George Călinescu , s-a născut 19 iunie 1899, în București, a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). S-a afirmat și ca scriitori (Enigma Otiliei, Arca lui Noe, Cartea nunții etc)

Redăm mai jos etapele principale care au jalonat viața acestui mare cărturar.
Pe 19 iunie se naşte, la Spitalul Filantropia din Bucureşti, Gheorghe Vişan, cel care avea să devină cunoscut ca George Călinescu, fiul Mariei Vişan şi al lui Tache Căpitănescu.

1907 — La 17 martie soţii Constantin şi Maria Călinescu, născută Căpitănescu, îl adoptă pe Gheorghe Vişan, elev în clasa a doua primară. Familia se află la Iaşi. În acelaşi an moare tatăl adoptiv.

Primele două clase primare le face la Iaşi, la Colegiul Carol I.

1908 — În iunie, Maria Călinescu se mută la Bucureşti, în casa surorilor sale.

1910-1914 — Urmează gimnaziul „Dimitrie Cantemir”.

1914-1916 — Urmează secţia modernă a Liceului „Gh. Lazar”.

1916-1917 — Se refugiază la Iaşi, unde face în particular ultima clasă de liceu.

1918 — În octombrie trece bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Capitală.

1919 — Trimite primele versuri la „Sburătorul”. În octombrie se înscrie la Facultatea de filozofie şi litere, secţia filologie modernă a Universităţii din Bucureşti, iar în luna următoare se angajează ca subbibliotecar la biblioteca facultăţii.

1920 — Urmează cursurile de literatură română ţinute de Mihail Dragomirescu. Îl cunoaşte pe Ramiro Ortiz, titularul catedrei de limba şi literatura italiană a universităţii bucureştene.

Se angajează ca paleograf şi bibliotecar, ulterior ca arhivar la Arhivele Statului. Îşi dă demisia din postul de subbibliotecar. Debutează în publicistică în paginile ziarului „Dimineaţa”.

1921 — Semnează în revista „Roma” traducerea nuvelei Nastagio degli onesti din Decameronul lui Boccaccio. Participă la excursia organizată în Italia de Ramiro Ortiz, vizitând, în drum spre Roma, Istanbulul, Atena, Catania, Napoli. Colaborează la ziarul „Dacia”.

1923 — Apare romanul lui Giovanni Papini Un uomo finito, tradus de George Călinescu, cu o prefaţă a autorului, scrisă pentru această traducere.

Îşi trece examenul de licenţă şi devine profesor suplinitor la liceele „Gh. Şincai” şi „Matei Basarab” din Capitală. Renunţă la postul de arhivar.

1924 — Redactează, scriindu-le de fapt, numerele pe ianuarie, martie, iunie-iulie şi august ale revistei „Roma”.

Promovează examenul de capacitate la limbile italiană şi română şi devine profesor la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, prin ordin ministerial.

Obţine concediu de studii şi o bursă de doi ani pentru Şcoala Română din Roma, pe atunci de arheologie şi istorie. Frecventează biblioteca şcolii, a institutului De propaganda fide şi a Vaticanului. Ascultă cursurile lui Adolfo Venturi şi va vizita muzeele Renaşterii.

1925 — Publică în revista „Diplomatarium italicum” studiul Alcuni missionari catolici italiani nella Moldovia nei secoli XVII e XVIII, studiu tipărit apoi în volum de Academia Română în colaborare cu „Libreria di seienze e lettere” din Roma.

1926 — Se întoarce în ţară, unde este detaşat ca profesor de limba şi literatura italiană, la Liceul „Gh. Şincai” din Capitală. Frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu şi debutează în „Universul literar” (nr. 51) cu poezia Nova mihi apparuit Beatrix.

1927 — Îşi extinde colaborarea la diverse publicaţii: „Vremea” lui I. Valerian (unde scrie până în 1929, apoi, sporadic, în 1932 şi 1933), „Sinteza” (unde începe polemica cu Eugen Lovinescu, dusă intermitent, până la moartea acestuia, în diverse publicaţii), „Gândirea” (unde publică neregulat până în 1929), „Politica” (accidental, dar revine şi în 1928).

1928 — Colaborează la „Universul literar”, condus de Camil Petrescu, la revista „Opoziţia”, preia cronica literară a „Vieţii literare”, începe polemica cu revista „Kalende”, condusă de Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Şoimaru şi Şerban Cioculescu. Îşi ia în primire postul de la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, dar vine lunar în Bucureşti.

1929 — Se căsătoreşte cu Alice Vera Trifu, fiica lui Simion şi a Elisabetei Trifu din Bucureşti. Locuieşte până la sfârşitul anului la Timişoara. Este detaşat la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Capitală.

Colaborează cu studiul Valachia şi Moldavia în vechile periple italiene la volumul colectiv Omagiu lui Ramiro Ortiz.

1930 — Se transferă la catedra de italiană de la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Bucureşti.

Redactează revista „Roma” (unde publică intens până în 1932), scoate revista „Capricorn”, două numere, unde foloseşte prima oară pseudonimul Capricorn, începe să publice în „Vremea” un studiu despre Eugen Lovinescu, începe polemica cu „Gândirea”, colaborează întâmplător la „Vestul”.

Apare Altre notizie sui missionari catolici nei paesi romeni în acelaşi „Diplomatarium italicum”, publicat apoi în volum de Academia Română împreună cu „Libreria di scienze e lettere” din Roma.

1931 — Este numit profesor titular de limba italiană în învăţământul secundar şi comercial din Bucureşti. Colaboreaza la „Adevărul literar şi artistic”, ziarul „Cuvântul”, la „Viaţa românească”. Termină de scris Viaţa lui Mihai Eminescu şi începe s-o publice în foileton în ziarul „Mişcarea”.

1932 — Colaborează regulat la „Adevărul literar şi artistic” (până în 1939). Publică manuscrise eminesciene în „Adevărul literar şi artistic” ca şi în „Viaţa românească”, „România literară”. Tot în „România literară” publică un prim capitol al romanului intitulat iniţial Ursitoarele, numit ulterior Cartea nunţii. Apare Viaţa lui Mihai Eminescu.

La propunerea lui Garabet Ibraileanu este numit codirector la „Viaţa românească”, alături de Mihai Ralea. Este ales, la propunerea lui Al. Rosetti, membru în juriul pentru decernarea premiului Tekirghiol-Eforie, premiu ce va fi obţinut de Mircea Eliade pentru romanul Maitreyi.

1933 — Apare ultimul foileton al romanului în „România literară”. Apare, la „Editura Adevărul”, Cartea nunţii.

Începe polemica cu Camil Baltazar. Inaugurează, în „Adevărul literar şi artistic”, Cronica mizantropului, pe care o semnează la început Al., apoi Aristarc, pseudonim folosit frecvent până în 1947 şi, mai rar, până la sfârşitul vieţii. Iniţiază apariţia bilunară a „Vieţii româneşti”. Aici, ca şi în „Adevărul literar şi artistic”, publică fragmente din Opera lui Mihai Eminescu. Apare ediţia a doua la Viaţa lui Mihai Eminescu. Colaborează la numărul festiv al ziarului „Dimineaţa”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: George Călinescu-121 ani de la naștere” →