Alexandrina Tulics

Boabe de grâu (Maxime)

Editura Stef, Iaşi, 2020

Puţini poeţi se încumetă să alcătuiască, din creaţiile proprii, o antologie de maxime şi aforisme proprii, pe teme religioase. Însă, acestea sunt chintesenţa gândirii spirituale care s-a perpetuat de-a lungul vremii şi ar trebui să fie luate în seamă, mai ales când sunt dăruite cu generozitate de o creatoare de Cuvânt bun şi ziditor de conştiinţe, cu o statură morală desăvârşită. Acestea constituie şi un bun prilej de relaxare şi de odihnă în spirit, în aceste vremuri tulburi şi confuze, de lepădare a valorilor şi lucrurilor esenţiale. Reîntoarcerea la aceste valori depinde doar de individ şi de dorinţa lui de a se depăşi, pentru a ajunge la ţintă.

Primul capitol se intitulează în chip semnificativ, „Calea înţeleaptă” şi este într-un fel, drumul pe care alegi să-l străbaţi întru desăvârşirea ta personală, dar şi a munci la edificarea altcuiva. Şi aici este munca mai interesantă. Dacă pe tine te cunoşti într-o oarecare măsură, cu altă persoană eşti abia la început şi trebuie s-o cunoşti, s-o cucereşti, să-i afli nevoinţele pentru a suplini, ceea ce-i lipseşte. Şi toate acestea la flacăra Duhului Sfânt, Cel care împarte darurile.

A căuta înţelepciunea precum regele Solomon în faţa lui Yahve, este cel mai bun lucru pe care omul îl poate face. Pentru că, degeaba ai de toate, dacă nu posezi măcar un dram de înţelepciune ca să ştii să alegi Binele în locul Răului, Virtutea în locul Viciului, ş.a. „Înțelepciunea este locomotiva care trage trenul vieţii” – susţine şi autoarea, care a avut-o, alegând să-şi adune, în locul averilor lumeşti, supuse ruginii şi moliilor, acele avuţii spirituale care nu pier niciodată. O dată cu formularea acestor maxime, autoarea transmite unele adevăruri care trebuie reţinute şi chiar practicate de orice creştin, pentru că: „Dacă nu este trăită, Biblia devine doar o carte lecturată”. A căuta şi a scoate la suprafaţă lumina, chiar şi în miez de întuneric este apanajul omului bun, creştinului adevărat.

Autoarea exultă virtuţile creştine: credinţa, speranţa, iubirea, smerenia, bunătatea, iertarea, evlavia, răbdarea, îngăduinţa, prietenia ş.c.l. Pentru fiecare ea are un buchet de gânduri alese, iscate direct din inimă. Unele maxime sunt definiţii pure, în câteva cuvinte sintetizând, ceea ce ele cuprind. Despre iubire, autoarea scrie: „Singurul punct de sprijin al omenirii este dragostea”. Există şi unele definiţii ale lui Dumnezeu inedite: „Dumnezeu este oxigenul sufletului”; „Sufletul are un singur vindecător-DUMNEZEU!”; „Omul fără Dumnezeu este șchiop, orb fără viață!”; „Dumnezeu este singura mamă a sufletelor noastre”; ş.a.       Alte definiţii: „Bucuria este oxigenul credinței”; „Aripile rugăciunilor sunt genunchii”; „Dărnicia este aritmetica cerească! Dăruiești și devii bogat!”;„Tăcerea este terapia înţelepciunii”; „Iertarea este mâna care nu dorește să se răzbune”; „Primăvara… o sărutare a împăcării anotimpurilor!”; „Rugăciunea este bumerangul care atinge cerul și se întoarce victorios că L-a văzut pe Dumnezeu!”; „Verbul-medicament? – Iartă!”;  „Gustoasă hrană este recunoștința!”; ”Omul care-L are pe Dumnezeu, are și pământul și cerul!”; „Bunătatea este pâinea ruptă în două iar tu iei bucata cea mică”; „Tăcerea este mierea creștinului înțelept”; „Coroana iubirii este smerenia”, etc.

Altele sunt de o frumuseţe, adâncime şi gingăşie negrăite: „Cheamă viorile cerului să-ți cânte dragostea de Dumnezeu”; „Prietenia este lacrima care plânge în rugă pentru tine când tu nu o mai poți face”; „Lacrimile mulțumirii sunt scara sufletului spre cer”;„Rugăciunea este singurul pod, pământ-cer”; „Dumnezeu este calendarul vieții mele pe pământ”; „Ascultarea de Dumnezeu este farmacia sufletului”; „Cerul se măsoară cu lacrimile și genunchii”; „Singura coroană care împodobește omul este smerenia în credință”; „Mama este mâna lui Dumnezeu uitată toată viața pe fața copiilor”; „Rugăciunea curăță impuritățile conștiinței”; „O singură dată s-a scris dragostea cu litere de sânge dumnezeiesc, în Golgota”.

Cartea Alexandrinei Tulics este un mic îndreptar de terapie divină. Dar şi de pedagogie şi psihologie care pot fi aplicate multor categorii de cititori. Ei se vor regăsi şi vor aprecia aceste cuvinte simple, aceste sintagme reuşite pentru viaţa lor. Dar, meritul incontestabil constă într-o sinteză veritabilă a experienţei şi înţelepciunii proprii, purtată prin enciclopedia aforistică universală. Ea a dorit să lase un semn despre viaţă, lume, univers, credinţă. Şi a reuşit un florilegiu splendid cu nestemate, cu nemuritoare păstrate la icoană laolaltă cu busuiocul şi apa sfinţită, sub ştergarele brodate de mâna măicuţei sau a bunicii, arhetipul hărniciei ţăranului român.

Scurte lecţii de viaţă, precum fulguraţiile care luminează o clipă, se aprind şi se sting, ca semnalele unui far în plină furtună care ghidează corăbiile să ajungă la ţărm şi să nu se sfărâme de stânci. Isus Cristos este stânca, de ea trebuie să ne agăţăm, la ea trebuie să ajungem să ne construim casa veşniciei pentru a nu cădea pradă vânturilor potrivnice.

Aforismul este hrana şi apa celui flămând şi însetat de lumină, de milostivire, de pace lăuntrică şi de împărtăşirea cu pâinea cuvântului şi apa vie a Duhului generos care, oricât ar fi împărţit, nu-şi împuţinează harurile. Drumul până aici a însemnat pregătire, documentare, experienţă, practicarea credinţei, lucrul cu semenii. Dar rezultatul e admirabil. Cu toţii suntem copiii lui Dumnezeu, cu toţii avem un loc special în braţele Mântuitorului. În braţele Sale încape întreaga omenire. Mini tabloluri adorabile se iscă sub pana autoarei cu adieri de sfinţenie. Le reţii pentru că sunt parte din viaţă. Te regăseşti în ele şi te bucuri, aşa cum te bucuri de întâlnirea cu un vechi prieten pe uliţa copilăriei. Ex. „Cântecele copilăriei, scoase din fonoteca în forma de inimă a mamei…”

Gânditorul, filozoful, în cazul Alexandrinei Tulics este întrecut de poetul cu acelaşi nume, prin frumuseţea imaginilor pe care le creează. Nici nu se putea altfel. Orice gândire, fără un pic de poezie, devine aridă, greu de înţeles şi, în cele din urmă, e respinsă. Autoarea a găsit astfel de modalităţi de comunicare, încât a găsit un limbaj adecvat, astfel ca, aforismele să dobândească un plus de farmec, un înţeles clar şi distinct, uşor accesibil, reuşind performanţa de a-şi găsi adepţi din toate mediile. De fiecare dată când întâlneşti o mostră de gândire care ţi se potriveşte, ai tendinţa să spui: „Cum de nu m-am gândit şi eu la asta?” Adevărul e că ne gândim, dar întârziem să formulăm o expresie care conţine această idee. Oricum, formulările aforistice ale autoarei ne sunt la îndemână, ori de câte ori dorim să ne lămurim de un lucru sau de mai multe.

Cartea aceasta are darul de a ne îmbogăţi cu adevăruri desluşite poetic, structurate şi grupate astfel încât să ne facem o idee generală asupra întregii existenţe, cosmice şi umane, din care Dumnezeu este elementul omniprezent. Fără El, nimic nu ar fi de înţeles, de acceptat, de îngăduit. Autoarea a inclus în volum şi anumite poveţe, îndemnuri, fără să cadă în didacticism, după propriul principiu: „Adună cu selecție, împarte cu discreție! Judecă în dreptul tău, în rest lasă-L pe Dumnezeu”: „Stai lângă Lumină, să-ți miroase sufletul a flori și roadă coaptă!”;„Lăsați copiii să se nască! Ei sunt reflexia stelelor pe pământ! Sunt stelele pământului!”; „Să nu faci noduri omului și drumului drept!”;”Întinde mâini de pâine să se înmulțească grâul!”;„Umilește-te sufletește când dăruiești că să-ți ajungă jertfa la tronul de milă al Tatălui ceresc”;”Ai grijă de partea ta exterioară ținând cont de cea interioară”; „Nu trece pe podul care e rupt, nu merge cu calul cu piciorul frânt și nu te însoți cu omul despărțit de prima nevastă”. Ea exultă virtuţile creştine, smerenia „Smerenia este cea mai frumoasă faţă a înţelepciunii”.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Măgăritarele spiritului” →

Alexandrina Tulics

„Splendori”

Editura Stef, Iași 2020

Cine altul decât artistul e un creator de splendori pe care le zămislește cu dragoste pentru că el nu creează doar pentru sine, ci spre împărtășire oamenilor. Fără dragoste de semeni, n-ar fi posibilă nici o creație, nici o zidire. Și nu ar fi păcat de tot efortul acestor lucrători în uzina de inefabil, fără beneficiarii îndrăgostiți de frumos, adevăr și bine, principalele categorii filosofice care trebuie să ne ghideze existența?

Călăuzită de acest ideal generos, Alexandrina Tulics a alcătuit acest compendiu de splendori lirice, comori de înțelepciune și frumusețe pe care sufletul, abia-abia le mai poate ține în frâu emoțiile, amintirile, sentimentele. Și dacă, din nefericire, un creator s-ar opri din lucrarea sa, absența cuvintelor ar fi atât de dureroasă încât, artrebui numaidecât înlocuită cu altceva „altceva,/ cu mult mai înalt”, care poartă numele primăverii” (A unsprezecea elegie)

Și ce ar putea fi, cu mult mai înalt decât poezia? Alexandrina Tulics nu concepe viața fără poezie, a demonostrat acest lucru în cărțile sale, credincioasele sale cărți, concepute din dragoste, din  blândețe, din dăruire, așa cum am menționat. Poemele sunt prietenii ei de credință, de suflet, de viață, rudele și cunoscuții, tovarășii de suferință și de fericire. Cred că ar fi neîntreg un poet care n-ar avea șansa de a-și manifesta simțămintele în acest fel. Pentru că în ele își află împlinite toate dorurile, toate visele, toate năzuințele, oricât ar părea ele de imposibile. Autoarea scrie o poezie de stare care transmite emoție autentică, răscolește amintiri, în care senzualitatea se împletește cu spiritualitatea.

    O iubire aproape de nestăpânit, o face să cânte cu frenezie natura, oamenii, bucuria comuniunii, în drumul său spre izvoare. La acestea, un mare ajutor îi vine din partea Credinței în Dumnezeu și în oameni: „Doamne, du-mă-n luna mai, în pârg de cireșe,/ desculță s-ating petale trecute…/ În altă lume de cele văzute,/ din crengi scuturate, căzute.// Du-mă-n poieni cu narcise,/ galben de aur solar;/ parfumate, de nimeni putând fi descrise./ Atinge-mi față, inima,/ cu miere-albine, să-i gust dulcele,/ așa să mă rog, îndrept spre Tine.// Ține-mă-n creanga vișinului sărutat la vie;/ Ea mi-a rămas podoabă sufletească,/ în gustul cuminte și dulce al copilăriei.// Atinge-mi suflarea când plâng ca frunzele în toamnă,/ Aur și aramă duse de vânt,/ … să le adoarmă.// Fă-mi vară-n îngheț,/ adu-mi căprioare,/ să m-aștepte din alergat,/ când mă-nvață drumul spre izvoare, curat” (Fă-mi, vară!)

Poezia Alexandrinei Tulics este nici clasică, nici modernă, are o textură aparte, cu elemente post moderniste, dar și cu fibre din poezia clasică. E ceva specific acestei autoare, care a ajutat-o să-și găsească un stil propriu, original, de neimitat. Deși plecată din meleagurile natale, poeta a păstrat în suflet „O rămurea, atât cât să-mi aduc aminte” (Adună-mi verile în palme). Acestea și încă alte bogății le poartă cu sine pe oriunde o poartă pașii prin lume: „… trimite-mi un colț de pâine de acasă,/ un coș cu mere și câteva nuci,/ de la portița dinspre apă,/ o rămurea, atât cât să-mi aduc aminte,/ de drumul care duce la fântână printre-uluci./ Adună-mi verile în palmă,/ suflă-le păpădiile-nspre mine,/ că… mi-e dor de tot ce este-n țara mea,/ ce m-a crescut cu doină și cu pâine./ Adună mure, șterge-le pe față,/ să semeni cum eram în copilărie,/ zburdalnică, fâșneață./ Îmbracă-te cu frunzele aruncate-nspre deal,/adună-le în mâini pe apucate…/ Încoronează-te cu frunzele de vie/ dar numai dintr-a mea,/ că ea… pe mine mă știe cel mai bine;/ în ea se poate ferici și alerga…//.

Câtă sensibilitate și câtă candoare a rămas în fiecare vers, numai cititorul poate să spună. Cel de bună credință, firește. Și totuși, poeta a plecat să cutreiere lumea cu un bagaj destul de consistent, făcându-și inima opaiț, ca să-i arate calea. Ea duce cu sine: un braț de stele, lacul liniștit din suflet, iubiri și aripi fericite: „o vioară,/ un fluier, un nai sau un cimpoi” pe care sufletul său le aude necontenit, „o doină și un joc de doi”, și absolut indispensabilă „stema țării mele”.

Se constată în cele mai recente volume de poezie, o perfecționare a mijloacelor de expresie, a stilului, eliberându-se de influențe din afară. Truda autoarei a dat rezultate excepționale, ajungând în prezent o voce distinctă în poezia actuală, cu inserții în gândirea și modul de exprimare mistico-religioasă. De altfel, pe Dumnezeu, nimeni nu i-l poate scoate din viață, din propriile cuvinte, din rugăciuni și implicit, din versuri. El este de neînlocuit. O încercare superbă de autoportret liric se află în poezia „Sunt” în care își expune și crezul artistic: „Sunt pasărea cu ochii ațintiți,/ Spre ceru-albastru, liniștit,/ Un cânt de bine-n bine, rugăciuni,/ Pe drumul pe care sunt pornit./ Sunt aripă s-ajung acolo,/ Unde mă cheamă nemurirea/ Și lacrima când nu mai pot zbura,/ Trăind în lenevire adormirea./ Sunt nor, de trebuie să plouă/ În casa celui nevăzut,/ Dornic de mai bine și de vară,/ Pe drumul secetei pe care-i istovit./ Sunt miel pentru iubiții mielușei în rugi,/ Acei ce și-ar dori afară-n parcuri să se joace,/ Să zburde c-altădată, alți copii,/ Da-n timpul de acum, nu se mai poate./ Sunt ciocârlie când mi-e dor de-acasă,/ Mă primenesc-n Psaltire, cartea cea aleasă,/ Sunt trandafir pe-un rug de foc,/ Sunt zbor spre-nalt, spre sfântul loc”.

Aflată „În țara unde ploile zâmbesc în rouă/ Iar secetele dor… dor…”, poeta  înnumără anii scurși de când „În bucurii am tresărit și-n suferință am plâns” (Zbor de cocor…) Cu toată distanța existentă gândul poetei a rămas la pădurea de acasă, care acum e siluită de străini: „Învăț să cânt la frunza pădurilor plecate,/ să mă fac una-n cânt de dorul lor;/ mă leg cu sufletul de cer să fie vindecate,/ când cerbii plâng amarnic, mugind cu dor…/ mă fac pădure, chiar de sunt doar rană,/ mă apropii de-al durerii, ciotul lor,/ și parcă nu mai am pe ce să mai pun mâna/ în țara mea, să leg rănile lor…/ Mi-e lacrimă neștearsă azi, pădurea,/ mi-e frică-n iarnă pentru ea…/ Parc-ar veni și peste min-securea,/ ce mi-a distrus… trimis la moarte… pădurea mea./ Adun frunziș de aur să îi pun pe rană./ Stropesc cu lacrima-mi de dor…/ Poate… va mai crește iar din plânsu-mi și-a ei rană:/ Pădurea mea, de care-mi este atât de dor…” (Lacrimi de dor).

Privirea lucidă asupra realităților contemporane o face pe autoare să-și manifeste indignarea în vers, pentru avuțiile țării care au fost jefuite de străini și de impostorii din țară: „Plâng după ploi, pădurile plecate de acasă,/Ar vrea să se găsească-n țarina strămoșească / Să cânte-n ele mierle, păsări de-orice neam/ Să fie mângâiate de frunzele pe ram.// Plâng cioturile-aruncate-n altă țară/ Ce doar securea simt/ Încât și lemnul se-nfioară,/ Visează c-ar veni voinicii să le scape/ De țară să le-aducă aproape, aproape…// Plâng cetini sfărâmate de-arșiță, suferință,/ De dorul tinerilor ce cântau în poienițe…/Gem cedrii aruncați de Iude-afară,/ Ar vrea să zboare înapoi în România/ ca pasărea în primăvară…//Plâng cioturile după cedrii aruncați în altă țară,/ Unde nimeni nu le cântă doine-n frunzișoară,/ Plâng ciutele, se uită dincolo de țară,/ Cu gândul la verdeață, hrana și iarba-n primăvară.//Plâng cedrii-un cântec strămoșesc,/ Despre eroi și neamul românesc,/ Își plimbă alinarea cu fața către Țară,/ Cu gândul că vor înverzi în România-n primăvară…” (Plâng cedrii-un cântec strămoșesc).

    Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Poetul – creator de Splendori” →