De-alungul istoriei, am constatat, că personalitățile care au gândit mai înainte de mentalitatea societății prezentului lor, au suferit diferite condamnări, sau le-au fost respinse, invențiile, descoperirile s-au ideile lor progresiste. De vină fiind inerția, anchilozarea în proiect, și nu în ultimul rând, neîncrederea în noile idei și invenții.
Exemple sunt multiple. Mai toate personalitățile istorice au fost, la timpul lor, respinse de societate, datorită anchilozării acesteia. Poate că și zicala, care a circulat și mai este prezentă printre noi, pe toate meridianele lumii, și în toate timpurile că: “nici-un înțelept nu-i profet în țara lui .“
Socrate, marele filosof s-a născut în dema ateniană Alopex, în anul 470 î.Hr. Tatăl său, Sophroniscus, a fost sculptor, iar mama, Phainarete, era moaşă – profesie la care Socrate a făcut adesea referire, comparând-o cu metoda lui filosofică, maieutica (din grecescul maieuo, „a aduce pe lume”).
De la tatăl său a deprins sculptura, fiind renumit ca autor al faimoasei lucrări în marmură Grațiile înveşmântate, expusă în Acropola din Atena, după cum ne relatează Diogene Laerţiu. A cultivat şi alte arte, precum muzica şi dansul, şi se spune chiar că l-ar fi ajutat pe Euripide la scrierea tragediilor.
Printre profesorii săi s-a numărat şi Anaxagora din Clazomene, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Antichităţii, de la care a învăţat şi Pericle.
O altă legătură spirituală – şi totodată legătură cu Misteriile – a stabilit-o în anul 440 î.Hr., când s-a întâlnit cu marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din Mantineea. Pericle o invitase la Atena să oficieze ceremoniile de purificare a orașului, atins pe atunci de o epidemie de ciumă. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie hotărâtoare pentru viața lui, căci preoteasa l-a iniţiat în misterele orfice ale lui Eros. Mai târziu, Platon a înfățișat momentul în dialogul său Banchetul, unde a inclus un fragment despre Diotima.
Socrate a avut două soții: pe Xantipa (din căsătoria cu ea s-a născut un fiu, Lamprocle) şi pe Myrtle, împreună cu care a avut doi fii, pe Sophroniscus şi pe Menexenus. Unii consideră că a fost căsătorit cu cele două femei în acelaşi timp, căci bigamia fusese legalizată la Atena, în vremuri de războaie frecvente, ca soluţie socială pentru văduvele și orfanii cetății. Se spune că temperamentul nestăpânit al Xantipei i-a pus la încercare lui Socrate, în numeroase ocazii, seninătatea filosofică.
Socrate a fost un soldat viteaz, participând la luptele de la Potideea, în 432 î.Hr., şi Amfipolis, în 422 î.Hr. Când atenienii s-au retras, se zice că el a mers cu spatele, ca să-şi poată înfrunta în continuare inamicul. În afară de plecările pe front, rareori a părăsit Atena. Se știe că a călătorit la Delphi, că a vizitat Corintul, iar în Samos s-a întâlnit cu fizicianul Arhelaus.
Strălucirea discursurilor lui Socrate şi admiraţia stârnită în rândurile concetăţenilor i-au atras invidia a două notabilităţi: Anitus, un bătrân oficial atenian şi Meletos, acolitul său mai tânăr; ofensaţi de ironia filosofului, cei doi l-au acuzat de impietate. Licon, oratorul, a prezentat pledoaria de acuzare, probabil redactată de sofistul Policrate sau chiar de Anitus, în calitate de reprezentant al meşteşugarilor şi magistraţilor poporului. Polieuctus a pronunţat sentinţa, condamnându-l la moarte sau la exil.
După ce David, viitorul rege al Israeluli, îl omoară pe Goliat, Abner, comandantul armatei Israelului îl aduce la Saul. Lui Saul îi place foarte mult de David. El îl face comandant în armata sa și îl aduce să locuiască în casa regală.
Mai târziu, când armata se întoarce de la bătălia împotriva filistenilor, femeile cântă: ‘Saul a omorât mii, dar David a omorât zeci de mii’. Deoarece lui David i se acordă mai multă onoare decât lui Saul, acesta devine invidios. Însă fiul lui Saul, Ionatan, nu este invidios. El îl iubește foarte mult pe David și David îl iubește la fel pe Ionatan. De aceea, cei doi își promit unul altuia că vor fi întotdeauna prieteni.David este un foarte bun cântăreț la harpă, iar lui Saul îi place muzica pe care o cântă el. Dar, într-o zi, invidia îl determină pe Saul să facă un lucru îngrozitor. În timp ce David cântă la harpă, Saul își ia sulița și o aruncă spre acesta, zicând: ‘Îl voi țintui pe David de perete’. Însă David se ferește și sulița nu-l atinge. Mai târziu, Saul ratează din nou să-l străpungă pe David cu sulița. Atunci David înțelege că trebuie să fie foarte prudent.
Îți amintești de promisiunea pe care a făcut-o Saul? El a zis că o va da pe fiica sa de soție celui care-l va omorî pe Goliat. Într-un târziu, Saul îi spune lui David că poate s-o ia de soție pe fiica sa Mical, dar mai întâi trebuie să omoare 100 de dușmani filisteni. Gândește-te! Saul speră de fapt că filistenii îl vor omorî pe David. Dar ei nu reușesc acest lucru, așa că Saul i-o dă de soție pe fiica sa lui David.Într-o zi, Saul îi spune lui Ionatan, precum și tuturor slujitorilor săi că vrea să-l omoare pe David. Însă Ionatan îi spune tatălui său: ‘Nu-i face nici un rău lui David. El nu ți-a făcut niciodată vreun rău. Dimpotrivă, tot ce-a făcut a fost de mare folos pentru tine. El și-a riscat viața atunci când l-a omorât pe Goliat și când ai văzut acest lucru, te-ai bucurat’.Saul ascultă de fiul său și promite că nu-i va face nici un rău lui David. David este adus înapoi și-i slujește lui Saul în casa sa, așa cum făcuse înainte. Într-o zi însă, în timp ce David cântă, Saul își aruncă din nou sulița spre David. David se ferește și sulița se înfige în perete. Este pentru a treia oară! David își dă seama acum că trebuie să fugă!În noaptea aceea, David se duce la el acasă. Dar Saul trimite câțiva oameni să-l omoare. Mical știe ce intenționează tatăl ei să facă. De aceea, ea îi spune soțului ei: ‘Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi mort’. În noaptea aceea, Mical îl ajută pe David să scape pe fereastră. Timp de aproape șapte ani, David trebuie să se ascundă dintr-un loc în altul ca să nu poată fi găsit de Saul ce intenționa să-l omoare.
Să ne aducem aminte, cu două mii de ani în urmă, de Iisus. Deci, cine a pretins Iisus că este? Cine ne spune Biblia că a fost El? În primul rând, haideţi să aruncăm o privire la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 10:30: “Eu şi Tatăl una suntem.” La prima vedere, această declaraţie nu pare o revendicare de a fi Dumnezeu. Totuşi, examinaţi care a fost reacţia evreilor la cuvintele lui Iisus: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru că eşti o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Evreii înţeleseseră faptul că Iisus declarase că El este Dumnezeu. În versetele următoare, Iisus nu şi-a retras niciodată vorbele prin a le spune evreilor că El nu ar fi Dumnezeu. Aceasta indică faptul că Iisus a spus adevărul cu privire la aceea că El era Dumnezeu, declarând “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Ioan 8:58 este un al exemplu în acest sens. Iisus a spus: “Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”. Din nou, ca răspuns, evreii au ridicat pietrele pentru a-L omori cu ele (Ioan 8:59). Anunţul lui Iisus cu privire la identitatea Sa prin expresia “Eu sunt” reprezintă o aplicaţie directă a Numelui lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Exod 3:14). De ce ar fi vrut evreii să Îl omoare cu pietre pe Iisus dacă El nu ar fi spus ceva despre care ei să fi crezut că este blasfemiator, în cazul acesta, să pretindă că este Dumnezeu?
Pentru gândirea Lui înaintată, așa cum se cunoaște, a fost răstignit, nu de romani ci de compatrioții Lui.
Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un paradox al istoriei omenirii – condamnarea celor care gândeau înaintea evoluției prezentului lor” →
Critica stilistică în jurnalism nu s-a prea folosit în lumea ziaristicii-în ordine diacronică- se înscrie în ceea ce în vremea din urmă a fost numită reacție antipozitivă în critica literară. Aceasta a apărut, alături de alte demersuri, ca expresie a nemulțumirii iritate față de metodele studiului literar dezvoltate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Factologia, istorismul limitat și exterior, scientismul cu modele împrumutate în special din secolul trecut, au generat și în istoria, critica stilului în journalism, și teoria literaturii reacții și inițiative de înnoire, desfășurate în numeroase direcții, așa cum sublinia Wellek, R. în Revolta împotriva pozitivizmului, în “Conceptele criticii, tradus în românește,” București, 1970, paginile 265-290.
Aspecte teoretico-metodologice