La 1 martie 1827, Beethoven era în al 57-lea an al vieții lui, țintuit la pat de o cruntă boală și nemulțumit de surzenia sa. Mai avea 26 de zile de trait. Suferința îi era alinată de prezența la căpătuiul său a unui băiețaș de 12 ani, micul Gerhard, nepotul Leonorei Breunning-Wegeler, marea iubire al combozitorului Imnului Bucuriei, inspiratoarea operei Fidelio.
Copilul adusese în ziua aceea un pachet de la poștă, pachet ce fusese trimis din Londra, de editorul Diabelli, un prieten admirator al lui Beethoven. Pachetul conținea între altele și o gravură veche, frumos înrămată, a casei din Rohrau, casa natală a lui Joseph Haydn. Privind curios și mulțumit fotografia, bolnavul a exclamat: ”Vezi tu Gerhard, cum a putut ca o casă așa de mica să adăpostească un om așa de mare ca Joseph Haydn… Acesta este unul din cei mai mari compozitori ai lumii, mi-a fost și mie profesor, l-am supărat și eu mult…îmi pare rău. Aveam pe atunci 22 de ani.
Eram un Vulcan al inspirației. Unele din lucrările mele au fost influențate de acest mare compozitor. Influența lui Haydn a fost în Elegie la moartea unui pudel, în Missa solemnis și chiar în Imnul Bucuriei din Simfonia mea pe care am numerotat-o cu IX. L-am supărat pe profesorul meu că, după un an jumate, m-am dus la compozitorul Albrechtsberger și apoi la Salieri. Haydn, mai târziu am aflat că a scris prințului elector Maximilian din Bonn să-mi acorde o bursă de 1000 de guldeni pe an, lăudându-mi compozițiile. Îmi pare și acum rău că am plecat de la orele lui Haydn.“
Ochii copilului priveau cu mirare pe cei ai bătrânului compozitor, a cărei lucrare Imnul Bucuriei este imnul Europei. Aceasta a fost adevărata părere a lui Beethoven asupra lui Haydn, în pragul asfințitului.
Construirea sistematică a logicii lui Aristotel este primul sistem complet de logică, în înțelesul că toate sensurile, care le descoperim în această disciplină, au fost puse de către Aristotel, filozoful care a rezolvat într-un fel această problemă. Din acest punct de vedere pe care o face Kant, când spune că, dela Aristotel, logica n-a mai făcut niciun pas și că nici n-ar fi putut să facă. Afirmația aceasta este falsă din punct de vedere al conținutului de adevăruri al logicii ca știință, dar este valabilă din punct de vedere al sistematicii logice. Despre logica lui Aristotel, se spune însă, anumite lucruri care nu sunt întotdeauna exacte. Primul este afirmația lui Kant. Aceasta nu poate fi exacta, pentru motivul că nu există sisteme definitive în nicio știință omenească, necum în logică, o preocupare a spiritului omenesc. O altă afirmație care s-a făcut, în legătură cu logica lui Aristotel, este că filosoful acesta grec ne-a dat un sistem de logică formală.
Aristotel definește logica drept un fel de știință a demonstrației.Ceea ce urmărește Aristotel în logică este drumul univoc și sigur în spre adevăr; este vechea problemă socratică, ce se continuă încă. Aristotel este cuprins în reacțiunea împotriva sofiștilor, care relativizează adevărul, pentru a-l transforma într- idee subiectivă, într-o problemă indiferentă.
Dacă luăm ca centrul logicii aristotelice adevărul și stăpânirea adevărului, această logică trebuie să fie o știință a demonstrației adevărului.El pune de fapt problema pe ambele laturi, latura psihologică a certitudinii, și latura logică, după cum înțelege el adevărul.
Conceptul de existență la Aristotel nu este din realitate, adică nu ontologic se pune pentru el problema conceptului. Conceptul nu are o existență în realitate, dar o existență care închide două elemente deosebite: el spune unui element „formă”, celuilalt „materie”. Însă, nici una dintre acestea nu sunt concepte., fiindcă acesta are o existență, dar nu înțeles ontologic, unitar și definitiv.
Întotdeauna când este vorba de materie, în Aristotel, el vorbește de formă și de materie. Dacă înțelegem prin materie ceva concret, pipăibil, cum se zice în greacă: Hyle, atunci ar trebui să deducem că orice existență care poate să fie gândită trebuie să conțină materie. Conceptul nu mai este pentru Aristotel o realitate care depășește și forma și materia, în îțelesul că nu există, ca materie, în pipăibil, ci o realitate care sintetizează forma și materia după o logică specială.
Ceea ce este interesant, pentru întreaga sistematică logică a lui Aristotel, este că el grupează toate considerațiile sale în jurul conceptului. Conceptul pentru Aristotel este în primul rând ceva despre care se poate afirma ceva, nu un lucru precis, nici nu are un nume propriu zis, adică nu are definiție care să-i creeze o realitate, măcar o imagine; pentru Aristotel conceptul este ceva.Continue reading „Al. Florin ŢENE: Conceptul de judecată în logica lui Aristotel”→
Volumul, “După ce-am mușcat din măr “ de Lucia Bibarț, apărut la Editura Napoca-Srar, Cluj-Napoca, 2020, iluminează prin înăuntru mitologia cu fascicolul de lucire al trăirilor sale, aducând într-un paralelism fericit simbolistica trecutului cu destinul autoarei, înflorind prezentul prin poezie.
Poeta abordează mitul Mărului lui Adam, într-o filozofie proprie, dar inspirată în umbra autorităţii şi prestigiului Bibliei.
Legenda nodului din gâtul bărbătesc e interesantă, între altele, pentru că atribuie mărului valoarea de simbol al ispitirii şi căderii omului în păcat. Ne putem, deci, întreba de ce tocmai mărul este considerat a fi fructul oprit, în condiţiile în care textul biblic nu specifică ce fel de fruct mănâncă Eva şi Adam, în grădina Edenului, la îndemnul viclean al şarpelui.
Dacă cercetăm Facerea, în special cap. 3, aflăm doar că primii oameni sunt izgoniţi de Dumnezeu din grădina sacră după ce încalcă porunca de a nu mânca din rodul unui pom aflat în mijlocul raiului.
Mai iscoditori decât Adam şi Eva, filologii s-au tot întrebat despre ce poame va fi fost vorba, iar botaniştii le-au ţinut hangul. Ceea ce ştim e că ebraicul tappûaḥ, însemnând când „pom” – Geneza 3: 6, când „măr (fruct)” – Proverbe 25:11, când „măr (copac)” – Ioil 1:12, a fost redat în Septuaginta prin grecescul mēlon, iar în Vulgata, prin latinescul malum. Identificarea realiilor denumite prin respectivele cuvinte, însă a iscat controverse cu privire la fructul păcatului originar. Fu caisă, portocală, măr, lămâie sau gutuie? Fost-au ochi care să vadă, n-a fost minte să priceapă!
În literatura lumii creştine, mărul devine emblema pomului cunoaşterii începând cu secolul al IV-lea. Filologii trag spuza pe turta lor şi speculează că asocierea mărului cu dorinţa adamică de a afla deosebirile dintre bine şi rău se va fi produs pe fondul discretului joc lingvistic instaurat între lat. mālum, cu valorile de sens: 1. „pom”, 2. „fruct” şi 3. „măr”, şi lat. malum, însemnând 1. „nenorocire”, 2. „suferinţă”, 3. „răutate”. Acest joc, întreţinut de omonimia generată prin calchierea gr. mēlon, a favorizat impunerea mărului ca simbol al fructului vestitor de moarte. De altfel, în tipicul medieval al picturii creştine occidentale, mărul e un laitmotiv al păcatului originar, după cum putem înţelege contemplând capodopera artistului flamand Hugo van der Goes, Căderea lui Adam (aprox. 1479). Începând cu secolul al XVI-lea, mari pictori renascentişti precum Albrecht Dürer sau Lucas Cranach consolidează un canon estetic în care mărul simbolizează malefica ispită şi tentaţia senzuală, noua conotaţie fiind pusă de istoricii artei pe seama familiarizării artiştilor din Renaştere cu mitologia clasică sau, ca să scurtăm vorba, cu mitica grădină a Hesperidelor în care s-ar fi aflat mere de aur dătătoare de viaţă veşnică. Unul dintre acele mere e vestitul măr al discordiei care a aprins, zice-se, războiul troian.
În acest context, Lucia Bibarț aduce în prezent simbolistica biblică, din Grădina Edenului în trăirile sale, în dorințele sufletești, dar și în cele carnale. Mă deștept/ felinesc-femeiește/în îmbrățișarea ta/carnal – sufletească,/atât de flămândă,/încât mă asimilează/ coastei tale./Până acum lipsă (Coasta ta). Ultimul vers subliniind un adevăr pe care îl simte poeta, practic este o chemare către Adamul său. Probabil și o speranță.
Honoré de Balzac s-a născut la 20 mai 1799, a fost romancier, critic literar, eseist, jurnalist și scriitor francez. El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și al romanului fantastic. Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, inițial publicat sub numele de “Le Dernier Chouan”, a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecție de romane și scurte povești cunoscută sub numele “La Comédie humaine”.
Datorită observației sale amănunțite despre detalii și reprezentării nefiltrate a societății, Balzac este considerat unul dintre fondatorii realismului în literatura europeană . [6] Este renumit pentru personajele sale multiple; chiar și personajele sale mai mici sunt complexe, ambigue moral și pe deplin umane. Obiectele neînsuflețite sunt de asemenea caracterizate de personaj; orașul Paris , fundal pentru o mare parte din scrierea sa, preia multe calități umane. Scrisul său a influențat mulți scriitori celebri, inclusiv romancierii Émile Zola , Charles Dickens , Gustave Flaubert și Henry James , cineastul François Truffaut , precum și filozofi importanți precum Friedrich Engels și Karl Marx . Multe dintre lucrările lui Balzac au fost făcute în filme și continuă să inspire alți scriitori.
Cititor entuziast și gânditor independent de când era copil, Balzac a avut probleme să se adapteze stilului de predare al școlii sale de liceu . Natura sa voită a provocat probleme de-a lungul vieții sale și i-a frustrat ambițiile de a reuși în lumea afacerilor. Când a terminat școala, Balzac a fost ucenic într-un cabinet de avocatură , dar a întors spatele studiului dreptului după ce a obosit inumanitatea și rutina banală. Înainte și în timpul carierei sale de scriitor, a încercat să fie editor, tipograf, om de afaceri, critic și politician; a eșuat în toate aceste eforturi. La Comédie Humaine reflectă dificultățile sale din viața reală și include scene din propria sa experiență.
Balzac a suferit probleme de sănătate de-a lungul vieții, probabil datorită programului său de scriere intens. Relația cu familia sa a fost adesea încordată de drama financiară și personală și a pierdut mai mult de un prieten din cauza recenziilor critice. În 1850, Balzac s-a căsătorit cu Ewelina Hańska , o aristocrat poloneză și cu dragostea lui de multă vreme; a murit la Paris cinci luni mai târziu.
Honoré de Balzac s-a născut într-o familie care prin industria și eforturile sale a aspirat să obțină respectabilitate. Tatăl său, născut Bernard-François Balssa, era unul dintre cei unsprezece copii dintr-o familie de artizani din Tarn , o regiune din sudul Franței. În 1760 a plecat spre Paris cu o monedă Louis în buzunar, intenționând să-și îmbunătățească poziția socială ; până în 1776 devenise secretar al Consiliului Regelui și francmason (și-a schimbat și numele în cel mai nobil sunet „Balzac”, fiul său adăugând ulterior – fără recunoaștere oficială – particula nobiliară : „ de ”). După Regatul Terorii (1793–94), François Balzac a fost trimis la Tours pentru a coordona proviziile pentru armată .
Mama lui Balzac, născută Anne-Charlotte-Laure Sallambier, provenea dintr-o familie de negustori din Paris. Bogăția familiei sale a fost un factor considerabil în meci: ea avea optsprezece ani la momentul nunții și François Balzac, cincizeci. După cum a explicat autorul și criticul literar Sir Victor Pritchett , „Cu siguranță a fost foarte conștient de faptul că i-a fost dată unui bătrân soț ca recompensă pentru serviciile sale profesionale unui prieten al familiei sale și că capitalul era de partea ei. . Nu era îndrăgostită de soțul ei „.
Honoré (numit după Saint-Honoré de Amiens , care este pomenit la 16 mai, cu patru zile înainte de ziua de naștere a lui Balzac) a fost de fapt al doilea copil născut în Balzac; cu exact un an înainte, Louis-Daniel se născuse, dar a trăit doar o lună. Surorile lui Honoré Laure și Laurence s-au născut în 1800 și 1802, iar fratele său mai mic Henry-François în 1807.
Ca un sugar Balzac a fost trimis la o asistentă umedă ; în anul următor i s-a alăturat sora sa Laure și au petrecut patru ani departe de casă. (Deși influenta carte a lui Jean-Jacques Rousseau a filosofului Genevan, Émile a convins multe mame ale vremii să-și alăpteze copiii, trimiterea bebelușilor la asistente umede era încă comună în clasele de mijloc și superioare.) Când copiii Balzac s-au întors acasă, au fost ținuți la o distanță înghețată de părinții lor, ceea ce a afectat autorul să fie semnificativ. Romanul său din 1835, Le Lys dans la vallée, prezintă o guvernantă crudă pe nume Miss Caroline, modelată după propria sa îngrijitoare.
La zece ani, Balzac a fost trimis la școala de gramaticăoratoriană din Vendôme , unde a studiat timp de șapte ani. Tatăl său, care a căutat să insufle aceeași etică de lucru greu care i-a câștigat stima societății, a acordat intenționat puțini bani cheltuitori băiatului. Acest lucru l-a făcut obiectul ridicolului printre colegii săi mult mai bogați.
Balzac a avut dificultăți în a se adapta stilului de învățare la școală. Drept urmare, el a fost trimis frecvent la „alcove”, o celulă de pedeapsă rezervată studenților neascultători. (Consilierul de la școală, când a fost întrebat mai târziu dacă și-a amintit de Honoré, a răspuns: „Țineți minte M. Balzac? Ar trebui să cred că o fac! Am avut onoarea să-l escortez în temniță de mai mult de o sută de ori!”) Totuși, singurul său timp i-a oferit băiatului o mare libertate de a citi fiecare carte care i-a venit în cale.
Balzac a lucrat aceste scene din copilărie – în timp ce făcea multe aspecte din viața sa și din viața celor din jurul său – în La Comédie humaine . Timpul său la Vendôme este reflectat în Louis Lambert , romanul său din 1832 despre un băiat tânăr care studiază la o școală de gramatică oratoriană la Vendôme. Naratorul spune: „A devorat cărți de orice fel, hrănind fără discriminare lucrări religioase, istorie și literatură, filozofie și fizică. Mi-a spus că a găsit încântare de nedescris în citirea dicționarelor din lipsa altor cărți.”
Balzac s-a îmbolnăvit adesea, determinând în sfârșit directorul să-și contacteze familia cu veștile despre „un fel de comă”. Când s-a întors acasă, bunica a spus: „ Voilà donc comme le collège nous renvoie les jolis que nous lui envoyons! ” („Uite cum academia le întoarce pe cele frumoase pe care le trimitem!”) Balzac însuși i-a fost atribuit starea lui de „congestie intelectuală”, dar limitarea sa extinsă în „alcove” a fost cu siguranță un factor. (Între timp, tatăl său scria un tratat cu privire la „mijloacele de prevenire a furturilor și crimelor și restabilirea bărbaților care îi comit un rol util în societate”, în care a adus disprețul închisorii ca formă de prevenire a criminalității. )
În 1814, familia Balzac s-a mutat la Paris, iar Honoré a fost trimisă la tutori și școli private pentru următorii doi ani și jumătate. Aceasta a fost o perioadă nefericită în viața sa, timp în care a încercat să se sinucidă pe un pod peste râul Loira .
În 1816, Balzac a intrat în Sorbona , unde a studiat sub trei profesori celebri: François Guizot , care ulterior va deveni prim-ministru , a fost profesor de istorie modernă; Abel-François Villemain , sosire recentă de la Collège Charlemagne , a ținut prelegeri despre literatura franceză și clasică; și, cel mai influent dintre toate, cursurile lui Victor Cousin despre filozofie i-au încurajat pe studenții săi să gândească independent.
După terminarea studiilor sale, Balzac a fost convins de tatăl său să-l urmeze în Lege; timp de trei ani s-a antrenat și a lucrat la biroul lui Victor Passez, un prieten de familie. În această perioadă, Balzac a început să înțeleagă înfăptuirile naturii umane. În romanul său, din 1840, Le Notaire , el a scris că un tânăr din profesia de avocatură vede „roțile uleioase ale fiecărei averi, rătăcirea hidoasă a moștenitorilor asupra cadavrelor încă reci, inima umană apucând Codul Penal”.
În 1819, Passez s-a oferit să-l facă pe Balzac urmașul său, dar ucenicul său a avut destul de mult Legea. El a disperat să fie „un funcționar, o mașină, un hack de școală de echitație, să mănânce și să bea și să doarmă la ore fixe. Ar trebui să fiu ca toți ceilalți. Și așa se numește viață, viața aceea la piatra de grind, făcând același lucru iar și iar …. Îmi este foame și nu se oferă nimic care să-mi potolească pofta de mâncare „. Și-a anunțat intenția de a deveni scriitor.
Pierderea acestei oportunități a provocat grave discordii în gospodăria Balzac, deși Honoré nu a fost respinsă în totalitate. În schimb, în aprilie 1819 i s-a permis să locuiască în capitala franceză – așa cum o descrie criticul englez George Saintsbury – „într-o haină mobilată în mod cel mai spartan, cu indemnizație de înfometare și o bătrână care să aibă grijă de el”, în timp ce restul familiei s-au mutat într-o casă de douăzeci de mile [32 km] în afara Parisului.
Primele eforturi literarePrimele eforturi literare
Primul proiect al lui Balzac a fost un libret pentru o operă comică numită Le Corsaire , bazată pe The Corsair deLord Byron . Dându-și seama că ar avea probleme să găsească un compozitor, totuși, el a apelat la alte urmăriri.
În 1820, Balzac a încheiat tragedia cu cinci acte Cromwell . Deși palide în comparație cu lucrările sale ulterioare, unii critici consideră că este un text de bună calitate. Când a terminat, Balzac a mers la Villeparisis și a citit întreaga lucrare familiei sale; erau neimpresi. A urmat acest efort începând (dar nu terminând niciodată) trei romane: Sténie , Falthurne și Corsino .
În 1821, Balzac l-a cunoscut pe întreprinzătorul Auguste Le Poitevin , care l-a convins pe autor să scrie nuvele, pe care Le Poitevin le va vinde apoi editorilor. Balzac a apelat rapid la lucrări mai lungi și până în 1826 scrisese nouă romane, toate publicate sub pseudonime și adesea produse în colaborare cu alți scriitori. De exemplu, romanul scandalos Vicaire des Ardennes (1822) – dat în evidență pentru relațiile sale aproape incestuoase și, mai neobișnuit, ale unui preot căsătorit – atribuit unui „Horace de Saint-Aubin”. Aceste cărți erau romane potboiler , concepute pentru a vinde rapid și pentru a titila publicul. În opinia lui Saintsbury, „sunt curioși, interesant, aproape enervant de răi”. Saintsbury indică faptul că Robert Louis Stevenson a încercat să-l descurajeze de la citirea acestor lucrări timpurii ale lui Balzac. Criticul american Samuel Rogers, însă, observă că „fără pregătirea pe care i-au oferit-o Balzac, în timp ce-și croia drum spre concepția sa matură a romanului și fără obiceiul pe care l-a format ca tânăr de a scrie sub presiune, se poate cu greu își imaginează producția sa La Comédie Humaine „. Biograful Graham Robb sugerează că, pe măsură ce a descoperit romanul, Balzac s-a descoperit.
Prea puțin s-a făcut, de-a lungul istoriei jurnalismului în țara noastră, despre o teorie de text în presa. Există puțin interes asupra exegezei de la procesul de creație către actul receptării și mai ales către investigarea produsului jurnalistic, înțeles ca structură specifică, actuală, dar efemeră și de interes imediat.
Într-un înțeles foarte larg și tradițional, avându-și locul său de drept în desfășurarea oricărui proces de cunoaștere, actul analizei decurge după principii cunoscute și descrise de multă vreme. În cadrul receptării estetice, momentul analitic echivalează cu o intervenție a unor facultăți intelectuale, interferate cu cele ale sensibilității într-un tot unitar, dar care, pe parcursul procesului receptării și în funcție de experiența și specializarea cititorului de presă, pot căpăta, la un moment dat, o pondere superioară. Prima impresie pe care o produce contactul cu lucrarea jurnalistică, impresie constituită dintr-o stare de curiozitate care apoi face loc treptat ivirii facultăților de înțelegere și de analiză. Pe măsură ce procesul receptării înțelegerii produsului jurnalistic se dezvoltă, atitudinea critică a spiritului crește în importanță, investigând elementele participante la structura produsului jurnalistic, în primul rând cele formale și apoi și cele de adâncime.
Termenul de analiză desemnează însă și o activitate critică de un tip special, având un statut bine delimitat. Analiza produsului jurnalistic este un act complementar al oricărui demers critic ce nu dorește să rămână în sfera abstractă a teoriei. Ea măsoară capacitatea cercetătorului produsului jurnalistic de a veni în contact direct cu faptul artistic, (fiindcă și jurnalismul este poartă), de a coborî pe terenul demonstrației practice. Rezultând în mod explicit sau implicit dintr-o anumită poziție estetică, analiza vrea să facă evidente aceste propoziții generale, să dovedească aderența științei la obiectul său. În general, analiza își presupune principiile ce o guvernează și în numele cărora se dezvoltă.
Două sunt principiile fundamentale pentru care critica jurnalistică înnoitoare se luptă timid în abordarea intrinsecă a faptului jurnalistic, considerând-o complementară- abordarea extrinsecă și înțelegerea lucrării jurnalistice ca structură, ca totalitate de elemente interelaționate, consecință direct a primei propoziții. Un reportaj, în măsura în care este un bun reportaj, e o unitate organică, în care toate elementele sunt vital întrepătrunse.
PE CALEA MĂNĂŞTUR
Volumul, “După ce-am mușcat din măr “ de Lucia Bibarț, apărut la Editura Napoca-Srar, Cluj-Napoca, 2020, iluminează prin înăuntru mitologia cu fascicolul de lucire al trăirilor sale, aducând într-un paralelism fericit simbolistica trecutului cu destinul autoarei, înflorind prezentul prin poezie.