos și cu clară conștiință central europeană. Am fost impresionat de cele două librării la care am fost, ”Bufnița” și “Humanitas. În plus am reținut că în oraș era un cvasi permanent festival al “grătarelor”.

Ultima oprire, cea mai îndelungată și esențială pentru vizită mea în România, a fost la Borloveni, satul strămoșilor mei materni.

Reîntâlnirea este întotdeauna foarte emoționantă pentru mine și cea mai mare bucurie pentru mine este să îl aflu neschimbat și neschimbat în frumusețea fără egal a locurilor înconjurătoare, încă la fel de frumoase ca la facerea lumii.

Am reîntâlnit vecini, rudenii și prieteni buni și vechi, astăzi “buni și bătrâni”,: Ioan Banus, Iuliana Simtion, feciorul ei Ianas, Pavel Străin, Vasile Ienea, Clementă Roscoban și “finii” din Patas, Dl.Învățător Vasilică Popovici și Doamna Lina. Dar de fapt este cu neputință să amintesc pe toți căci fiecare dintre ei îl simt că prieten și apropiat. Intâlniri dragi și folositoare am avut cu Părintele Dr.Prof.Petrică Zamela și Dl.Prof.Pavel Panduru. Cu bucurie am revăzut și pe inimosul Părinte Vasile Grecu și pe fermecătoarea lui Doamna Preoteasă Gina. Am făcut doua scurte drumuri la Bozovici, un soi de “capitală” a Almăjului, care este dinamic și prosper. Dimineața mergeam să beau cafea la “birtul” lui Gheorghiță Imbrescu (Boamba). Un local mic, discret și care dimineața, încălzit de o soba și foc viu, era foarte primitoare și caldă. Acolo am cunoscut pe Iulian, fiul doamnei Oltea Panduru. După tata el este Hutul, misterioasa și fascinanta populație din Bucovina și Carpații Paduroși, socotită de mulți a fi descendenți ai unor Daci slavizați. Un bărbat de circa patruzeci și cinci de ani, foarte chipeș și interesant. Un om prietenos, fără a fi expansiv, un om comunicativ, fără a fi vorbăreț. Extrem de lucid și foarte bine informat, tot ce spune este gândit și menit să fie util, nu vorbește degeaba. În același timp un om discret, aproape cu neputință sa fie “descusut”, comunicând despre sine puțin si discret, cum se zice, ”jucând cu cărțile la piept”. Întâlnirea cu el, un om inteligent și care iubește Borloveniul, a fost un privilegiu. Am avut acces la internet, care lucra însă cam în dorul lelii din lăcomia companiei “Digi” supraextinsa, și am avut conflicte verbale cu cei de la asistență tehnică prin telefon care, mereu, îmi făgăduiau trimiterea unui “coleg” care să rezolve necazul, făgăduință care nu se materializa. De fapt era vorba de supraextinderea rețelei de difuzare și incapacitatea sistemului de a o deservi. În consecință anume sectoare erau scoase periodic din rețea. Dar totuși am putut să îmi fac treaba.

În cursul vacanței Borloveni 2018, prin generozitatea prietenului Ianos Simption, am mers de la Borloveni la Băile Herculane.

Era dimineață, înainte de răsăritul soarelui, vremea era rece și tonică și se vestea o zi frumoasă. Pe frunzele copacilor și în iarbă se vedea rouă bogată, cu stropi grei și strălucind că diamantul. Curând soarele s-a înălțat glorios și răspândind căldură molcomă, blândă, fără egal a Toamnei. În jur negura se înălța în straturi care deveneau tot mai subțiri, mai transparente, până ce se topeau în lumină. Am trecut prin umbra, mereu amenințătoare a Cheii Globului, prin Petnic și Iablanița și apoi am ajuns în frumoasa, delicata și speciala Mehadia. Căci Mehadia nu este un sat, este un soi de „stat”, așezat pe istorie efectiv milenară, pe urme dacice, române, maghiare, turcești și rămânând mereu, statornic românească. Acolo am început să vedem oamenii la lucru, pe câmpii veșnic roditori. În lungul drumului am văzut și căruțele trase de un singur cal, o particularitate a Mehadiei. Iar, mai în șagă și mai în serios, se spune că cei invitați să urce în căruțe, de regulă răspund, „mulțam frumos, dar mă grăbesc”.

Câteva momente am oprit la cimitirul Mehadiei unde odihnesc înaintași din familia mea paternă și amândoi părinții mei. Odihnesc sub un foarte frumos monument, masiv dar sobru, din marmură de Ruschita albă.

Tot pentru câteva momente m-am oprit și am colindat în gara Băile Herculane. O clădire elegantă și de un romantism sfâșietor. Este fără îndoială cea mai nostalgică gara din România și superbă invitație către o zona miraculoasă. Clădire ridicată în 1870, pe urma unui pavilion de vânătoare împărătesc. Gara ar avea lipsa de a radicală recondiționare și sunt convins că acea vreme va veni. Iar apoi am intrat în Băile Herculane.

Primul lucru simțit este mirosul vag sulfuros emanat de apele miraculoase care au făcut locul vestit. Încă în vremea Imperiului Roman, împărați au venit să își caute tămăduirea și mulți au și aflat-o. Mărturie stau inscripții care mulțumeau zeilor în care credeau ei. Orașul vechi este, în momentul de față, o tristă ruină. Clădiri superbe, care au fost hoteluri de lux în vremea imperiului și care erau egalate, poate, doar de cele de la Karlsbad (Karlovivary) , zac în decădere. Cei treizeci de ani din urmă au creat acest dezastru cultural. Un adevărat genocid cultural. Hoteluri istorice au fost distruse, bucată cu bucată, și ștucatura lor vândută. Vinovați sunt, în primul rând un anume „om de afaceri” Isif Armașu din Luncavița, a cărui stare în libertate este un afront și insultă publică și evident, lunga administrație a unui personaj cu nume predestinat. Probabil că aceste ruine sunt irecuperabile.

Dar și acest rău se va îndrepta în timp. Se va îndrepta căci izvoarele miraculoase există mai departe și mai ales MUNTELE stă neclintit cu toată forța lui tămăduitoare. Îndrăznesc să spun acest lucru deoarece nu stăm sub voia unor întâmplări oarbe. Suntem parte dintr-un plan a cărei desăvârsire nu o va putea opri nimeni.

Legătură cu pământul, cu „locurile” ne apropie de urmele Creatorului și ne arată că mereu stăm sub grija Lui. Batjocorirea locurile, macularea lor, este lucrarea celor care stau sub voința celui rău și este insultă adusă Celuia care toate le chivernisește și care nu se lasă batjocorit. Aici poate fi văzută din nou responsabilitatea pe care a avem toți și fiecare pentru cele din jurul nostru. În această obligație intră și datoria de a spune adevărul, de a spune răului și răilor pe nume chiar și atunci când este incomod de făcut asta. Tăcerea „călduță” este de fapt complicitate lașă la rău. Dar la asta se adaugă faptul că toată zona Băilor Herculane stă sub straja muntelui.

Muntele are un loc special și nu întâmplător pe coamele lui s-au rugat oamenii. Iată ce spune Isaia 11;9,”și nici nu vor putea să nimicească pe cineva în Muntele meu cel sfânt, fiindcă totul s-a umplut de cunoașterea Domnului, așa cum apa cea multă acoperă marile”…Istoria Israelului lui Dumnezeu, poporul care l-a căutat pe Dumnezeu și l-a și aflat în Ortodoxă închinare a Sfintei Treimi, este plină de munți sfinți, Horebul, Sionul, Carmelul, Taborul, Golgota. Iar poporul lui Dumnezeu este alcătuit din multe limbi și neamuri și între ele cel Românesc.

De la începutul istoriei lor Românii,respectiv strămoșii lor Daci, sunt caracterizați de către istorici că fiind „cei aninati de munți”. Munți cu importanță colosală,pe care aceiași istorici ii numesc „cardines mundis: ,tatanile lumii. Cel care a avut privilegiul să urce pe un munte cu un țăran român va fi putut vedea venerația religioasă, până la lacrimi, pe care acesta o arată muntelui. Iar munții nu au dezamăgit niciodată pe Români, i-au aparat, i-au ascuns, le-au arătat taina și frumusețea lor. Acești munți nu vor lasă în paragină nici Băile Herculane. Frumusețea lor va face că stațiunea să reînvie, mai frumoasă, mai mândră, mai românească.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: În România, 2018” →

Alexandru NEMOIANU: Despre duhuri

În momentul de față un perfid atac împotriva creștinilor și încă mai vârtos împotriva Bisericii Ortodoxe Române este în desfășurare.

Invalidarea referendumului din 6-7 Octombrie, 2018, faptul că un număr mare de Români nu s-au prezentat la vot, din lene sau din lipsă de informare, este prezentat ca un “eșec” al Bisericii Ortodoxe Române, o “dovadă” că ea este “depășită” de duhul, spiritul nou al lumii.

Din capul locului are loc o răstălmăcire. Biserica Ortodoxă Română a sprijinit, pe temeiuri scripturistice și de bun simt, promovarea Familiei Tradiționale, alcătuită dintre un bărbat și o femeie. Acest lucru a fost sprijinit de “poporul lui Dumnezeu”, vechii Evrei și “noul Israel”, adică dreptmăritorii creștini, din totdeauna. A fost sprijinit de câteva mii de ani încoace și va fi sprijinit și în viitor. Dar acești perfizi “avocatus diaboli” nu sunt interesați în fapte reale, ei vor să promoveze perversiunea și răul. Nu surprinzător vârful de lance al acestei noi mârșăvii este partidul “Uniunea Salvați România”, USR, care se definește că un oribil furuncul eruptiv în viața politică românească, un record absolut al decăderii morale. Ilustrativ este faptul că acești viermi rău mirositori au pus drept candidat pentru Parlamentul European un homosexual deschis și militant. Un sodomit care a făgăduit ca, la caz că va fi ales, să promoveze “cauza” drepturilor” sodomitilor și știm bine ce ar însemna asta: ”familia” homosexual și dreptul de a adopta copii, drumul spre pedofilie ar fi larg deschis. Ei bine acest USR și cei de o teapă cu el, se află în treaba să vorbească despre “duhuri”, spirite, care ar fi în lume și în Biserica și solemn declară că sunt diferite. Culmea este că aici au în totul dreptate. Spiritul lumii și cel al Bisericii nu au nimic în comun,sunt total deosebite!

Acești atleți ai răului nu înțeleg ce este Biserica. Biserica nu este o instituție, Ea este Trupul mistic al lui Iisus Hristos, comuniunea în mărturisire de credință și în Taine a credincioșilor. Iar despre “duhuri” și cum să le deosebim lămurit ni se spune: ”În aceasta să cunoașteți duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. Și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antichrist”.I Ioan,2-3.

Deci să nu avem nici o îndoială: Duhul Sfânt se află în Biserică și între cei care o alcătuiesc, iar “duhul” lui antichrist se află în lume. Împrejurarea că cei care știu și mărturisesc acest lucru pot fi, vremelnic, o minoritate, nu are nici o semnificație.

Adevărul nu este alcătuit din părerea majorității, Adevărul este o Persoană, adică Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu. Să înțelegem bine unde este Duhul Sfânt și unde sunt “duhurile” rele.

Dar răutatea și prostia acestor USR și acoliților săi merge și mai departe. Ei spun că respingerea referendumului ar fi dovadă că “duhul” lumii iubește pe aproapele, iar “duhul” Bisericii nu.

Iubirea frățească autentică și constant propovăduită de Biserica, este că trebuie să iubim pe păcătos și să urâm păcatul. Mai mult această iubire de frate ar rămâne formală și fără conținut și ar fi complicitate la rău, dacă nu am căuta să îl scoatem din păcat. Ar fi dovadă fie de indiferență, fie de complicitate, fie de sentimentalism ieftin, lacrimogen. Biserica nu acceptă atari stări.

În momentul de față se vestesc vremuri de încercare pentru Biserică și pentru creștini, se vestesc vremi în care mărturisirea credinței va însemna suferință, jertfă personală. Să ne pregătim cu vitejie pentru aceste vremi și să stăm neclintiți în Biserica Ortodoxă, Biserica lui Dumnezeu și a minunaților ei Ierarhi.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

12 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Despre persoană

“Omul” nu este un număr socio-economic și nu este un “simplu” individ, parte a unui grup. Aceste criterii de recensământ se potrivesc celor care nu cuvântă.

“Omul” este o persoană, adică o ființă conștientă de dubla sa alcătuire, trup și suflet, și mai ales conștientă de faptul că existența sa este parte dintr-un plan desăvârșit și veșnic. Împrejurarea că un număr de oameni, număr ale cărui dimensiuni nu are nici o importanță, nu înțeleg sau nu iau în seamă acest lucru este trist, dar fără consecințe privind ,,persoana”. Încă mai mult.

În ultimele veacuri cu furie, pe față și pe ascuns, grupuri de interes au căutat să scoată din înțelegerea oamenilor conștiința veșniciei sufletești. Acest lucru a fost făcut prin “teorii” dubioase și false în concluzii, prin minciună directă și prin promovarea unui materialism vulgar degradant. Este vorba de “barbarizarea” care se petrece pe trei dimensiuni: năvala troglodiților de jos în sus, domnia proștilor și trădarea oamenilor cumsecade, cum arăta Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia…Fenomene care, sub acoperirea sinistrei ideologii a “globalizării”, au căpătat dimensiuni planetare. Ce trebuie spus este că în momentul de față, la fel că în tot cursul istoriei, ”persoana”, integritatea ei și sănătatea ei morală, a fost și a rămas singura garanție a normalității, prezente și viitoare. În mod concret asta înseamnă că fiecare “persoană” trebuie să fie conștientă că este înzestrată cu libertate, cu liber arbitru, cu puterea și obligația de a alege, în permanență, între “bine” și “rău’. Această alegere trebuie făcută fiind conștienți că sufletul este veșnic, dar așezarea lui în veșnicie va fi făcută conform cu “opțiunile” din această viață pământească, scurtă și repede trecătoare. În mod limpede ni se arată importanța și valoarea ‘persoanei” în convorbirea ce o are Dumnezeu cu Avraam la stejarul din Mamvri. Hotărât să distrugă Sodoma, pentru starea ei de păcătoșenie, pentru abominațiile ce se petreceau acolo (abominații identice acelora care se petrec în cetățile noastre azi). Domnul se arată gata să o cruțe dacă în cuprinsul ei vor fi fiind “zece drepți”. (Facerea,18;32). În aceasta vedem, cum ziceam, colosala importanță a “persoanei”și mai exact, a “persoanei” care viețuiește “drept’. Căci puterea de contagiune a “binelui” este colosală. Nimic nu poate fi mai mântuitor sau distrugător ca “persoana”, înzestrată cu rațiune și liberă voie.

Sufletul este chipul lui Dumnezeu în om. O taină de nepătruns dar care arată iubirea fără de sfârșit a lui Dumnezeu pentru om. Putem agonisi toată bogăția lumii, toată înțelepciunea și toată slava acestei lumi, dar dacă sufletul l-am alăturat celui rău am pierdut tot; și în lumea asta și în cea care va să vie.

Despre aceste lucruri limpede ne învață și îndrumă Maica noastră cea fără egal, Biserica Ortodoxă, trupul mistic al lui Iisus. În Biserica Ortodoxă oamenii nu mai sunt “eu”,și “tu”,și “el” sunt “altceva”, iar acel “altceva” este Trupul lui Iisus. Limpede ne spune la toți și fiecăruia..”să vină după Mine”(Matei 16;24). De ce?

“Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștigă lumea întreagă, iar sufletul sau îl va pierde?” (Matei 16,24) În aceste cuvinte vedem nu doar valoarea infinită a unui singur suflet omenesc, mai de preț că toată bogăția acestei lumi, dar și egala dragoste pentru toți și fiecare dintre oameni a lui Dumnezeu. Căci fiecare suflet, fiecare persoană, are o valoare unică și infinită. Nimeni nu este “inutil” sau “secundar” în planul divin. Această unitate se ține prin înțelepciunea divină, prin dragostea divină dar și prin contribuția omenească. Dumnezeu respectă prea mult creația Lui ca să ne facă niște automate, El cere conclucrarea noastră, contribuția noastră, care poate fi d multe feluri dar întotdeauna în dragoste, în dragostea ,” care nu cade niciodată”(Pavel,I Corintieni,13;8).

Într-o lume căzută și ai cărei conducători par să își fi pierdut mințile; o lume în care Îngerii sunt înlocuiți cu rachete balistice, în care persoana este schimbată în cifră, în care noțiunile fundamentale sunt pângărite, până și conceptul sfânt de familie, o lume în care tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu,nu avem altă opțiune decât să ne reîntoarcem la înțelegerile fundamentale, cele rostite de două mii de ani de Biserica Ortodoxă. Și să nu avem nici o îndoială: ”dacă Dumnezeu este pentru noi,cine va fi împotriva noastră”?(Pavel,Români 8;31)

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

10 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Îndemn

În zilele de 6 și 7 Octombrie,2018,Românii au fost chemați să voteze într-un referendum care avea drept scop definirea familiei ca unirea în dragoste între un bărbat și o femeie. Doar circa 20 % dintre cei cu drept de vot, circa trei milioane și jumătate dintre alegători, s-au prezentat la vot și în proporție de peste 90% au votat în favoarea familiei tradiționale, din veci. Dat fiind faptul că pentru a fi validat era nevoie ca minimum 30% dintre alegători să își exprime voința, referendumul este invalid, a eșuat.

Pentru Neamul Românesc aceasta reprezintă o înfrângere majoră,comparabilă cu ocuparea țării de trupele sovietice și de instalarea prin forță a comunismului. Asemenea dezastre au mai existat în istoria românească și în timp răul lor a trecut. A trecut cu suferință și cu sânge plătit de către un Neam, în esența lui, bun și generos. Câteva lucruri trebuiesc precizate.

În această împrejurare am văzut o clară confruntare între ceea ce este “bun” și ceea ce este “rău”, dezgustător, sinistru. În materie de bine și de adevăr criteriul “majorității” nu are nici o semnificație, nici una. Adevărul este o Persoană, aceiași care este și Calea și Viață. Că oameni, înzestrați cu liber arbitru, cu libertatea de a alege între “bine” și “rău, putem să facem orice opțiune, dar pentru ea vom da seama și în lumea asta și în cea viitoare. Este iarăși necesar să ne uităm cine a stat pentru “bine” și cine a stat pentru “rău”.

Pentru “bine” au stat în primul rând Biserica Ortodoxă Română, maica noastră a Românilor, prin Ierarhii, clerul și credincioșii ei. Toți au luptat din răsputeri, cu vorba și fapta, și de fapt toți cei care practică un minimal mod de viață creștin s-au dus la vot și au votat “da”. Între cei care au luptat pentru “bine” s-au aflat și cei mai buni dintre Românii din orice domeniu de activitate: scriitori, muncitori, țărani, oameni de cultură. Lor le-au stat în ajutor călugării Români de la Sihăstria și Neamț și până la Muntele Athos. Toți cei pomeniți au făcut tot ce le-a stat în putință să stăvilească răul și să apere sfințenia Familiei și Neamul Românesc. Toți cei pomeniți vor continua să facă ceea ce este bine și drept, fără șovăială și în duh de dragoste. Poruncile Bisericii, Trupul mistic al lui Hristos, nu sunt opționale pentru Ortodocși, sunt imperative. Iar Ortodocșii le vor urma.

Răului i-au stat parte forțe enorme. Forțe călăuzite de ideologia satanica a “globalismului”, a așa zisei “societăți deschise”, teoretizată de către Karl Popper și mânată în practică de către Soros Gyorgy. O ideologie care urmărește crearea “omului nou”; fără Credință, fără familie, fără Neam, fără morală; un număr biologic. În mod concret această sinistră lucrare satanică se face prin Organizațiile Ne Guvernamentale, toate oficine finanțate de Soros și eiusdem farinae, abominatia #rezist, asociația Accept (liga sodomită), și “imbecilii utili”, cei care dau crezare și împlinesc toate cerințele organizațiilor pomenite. Ei au avut și au de partea lor o “media” mercenara, fără morală și suflet. Toate cele pomenite, cheltuind o suma uriașă, cu mult mai mare decât cea alocată organizării referendumului, au răspândit otravă. Această otravă s-a făcut prin minciună (gen, ”este o manipulare”, ”vor sa îl scape pe Dragnea”, etc.), prin apeluri la boicotarea votului, prin insidioase apeluri în favoarea sodomiei. Un loc special în promovarea răului revine partidului “Uniunea Salvați România”. Acest partid al dezmatului moral este cel care, în unanimitate, a votat contra tinerii referendumului, un partid care a instigat și a fost vârf de lance la tot acest rău. În termini mai largi acest partid, alcătuit din neica-nimeni, feciori sau profitori ai unor parveniți, toți parte din „neamul prost” toți având eredități pestilentiale, membrii lui au fost “ierarhii” care, acuma două mii de ani, l-au condamnat pe Iisus. Ei sunt cei care au spus”sângele Lui pe noi și copiii nostri”, și ce au cerut vor avea iar și reprezentanții lui în Parlament vor avea un loc special în iad și răul pe care l-au promovat îi va vizită și pe ei și pe urmașii lor, căci”înfricoșător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”. Lor li s-au alăturat din răutate și prostie tot soiul de acrituri semi centenare, răzgâiate fără rușine, și inspaimantatoarea gloată fără glas si discernamant. Gloata care a cerut eliberarea lui Baraba. Cu riscul de a repeata, sunt convins că cei care au promovat eșecul referendumului vor fi vizitați de rău: ei și urmașii lor netrebnici. Urmările acestui rău comis vor trece la vremea hotărâtă de Dumnezeu. Dar și aici trebuie să subliniem câteva lucruri.

În primul rând trebuie limpede înțeles că în momentul de față, în Neamul Românesc, creștinii sunt o minoritate și o minoritate persecutată activ. Nu am îndoială că în foarte scurtă vreme vom fi chemați să ne mărturisim credința așa cum au făcut-o martirii și mărturisitorii din toate vremile, cu sânge. În momentul de față creștinii redevin “rămășița păstrată prin Har” de care vorbește Sfântul Pavel în Epistola către Romani.

Sfântul Pavel se referă la cele din vremea Sfântului Prooroc Ilie Tesvitul și la convorbirea ce a avut-o Proorocul cu Dumnezeu. Iată ce spune Proorocul: ”Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat și eu am rămas singur și ei caută să îmi ia sufletul/Dar ce-I spune dumnezeiescul răspuns?/Mi-am pus de o parte șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal./Deci tot așa în vremea de acum este o rămășiță aleasă prin har”(Sf.Pavel, Români 11,3-5)

Cei care au stat pentru bine reprezintă această “rămășiță aleasă prin har” a Neamului Românesc. Ei îi revine o obligație enormă: de a sta pentru Ortodoxie, Neam, familie,Tradiție. Fără încetare trebuie să propovăduiască binele, cu răbdare, cu dragoste, cu smerenie. Rezultatul acțiunii lor va fi văzut, căci puterea de contaminare a binelui este gigantic. Nu trebuie să avem frică sau îndoială. În vorbele Poetului: ”Înfrânt nu ești atunci când sângeri/nici ochii când în lacrimi ți-s/Adevăratele înfrângeri/sunt renunțările la vis.”

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

8 octombrie, 2018