Etichetă: Al. Florin ŢENE

Voichița Tulcan Macovei: Proza lui Al.Florin Țene ca mesaj social*

„Cred că o receptare corectă a unei opere literare presupune existența unui public atent și interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent și așezat pe baze solide de tradiție și profesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România ani în șir, în revistele dedicate respectivului domeniu. Astfel de situații sunt palme pe obrazul celor care își exercită liniștita somnolență pe pernele levantine ale paginilor cu cronici de artă. Mai adaug faptul că unele cronici sunt plătite de autori pentru a fi lăudați, iar în altele se plătesc polițe pentru lucruri de natură personală pe care, ca scriitor, le cunosc și mă interesează, numai ca iubitor de adevăr în cultură. Sper că e vorba de un mecanism de receptare culturală care va evolua în timp: are destul loc să se îmbunătățească”. (Al. Florin Țene – Autoritatea valorii morale)

Ni se pare esențial ceea ce afirmă dl Țene în articolul citat. Un element de care ar trebui să țină seama toți scriitorii, ori în ce țară ar crea! Trecând peste factorul „critică literară” care, s-a constat că, de regulă, este tendențioasă, supunându-se anumitor factori (nu dorim să-i numim), ce-i rămâne scriitorului? „Un public atent și interesat” de creația lui. Problemele sunt, totuși, mult mai ample și mai profunde, dar, adevărul este că scriitorul ar trebui să țină cont atunci când creează, de un anumit grup țintă căruia îi dedică propria creație!

Nu se întâmplă întotdeauna așa, deoarece scriitorul, în general, este pasionat de un anumit mesaj pe care, pur și simplu vrea să-l comunice.

Îmi aduc aminte că, imediat după Revoluția din 1989, Eugen Ionescu, reprezentatul absurdului, a fost întrebat ce anume a vrut să transmită prin ideea rinocenizării oamenilor din piesa „Rinocerii”. Maestrul a răspuns sincer: „Eu… nimic. Este problema cititorului să decodifice mesajul.”

Al. Florin Țene este, cu siguranță, un mare prozator al Literaturii Române. A scris 12 volume de proză scurtă și romane, altele decât cele din ciclul „Viața scriitorilor români între realitate și poveste|”. Mărturisirile autorului, reflecțiile și aducerile aminte despre anii în care spiritul său s-a deschis și s-a format spre literatură ca artă, vorbesc despre esența scriiturii sale. Al. Florin Țene nu s-a avântat niciodată către o „artă pentru artă” ci, mai degrabă, către o „artă cu tendință”. De fapt, uitându-ne în profunzime, dacă acceptăm că arta are un creator care așază în colțul creat „dorirea” sa, va trebui să acceptăm volens-nolens, tendința.

Așa s-a întâmplat și în cazul scriitorului Al. Florin Țene. Domnia sa mărturisește, de multe ori, care i-au fost izvoarele ce l-au format, modelele pe care le-a urmat și momentele existențiale ce și-au pus amprenta asupra gândirii sale ca viitor scriitor. Familia (părinții), școlile pe unde a umblat, dascălii, jurnaliștii de renume pe care i-a citit analizându-le ideile și mentalitatea, viața și opera lui Gib Mihăescu – evident, oamenii – românii pe care i-a iubit dintotdeauna, bibliotecile cu sursele lor inepuizabile. Dar, după cum subliniază, seva, ca om și artist, a rămas întreaga viață, orașul natal: Drăgășaniul (Cu picioarele desculțe pe prundișul unei străzi din Drăgășani)

La terminarea facultății, tânăr profesor repartizat în localitatea Tarna Mare (după modelul timpului), avea s-o întâlnească pe cea care îi va deveni soție, prietenă, mama a doi copii, tovarășa perfectă într-o viață de scriitor, ea însăși cu talent creator. „După absolvirea facultății, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la granița cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Țene, care era învățătoare acolo… la școala condusă de fratele ei, Ion. Ca o coincidență, soția mea își trăgea rădăcinile din Ușurei, un sat de lângă Drăgășani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureșeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur, când acest metal prețios era monitorizat de comuniști?! Țin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică și am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de tineri, plini de speranțe și vise. Era perioada când Poezia ținea de foame. Îmi amintesc…”.

„Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?” spusese, atât de nemuritor, Eminescu!

Scriitorul Al. Florin Țene nu a „lepădat” niciodată clipa. Toate trăirile care au constituit încărcătura sufletească și de idei se vor regăsi în operele sale.

Proza domnului Al Florin Țene conține romanele: „Răzbunarea Gemenelor”, „Un ocean de deșert”, „Inelul de iarbă”, „Geamănul din oglindă”, „Orbul din Muzeul Satului”, „Insula viscolului”, „Chipul din oglindă”, alături de volumele de proză scurtă „Vârcolacii” și „Pe când poezia ținea de foame” „Cărticica de dat în leagăn gândul”.

„Volumul «Un ocean de deșert» creează o remarcabilă saga a traiectoriei intelectualității românești, continuând seria «Chipul din oglindă», «Insula viscolului» și «Orbul din Muzeul Satului», «o frescă a societății românești din secolul XX, un secol al experiențelor umane triste, dureroase și ucigașe… » – după cum însuși autorul afirmă în paginile noii apariții editoriale”. (Mariana Cristescu)

Cititorii vor descoperi faptul că frumosul din proza domnului Al. Florin Țene întruchipează viața trăită de autor, conturează în cuvinte și imagini, valorile eterne ale vieții unui om, ale unei societăți. Iar aceste lucruri îl așază pe Al Florin Țene între prozatorii realiști ai literaturii noastre, mai exact în latura tradițională, proza oglindind în același timp, trăsăturile curentului proglobmodern. Dar, scriitoarea și cronicarul Voichița Pălăcean Vereș atrage atenția: „…așa cum ne-a obișnuit Al. Florin Țene, romanul său realist este ficțiune. Ficțiune pură, în ciuda faptului că, atras în universul artistic, cititorul are senzația, nu o dată, că realitatea obiectivă a invadat spațiul imaginarului și că recunoaște – camuflate sub masca eroilor din carte și în umbra narațiunilor semnate– persoane, întâmplări, dialoguri ce s-au petrecut cu adevărat… „

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Proza lui Al.Florin Țene ca mesaj social*” →

Voichița Tulcan Macovei: Al.Florin Țene și recuperările literare necesare. Scrieri prin care autorul reînvie personalitatea unor scriitori români*

Întrebat într-un interviu de către domnul Menuț Maximinian, asupra stării literaturii române de după anul 1989, comparativ cu anii epocii comuniste, domnul Al. Florin Țene răspunde că literatura exprimă epoca în care este creată, subliniind responsabil: „Este vai și amar dacă exprimă numai epoca respectivă”. Aceasta deoarece, adaugă domnia sa „Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om”.

Cu adevărat, oamenii de cultură cărora le pasă de starea literaturii române, sunt îngrijorați de structura și organizarea genurilor și a speciilor literare, de felul cum acestea au început să se transforme în perioada postmodernistă. Căci postmodernismul a fărâmițat valorile, de fapt quintesența adevăratelor specii și genuri literare.

Domnul Al. Florin Țene este cărturarul care cunoaște literatura română, o iubește și o respectă. Nu o dată și-a exprimat suferința pentru faptul că mari scriitori, ctitori de valori monumentale, începând din vechime și până în zilele de astăzi, au rămas într-un con de umbră, deoarece nu mai sunt cunoscuți, nu mai apar în manualele școlare sau în antologii, fiind înlocuiți cu „scriitorii care fac artă din orice”, fără a ține cont de calitatea spirituală sau de profunzimea unor idei.

Nu dorim să exemplificăm trăsăturile postmodernismului, detaliate chiar de ideologul mișcării și nici să aducem în față versuri sau proză din scriitorii existenți în manualele de română ale claselor a XI-a sau a XII-a de liceu. Timpul și istoria vor reașeza lucrurile în matca lor.

Meritoriu și exemplar ni se pare însă, în acest context, demersul domnului Al. Florin Țene de a reînvia chipuri importante, poveștile de viață, ale unor scriitori marcanți ai Istoriei Literaturii Române, revalorificând în același timp, arta lor de a crea. Însuși ne mărturisește într-o „motivație” la romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste” apărut în 2017: „Exista pe vremuri o colecție de popularizare a unor evenimente istorice sau a unor personalități, pe care, noi elevii, o citeam cu mare interes. (…). Acele romane ne atrăgeau prin felul de a aborda viața romanțată a scriitorilor, prin modul de a creiona atmosfera socială în care au trăit și, mai ales, felul cum zugrăveau realitatea, în contextul vieții acestora. Astfel, autorii acelor cărți ne făceau să trăim și să suferim alături de ilustrele lor personaje, iar pe nesimțite învățam viața și opera personalităților – «oameni vii» ai acelor romane. (…). Acesta este argumentul pentru care am început să abordez un ciclu de romane de acest gen, primul fiind «La braț cu Andromeda – viața scriitorului Gib I. Mihăescu între realitate și poveste», apărut în 2016, venind astfel în sprijinul tinerilor învățăcei, dar și pentru cititorii de toate vârstele”.

Mircea Daroși apreciază faptul că domnul Al. Florin Țene, în calitate de „cercetător-biograf” alege să recreeze povestea vieții unor scriitori cu o existență controversată, venind astfel în prelungirea documentelor literare existente până acum.

Deși, în esența sa, este un creator realist, prin aceste însemnări, dar și prin romanele propriu-zise din acest ciclu denumit de către autor „Vața scriitorilor între realitate și poveste”, Al. Florin Țene se dovedește a fi, în interiorul său sufletesc și un mare romantic, calitate pe care o vom întâlni, îndeosebi, în versurile domniei sale. Exemplificăm cu un scurt fragment din volumul „Romanța celui care s-a întors – Viața scriitorului Ion Minulescu între realitate și poveste”: „Primăvara a venit mai devreme în anul acela. Parcurile înverziseră și florile colorau aleile. Nu de puține ori, Minu le lua pe Claudia și pe Maria la plimbare prin parcurile bucureștene. Toată viața, poetul a purtat crucea dorului de Slatina, acolo unde și-a lăsat amintirile copilăriei, ale vieții «copilului de corcodușe». Când focul dorului cobora la inimă, se urca în tren și pleca de unul singur la Slatina să o vadă pe mama Alexandrina. Dar, înainte de a pleca, mai face o plimbare prin București, după care se așază la birou și își scrie impresiile, text pe care îl introduce în «Roșu, Galben și Albastru», carte pe care o publică la Editura Cultura Națională, în anul 1924”.

Se poate afirma, la doar câțiva ani de la începerea acestui tip de scrieri, că au deplin succes la public, indiferent de vârstă. Că paginile bine documentate, întrețesute cu aburul poveștilor unui timp de mult apus, atrag, făcându-l pe cititorul vremurilor noi, să stea în cumpănă, să reflecteze, dar și să compare oameni, epoci istorice, obiceiuri, instituții de învățământ, manifestări ale artei și literaturii. Întâlnim documente de epocă, scrisori ale unor personalități de altădată, descrieri ample de obiceiuri, peisaje și ținuturi românești sau ale țărilor pe unde au poposit scriitorii, colaborări cu autori străini. Cunoaștem felul în care „domnii” evocați ai literaturii noastre au materializat în viața lor, adevăratele valori umane: iubirea, familia, dragostea de țară. Astfel, cei care sunt interesați de mirajul vieții unor scriitori, precum Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Gib Mihăescu, vor găsi, cu siguranță, în romanele domnului Al Florin Țene, pagini fascinante, care te vor determina să analizezi ce anume înseamnă „frumosul în literatură”!

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Al.Florin Țene și recuperările literare necesare. Scrieri prin care autorul reînvie personalitatea unor scriitori români*” →

Voichița Tulcan Macovei despre conștiința critică a lui Al.Florin Țene despre valorile sistemului comunist*

MANIFEST ÎN ANUL CENTENARULUI

Oricât de mult s-ar strădui unii oameni să uite, să ascundă sau să se ascundă, istoria nu poate fi ștearsă cu buretele, deoarece din ea se trag toate sevele unei națiuni. Pe baza ei, vrem, nu vrem, conștient sau inconștient se creează viitorul. De aceea, credem că este important să întâlnim oameni de cultură care se întorc înspre un trecut atât de agitat precum perioada comunistă, insistând spre înțelegerea acestuia. Iar domnul Al. Florin Țene nu doar că se întoarce, dar chiar critică vehement, ia poziție față de atitudinile nedemne ale unor scriitori ce au pactizat cu comuniștii, spre a li se publica operele literare.

Face acest demers din convingeri patriotice, din dragoste și respect față de valori precum demnitate, adevăr, libertate, credință în Dumnezeu și morala neamului românesc.

Impresionează curajul și frumusețea spirituală a omului și scriitorului Alexandru Florin Țene. Numai aceste calități îl pot determina să afirme în anul 2018 că nu se sperie de nimic, „că este o stâncă, de neclintit. Toate necazurile prin care trece societatea românească se datorează faptului că nu s-a respectat punctul 8 de la Timișoara și propunerea mea din Manifestul publicat în anul Centenarului, care îi privește pe scriitorii colaboraționiști”. (Autoportret)

După ce este ales membru în Uniunea Scriitorilor din România, cel mai probabil, pentru că gândește altfel decât tendința majorității scriitorilor postmoderniști, este exclus pe motiv de plagiat. Evident că se apără de acuzație, ca oricare om care se respectă, dar, iubirea de litere, de literatură și de creație îl determină să urce noi culmi. Poate mai bune și mai interesante decât dacă ar fi rămas în USR. Pe tema plagiatului, scrie multe eseuri și studii, determinat fiind în interiorul său sufletesc să înțeleagă adevărul, până la ultima nuanță a conceptului: „Luându-și drept motto dictoanele «nimic nou sub soare» și «cărțile se fac din cărți», plagiatorul nu imită și nu dezvoltă, el reproduce; el nu citează, ci copiază, făcând confuzie între filiație, adică ideea și plagiatul propriu-zis, adică textul (spre deosebire de cei de azi, care doar mimează confuzia)”. (Considerații despre delațiune, furt și plagiat în lumea literară)

Critica regimului comunist totalitar considerat abuziv, a regimului securității și a turnătorilor acesteia au rămas pentru Al. Florin Țene o permanență a întregii existențe, atât în literatură cât și în viață. Din această cauză avea să sufere întreaga familie. „Tatăl meu este urmărit la serviciul său din Drăgășani, precum și în cadrul cenaclului literar «Gib Mihăescu» din localitate. Poetul Al. Florin Țene este perceput de sursele informative și de către ofițerii de securitate ca un personaj dușmănos orânduirii de partid și stat, care este corespondent al Radio «Rodna», indicativul pentru Radio «Europa Liberă”. Corespondența îi este urmărită și Securitatea ia măsuri operative de monitorizare permanentă. Este inclus în rândul scriitorilor periculoși pentru regimul ceaușist, pentru că a devenit corespondent al activității literare vâlcene și i se recitau poezii la secția culturală de la Radio «Moscova»“. (Ionuț Țene)

Sigur, toate acestea transmit multe lucruri generațiilor tinere…

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei despre conștiința critică a lui Al.Florin Țene despre valorile sistemului comunist*” →

Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *

Alexandru Florin Țene este cunoscut în spațiul cultural românesc și internațional ca un scriitor polivalent, „ctitor de cenacluri și președintele Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională înființată de acesta. În cei peste 50 de ani de activitate pe ogorul Literaturii Române a publicat mii de articole, reportaje, eseuri, critică literară, nuvele, romane și poezii. Numele său îl găsim pe zeci de volume, dovada unui talent vulcanic și spirit neliniștit”. (George Roca)

Credem că cele două trăsături de mai sus (talent vulcanic și spirit neliniștit) definesc traiectoria scriitorului Al. Florin Țene în spațiul literaturii! La acestea se mai adaugă, după părerea noastră, sinceritatea, respectul față de frumosul natural, în dauna celui artificial, dar și iubirea față de țară și neam, ultima reprezentând axa întregii sale creații.

Talentul vulcanic l-a propulsat și l-a menținut mereu în poziție de luptă pentru apărarea valorilor tradiționale, de fapt, a valorilor care țin și vor ține în echilibru un popor, o țară și o cultură. L-a ajutat să fie, mereu, model de gândire și atitudine în depășirea (evitarea) nonvalorilor, a creațiilor sau creatorilor ascunși sub falsitatea unor aparente valori.

Ni se pare importantă conștientizarea permanentă din partea autorului, a locului în care se poziționează în literatura română, a felului în care se raportează la „frumosul estetic” pe care îl promovează, dar și la confrații contemporani. „Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de acești «corifei» și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menționat aici, și de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei Literaturii Române Contemporane (I VI, 1926 1929), puțin mai știu. Așa că, dragi A mici vă avertizez cu cele spuse de Immanuel Kant: «Nu-mi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur»“. (Manifest în anul Centenarului)

A fi sincer a însemnat întotdeauna o calitate pentru unii și un defect pentru alții. Al. Florin Țene este sincer, după cum reiese din ceea ce scrie, în toate situațiile: în familie, în societate și… în artă!

Este un lucru rău acesta?

Noi zicem că, dimpotrivă!

Sinceritatea în lupta pentru apărarea adevărului e relevată în toate interviurile care i s-au luat de-a lungul anilor: Dan Dorin Mustață, Menuț Maximinian, Mariana Cristescu, George Roca. Când este întrebat care din genurile atât de diverse pe care le practică îi este mai aproape de suflet, Al. Florin Țene răspunde: „Este o întrebare dificilă. Dar voi răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are și valoare morală, într-o accepțiune mai largă a termenului. Poate nu servește eticii

sociale, dar creează ethos. Frumosul purifică, descătușează, chiar și atunci când este doar un strigăt de disperare… Îl exprimă ori pe om, ori divinitatea”. (George Roca)

În calitate de creator de frumos (autentic-natural), Al Florin Țene a folosit ca surse tematice pentru operele sale: casa patriarhală, locurile copilăriei și ale adolescenței, iubirea, familia, patria, credința omului în frumos, în valorile creștine. Toate aceste teme creează edificiul cultural-estetic al domnului Al. Florin Țene, pentru care se bate și pe care îl apără, deoarece știe că e valoros, știe că reprezintă un edificiu al românismului! Este dezideratul imprimat tuturor scriitorilor pe care îi păstorește: aceia din Liga Națională! „Prin înființarea Ligii Scriitorilor Români am urmărit să promovez scriitorii din România profundă și tainică, cei care în tăcere lucrează fără să iasă în față pe primele pagini ale publicațiilor, sau pe ecranele televizoarelor. Am urmărit să existe între noi o armonie colegială, dar de competiție, fiindcă, dând din coate, cum mai fac unii scriitori din US, înlăturând un coleg, crezând că va înainta astfel pe scara valorilor, se înșală. Numai Dumnezeu, timpul și istoria ne va judeca. Există o mișcare secretă a cărților pe rafturile bibliotecilor. Majoritatea din ele, cu trecerea anilor, trec pe rafturile din spate, acoperite de colbul uitării, chiar dacă autorii lor au dat din coate, lovind colegul pentru a ieși în față”.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *” →

Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești

Diversitatea stilurilor poeziei și a prozei noastre necesită o amplasare în zonele geografice ale spiritualității românești, ceea ce înseamnă identitate culturală, adică redescoperirea  unei îndelungate tradiții de gândire ajunsă să se exprime în chip original, prin operă. Analizând profund poezia cultă și proza scrisă în unele zone ale țării au sensibile deosebiri, ținând cont de spiritul poetului și al prozatorului influențat de tradițiile locale, geografia locului și folclorul zonei.

 Spiritul principiilor democratice ajută literatura  să-și regăsească rădăcinile și formele verificate de ordonare, astfel încât a vorbi de diversitate înseamnă, de la un punct încolo, a vorbi și despre identitate: o identitate în termenul specificului fiecărei zone din spațiul national, o artă, întemeiată pe tradiții specific zonei, interesată de mișcarea universală de idei și, deopotrivă, utilizând aceste documentări cu intenția de a se defini cu mai multă exactitate decât în alte vremi…

Diversitate  înseamnă a lăsa liber să vorbească sufletul poetului și prozatorului în ceea ce are eul inconfundabil, identitate-a propune, cu deosebire, ceea ce e capabil să exprime și să ajute creația locală și națională de valori. Acest proces conjugat redescoperă lumea românească în ansamblu și în dimensiunile ei fundamentale, adică în vremuri și zonă geografică. Se valorifică, la început, civilizația cu origini ancestrale și cu evoluție organică, adăugând la substanța inițială straturi noi de cultură, a căror contribuție la configurarea  unui spirit autohton e sigură.

În aceste condiții apare poezia originilor, a lumii daco-getice, resucitând, după documente, imaginea unor strămoși cu demnitate, apți de atitudini de gând, a căror conformație sufletească era senină și pură, dezvoltând un ireductibil spirit etic pe care îl respectau grecii și romanii. Acest substrat cultural, de unde ne vin valorile cele mai scumpe în ordinea morală a lumii, dintre ele, sentimentul vieții libere, independența, mai înainte de toate, se alătură, în această formula sufletească ideală, cu esențiala component folclorică, restituind o epocă literară de oralitate a  cărei valoare e deopotrivă aceea de Ev Mediu și de clasicism poporan.

Născut în Bârlad Cezar Ivănescu în poezia sa păstrează nostalgia dealurilor molcome. Municipiul Bârlad se situează, din punct de vedere geografic, aproape de intersecția paralelei de 46º latitudine nordică cu meridianul de 27º longitudine estică. În cadrul țării ocupă o poziție estică. În unitatea fizico-geografică a Podișului Moldovei, se situează în zona de contact dintre dealurile Fălciului la est și colinele Tutovei la vest. Este așezat pe valea consecventă a râului Bârlad (de unde a împrumutat și denumirea).

În zonă sunt mai multe văi în confluență: dinspre est valea Popeni, a Trestianei și a Jăravățului; dinspre nord văile Horoiata și Simila; din nord-vest râul Tutova și altele. De-a lungul văilor, din totdeauna, s-au organizat drumuri, permițând orașului bune legături cu așezările din preajmă și de la distanțe apreciabile: din valea Prutului, a Dunării de Jos, a râul Siretului. Analizând geneza localității, geograful Vintilă Mihăilescu apreciază Bârladul ca târg de vale tipic. Altitudinea maximă din aria urbană este de 172 m, iar cea minimă de 89 m.De aici vin lirica vizionară și adânc muzicală a poetului, din La baaad și Doină, ca și poezia limpezimilor simbolice și ritualistica lui Cezar Baltag din Madona din dud. Peisajul podișului Getic al Piteștiului unde s-a născut. Cezar Baltag a influențat vibrația eului în poezia sa.Municipiul Pitești este situat în partea central-sudică a României, între Carpații Meridionali și Dunăre, în nord-vestul regiunii istorice Muntenia. Orașul se află la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei, în punctul de intersecție al paralelei de 44°51’30” latitudine nordică cu meridianul de 24°52′ longitudine estică.

Municipiul Pitești se află la o altitudine de 250 m, la nivelul albiei minore a râului Argeș (sud), care urcă până la 356 m, în cartierul Trivale (vest). La nord-vest de terasa Trivale-Papucești se află cota de 373 m, iar la est de Valea Mare-Podgoria, cota de 406 m. În sectorul de vest-sud-vest al satului Mica, în comuna Bascov, se găsește cota de 439 m (Pădurea Bogdăneasa). Suprafața municipiului Pitești este de 11117,13 ha, 111,17 km², inclusiv parcul Trivale de 7000 ha (calculată în anul 2014)..În poeziile sale se simte aerul pe care l-a respirat la naștere. Până și păsările Piteștiului au o personalitate în orizontul unde soarele se rotește în timp ce prieteni dispar.

“Dezgheață-te, lume, dezgheață,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceață,
inima e tot mai departe.

Rotește-te, lume, rotește
și tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăsește
prietenii încep să dispară.”

Ioan Alexandru, cel din Vămile pustiei aduce aerul Ardealului cu nuanțe folclorice. Versurile  se decantează treptat și ajung să revigoreze un lirism de tradiție bizantină, care aplică mult din materia pe care cel puțin câteva secole de literatură românească o vehiculează în aspectul lor cult. Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990–1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992–1996. În legislatura 1990–1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia. Topa Mică, unde s-a născut poetul în maghiară se numea Pusztatopa, și în germană Kleinbun, este un sat în comuna Sânpaul din județul Cluj, Transilvania, România. Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate, saramura fiind întrebuințată din vechi timpuri de către localnici.

“Se schimba frunzele-n paduri
Crestetul verde-ncepe sa paleasca
Se-ntâmpla-n vietuirea tuturor
Un fel de împacare nelumeasca”(6 August )

Se spune că prima bulă de aer pe care o respire pruncul la naștere, viitorul poet, îl vace să-și amintească în versuri de locurile natale, chiar să se întoarcă mereu la locurile natale.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești” →

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică

Meditație asupra celor trei volume “ Sapienticele“ de dr.Augustin Ostace

         Arta reprezintă o modalitate de cunoaștere a realității, a vieții materiale și spirituale, având prin aceasta o funcție cognitivă marcată. Insist prin faptul că scriitorii, oamenii de artă trebuie să cunoască viața pentru a pătrunde cât mai adânc în ea, pentru a trasmite celor ce o receptează o imagine cât mai adecvată, ajutându-i și pe ei să înțeleagă mai bine realitatea prezentă sau trecută, exterioară sau interioară. Noțiunile de adevăr artistic, veridicitate, realism sunt folosite drept criterii de apreciere în judecata de valoare, măsurând astfel totodată importanța funcției sociale a artei, cea de a înrâuri asupra oamenilor într-un sens determinat.

            Nu se mai poate vorbi oare de reflectare în cazul operei de artă? Dacă ne mărginim la copierea plată a realității, dacă ne îndreptăm doar asupra laturii exterioare și superficiale a lucrurilor nu este de mirare ca rezultatele artistice să fie slabe, iar termenul însuși să fie compromis.

            Aceste gânduri mi-au venit citind volumul unu “Sapienticele “ de Augustin Ostece , făcând parte din vastul ciclu “Era sitemelor filozofice- Filozofia Literaturii/ wiii.43” care cuprinde o paletă policromă de poeme având obsesiv întrebarea “De unde vii, tu?/Tu! Specie stacojie//Purtat[-n oscilantul mers/ De dreapta `natomie!… “ Încă de la început autorul în prefață specifică că întreg volumul este o încercare poeto-filozofic? Întrebare sub care se desfășoară toate poemele despre Sapiens,”la cub și la pătrat “, în toate ipostazele pune întrebarea și răspunde “Eliberat methanogenic “, ipostaziere  ce duce la “ trăitoare gânduri…“. Micropoemele sunt concentrații de întrebări și răspunsuri în ultimele versuri conținând explicații despre “Ființa indirectă “ din “Marea Poezie a Culturii. “ Descoperim în volum și, chiar, poeme fluviu în care se încearcă un răspuns la obsesiva întrebare prin răspunsul “Eredității de caractere dobândite.. “ Poemele sunt încărcate de neologisme din tehnică, medicină, antropologie, biologie etc, etc. prin care se încearcă să construiască o biografie a omului.Aceași situație o găsim și în volumul II și III, unde descoperim întrebarea “Încotro, Sapiens?/Tu! “

            “Sapienticele “ lui Augustin Ostace îmi aduce aminte de “Ponticele “ lui Ovidiu, autorul Sapienticelor este exilat în Germania modernă pe  când Ovidiu a fost exilat în sălbaticul Tomis. Dacă pentru Ovidiu exilul a fost prilejul involuntar al unei astfel de instauratio. A devenit prin Pontice, mai degrabă fără voia lui, cauza primă și imaginea eternă a unei poezii a exilului, a înstrăinării, a despărțirii brutale și definitive de un topos originar și paradiziac. E drept, Ovidiu încercase la începuturile lui lirice, în poezia erotică, o anume inovare în raport cu tradiția – în Ars amatoria, pentru în­tîia oară în istoria poeziei latine, un mare poet cînta programatic nu atît marile doamne ale curții, nici măcar curtezanele de lux, ci de-a dreptul fetele și femeile plebei, declarîndu-se poet al celor săraci, fiindcă pe ei îi iubește: „Pauperibus vates ego sum, quia pauper amavi“. (Acest quia pauper amavi va fi preluat peste nouăsprezece secole, ca titlu al unui important ciclu de poeme din 1919, de către Ezra Pound – în pseudotraducerile lui din Girart Bornello, Guilhem de Peitieu, Cerclamon și alți trubaduri și jongleri, de asemenea rapsozi și practicanți ai unei iubiri a marginalilor.) Pentru Augustin Ostace autoexilarea este o modalitate de a explora sistemele filozofice prin întrebări privind evoluția omului, al rolului acestuia pe pământ, în “Visatele plaiuri, robitoare minuni… “ În cele trei volume ale lui Augustin Ostace n-a uitat că de fapt în cazul artei este vorba de o reflectare sui-generis, că specificitatea ei este sensibil marcată de caracterul ei complex și indirect.

            Poemele lui Augustin Ostace ne dezvăluie un creator frământat de multe feluri de neliniști. Acestea vin din ce a ce ochiul conștiinței cercetează în adâncul provenienței faptelor de-alungul mileniilor. Dar, considerate în substanța lor ultimă, acestea sunt altoite toate pe instictul de conservare al animalului.Toate sunt forme variate la nesfârșit ale fricii și dorinței de a afla adevărul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică” →

Al. Florin ŢENE: Ce nu ne spune oficial Istoria Literaturii Române

Motto:

,,Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.“

Andrei Pleșu

 

            Se spune că dacă spui adevărul, ești pe jumătate iertat. sau adevărul este lumina conştiinţei noastre, atunci , se pune întrebarea de ce acei istorici literari care au scris istoriile literaturii române nu au mers până la capăt cu adevărul despre scriitori? Unde este lumina conștiinței lor? Nu au conștiință? Ei n-au cunoscut că atunci când minciuna ne uneşte, adevărul ne desparte?

            Aceste întrebări retorice mă urmăresc și încerc, în rândurile ce urmează, să dau vălul neadevărului la o parte și să îndrept fascicolul de lumină asupra unor portrete de scriitori, ale căror riduri au fost  ascunse de istoriile literaturii noastre.

            Vasile Alecsandri scria la moartea iubitei sale Elena Negri: “Tu, care ești pierdută în neagra veșniciei,/Stea dulce și iubită a sufletului meu “. Scrisorile rămase, mă fac să confirm că între cei doi a fost o iubire la prima vedere.Au făcut, chiar, planuri de căsătorie, dar tuberculoza a tinerei feme ii-a împiedicat să se căsătorească. În Veneția, unde Elena se dusese în urma recomandării medicilor, iubirea dintre cei doi se aprinsese în lungi nopți de dragoste.

            Starea sănătății Elenei agravându-se, fratele ei Costache Negri și Alecsandri au luat hotărârea s-o aducă în acasă, în Moldova. Astfel a fost urcată pe un vapor, dar tânăra femeie moare în timpul călătoriei în brațele poetului.

            După 12 ani de la trecerea în eternitate a Elenei Negri, iubita lui Alecsandri, acesta, chiar dacă era căsătorit cu o altă femeie, și convins că Elena i-a fost ursita, scrie poezia”Ursita mea “, semnul unei mari iubiri pierdute:

„Într-un castel, departe,
Din ceruri avui parte
Să văd un îngerel.

Mult trist era castelul!
Mult vesel îngerelul,
Mult gingaș, tinerel!

Avea cerești blândețe,
Pe frunte-i dulci albețe,
În ochii-i dulce foc,

Ș-o tainică zâmbire,
Ș-un suflet cu iubire,
Ș-o soartă cu noroc.

Eram eu încă june…
Acea scumpă minune
Era ursita mea!

Așa avui eu parte
Într-un castel, departe,
A mă-ntâlni cu ea.

Într-un palat, pe mare,
Într-un oraș, ce pare
Din valuri răsărit,

Departe de-a mea țară,
În urmă văzui iară
Ursita ce-am iubit.

Ș-acolo, fără frică,
Pe Mare-Adriatică
Gondola ne-a primblat,

Și-n leagăn de iubire,
Pierdut în fericire,
Tot sufletul i-am dat!

Pe soare și pe lună.
Cu mine împreună
A fost ursita mea…

Așa avui eu parte,
Într-un palat, departe,
A mă iubi cu ea!

*

Iubitu-ne-am în lume,
Plutind pe-a mării spume,
Călcând pe verde plai,

Și, lumii dând uitare,
Cu-o lungă sărutare,
Trecut-am lin prin rai,

Dar într-o noapte lină
O palidă lumină
Se stinse în eter,

Și îngeru-mi cu jale,
Zburând pe-a stelei cale,
Se-ntoarse iar în cer.

Eram atunci pe mare…
În dulcea-i legănare
Muri ursita mea!

Așa avui eu parte
A sta în veci departe
Ș-a plânge după ea!

1859, Malta

Ion Creangă care a trăit între anii 1837-1889, era înalt, avea 1, 91 m, încă subțirel, având fața prelungă împodobită cu o mustață fină și bărbuță îngrijită, tunsă cu grijă, avea ochii pătrunzători și sprâncene stufoase. Era jovial și puțin șiret. În 1859 își găsește soață într-o fetiță de numai 15 ani, era fata cea mare a părintelui Grigoriu de la biserica “Patruzeci de Sfinți “ din Iași. După un an de la nuntă se naște un băiat pe care l-au botezat Constantin. În 1867 soția îl părăsește pentru faptul că Scriitorul o bătea, Creangă fiind adeptul ideii că “femeia nebătută e ca moartea neferecată. “Acesta a fost exclus din învățământ și catarisit, alungat din rândul clerului, pentru că a împușcat păsări de pe turla bisericii.

În această situație ingrate, Creangă primește aprobarea de a deschide un debit de tutun pe strada Primăriei din Iași, pe care mai târziu îl administrează fratele său Zahei.

La 48 de ani, din 1885, trăiește cu maica Evghenia Costache, “tânără și sprințară “. Din idila lor de dragoste s-a născut un băiat, botezat Valeriu, care a trait doar 15 ani.

În 1889 de Anul Nou Ion Creangă moare, în tutungeria sa, răpus de epilepsie și de tristețea ce-l măcina după moartea prietenului său Mihai Eminescu. Boala epileptic a moștenit-o de la mama sa, boală care i-a dat bătăi de cap în ultimii ani de viață când bea.

Alexandru Odobescu o minte strălucită a secolului XIX s-a îndrăgostit de o femeie cu 30 de ani mai tânără de cât el, care avea 60 de ani, în perioada când ajunsese cunoscut ca scriitor, arheolog, om politic și membru plin al Academiei Române. Soția sa observând acest lucru îi propune amantei să se căsătorească cu Odobescu, dar această tânără femeie refuză, respingând propunerea.Bolnav de gută, Odobescu dezamăgit de viață se sinucide cu o supradoză de morfină.

Duiliu Zamfirescu autorul romanelor de succes”Viața la țară”, ” Tănase Scatiu”, ”În război”, ” Întreptări” și ”Anna”,  în tinerețe a fost un mare cuceritor, un dendi urmărit de multe femei, fiind privit cu mult interes. La început a fost avocet și ziarist, apoi a intrat în diplomație, fiind numit secretar de legație la Roma timp de 18 ani.Aici se căsătorește cu italianca Henriette Allievi cu care are trei copii.Puțini cunosc faptul că Duiliu Zamfirescu a fost un bun spadasin, fiind poreclit Aurelis Superbus. Acesta a avut cinci dueluri din diferite motive și neînțelegeri. În acest domeniu a fost moștenit de fiul său Lazăr care în urma unui duel a murit la numai 25 de ani.

 Șt.O Iosif care a trait între anii 1875-1913 a fost un poet de succes, fiind un părbat frumos, considerat de lumea scriitoricească urmașul lui Eminescu.O perioadă lucrează la Biblioteca Fundației Regale, perioadă în care o cunoaște pe studenta Natalia Negru. În 1904 se căsătoresc și au o fetiță Corina. Natalia este dezamăgită de mariajul cu visătorul Iosif. Trăiau în sărăcie, în mizerie și în lipsă de higenă. Nu-i plăcea lui Natalia viața lui de boem.

Poetul Dimitrie Anghel, prietenul de nedespărțit al lui Iosif cu care au scris împreună sub pseudonimul A. Mirea un volum de poezii,intitulat”Caleidoscopul lui A.Mirea “ în 1908, îi face curte Nataliei, devenind amanți. În 1911 familia Iosif divorțează.Bolnav de sifilis și alcolic fiind, Iosif moare în 1913 la numai 38 de ani în urma unei crize cerebrale. Moartea lui provoacă un șoc în lumea românească.A publicat cărțile:Versuri (1897),Patriarhale (1901),Romanțe din Heine (1901),Poezii (1902),Din zile mari (1905), Credințe (1905), Cântece (1912).Cântec de primăvară.

Dimitrie Anghel născut în 1872 a fost supranumit de critici”poetul florilor “, fiindcă îm 1905 a scris și publicat volumul “În grădină “. A fost cel mai bun prieten al lui Șt.O Iosif, căruia i-a luat nevasta.S-a căsătorit cu Natalia Negru în 1911, după ce aceasta a divorțat de St.O Iosif.Acest mariaj a creat în jurul celor doi soți o atmosferă ostilă în rândul societății  și mai ales de scriitori.După căsătorie între cei doi se naște sentimental geloziei. Natalia Negru amenințându-l pe Anghel că divorțează, acesta scoate pistolul și trage.Glonțul ricoșează și o lovește pe femeie. Poetul văzând mult sânge, crezând că a omorât-o, îți fisează țeava pistolului în dreptul inimii și se sinucide.Moare la spital în noiembrie 1914.Natalia își revine, rana fiind superficială. A debutat editorial cu Traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: Legenda funigeilor (poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireșul lui Lucullus (proză). A mai scris și alte volume de proză, între care amintim doar câteva: Povestea celor necăjiți (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieții(1912), Steluța. George Călinescu scria despre acesta:„Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii și întărită prin anume urmări ale romantismului și parnasianismului din Occident. Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională și revoluționară. Fără ea nu s-ar înțelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistematizează maniera angheliană.”

Mihai Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880, Pașcani, Principatele Unite– decedat. 19 octombrie 1961 la Vânători-Neamț, Republica Populară Română).A fost mason, inițiat la Iași în 1927, folosind acest fapt ca o afacere, lucru care a nemulțumit masoneria și astfel a fost exclus. În anul 1945 a pactizat cu rușii, publicând articolul “Lumina vine de la răsărit “, în care își arată obediența față de Iosiv Stalin.Publică romanul “Mitrea Cocor “ în care face apologia împărțirii pămânurilor la țărani și colectivizarea.Fiind pus președintele Marii Adunări Naționale condamnă la moarte țărani care nu doresc să se înscrie în întovărășire. A adus nenumărate servii sovieticilor. A fost medaliat de comuniști, omagiat în timpul vieții, supraonorat, a fost numit un bun al întregului bloc sovietic. Cărți ce-l compromit: Lumina vine de la Răsărit, reportaje din URSS (1945), Păuna mică (1948),Mitrea Cocor (1949), Mărturisiri (1960).

Liviu Rebreanu (1885-1944 ), Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată „primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național „Liviu Rebreanu”), unde a urmat încă trei clase.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întâia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Gimnaziul din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția de eminent..

A scris următoarele cărți: Proștii (1910), Catastrofa (1921), Norocul (1921), Cuibul visurilor (1927), Cântecul lebedei (1927), Ițic Ștrul, dezertor (1932),,Ion (1920), Crăișorul (1929), Răscoala (1933),Gorila (1938), Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Jar (1934).

            Liviu Rebreanu moare la 1 septembrie 1944 la Valea mare, județul Argeș unde avea o proprietate.Fiind jefuit de un grup de soldați ruși, scriitorul a fost împușcat de aceștia.Deoarece, deja România era ocupată de Armata Roșie, nu s-a mai putea publica în acea perioadă adevărata moarte a scriitorului. Oficial, iată cum s-a scris în Istoria Literaturii: la 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

O altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un soldat rus care asigura un baraj.

            George Topârceanu  s-a născut in București la data de 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena „, amândoi originari din părțile Sibiului.

Începe școala primară la București intre anii 1893 – 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava (1898 – 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile..

Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public .

Este poetul care a scris celebrele parodii după mari poeți.A scris celebra “Baladă a bășinii”

Ati vazut prea bine ca la consultatii
Doctorii te-ntreaba despre emanatii.
Vor sa stie totul: abundenta, faze,
Unii le zic „vânturi”, altii le zic „gaze”.

Dar sa nu va mire daca medicina
Studiaza astazi foarte mult „basina”.
Fiindca, biologic, pentru toti e clar,
A basi e-un lucru foarte necesar.

Toata lumea bese, asta-i axioma
Nu intereseazã sunet sau aroma.
În privinta asta toti sântem la fel

Floarea nobilimii, preoti, printi, printese,
Papa de la Roma bese si iar bese.
Îns-o chestiune trebuie-nteleasa
Fiecare bese, dar la el acasa!

Fara martori merge, tare sau încet,
Nimeni nu-ti dicteaza sa te besi discret.
Vrei rafale scurte sau prelungi sa sune
Treaba ta, esti liber, poti sa faci si spume!

Si chiar daca nimeni nu-ti sta împrejur,
Poti sa besi în lege, pâna pici in cur.
Eticheta cere, însa, sa fii pudic
Bunul simt pretinde sa nu besi în public.

Ce-ar fi, bunaoara, s-auzi pe cutare
C-a basit in public doamna nu-stiu-care
Sau ca domnisoara, profesoara X,
S-a basit în clasa, ieri la 9 fix?

Cum ar fi privite, sau calificate,
Ar mai fi prestigiu, autoritate?
Cine le-ar mai crede fiinte gratioase?
Ar fi socotite niste basinoase.

Dar ma-ntorc acuma iar la medicina
Sa-ti risti sanatatea pentru o basina?
Sa n-o lasi sa iasa daca esti în public,
Fiindca eticheta cere sa fii pudic

În privinta asta sânt pareri mai multe,
Cine-ar sta pe toate sa le mai asculte?
Astfel, dupa unii poti sa besi oricât
Dar sa stii la vreme sa le strângi de gât.

Poti sa fii acelasi om cu demnitate
De le dai tacut drumu-n libertate
Asta-i o parere, una dintr-o mie
Dar morala spune ca-i ipocrizie.

Ce deosebire între om si cal
Ar mai fi atuncea sub aspect moral?
Când te-arati în lume demn, gras si frumos
Iar realitate esti un basinos?

Câti nu sunt din astia care bes de zor,
Parca stii vreodata ce-i la curul lor?
Dar ramâne lege ca e indecent
Sa slobozi la gaze pe esapament.

Fie, cu morala nu te poti certa
Dar mai vine gazul fara voia ta.
Suiera si geme, cu prelung ecou
Iar tu ai nesansa sa fii la birou.

În astfel de cazuri, spune, ce te faci?
Sa recurgi la scuze sau sa te prefaci?
Din experienta eu va spun cinstit
Ca nici când in viata nu am îndraznit

Sa recurg la scuze, ar fi fost mai rau
Sa roseasca lumea toata-n jurul meu
Am târsit un scaun, am facut ceva,
Ca sa nu se creada c-am basit cumva.

Si oricât s-ar spune ca sânt ipocrit
S-au facut si altii ca n-au auzit.
Chiar si-ndragostitii când admira luna,
Cu sau fara voie, scapa câte una

Dar cu-o tuse seaca, bine regizata
Sau cu-o melodie mai pe nas cântata
Fac sa se ascunda tot, a poezie,
Chiar si nedorita, scurta galagie
Ce-a trecut prin mate si s-a dus in vânt
Si care ne-ncurca viata pe pamânt.

Dar astfel de cazuri când ipocrizia
E asociata chiar cu poezia,
Crime moralistii nostri le socot.
Caci morala-si baga nasul peste tot.

În final, tot omul se întreaba trist:
Sa asculti de medic sau de moralist?
Si mai e un lucru fara vorba multa
Ce te faci cu curul daca nu te-asculta?

Topârceanu a luptat ca soldat la Turtucoaia în Marele Război (Primul R[zboi Mondial ) Se îndrăgostește de poeta Otilia Cazimir cu care trăiește până la moartea sa.Însă a avut și alte relații, iubiri pasagere.Din una din aceste iubiri s-a născut un băiat. S-a căsătorit cu Otilia Cazimir. Decedând la 7 mai 1937, poeta fiindu-i alături.

            Camil Petrescu s-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 – 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

            Întâmpină greutăți în țară pentru a anula Certificatul de deces, fiind prizionier la ungur în lagărul de la Sopronyek.

            A fost marea iubire a scriitoarei Cella Serghi. Aceasta face mărturisiri în capodopera sa “Pânza de păeanjen “.A scris următoarele opere: Act venețian .Opera dramatică Act Venețian a fost scrisă de Camil Petrescu în anul 1919 cu scopul de a fi pusă în scenă. Jocul ielelor, este prima operă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind considerată o dramă psihologică de idei, ce aparține modernismului interbelic. Textul are ca temă problema adaptării intelectualulu. Patul lui Procust, romanul scris de Camil Petrescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1933 și este considerat un roman modern, psihologic, subiectiv, de tip Proustian. Suflete tari, este o dramă în trei acte, care, la fel ca celelalte opere ale autorului, are ca temă principală drama eroului frământat de idealuri dar care niciodată nu se materializează. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman interbelic, modern, al experienței, subiectiv și de analiză psihologică, ce redă drama lui Ștefan Gheorghidiu și Un om între oameni, scris în perioada 1953-1957, însă rămas nefinalizat. Figura centrală a operei este Nicolae Bălcescu,

Cezar Petrescu s-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie Petrescu. Acesta era profesor la Școala Practică de Agricultură de lângă Roman (aflată în arealul actual al comunei Horia), unde viitorul scriitor a și învățat între 1901–1903 (perioadă în care instituția se transformase în Școală Inferioară de Agricultură). A urmat liceul la Roman și apoi, la Iași, unde a susținut bacalaureatul în anul 1911. A obținut licența în drept în anul 1915.În 1913 se îmbolnăvește de tuberculoză. În 1915 se căsătorește cu Marcela cu care au o fetiță. În 1921 acestea două mor pe rând. Pierde o sumă mare de bani la jocul de cărți cu care achită datoria cu salariile funcționarilor din plasa unde era subprefect, apoi a încercat să se sinucidă.Iubea femeile frumoase, vinul bun, cărțile bune. Unicul său fiu Aurel Teodor Petrescu își împușcă iubita, apoi se sinucide, fiindcă părinții nu sunt de accord cu căsătoria lor. Presa nu scrie despre această drama deoarece Cezar Petrescu a interzis acest fapt.

Cezar Petrescu, scriitor fecund, care, pe urmele lui Honoré de Balzac, aspira să scrie o nouă „Comedie umană”, o Cronică românească a veacului XX. Este cunoscut, totodată, ca unul dintre cei mai de seamă gazetari ai primei jumătăți a secolului trecut.

Alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista Gândirea în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul (1924) și Curentul 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938 – suprimate în 1940. Se afirmă ca romancier cu romanul Întunecare (1927-1928).

Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului – în colaborare cu Mihail Novicov. În 1955 este ales membru titular al Academiei Române.

            După 1945 susține propaganda comunistă și scrie în spiritual realismului socialist. Întunecare este un roman de război scris de Cezar Petrescu și publicat în anii dintre cele două războaie mondiale… „Această carte a fost gândită și scrisă în cei dintâi ani de după primul război mondial. … Spiritul de clasă al tatei, care nu uita că e fecior de clăcaș îl continua în volumul II după cel de-al  Doilea Război Mondial, în conformitate cu exigențele realismului socialist.

            Ion Barbu  născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Regatul României – d. 11 august 1961 București, Republica Populară Română) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

 Termină facultatea de științe din București. Își ia doctoratul în 1929 și este acceptat professor titular la catedra de algebra la facultatea pe care o absolvise.Poetul a fost distrus de consumul de droguri.Într- corespondență scria: “ Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu, mereu viu, pentru experimentele spiritual, am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină.“

            Printre prieteni, la Capșa, se lăuda cu peste 4000 de aventuri erotice.le ținea evidența, în zile, ore și ani, pe un caiet. Acest lucru îl scrie soția sa Gerda Biblian în volumul “Ion Barbu-amintiri. “

            Scrie ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană.

În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau dimpotrivă, spre fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din această perspectivă ciclul are două texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) și Timbru.

            George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se folosește pentru a-l desemna formula „George Călinescu”, apocrifă și eronată, dar consacrată în mod solid de uzaj.

            A fost fiul unei servitoare pe nume Marița. Tată-l nu și-a recunoscut fiul niciodată.Copilul a fost adoptat de familia unui ceferist Constantin Călinescu. În clasele primare a fost un elev mediocre, având media 5.la matematică. Singurele materii cu nota 9 au fost citirea, scriere, gramatică și religie..Singurul premiu care l-a luat în școala primară a fost premiul trei. A devenit un adult izolat, depresiv, supersițios care suferea de mania persecuției. Așa a fost descries de soția lui Alice. A fost un cuceritor fără pereche, soția era îngăduitoare cu pasiunile soțului său și chiar îi căuta amante.

            Mircea Eliade(n. 28 februarie/13 martie 1907, Bucureștii Regatul României– d. 22 aprilie 1986,Chicago, SUA])] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990). Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) și al Jeanei. Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ce nu ne spune oficial Istoria Literaturii Române” →

Al. Florin ŢENE: Un panegiric la activitatea de-o viață a scriitorului și jurnalistului Ion N.Oprea

           Scriam într-un eseu de largă respirație, că Ion N.Oprea și-a dăruit întreaga viață exprimării adevărului prin cuvânt.Acum, ajuns la vârsta înțelepților moldoveni, a editat un volum de “Istorii, comentarii, miscelanea- Antologie “, marcând ca număr 15 volume din astfel de categorii. Scriitorul, fiind un harnic publicist, a editat mult mai multe lucrări, de-alungul vieții, debutând cu volumul “Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-2003, Editura TipoMoldova, Iași, 2004, și terminând cu volumul amintint la început, numărând 106 de lucrări publicate de-alungul vieții.

            Prezența lui Ion N.Oprea în literatură este cuprinsă în cele 106 volume de publicistică, eseuri și reportaje, încărcate de realitate, înțelepciune și adevăr.”Istorii, comentarii, miscellanea-Antologie “ nu e numai o antologie de exegeze, articole și portrete de personalități , dar, este și o colecție de medalioane de amiciție, fapt ce denotă că scriitorul toarnă în cupa cuvintelor și o parte din sufletul său.Cartea de care facem vorbire cuprinde pagini interesante despre personalități, precum: prof.Ana Dumitrescu, Andrei Marga,  Grigore Radoslăvescu,  dr. Teona Scopos, Mircea Cărtărescu, Romică Pivniceru, Paula Romanescu, Elena Leonte, Papa francisc, Sergiu Găbureac, prof.Nistiriuc Ivanciu Traian, Dorina Stoica, Viorica Ispir, Aurora Sârbu, Ana Opran Emanuel Tânjală, Constantin Nițu,  Pasca Daniela, Al.Florin Țene, Paul Goma, Gheorghe A. Stroia și mulți alții, cuprinși în pagini policrome cu idei profunde despre o varietate de probleme de viață, cultură, filozofie, medicină și politică.Descoperim la autor și o experiență stilistică în cea mai bună accepție a noțiunii:Ion N. Oprea sugerează fluiditatea, aluviunea sentimentală a prozei și jurrnalismului prin metafore; iată câteva  titluri de capitole:Candidat la premiile literare, unele obținute, Mircea Cărtărescu un clovn al literaturii?; Enciclopedia înțelepciunii, Sergiu Găbureac: COD ROȘU-PLANUL B; Jocuri de cuvinte-căruță.Geografie lingvistică III( arhaisme) etc.

            Nu reducem contactul scriitorului cu metafora la aceste simple exemple, conjugări de termeni, nici la comentariul”Acum, despre Mache, Atanase ;i Nasty din cartea –Trei crai plus infernal- de Constantin Trandafir, martori și participanți la transformarea socialistă a agriculturii, sub N. Ceaușescu care a pus militarii să tragă cu pușca în țărani, să-i convingă să intre în GAC. “sau la articolul despre “periculoșii bătrâni “din cuvântarea magistrală a președintelui Academiei Ion Aurel Pop. Reprezentativ pentru raportul pe care-l studiem este acest panegiric închinat academicianului.

            De personajele din carte se pare că există o legătură de afinitate dintre autorul cărți și acestea. Chiar dacă nu a existat o prietenie sau o cunoaștere dintre autor și personalitățile despre care a scris, există în text un fascicol de lumină ce dezvăluie sinceritatea gândurilor bune.

            În acest volum antologic sunt cuprinse și gândurile unor scriitori despre personalitatea lui Ion N. Oprea și relațiile dânsului cu alți slujitori ai culturii. O astfel de mărturie o descoperim în articolul “Adjudul nu e departe “semnat de Vasile Filip, în care în cuvinte de afecțiune descoperim în aproape patru pagini despre relația dintre Ion N. Oprea și Gheorghe A. Stroia directorul editurii “ Armonii culturale“.

            Cele trei capitol ale cărții cuprind texte ce ilustrează activitățile unor cenacluri literare, apeluri către Guvernul Românie privind diferite probleme politice și administrative, aducând Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un panegiric la activitatea de-o viață a scriitorului și jurnalistului Ion N.Oprea” →

Al. Florin ŢENE: Poezia patriotică este poezia scrisă cu talent

Poezia patriotică este înțeleasă ca o lirică în formula patriotică și patriotardă. Există o prejudecată despre această poezie, ea fiind din punct de vedere estetic “mediocră“. Lirica patriotică este considerată ca șirul de exclamații gâlgâitoare, emise de către un poet care ridică în slăvi țara în fraze energice și vitaliste. (Vezi unele poezii ale lui A.Păunescu și Vadim Tudor ).

Nu pot să amendez, condiția literaturii este și elogiul, nu rezultă de nicăieri că ar fi estetic numai ce este negativ. Pot spune că, dimpotrivă. Istoria antică ne exemplifică prin imaginația ce nu nega și veșteji un poet contemporan emoționat de geografia națională, presupunând negarea lui Virgiliu, cu Georgicele scrise de el, pe Teocrit, pe Pindar. Renașterea nu putea să nege romanticii, pe toți aceia în care a răsunat un ecou din mediul fizic nemijlocit.

O anexă la geografia poeziei patriotice este istoria acesteia, ceea ce unora nu le place, fiindcă istoria n-ar fi materie…estetică. Nu înțeleg de unde vine ideea , cred că nu are nici-un temei și o astfel de părere e spulberată cu dovezile evidente ale istoriei literaturilor. Precum, Virgiliu, Sofocle, Ovidiu, Dante, Petrarca, Camoes, pentru a nu mai vorbi de moderni, de la romantici încoace, n-ar exista, esteticește, din pricină că materia literaturii lor este și istorică. Lirica patriotică fiind actuală ea răspunde unei interogații a momentului, parcă ar avea structura unui reportaj liric. Ceea ce ar fi actual n-ar fi estetic, aceasta este idea, contrazisă încă odată de realitatea operei. Se știe că Pindar închina imnuri jocurilor istmice ;i panatenee, contemporane, precum se știe, cu el. Divina Comedie e, la origine, un pamphlet politic, cu o cheie destul de inteligentă în timpurile lui Dante. Camoes zugrăvea, în Os Lusiadas, fracmente de evenimente de o  crudă actualitate, pe care le cunoscuse în mod direct. Victor Hugo era prins în fierbințeala actualității sale. Verlaine, Rimbaud fuseseră comunarzi active. Apollinaire a scris poezii de război, la fel au fost activi în contemporanietate Paguy, Claudel și mai ales Whitman. Pot trage concluzia că esteticește, poezia patriotică există și încă sub forma unei  literature cu esență estetică de ne cuprins.

Există o concepție despre lirica patriotică ce o înjosește, combinând-o cu aceea a “naționalismului” și a vetusteții.În această situație, chestiunea “talentului “nu o abordăm, fiindcă în acest moment avem poeți atei, chiar eretici, și filozofi mediocrii.Aceasta din urmă nu apleacă urechia la teme, și nu decurge de nicăieri că a gândi filozofic stupid e mai indicat decât a compune poezie patriotică.

Părerile împotrivaq poeziei patriotice nu se confirm: o privire de ansamblu asupra întregii noastre literaturi, indică, originalitatea ei, atracția perpetuă, cultivarea ideii patriotice necesară în acest moment crucial când fenomenul globalizării dezechilibrează societățile naționale, de la medievalele versuri”la stemă “ până la contemporanele melosuri baroce și bizantine, de la epopeile romantismului messianic și până la concretețea direct a liricii politice de azi.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia patriotică este poezia scrisă cu talent” →

Al. Florin ŢENE: Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii

         Cartea profesorului Ion N.Oprea intitulată “Istorii, comentarii, miscelanea-vol.15 “, apărută la Editura “Armonii Culturale“, 2020, am primit-o zilelea acestea cu dedicația”Domnului Alex.Florin Țene , prezentîn paginile 165-175. Ași fi onorat dacă, precum Virgil Răzeșu, ați scri ceva, prefață-peste față, pentru o apropiată Antologie ca aceasta. Respect ss.Ion N. Oprea, 0.07.2020.“este structurată în trei părți, constituindu-se într-un evantai de analize  ce acoperă o largă plaje ; de la politic, economic, social și literar, devenind, practic, un ochean magic prin care autorul privește lumea, fenomenele acesteia, făcând cititorul să înțeleagă sensurile existenței umane.

           Scriitorul Ion N. Oprea este autorul a 106 cărți publicate și alte 11 scrise în colaborare, având foarte multe referințe critice, fapt ce denotă activitatea harnică și cu talent a unui iubitor de literatură ce și-a  consacrat întrega viață culturii.

            Această carte, având o prefață semnată de Virgil Răzescu, mi-a dat posibilitatea să extind ideile cu rădăcinile înfipte adânc în cele exprimate de profesorul ieșan, începând cu “Apel la rațiune al președintelui României”, de la pagina 35: La conferinţa Winston din anul 1990 ce s-a ţinut la Institutul Manhattan, din New York şi publicată în Revieew of Booky la 30 0ctombrie 1990, la pagina 20, domnul V.S.Naipaul susţinea că ne îndreptăm spre o “civilizaţie universală“. Însemnând, practic, o unificare culturală a umanităţii şi promovarea pe toate meridianele lumii valorile tradiţiilor, credinţe, orientări comune, practici şi înţelesuri comune, instituţii comune. Acesta ar fi fenomenul de globalizare.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen vom explica acest lucru pornind de la existenţa a două sate din zona Harghitei. Un sat era locuit, în secolul XVI de români, celălat de maghiari. Unui sătean român de la marginea satului  pentru ajunge în centrul comunei locuită de maghiari, mergând pe jos, îi trebuia o jumătate de zi. Exact cât face un avion de pasageri din New York până la Calcuta în India.

Țăranul nostru, de care facem vorbire, întorcându-se acasă seara, când constelația Carul Mare este sus pe cer.Același timp ar fi necesar, dar cu mai puțină oboseală, dacă ar fi mers cu carul cu boi. Același lucru se întâmpla și cu țăranul maghiar.

Atât locuitorii din satul cu populație românească, cât și cel cu locuitori maghiari împărtășesc niște valori de bază, cum ar fi că omorul este un păcat, și că familia este celula societății.

Țăranul român s-a întors acasă și cu un bagaj de cuvinte, precum: -fecior, hiba,pahar, talpă, dar și cel maghiar  când s-a întors în satul lui s-a încărcat cu un bagaj de cuvinte românești, precum: ardej, balmos, bacs care înseamnă baci, și multe altele.

Acest fenomen s-a petrecut în toate zonele Terrei unde au fost localități apropiate cu etnii diferite, care vorbesc limbi și dialecte diferite.

Începând cu secolul, cel al clasicismului, și  secolul al XVIII-lea, epoca Luminilor, sunt perioadele când limba franceză modernă începe să se vorbească în diferite zone de pe pământ,. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale. În această perioadă bonjuriști întorși de studii din Paris introduc în saloanele bucureștene limba franceză.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze, pe cât posibil, influența englezei asupra ei, și să se mențină în răspândirea pe care o mai are în lume.

În această situație se poate vorbi de conceptul de civilizație universală, aceasta este profundă și, totodată, foarte importanăt, dar nu ne surprinde fiindcă nu este nou, nici relevant. Faptul că locuitorii Terrei au avut câteva valori și instituții în comun, de-alungul istoriei lor, poate explica anumite constante ale comportamentului uman, dar nu poate clarifica sau explica istoria, care constă în schimbări ale comportamentului uman.

Așa cum se cunoaște omenirea este împărțită în subgrupuri- triburi, entități culturale și națiuni, toate putem să le numim civilizații. Vaclav Havel susținea că”trăim acum într-o unică civilizație globală “ care “nu este decât un strat subțire care acoperă sau ascunde imensa varietate de culture, popoare, lumi religioase, tradțții istorice și atitudini formate de-alungul istoriei, care într-un sens se află –sub- ea.  “

Restrângând sensul cuvântului “civilizație” la nivelul global și numindu-l “culturi” sau “subcivilizații” entitățile culturale cele mai mari, numite întotdeauna civilizații, de-alungul istoriei, nu producem decât confuzii semantice.

Pentru a înțelege mai bine, voi enumera câteva civilizații cunosute în istoria omenirii: Civilizatia celtică: Celții aveau o reputatie ca vânători de capete și erau faimoși pentru obiceiul lor de a  pune craniile victimelor in pari, in fața caselor lor. Mulți celți luptau complet goi și erau vestiți pentru săbiile lor lungi din fier.Ei tăiau capetele dușmanilor uciși în luptă și uneori le atârnau chiar de gâtul cailor. Imbălsămau în ulei de cedru capetele căpeteniilor capturate și le păstrau cu grijă într-un scrin, lăudându-se cu acestea strainilor și refuzând să le vânda nici dacă li se dădea echivalentul, ca si greutate, în aur.

Civilizația maori: Locuitorii Maori au fost primii coloniști din Noua Zeelandă, care au sosit cu câteva secole înaintea europenilor. Cultura lor datează din era modernă timpurie. Ei practicau canibalismul în timpul războaielor.In 1809, o navă europeană a fost atacată de un grup de războinici maori, ca răzbunare pentru lipsa de respect arătata fiului unuia dintre șefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cațiva supraviețuitori norocosi au povestit infricoșati despre ceea ce au văzut.

Imperiul Mongol: Mongolii erau considerați barbari si sălbatici. Ei au dominat Europa și Asia și erau faimoși pentru faptul că puteau să călărească fără șa, fiind conduși de către unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, Ginghis Han.

Erau foarte disciplinați și iscusiți in folosirea arcului și a săgeților în timp ce călăreau. Erau maestri ai razboiului psihologic si ai intimidarii adversarilor si au creat al doilea cel mai mare imperiu din istorie.

Din Vietnam până în Ungaria, Imperiul mongol a fost unul dintre cele mai intinse din istoria omenirii.

Triburile apașe:Apașii erau un fel de ninja ai Americii. Foloseau arme primitive, facute in special din lemn si os. Apașii aveau cele mai mari cutite de luptatori vazute vreodata in lume si erau iscusiti in manuirea topoarelor tomahawk.

Au terorizat sud-vestul Statelor Unite, avand obiceiul de a-si scalpa victimele.

Vikingii:Au ingrozit Europa cu invaziile si cu jafurile lor. Erau extrem de bataioși și foloseau arme pe masura staturii lor impunatoare.

Chiar și religia lor era bazată pe cultul războiului și credeau că, atunci când cineva murea in luptă, acela va lupta la nesfarșit. In luptă, vikingii distrugeau totul în calea lor.

Imperiul Roman: Deși Imperiul Roman este posibil să fie cel mai mare imperiu care a existat, nu putem ignora faptul că romanii au săvârșit multe cruzimi: omoruri, sclavi și prizonieri care erau forțați să lupte până la moarte în luptele dintre gladiatori.

Printre cei mai cruzi împărați romani se numără Caligula sau Nero. La inceput romanii au fost conduși de regi, apoi de instituția denumita republica romană. Odată cu extinderea puterii Romei s-a creat Imperiul Roman.

Cu o organizare militară și administrativă foarte bună, Imperiul Roman a devenit imperiul care a rezistat cea mai mare perioada din istorie. Din epoca Romei antice și până la căderea Imperiului bizantin au trecut 2214 ani.

Imperiul Aztec:Aztecii și-au creat structura teocratica dupa anul 1300 și au adus sacrificii umane. Aproape 20.000 de oameni au fost uciși anual pentru a aduce ofrande zeilor – in special zeului Soarelui.

O scriere spune ca la incoronarea regelui Ahuitzotl 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți pentru a face pe placul zeilor.

Germania nazista:Desi a fost „in glorie” o perioadă scurtă, Germania nazistă a fost o superputere și războiul provocat de ea a afectat întreaga lume. Cel putin 4 milioane de oameni au fost uciși în perioada Holocaustului (6 milioane, conform Enciclopediei britanice – n.n.) și Germania nazistă a declasat cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Al Doilea Razboi Mondial.

Zvastica nazistă este probabil cel mai urat simbol din lume. Germania nazista a ocupat o suprafata de aproximativ 696.267 de kilometri patrati. Hitler a fost unul dintre cei mai influenți oameni care au existat și imperiul său a fost unul dintre cele mai infricoșătoare din istorie.

Uniunea Sovietica: Comunismul este responsabil pentru milioane de morți, mai mult decât a provocat Germania nazistă, și asta doar în Uniunea Sovietică. In vremea lui Stalin au fost uciși intre 10 și 60 de milioane de oameni.

Uniunea Sovietică a fost probabil unul dintre cei mai mari dușmani ai Statelor Unite. Marea majoritate a celor care au trăit în perioada stalinistă au cunoscut o stare continuă de frică și, de aceea, Uniunea Sovietică a fost mai înfricoșătoare decât Germania nazistă, în care germanii simțeau un anumit nivel de siguranță, atât timp cât sprijineau conceptul nazist.

Sintagma “civilizație universală” poate fi folosită pentru desemnarea ceea ce au în comun societățile civilizate, cum ar fi orașele și cultura scrisă, lucruri care se disting de societățile primitive și de barbari.

În situația fenomenului de globalizare există pericolul ca literatura scrisă în limbile popoarelor mici să dispară. Vor rămâne operele scrise în limbile de circulație. Cum ar fi franceza, engleza și cele câteva din limbile vorbite în Asia de Est, regiune geografică a cărei delimitare este controversată. Varianta teritoriului mai mic consideră Asia de Est numai regiunea care se află sub influența musonului. Această variantă consideră deci teritoriul de azi al Chinei, Mongolia Centrală și Tibetul împreună cu Hong Kong, Macao, Taiwan, Coreea de Nord, Coreea de Sud și Japonia. Unul din susținătorii variantei mai mari este geograful german Karl Ritter care consideră în plus ca teritorii aparținătoare, toată Mongolia și coasta rusă de la Oceanul Pacific până la Amur, Vietnamul ca și Asia de Sud Est.

Asia de Est mai este numită regiunea de dominație rusă, între anii 1903 și 1905 s-a format Comadamentul Amur și al Manciuriei Dalni Wostok și Kwantung.

Sintagma “civilizație universală “se poate referi la principiile, valorile și doctrinele la care aderă astăzi mulți occidental, precum și la unii membri ai altor civilizații, dar și la faptul răspândirii tiparelor de consum și a culturii populare occidentale în lume creează o civilizație universală. Însă, aceste importuri occidentale nu influențează atitudinile nonoccidentale față de Occident. }n zone obscure din Orientul Mijlociu, sunt tineri care poartă jeanși, bea Coca-Cola, ascultă rap și, între două rugăciuni, influențați de unii imami, construiesc bombe pentru a organiza atentate înpotriva civilizației occidentale de care se bucură și ei.

            În continuare am să scriu despre istoria imamului, care (în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immah, persană: امام|امام) este un lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu e membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamental între șiism și sunnism. Profetul Muhammad a avut trei roluri importante, și anume: el a fost cel cel prin intermediul căruia Dumnezeu a revelat Coranu . Totodată, el a fost cel care a pus în aplicare shari’a. Al treilea rol important al lui Muhammad a fost iluminat, putând să interpreteze și să transmită revelația omenirii. Conform sunnismului, imamul trebuie să îndeplinească doar unul dintre acele roluri, și anume să aplice shari’a, legea islamică. După cum se știe, după Muhammad nu mai poate fi nici un alt profet, deoarece el a fost ultimul și conform musulmanilor, iluminarea și înțelegerea sunt daruri divine cu care profeții sunt înzestrați. De aceea, succesorii săi, imamii, nu se vor bucura de aceste daruri în totalitate. Însă acest lucru nu împiedica imamii de la aplicarea legii islamice. Conform sunniților, Profetul nu a numit nici un successor al său, iar această decizie va rămâne în mâinile lor. Pe de altă parte, șiiții mergeau pe idea ca imamul, ca successor al profetului trebuie să îndeplinească cele două roluri menționate mai sus, să aplica shari’a și să îi conducă pe oameni la rugăciune, ca un călăuzitor spiritual. Spre deosebire de sunniți, care susțin faptul că succesorul Profetului trebuie ales de Dumnezeu, șiiții vin cu un argument care a stârnit un conflict între cele două ramuri islamice. Conform șiiților, Alia fost numit calif de către Profet și de asemenea, imamii erau singurii succesori ai Profetului. Așadar, Ali a fost numit calif de către Profet și ulterior fiecare imam numit de către predecesorul său.

În islamul șiit, imamii sunt venerați ca niște sfinți. Mormintele lor, ale rudelor apropiate și descendenților lor, sunt obiect de pelerinaj și centre ale vieții religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab și al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc și altele. Într-o viziune populară, împărtășită de un număr apreciabil de șiiți, mai ales în Iran, imamul are o funcție asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creștini: numai prin el se poate obține adevărul și mântuirea. Pornind de la o asemenea înțelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârși.

            Însă, imamii și tinerii aceia nu cunosc un adevăr: “Dumnezeu, Alah,  ShangDi  nu îi alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.“ Iar cei bogați care sprijină acele atentate, plătind familiilor sume considerabile nu cunosc că a avea mult înseamnă adesea a stăpânii puțin. Adevăr susținut și de poetul nostru Tudor Arghezi. Acei conducători religioși le spun: Îndrăznește… calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Alah îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.

            Elementele fundamentale ale oricărei culturi sau civilizații sunt limba și religia. Unii specialiști care combat fenomenul globalizării, spunând că dacă o civilizație universal este pec ale de a se naște, ar trebui să existe tendințe de adoptare a unei limbi și a unei religii universal. Însă acceptă că engleza este modul international de comunicare interculturală, la fel cum calendarul creștin este modul international de împărțire a timpului, cum cifrele arabe sunt modul international de a reprezenta numerele și cum sistemul metric este, în cea mai mare parte a lumii, modul internațional de măsurare. Totuși, engleza e folosită ca mod de comunicare interculturală, ceea ce presupune existența unor culturi distincte. O ligua franca este un mod de a depăși diferențele lingvistice și culturale, nu de a le elimina.

            Cunoscutul lingvist Joshua Fishman remarcă că o limbă are șanse mai mari să fie acceptată ca lingua franca dacă nu este identificată cu o anumită etnie, religie sau ideologie.Probabil că de aceea nu a “prins” limba rusă la noi în timpul ocupației sovietice când în școli se preda obligatoriu această limbă slavă, iar în secolele 13, și următoarele, în Biserici se slujea Sfânta Liturghie în limba slavonă.

            În trecut, engleza avea multe dintre aceste caracteristici, dar, în ultima perioadă ea a fost “dezetnicizată “, așa cum a fost  akkadiana, aramaica, graca și latina. Se pare că există un Dumnezeu al limbilor. Cu cât este mai multă bunătate într-o limbă, cu cât se împarte mai mult din ea, cu atât mai mult se va revărsa asupra omenirii. Succesul relative al limbi engleză ca limbă secundară se explică prin faptul că nici una din sursele sale britanică și americană nu a fost privită, în sens larg sau profund, într-un context etnic sau ideologic în ultimul secol. Oamenii aleg engleza pentru comunicare interculturală, contribuind astfel la consolidarea identității culturale distincte ale popoarelor. Fapt ce confirmă ce scriam într-un eseu că mulsumanii care au invadat Europa nu vor fi asimilați, cum nu au fost asimilați țiganii de șase sute de secole.

            Pe parcursul istoriei, distribuția mondială a limbilor a reflectat distribuția puterii. Limbile cele mai răspândite- chineza mandarină, engleza, spaniola, franceza, araba și rusă(în timpul imperului sovietic communist-criminal )- sun t sau au fost limbile unor state imperial, care au promovat active folosirea limbii lor de alte popoare. Așa cum Rusia a imperiului comunist a impus poporului român limba rusă. Dar, o soartă mai acută a avut Moldova de peste Prut a cărei populație a fost supusă rusificării și a dizlocării unei mase mari de români în Siberia, și aducerea de ruși în locul acestora.

            Schimbările în distribuția de putere produc schimbări în folosirea limbilor. Cu toate că peste două secole de colonialism țări asiatice, sud americane și africane le-au fost impuse limbile: franciză, engleză, spaniolă, portugheză, ca, apoi, după căpătarea independenței aceste țări să revină la limba lor. Același lucru s-a petrecut cu țările din componența imperiului sovietic, care a impus limba rusă ca limbă oficială, interzicând limbile popoarelor.După căderea imperiului rus-sovietic acele țări au revenit la limba lor națională.Astfel,  limbi ca: estona, letona, lituaniana, ucrainiana, georgiana și armeana, în prezent se vorbesc în țările lor. În republicele musulmane care au intrat în componența URSS, după eliberare au renunțat la alfabetul chirilic impus de ruși, în favoarea alfabetului occidental folosit de rudele lor-turcii, iar tadjicii, vorbitori de persană, au adoptat scrierea araba.

            Un fenomen mai aparte s-a întâmplat la sârbi care își numesc limba sârbă, în loc să o numească sârbo-croată, trecând de la alfabetul latin al dușmanilor lor catolici la alfabetul chirilic al rudelor lor slave. Croații își numesc limba croată și se încearcă să o purifice de cuvintele de origine turcă impuse de Imperiul Otoman timp de 450 de ani, și de alte cuvinte provenite din alte limbi.

            Fenomenul de realiniere și reconstrucție a limbilor pentru a corespunde identității și conturului civilizațiilor ne duce cu gândul la Turnul Babel. După cum se observă acest fenomen se extinde.

            Revenind la ce scriam la început că Pământul fiind un sat ceva mai mare este adevărat, însă vorba din popor la fiecare zidire o altă vorbire.

            După cum se vede apariția unei limbi universală este imposibilă.S-a încercat cu experando (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof, care a trait între anii1859 – 1917, după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.

Este menționată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.

Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo În țara noastră Heinrich Fischer-Galați, ce a trait între anii1879-1960, un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul „Steaua României„.

Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

 Apariția unei limbi universale nu se arată la orizont după analiza pe care am prezentato mai sus.

Probabilitatea apariției unei religii universale este puțin mai crescută decât cea unei limbi universale.

La începutul secolului nostru are loc o renaștere mondială a religiilor. Această renaștere a implicat o intensificare a conștiinței religioasei și apariția unor mișcări fundamentalist, adâncind diferențele dintre religii. În ultimele decenii atât islamul, cât și creștinismul au câștigat mai mulți adepți în Africa și în Coreea de Sud. Și Biserica Ortodoxă Română a început o expansiune în Europa, înființându-se mai multe Biserici în comunitățile de români. Se pare, pe termrn lung, Mahomed va câștiga. Creștinismul se răspândește prin convertire, islamul prin convertire și reproducere naturală a populației. Islamismul este o religie în care Allah le cere oamenilor să-şi trimită fii să moară pentru el, creştinismul este o religie în
care Dumnezeu şi-a trimis fiul să-şi dea viaţa pentru oameni. Creștinii transmit o speranță, pentru ei o înfrângere este mijlovul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să vedem ce ne lipsește pentru a învinge.

Procentul creștinilor în lume a atins nivelul de 30%, rămânând constant, cu perspectiva de a scădea la circa 25%, până în anul 2015. În schimbul proporția musulmană va crește continuu, ajungând în present la 20% din populația mondială. Cu perspectiva de a ajunge la 30& până în anul 2025.

Există o teză că o civilizație universal este pe cale de a se naște.Această afirmație se sprijină pet rei argumente. Primul argument ar fi că după prăbușirea comunismului sovietic-rus a însemnat sfârșitul istoriei și victoria universaăl a democrației liberale pe întreg mapamondul. În lumea de azi există multe forme de autoritarism, nationalism, corporatism și communism, precum în China și Cuba. Semnificativ este faptul că există alternative religioase care se găsesc în afara lumii ideologiilor laice. În lumea de astăzi, modern, religia este una din forțele cele mai importante, s-ar putea să fie chiar principala forță, care motivează și îi mobilizează pe oameni.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii” →