Al. Florin ȚENE: La 79 de ani de la nașterea lui Ioan Alexandru să ne aducem aminte de imnele poetului

Ioan Alexandru – s-a născut ls 25 decembrie 1941, în Topa Mică, județul Cluj a fost poet, publicist, eseist și om politic român. „Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, loan Alexandru, în ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).

Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești, la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții – tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost smulsă din teritoriul țării prin Dictatul de la Viena”.

A făcut studiile liceeale  la Liceul „G. Baritiu” din Cluj,  în perioada 1958-1962 și Facultatea de Filologie a Universității din Cluj,  începută în 1962 de unde a fost obligat să se transfere la Bucureștii, cu ajutorul profesorului Zaciu, deoarece nu se încadra în regimul scolastic al cursurilor, și de modul de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență și “injectarea” studenților cu concepții greșite despre realismul socialist în literatură. Era cunoscut că în cămin scria ample poeme pe  cearșceafuri. În  București  a continuat studiile la Universitate, facultatea de filologie,  între anii 1964-1968. Datorită talentului și gândirii logice  a fost angajat asistent la Facultatea de Limbă. și Literatură Română a Universității. din București  începând cu anul 1968. A fost bursier în Germania în perioada 1968-1972, unde il studiază pe Heidegger.

Îi plăceau călătoriile, fiind avid de cunoaștere. A călătorit în Franța, Grecia, Israel etc. Și-a dat doctoratul în litere  în anul 1973, cu teza “Patria lui Pindar si Eminescu”. A debutat în revista clujeană Tribuna în anul 1960, cu poezii, în același an cu debutul lui Al.Florin Țene în aceași revistă.Redactor de poezie fiind poetul Negoiță Irimie și redactor șef  Dumitru Mircea, autorul romanului „Pâine albă”.

Colaborează la majoritatea publicațiilor literare cu poeme, note, comentarii, confesiuni.

Debutează editorial cu volumul. “Cum sa vă spun”  în 1964. În continuare publică volumele : “Viața deocamdata”,  în 1965; “Infernul discutabil”, 1967; „Vămile pustiei”, 1969, până la seria Imnelor care îl vor impune definitiv printre poetii de frunte ai generației sale. Pe lângă volume originale a realizat și traduceri din R. M. Rilke (“Scrisori catre un tânar poet”din limba. ebraica,  în anul 1977. Vitalismului exuberant sau viziunii tulburi a unui univers mitizat, din prima perioada, i se va opune mai târziu atitudinea „ascetică”, spiritualizată, a unui căutator de absolut. A primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1965; Premiul Asociației Scriitorilor din București în 1981.


Urmând unei terminologii consacrate în istoria literară românească, ALEXANDRU poate fi încadrat în ramura transilvană a „tradiționaliștilor”, cu care are puternice afinități. Dintre acestia, O. Goga și Blaga, dar și ALEXANDRU Cotruș ori M. Beniuc, despre care i-a vorbit într-un interviu lui Al Florin Țene în anul 1961 în ” Informația Bucureștiului”, pot constitui câteva puncte de reper pentru o poezie ce se impune înca de la prima carte, printr-o puternică originalitate. “Cum sa va spun”, volum apărut în  1964, anunța, din titlu, nevoia imperioasă de confesiune și căutare a unei expresii adecvate, greu de găsit în fața presiunii unei vitalități elementare, grăbită să se transcrie. în postura de „zeu al tinereții”, poetul celebrează frenezia descoperirii lumii ca miracol germinativ, neliniștile benigne ale maturizării, gravitatea întâlnirii cu noile ipostaze ale existenței așezate sub semnul efortului de a întelege rosturile fundamentale, nostalgia satului părăsit pentru alte orizonturi „primele iubiri” – amestec de jubilație și melancolie pe pragul dintre vârste. ALEXANDRU se înscria astfel în directa continuitate a celuilalt cântăreț al primelor iubiri, N. Labis. Murmurului eminescian și sadovenian ce muzicaliza poezia înaintașului imediat și evoluției sale spre o echilibrare intelectuală a trăirilor elementare într-un univers ce trebuia să devină „simetrica priveliște de gând” ALEXANDRU le opune energia cu aluviuni tulburi a identificării cu universul primar și – în linia liricii ardelene – o culoare specifică a satului rural, din care nu lipsește nota de ceremonial străvechi și elegia unor ritualuri tragice. Tonul decisiv pentru caracterizarea acestui volum îl au poemele “Sentimentul mării” și „Cum să vă spun” – cicluri de confesiuni dominate de un lirism frenetic-vitalist, unde calmul gesticulației cotidiene este mai întotdeauna depășit în desfășurările de amploare expresionistă ale unui univers dinamizat de tensiunea afectivă. Adevarata măsură a originalității poetului apare însă în volumele următoare: “Viata deocamdata” apărut în 1965 și “Infernul discutabil” (1967). Patosul juvenil din prima culegere este aici abandonat treptat în profitul unei atitudini grave, angajând o viziune dramatică, adesea în tonalități sumbre. „Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului, decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor” – scrie poetul pe o pagina a “Infernului discutabil” – traducând un „program” implicat în însăși substanța creației sale din acest moment pusă sub semnul unei îndarjite lupte pentru afirmarea valorilor existenței, poezia se vrea mai puțin un discurs asupra realului, cât o participare, până la identificare, la dinamica universală, văzuta ca desfășurare conflictuală de forțe stihiale, în fața cărora „stavila” conștiinței umane opune cu dificultate principiul ordonator. Lumea lui ALEXANDRU continuă să fie alimentată de spiritualitatea rurală în perimetrul căreia, ca la Blaga, existența e interpretată în perspectiva unei ritualități arhaice, cu deosebirea, esențială totuși, ca la poetul mai tânăr satul nu mai constituie o „geografie mitologică” eliberatoare în raport cu tragicul existenței modeme, ci se supune unui destin cosmic, integrator, nediferențiat, admițând coexistența tensiunii tragice și a destinderii contemplative. O data cu “Vamile pustiei” apărut în  1969, se evidențiază în poezia lui ALEXANDRU o năzuință de esențializare a lirismului printr-o disciplinare conceptuală aproape absentă în cărțile anterioare. Ieșind din spațiul strict al confesiunii și transcripției unui univers elementar, poezia se constituie pe un sistem de aluzii la configurații simbolice consacrate de tradiție, indeosebi așa-numita „alegoreză biblica” (E. R. Curtius). Discursul poetic capătă un aer inițiatic, reprezentările de factură alegorică ale unui „infern” stilizat, plin de termeni generici, impun o imagine schematizată și aluzivă a existenței surprinse odinioară în manifestările ei cele mai concret-materiale. „Pustia” este astfel reversul ideal al „Infernului”, itinerar al eliberarii și al ascezei spre un orizont de pure revelații spirituale. Continue reading „Al. Florin ȚENE: La 79 de ani de la nașterea lui Ioan Alexandru să ne aducem aminte de imnele poetului”

Al. Florin ȚENE: Critica stilistică în articolele de critica literară din cotidiene

            În ordine diacronică, critica stilistică se înscrie în reacția antipozitivistă în critica literară din presa cotidiană.Apărută la noi în secolul XIX critica literară jurnalistică a apărut din dorința de a face cunoscute  noile cărți și publicații ale vremii.Factologia, istorismul limitat și exterior, scientismul cu modele luate din alte țări, determinismul îngust și mecanic, toate acestea au generat critica și teoria literaturii cu reacții și inițiative de înnoire. Esențialul nu mai este căutat în afara operei, ci în opera însăși. În aceste condiții se produce o întoarcere la text care postulează o lectură cu creionul în mână și o interpretare pe datele textului. În prezent critica a început să fie o artă a citirii, pentru ca ziaristul cu aptitudini de critic literar să esențializeze factorii generali ai operei. Se poate întâmpla să fie o formulare lipsită de vibrația polemică a începuturilor, formulare lipsită de vibrația polemică. Obiectul criticii de ziar nu poate fi decât opera literară. Se poate extinde și asupra autorului dar fără atac la persoană. Poate fi obiectul al bucuriei estetice sau poate servi ca document pentru tot felul de investigații particulare- psihologice, psihanalitice, istorice, sociale, filozofice sau lingvistice, dar să nu depășesc nivelul mediu al înțelegerii cititorilor ziarului.Însă, esențialul nu trebuie să fie cititorul, nici autorul, nici istoria textului, este textul însuși, așa cum autorul l-a încheiat, după P. Valery, spiritul nu încheie nimic prin el însuși. Critica stilistică se constituie ca necesitate a exigențelor criticului-ziarist care participă la marcarea orizonturilor în care se așează în prezent actul critic, iar prin această procedură se contribuie la promovarea textului în primul plan al atenției.

            Un alt reper îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate. Nu de puține  ori această individualitate a fost sesizată și reliefată la nivelul stilului. Foarte plastic spunea Saninte-Beuve: “Am socotit întotdeauna că ar trebui să iei din călimara fiecărui autor cerneala  cu care vrei să-l zugrăvești.“Acest fapt poate fi interpretată și în acest sens.Dar în momentul când s-a născut critica stilistică se manifestă o preocupare mult mai accentuate pentru dimensiunea individualității. Aceste repere diacronice mă ajută să analizez integrarea criticii stilistice în articolele de critică literară din presa cotidiană.. Astfel am putut să observ, în linii mari, prin ce se particularizează  critica în cadrul ziarelor: ”Napoca News “,” Națiunea“, “Confluențe Literare “, “Evenimentul zilei “,  “Climate literare “, “ Armonii literare“ ,”Luceafărul “, “Constelații diamantine” , “Siteul UZPR”etc. Astfel, am descoperit că și critica stilistică încearcă să-și cuprindă obiectul prin asocieri și disocieri succesive de științele istorice, de științele psihologice, de științele artelor plastic.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Critica stilistică în articolele de critica literară din cotidiene”

Al. Florin ȚENE: Revista „Cuvânt argeșean” pagini de istorie literară contemporană

Mi-a parvenit nr.15, octombrie 2020, al revistei CUVÂNT ARGEȘEAN, editată de Filiala Argeș a Ligii Scriitorilor, publicație care de mai bine de doi ani, coordonată de regretatul scriitor Nicolae Cosmescu, și președintele filialei  Adrian Mitroi, scrie pagini autentice de istorie literară contemporană. Deschizând revista mi-a venit în minte aforismul lui Franz Kafka: „Literatura este toporul pentru marea îngheţată din noi”, în această epidemie.

Revista se deschide cu un editorial, la „Rubrica președintelui”, semnat de Adrian Mitroi, text închinat recentului deces al scriitorului Nicolae Cosmescu, scriitor, membru fondator al filialei Argeș a Ligii Scriitorilor, moderatorul “Cenaclului armonii argeșene” și redactorul șef al revistei de care facem vorbire.

la pagina 3 descoperim eseul scriitorului polivalent Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, intitulat “Viitorul omenirii va consta în coeziunea dintre țări pe afinități culturale “, urmat de analiza pertinentă a lui Vasile Ghițescu despre “ Umanismul lui Ion Creangă“

Poemele Cristinei Onofre, pseudonimul poetei Christine Bernadette Rousseau sunt oglinzi concave prin care autoarea privește trecutul înaintașilor săi. Mai semnează în revistă poezii autentice și scrise cu talent:Nicolae Braniște, Constantin Teodor Craifaleanu semnează un interesant ciclu de catrene pandemice, Ion Alexandru- Dâmbovnic un grupaj de poezii clasice, Vasile Munteanu continuă călătoria spirituală prin istoria Europei, apoi publică  un amplu poem dedicat colegului său urcat la Cer, Nicolae Cosmescu. La Alexandru Boroiu remarc poemul clasic în spiritul eminescian, intitulat “Scenariul 3 “, Simona Vasilescu semnează un grupaj de poezii frisonate de un eu vibrând sensibilitate pe harfa sufletului, textul semnat de Pușa Chiriță își cercetează profundul egou pentru “pacea minții. “ Poezia patriotică de Alexandru Oprea  îmi amintește de poezia lui Păunescu, însă autenticitatea versurilor lui Alexandru Oprea fac o incursiune exhaustivă în istorie. Constantin Samoilă merge pe aceași linie în poezia sa cu colegul de mai sus. Gânduri de amurg frisonează grupajul de versuri semnat de Liliana Nanu, iar poeziile semnate de Ramona Enache, Ovidiu Ștefan Ciucă, Dorina Mihai Moise,k Elena Maria Duță, Bogdana Simionescu, Marius Ionescu, Denisa Coroja, Daniela Chițescu, Mihaela Bujor și Miruna Avram ne conving că în filiala Argeși a Ligii Scriitorilor se găsesc poeți autentici ce scriu istoria literaturii contemporane.Iar eseurile lui Ovidiu Ștefan Ciucă și Mihai Moise sunt adevărate arpegii vibrând cultură.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Revista „Cuvânt argeșean” pagini de istorie literară contemporană”

Al. Florin ȚENE: Întrebare la care nu aștept răspuns, pentru cei care trebuiau să răspundă…

Există în vorbirea curentă o zicere că, și tăcerea are un răspuns”. La care, cei care ar fi trebuit să răspundă se justifiucă: această evidență denotă inteligenţă! Eu le răspund: de cele mai multe ori, dau dovadă doar de neseriozitate.

Cu mulți ani în urmă am publicat un “rechizitoriu “ în care criticam ziariștii –comentatori care în articolele lor își “vărsau” tot năduful  asupra bieților scriitori eliberați din închisorile comuniste, apoi forțați de ofițerii de securitate, ( adevărații criminali), să colaboreze cu aceștia. Iată ce scrie un astfel de “comentator” despre cei care au trecut prin iadul închisorilor regimului criminal-comunist:

“Recrutarea deținuților-scriitori

După 1964 (când sunt eliberaţi majoritatea deţinuţilor politici) încep să fie „recuperaţi” foştii deţinuţi-scriitori: Ion Caraion (turnător dovedit!). Al. Paleologu (turnător autodenunţat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St. Aug. Doinaş (turnător dovedit!), C. Noica (ale cărei teoretizări despre rostirea românească a fiinţei se potriveau de minune cu politica naţionalistă a lui Ceauşescu), Edgar Papu (autorul teoriei naţionaliste a protocronismului) etc.

Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român. Iar dacă facem o comparaţie cu alte ţări comuniste, unde a existat o opoziţie reală la comunism din partea scriitorimii (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem trage nişte concluzii nu prea măgulitoare şi despre ADN-ul românesc. Şi e semnificativ că singurul scriitor român care s-a opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit până şi astăzi ca un paria de către distinsa noastră breaslă scriitoricească”, scrie Octavian Soviany.”

Întradevăr, Paul Goma a fost singurul dizident de la noi.Toți ceilalți au avut sprijinul rudelor de la Moscova, Paris, Europa Liberă etc.Însă de ce acest comentator nu îi întreabă pe ofițerii de securitate, care sunt adevărații criminali, de ce au recrutat pe acești oropsiți ai soartei care au trecut prin iadul comunist?

Această întrebare o pun tuturor jurnaliștilor care au publicat articole despre deținuți politici care sub presiunea organelor de represiune au dat declarații de colaborare cu odioasa instituție criminală? De ce nu s-au dus la foștii ofițeri de securitate torționari (care au acum pensii foarte mari ca răsplată a crimelor făcute față de neamul românesc ) să-i întrebe de ce au forțat prin diferite metode să dea declarații de colaborare cei care au supraviețuit lagărelor de exterminare?

Însă așa cum sunt imorale unele din partidele noastre, ca răsplată, (fiindcă au donat sume mari de bani partidelor și probabil președinților acestora) au fost puși pe liste, pe locuri eligibile, și poporul incult din punct de vedere politic i-au votat. Criminalilor securiști, vorba proverbului,”usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase! “Dar conștiința? Ăștia nu au așa ceva! Spunea tată-l meu.Iar jurnaliștii nu se simt cu musca pe căciulă? Noi o vedem de departe.

—————————

Al. FLORIN ŢENE

Cluj-Napoca

 

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Întrebare la care nu aștept răspuns, pentru cei care trebuiau să răspundă…”

Al. Florin ȚENE: Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge…

   Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge… 

                                                                            României de ZIUA EI

 

Mi-e dor pe-un ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.

E anotimpul când satul îl colind
Și-l înveșnicesc în vers pentru mâine,
Prin centenarul acesta suferind
Mă întorc acasă pe-o punte de pâine.

Ziua scrie cu lumină în brazde  poezie
Holda aurie mai trece și-n povești,
Iar poemul scris cu brațul ridică-n  chindie
Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.

Izvoarele susură imnuri sub nuci
Iar ceasul bate secundă de popas
Pe când ascult cânt de guguștuci
Și dorul nestins în vers rămas.

Mi-e dor pe ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.

Prin răscrucea de veac trec cirezi,
Dinspre ogradă urlă un câine,
Sunt singur și tu mă visezi
Întorcându-mă în Țară pe-o punte de pâine.

Ziua scrie cu lumină în brazde  poezie
Holda aurie mai trece și-n povești,
Iar poemul scris cu brațul ridică-n  chindie
Imn Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești.

Caut în Biblie vibrații de iubire
Și munții memoriei în noapte dor
Când sfinții îmi toarnă argint în potire
Nopțile albe își pun la vis tricolor

Din albastru aerului scriu acum
Călare pe-o lună roșie ce curge
Deasupra galbenului holdei pe drum
Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge….

Mi-e dor pe ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.

———————–

Al.Florin Țene

 

Al. Florin ȚENE: Amintire din perioada când “Gaudeamus Igitur “era interzis să-l cântăm

Dezghețul după perioada stalinistă nu apăruse. Când am absolvit liceul din Drăgășani în anul 1960 nu am avut voie să cântăm celebrul “Gaudeamus Igitus “, pe care l-am auzit prima dată cântat de tatăl meu, Ion.

Într-o seară de vară a anului 1960, stăteam sub nucul din ograda casei împreună cu regretatul coleg de clasă Lică Liviu, alături fiind  tata. După un timp a venit și mama cu sora mea Violeta. Părinții erau bucuroși că terminasem liceul și luasem examenul de maturitate, după modelul impus de sovietici, (acum se numește bacalaureat). Tata absolvent de Științe Economice în București ne-a povestit că atunci când au terminat facultatea au cântat împreună cu profesori imnul “ Gaudeamus Igitur”. Pe care l-a cântat cu vocea sa caldă de bariton.          

-Copii, a continuat tata, profesorul nostru la cursul de istoria economiei ne-a vorbit în ultima lună de an, despre istoria acestui Imn al studenției.

-Te rog să ne-o spuneți domnule Țene! A intervenit Liviu.

-Iată despre ce este vorba…Popularul cantec academic „Gaudeamus igitur” , în traducere „Să ne bucurăm, aşadar”,  sau doar „Gaudeamus”, era  cântat sau recitat mai ales la ceremoniile de absolvire, pe vremea mea.

-Acum, tată, cântăm Imnul României, intitulat “Te slăvim, Românie! “, este imnul național al Republicii Populare Române între 1953 și până om vedea… Versurile au fost scrise de Eugen Frunză și Dan Deșliu, iar muzica a fost compusă de Matei Socor. Acest imn subliniază „prietenia” cu Uniunea Sovietică și ideologia leninistă, adică a celor care ne exploatează și ne fură bogățiile țării.

-Taci din gură! Vrei să ne audă vecinii de la bloc? m-a dojenit tata. Cum vă spuneam

numeroase scoli, colegii, universități sau societăți academice îl considerau cântecul lor oficial.

De fapt este un cântec despre viața și durata ei: „De Brevitate Vitae”, adică „Despre scurtimea vieții”.

Face parte din tradiția „CARPE DIEM” („TRAIESTE CLIPA”) și elogiază bucuria vieţii.

S-a cântat prima data in secolul al XVIII-lea, pe la  1781  și are la bază un manuscris în limba latină din 1287.  Unele surse de informare susţin că acest cântec a fost inspirat de un imn medieval compus de Strada, un episcop din Bologna în 1267. C.W.Kindelben ( 1748-1785) descoperind manuscrisul cu cântece datând din perioada 1723-1750 şi scris de un student german. Acesta va face modificări importante textului aducându-l oarecum aproape de forma modernă cunoscută astăzi şi publicându-l ulterior în culegerea de cântece “ Studentlieder “, în 1781. Originea germană a textului adaptat explică strecurarea unui cuvânt în a şaptea strofă-  “antiburschius “,care este o latinizare a cuvântului german care se referă la frăţiile studenţeşti.

Eeee, copii, poate o veni vremea să-l cântați din nou.

-Să dea Dumnezeu! noi vom fi pământ pentru oale și ulcele…A conchis mama.

                                                           *

Iată că a venit și acele vremuri sperate de părinți și de noi.Suntem bătrâni, părinții nu mai sunt, dar mă bucur că nepoților le pot trasmite acest cântec în limba latină și română. Sper că niciodată o cizmă de rus și al altui  cotropitor să ne interzică bucuria tinereții.

1 Gaudeamus igitur,

Juvenes dum sumus;

Post icundum iuventutem,

Post molestam senectutem

Nos habebit humus.

Să ne bucurăm, aşadar,

Cât încă suntem tineri

Fiindcă dup-o tinereţe agitată,

Şi-o bătrâneţe-ngreunată,

Ţărâna ne va avea pe toţi.

 

2 Vita nostra brevis est,

Brevi finietur;

Venit mors velociter,

Rapit nos atrociter;

Nemini parcetur

Viața ne este scurtă

Va fi terminată prea curând,

Moartea vine fulgerător

Atroce ne agață-n ghearele-i.

Nimeni nu-i cruțat de-aceasta

 

3 Ubi sint qui ante nos

In mundo fuere?

Vadite ad superos,

Transite in inferos

Hos si vis videre.

Unde-s, oare

Cei ce-au trăit înainte-ne?

Poți s-ajungi până-n Ceruri

Sau să păşești prin Iad

De dorești să-i revezi.

 

4 Vivat academia,

Vivant professores,

Vivat membrum quodlibet,

Vivat membra quaelibet;

Semper sint in flore!

Trăiască universitatea!

Trăiască profesorii!

Trăiască fiecare student!

Trăiască fiecare studentă!

Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!

 

 5 Vivant omnes virgines

Faciles, formosae.

Vivant et mulieres

Tenerae, amabiles,

Bonae, laboriosae.

Trăiască toate fecioarele

Binevoitoare și frumoase!

Trăiască, de-asemeni,

soţiile tandre, iubitoare,

Cinstite şi pline de hărnicie!

 

 6 Vivat et res publica

et qui illam regit.

Vivat nostra civitas,

Maecenatum caritas

Quae nos hic protegit.

Trăiască patria

Și cei ce-o conduc!

Trăiască-ne orașul

Și binefăcătorii acestuia

Care, prin caritatea lor, ne oferă siguranță!

 

7 Pereat tristitia,

Pereant osores.

Pereat diabolus,

Quivis antiburschius

Atque irrisores!

Fie ca tristețea să piară!

Fie ca urâtorii să piară!

Fie ca Diavolul să piară!

Fie ca oricine-i împotriva frăţiei noastre,

Oricine-ar râde de-aceasta, să piară!

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Amintire din perioada când “Gaudeamus Igitur “era interzis să-l cântăm”

Al. Florin ȚENE: Neamului nostru îi place…”bătaia”

În Oltenia în mediul rural cuvântul neam se folosește ca expresie ce exprimă cuvântul nu am. Se pare că substantivul neam provine de la verbul nu am, adică un popor ce nu are, adică este sărac.

-Fă, Mărie ai puțin mălai?

-Neam Floareo!

În limba noastră descoperim multe sinonime sau sensuri diferite ale cuvântului bătaie.

Probabil că plăcerea bătăii vine de la băutură.De aceea împăratul Traian a scos viile din Dacia, fiindcă locuitorii lor erau băutori de vin. Acest cuvânt s-a strecurat ca o reptilă în limba română.

Astfel, premergătoare fiecărei  sărbători, fie vară fie iarnă,  este  o bătaie, pentru că noi nu scuturăm  covoarele, noi le batem cu palma. Aceasta fiind suportul din crengi împletite, pe care îl numim palmă, sinonim cu palma omenească.

-Ioane, nu te-ai săturat să toți bați drumul ăsta zilnic?

-Nu, Naie!E un drum bătut din vechime pe Valea Oltului.

-Muică, văd că te bate un gând!

-Nu, fă, mă biciuie sufletul!

-Ai, că mă sperii!

-Păi…îmi bate inima!

-De ce?

-Mi-am cumpărat opinci și mă bat la spate!

-Aaa! Te rod, vasăzică!

-Bată-te norocul să te bată, fă Ilincă!

– Atunci… „Cale bătută!”

– Lasă…o bat dansatorii  din zona Moldovei cu „Bătuta”.

– Laptele nostru nu-i fermentat ci e bătut.

– Noi nu ciocănim, noi batem la ușă.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Neamului nostru îi place…”bătaia””

Petre CICHIRDAN: Romanul „Întoarcerea din cruciadă- viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” de Al.Florin Țene

Carte, apărut la Editura „Casa cărții de știință”, Cluj Napoca, 2020, cu o copertă foarte reușită semnată de Dumitru Furculiță, un volum realizat de Al. Florin Țene, autor foarte cunoscut și apreciat din viața literară românească, născut la Drăgășani, județul Vâlcea, în anul 1942, și despre care noi am scris în 2010, în revista „Povestea vorbei” în cadrul unei recenzii la volumul său „Cărticica de dat în leagăn gândul”. Așa cum spuneam atunci despre carte, „cine o citeşte se îmbogăţeşte, devine mai cultivat, acesta este rostul unei cărţi; ea, nu are alt rost! În câteva pagini, una, două, format mic, în câteva fraze, Al. Florin Ţene ne pune în contact cu cele mai importante figuri ale culturii universale, ale culturii române, fixând-o în rândul marilor culturi ale lumii…”. La fel spunem și acum despre acest volum închinat lui Radu Gyr, mai mult, de această dată Al. Florin Țene ne zugrăveșe o Românie interbelică, impecabil, punând cum era și firesc, accent pe Mișcarea Legionară în care au activat unii dintre fiii acestei țări dintre cei mai deistoinici; mari oameni de cultură, în primul rând. Am citit cartea de două ori fiind un interval destul de mare între prima lectură și a doua, când am și scris textul de față…dar și ca să nu omit nimic, și tot mi-am mai rămas foarte multe însemnări. Încă din primele pagini aveam să constatăm, mai constatasem și altă dată, după cum am văzut, că Al. Florin Țene este un mare scriitor! Cât de frumos începe, scrie, acest roman și cât de frumos îl termină. Ce constantă linie de comportament-stil neschimbat de-a lungul întregului volum. În acest context al frumuseții începutului, copilăria lui Radu Gyr, ne-a venit un gând, așa în trecere: ce scriitori mari a dat acest județ, bucată de pământ, extraordinar de frumos și cu o istorie unică, mai ales datorită năvalnicului Olt (astăzi mai mult lac decât râu, leșinat, fără vlagă, nici măcar curent de vânt nu mai dă, darămite curent electric cu atâta …mâl.) cu ce are el imediat pe malul drept și stâng…Ce scriitori minunați și incomparabili: Constantin Zărnescu, Ștefan Dumitrescu, Al. Florin Țene…drăgășenenul (nu-l uităm pe Gib Mihăescu, dar el aparține unei alte generații, nu-i uităm pe critici, dar ei înseamnă altceva)! …Cât de frumos, spuneam, dar ce soartă nemerrnică a avut această bucată de țară, atâția scriitori, ca ei să tot alerge către o altă uniune de scriitori, căci cei de astăzi nu au reușit să creeze una a scriitorilor vâlceni; scriitori care să se mănânce între ei! unii chiar impostori, nu fără talent, care să se creadă genii! O lume interesantă și atât de frământată acest interbelic românesc și una aproape de neînțeles, societatea românească postbelică, care a dus România până în 1980 pe una dintre culmile ei cele mai înalte (noi prelungim perioada până aproape de 1987)! Un postbelic în care s-a demonstrat că, în viață, de ceea ce îți este frică, nu scapi! Cu o Europă centrală și de vest care a trăit cu spaima permanentă a unui comunism destul de neînspăimântător venit dinspre Europa de est. Spaimă reală acest comunism mai ales pentru fosta lume catolică, căci, nu așa, dinspre ortodoxie el a pornit. Nu vom spune nici un cuvând de lumea iudaică. Concret, acum, chiar Europa centrală și de vest a ajuns și ea socialistă-comunistă, cum se prevăzuse la Malta. * Autorul dedică această carte „tuturor martirilor executați și chinuiți în închisori de regimul comunist ateu și criminal.” Un merituos eseu, cuvânt înainte, citim la începutul cărții, semnat de Ionuț Țene: „Radu Gyr-poetul secolului XX” în care istoricul și criticul clujean fixează în istoria literaturii române locul poetului Radu Gyr, neuitând să amintească antologia „Poezia română modernă” apărută în 1968 și care din cauza versurilor scrise de Radu Gyr a fost dur criticată de contemporani. Autorul antologiei nu era altcineva decât Nicolae Manolescu iar vehementul critic care a determinat „topirea” ei a fost Eugen Jebeleanu…Ca să faci școală superioară, în acele vremuri, și ca să trăiască românul, unii dintre ei, trebuia să-și renege părinții, doar ca să învețe carte și să ia un salariu…Așa să fi fost? România nu s-a schimbat după 1989? Iată în 2008 Nicolae Manolescu același cu cel din 1968, nu-l mai citează printre poeți pe Radu Gyr, deși acum nu-l obligă nimeni. Așa că nu am pierdut nimic că în 2009 ciracii săi olteni nu ne-au primit în USR! nici pe mine, nici pe prietenul nostru eseist notoriu M. S. din țara Loviștei. Și Radu Gyr a rămas un poet „minor”, și de „antologie”…Un cuvânt înainte despre Radu Gyr tot atât de frumos, de valoros și curajos scris cum este și cartea!…tată și fiu, și din care noi ne alegem cu câteva idei: AL. FLORIN ȚENE: „ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ. VIAȚA POETULUI RADU GYR ÎNTRE REALITATE ȘI POVESTE” Maturitatea este o înfrângere, bătrânețea la fel și toate acestea pentru că om sau viață rațională fără visare nu există. Visarea legată de trecut este vitală pentru viață… Doi pași înainte, unul mare înapoi este de preferat stării care îndeamnă la pionerescul, tot înainte! « Poezia lui Radu Gyr, asemenea țipătului lui Munch, este o „eternă reîntoarcere” la originar și original. » Concluzia finală a lui Ionuț Țene este: „Cu toate forțele materialismului dialectic întunecate, de ură și control schizofrenic, nu s-a reușit ruperea legăturii indestructibile dintre poet și cer.”…dintre artă și lumea celestă, dintre artă și visare. * Toate se raportează la natură, și nicidată natura la ceva anume…„Primăvara venise mai devreme” în anul 1905 și Al. Florin Țene încondeiază minunat, interferând artele, momentul venirii pe lume a lui Radu Gyr: inaugurarea picturii catedralei Mănăstirii Curtea de Argeș, cea construită de Manole, care și-a pus la temelia ei soția, însăși mireasa lui, pentru ca să se finalizeze construcția, să dureze. Artiștii francezi aduși de arhitectul Lecomte du Noüy au repictat-o la interior și au adus unele îmbunătățiri exteriorului…Nici n-am dat bine pagina următoare, Capitolului I, și ne-am emoționat, citind: « În fața icoanei „Maicii Domnului cu Pruncul ” din Biserica Bărăției (!!), datată din secolul al XIII-lea » …Vai , Doamne Dumnezeule, cum de au putut nenoriciții să demoleze vechiul centru al Râmnicului Vâlcii?…Bărăția cu clădirile ei? ce moment monument, Bărăția din Câmpulung Muscel datată din secolul XIII…Și mai dăm o pagină și vedem că școala din aceeași localitate este datată din 1669, an în care orice document oficial este parafat cu ștampila Domnitorului Matei Basarab, care tot cam atunci a construit o fabrică de hârtie în centrul vechi al Râmnicului; și mai dăm o pagină și vedem scris într-un document citat „Țărei Rumânești”, iată, cu o sută cincizeci de ani înaintea apariției denumirii – grafiei – România! Un document scris de Radul Năsturel. Mai departe, altă pagină, aflăm de calendarele egiptene din mileniul V (î. e. n.) calculate după astrul cel mai îndepărtat, steaua „Sothis”, astăzi redenumită „Sirius” – „cel mai luminos” punct de pe cer. Și, chiar surpriză, credeam că numai noi spunem așa, că Domnul este în interiorul nostru, cum să stea El între atâtea ceruri și pământuri!…„Noi percepem divinul din afară cu divinul din noi” (Plotin)! Încă de la început, Țene ne apare ca un împătimit al artelor, ne apare ca un cunoscător al regulilor mai multor arte, arte sinestezi, și nu este prima carte de acest fel… „Baudlaire spunea că muzica deschide cerul. În Grecia antică arta și știința sunt un întreg, muzica îi separă pe cei care caută emoția de cei care caută adevărul…Taoiștii spun că atunci când taci asculți muzica interioară și când vorbești, ești tăcut.” Iar alții spun: când taci, vorbești! și când nu taci, nu știi ce vorbești. În lumea asta dominată de critici și istorici literari, și istorici și critici de artă, care de mult și-au pierdut rostul, poate, decât acela de a câștiga un ban pe spinarea altora, când dai de o carte ca aceasta îți vine să-l cauți pe autor și să-l săruți pentru că există, și nu ca în sărutul lui Giotto, dat de Iuda lui Iisus, ca un atentat, ci mai degrabă un sărut ca acela din pictura lui Klimt, de plăcere, dezinteresat…Să-l săruți de deștept ce e! Cartea lui Al Florin Țene atrage nu numai că și-a propus să-l prezinte pe Radu Gyr, atât de necunoscut celor care ar fi trebuit să-l cunoască, pe care nu mulți îl cunosc la adevărata valoare, dar ea narează realități din timpul vieții poetului, vremuri excepționale, și asupra cărora fiecare își formează părerea, atitudinea! Iat-o pe a noastră: vedem o lume românească până la Primul Război Mondial, excepțională fără antisemitism și antigermanism excesiv, o lume după acest război dominată de socialiști și comuniști, dar mai ales legionari, și una după al Doilea Război Mondial dominată de artiști și comuniști, o lume la care au visat de mult timp fiii lui Israel, desigur, rebotezați și mai ales revoluționari…din naștere. Țene plasează foarte bine în spațiu și timp prietenia lui Radu Gyr cu Isaak, fiul lui Abraham…Concluzia urmărită: Radu Gyr nu a fost antisemit! În mișcarea legionară au activat și evrei creștini. Acțiunea romanului decurge liniștit, la Craiova, familia lui Radu Gyr instalându-se încet încet în centrul atenției, mai ales a presei; lucrurile pentru toată lumea sunt clare. Presa formează „cea mai puternică armată” spune doamna Eugenia, mama lui Radu Gyr, presa „inițiată și controlată de trusturile evreiești, precum cel al lui Mauritius; de Hirsch – trustul Hirsch sau Hearst, care pe la 1850 depășea 200 de ziare” Radu Gyr trăiește într-un mediu deosebit de prielnic, la Craiova, frecventând încă din timpul școlii primare Teatrul Național condus de Emil Gârleanu și, în care, recrea celebre roluri tatăl său, actorul Coco Dumitrescu (!)… Coco Dumitrescu un om plin de cultură, la zece ani ai fiului, îi vorbește acestuia de Origene: „Fiecare suflet are trupul pe care-l merită”, la fel și Eugenia, mama sa, cunoscătoare de limba germană, trăgându-se din această rasă îi insuflă copilului o educație și cultură aleasă. În preajma războiului de reîntregire, la cinsprezece ani, Radu Gyr « își făcuse o bibliotecă a lui, separată de cea a familiei (modă care s-a păstrat până în 1970). Erau cărți pe care le citise, precum: „Don Quijote de la Mancha” de Cervantes, „Păcală”, „Gruia lui Novac”, „Lacrimi de copil” de Wildenbruch, „Frida” de Andre Theuriet etc.»…Craiova în această perioadă, ajunul războiului , era un „oraș cu pesrte 50 000 de locuitori, cu o intensă activitate comercială, cu o industrie în formare și o remarcabilă viață culturală.” Pe cititor îl interesează aceste lucruri pentru a face comparații, pentru a afla ce și cum cu această zonă a țării remarcabilă ca relief și populație și care pe rând a fost a Ungariei, a Turciei, a Austriei, a Rusiei; și Oltenia, și Bucovina puțin mai târziu, primind aceste nume de la Austria care a făcut atâta bine Europei centrale și de Est prin arta arhitecturală impusă. Am și scris undeva, și cândva, după ce am vizitat Cernăuțiul, că dacă austriecii rămâneau în Oltenia după 1737 Craiova ar fi fost Cernăuți. Sigur, ceva mai mărunt, și Râmnicul Vâlcea. La unsprezece ani și jumătate Radu Gyr (Radu Dumiterscu (!)) este „cercetaș de război”, voluntar, și la 15 august 1916, când România intră în război, el se află la Tg Jiu cu o ambulanță militară și participă alături de armată și populație la „stăvilirea intrării trupelor inamice” în orașul de pe Jiu, când este și rănit! Al Florin Țene pune în evidență, în aceste pagini, patriotismul poetului copil, precum și reliogizitatea-i, spunem noi, prematură. La zece ani i se joacă piesa de teatru „În munți” cu fapte istorice din lumea dacilor, în lupta lor de apărare; este voluntar la spitalul de răniți și seara adoarme spunând rugăciunea „Sufăr pentru Tine”: „Doamne, eu voiesc ceea ce voiești Tu, pentru că Tu voiești să mă supun voii Tale și făgăduiesc să fac ceea ce voiești Tu. Te rog cu umilință, luminează-mi mintea, oțelește-mi voia…” Da, ne amintim, asta i-a cerut și Solomon lui Dumnezeu când a ajuns împărat (fiul lui David și al Batșebei)…să-i lumineze mintea! Observăm această alternanță între narațiunea faptelor istorice și elementele – faptele legate de prezent, presărarea lor cu elemente de istoria artei, critică de artă, acest fapt atribuind operei lui Al Florin Țene un beneficiu intelectual de necuprins…sau, și asta nu constatăm întâia oară, el acordă unor realități ale prezentului elemente de valoare care le trimit (realitățile) direct în istorie… Cartea se dorește citită, adnotată, și răscitită, pentru neuitare. Ne urmărește un gând, cunoscând soarta poetului demult plecat dintre noi!…să faci pușcărie, să fi schingiuit, bătut pentru prea multă dragoste de țară și de neam așa cum au pățit toți acești eroi foști deținuți politici, cetățeni patrioți, majoritatea veniți din interbelic, magnifici intelectuali!… asta da ironie a sorții, nimic, neexistând în natură asemănător. În capitolul unde este prezentat „Parcul Romanescu” din Craiova, nu putem uita zilele din anul 1977 când am ajuns și eu și ea, prietena mea, în orașul Craiova, amândoi pentru prima dat în acest oraș blamat de necunoscători (nu trebuie să ne impacientăm, și între Timișoara și Arad, izbucnea aproape un război în zilele când ele se întâlneau pe gazonul de fotbal) am vizitat Parcul Romanescu și am fost vrăjiți. Am revenit, mereu, la restaurantul de pe lac să vedem nuferii și podul. Castelul. De fiecare dată încântându-ne. Acolo, în urmă cu douăzeci de ani am povestit cu Mircea Suchici, violoncelistul, eu citind versuri de-ale mele, el improvizând la instrument despre Fabrica de Avioane, despre microprocesoarele – postprocesoare ccreate de noi înaintea lui Bill Gates… (Continuare în pag. 14)

Continue reading „Petre CICHIRDAN: Romanul „Întoarcerea din cruciadă- viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” de Al.Florin Țene”

Al. Florin ȚENE: Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române

Un moment important din istoria culturii române care evidențiază că aceasta avea atât un filon laic, dar și religios, este umanismul românesc ca fenomen cultural de tip renascentist. Așa cum a fost și în alte culturi europene, umanismul Renașterii a favorizat examinarea critică a faptelor de cultură datorită tendințelor și caracteristicilor sale în ascensiune progresistă din care nu lipseau respectul față de religie, concepția față de lume, cultul clasicismului antic greco-roman, promovarea spiritului critic în filozofie, promovarea stoicismului, epicureismului și scepticismului, având o contribuție esențială la formarea limbilor și literaturilor naționale, fapt ce a deschis perspective nebănuite pentru îmbogățirea tezaurului cultural al umanității.

În dorința de a întări sub raport ideologic-spiritual sistemul feudal, domnitorii și clasele culte din evul mediu au promovat și sprijinit activitatea culturală pusă în slujba bisericii. Exemple sunt multiple, Brâncoveanu, Cantemir, Dosoftei, Ivireanu etc, Această activitate a avut incontestabile consecințe pozitive.

Reluând firul culturii antice, al spiritual antic, Renașterea a constituit o revenire la firesc. Nici izvoarele bizantine și cele slavone ale culturii românești din evul mediu, având caracter precumpănitor religios, nici chiar întârzierea procesului de formare a unei burghezii autohtone- care în alte țări europene a constituit baza socială a noii mișcări culturale- nu au împiedicat constituirea unui umanism renascentist, care s-a manifestat nu numai prin intensificarea legăturilor multiple cu antichitatea clasică, prin introducerea studiilor clasice și a disciplinelor profane în general, dar și prin circulația și afirmarea principalelor motive și principiilor de gândire umanistă. De remarcat faptul că cei care au contribuit la Renașterea culturii în țara noastră au fost clerul Bisericii Ortodoxe, al Bisericii Greco-Catolice și al Bisericii Catolice. Această activitate a avut un rol primordial cu consecințe pozitive. E suficient să amintim că numeroase biserici și mânăstiri, cum ar fi Bistrița, Hurezu, Govora etc au organizat biblioteci și tipărirea de cărți bisericești, rămânând până astăzi modele de artă tipografică, efectuarea de picturi murale- fresce interioare și mai ales cele exterioare de la mănăstirile din nordul Moldovei. Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, este considerată vatra tipăriturilor din Țara Românească. Acolo s-au așternut pe o foaie de hârtie primele cuvinte cu ajutorul tiparniței de pe teritoriul României. Totul se datorează călugărului sârb Macarie, care a fost adus în țară de către domnitorul Radu cel Mare, pentru a consolida prestigiul Bisericii ca principal sprijin al statului.

Târgoviște, acesta a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Călugărul Macarie s-a format ca meșter tipograf la Veneția, unde tipărise deja cinci cărți la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. La Mănăstirea Dealu, Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, din ale cărei teascuri a ieșit, în 1508, prima carte, un Liturghier. Macarie (cca 1450-1455, cca 1521), apucase deja să tipărească unele cărți, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul (două părți 1493 și 1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (1493-1495), dar condițiile politice și culturale neprielnice, precum șirelațiile cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la Mănăstirea Dealu, din mila lui Radu cel Mare, unde își începe munca migăloasă de scriere a primei cărți pe teritoriul țării noastre.

Îndoieli privind locul în care s-a tipărit Liturghierul (1508)

 

Apariția primei cărți tipărite în spațiul românesc asuscitat numeroase controverse, majoritatea plecate de la omiterea locului de tipărire în exemplarele editate. Au fost vehiculate de-a lungul timpului atât centre tipografice din afara țărilor române, centre cu tradiție în ceea ce privește această tehnică (Veneția, Cetinje, Cracovia), cât și de pe teritoriul românesc (Bistrița olteană, Snagov, Govora, Târgoviște). În lucrarea intitulată “Controverse privind tipărirea primei cărți în spațiul românesc. Liturghierul (1508)”, dr. Agnes Erich, de la Universitatea Valahia din Târgoviște și dr. Niculina Vârgolici de la Universitatea din București consideră că Liturghierul nu s-a tipărit în nici unul din centrele enumerate mai sus, ci la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, loc de unde au pornit și directivele reformelor feudale politice, culturale șibisericești, fapt menționat anterior prin încercarea domnilor români de a centraliza puterile statului în mâinile lor. “Considerăm că Liturghierul tipărit de Macarie în Țara Românească nu putea găsi un loc mai propice decât la Târgoviște, cetatea de scaun a Țării Românești și locul de unde au pornit directivele privind reorganizarea pe principii moderne a Bisericii Ortodoxe Române. Importanța tipăririi acestui Liturghier constă și în faptul că este pentru prima dată când se tipărește această carte de cult care era esențială pentru săvârșirea slujbei, dovadă că a circulat în tot spațiul sud est European”, se arată în lucrare.

În tiparnița de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un Evangheliar (1512). Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: este prima carte românească tipărită; este prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă (se pare că traducerea în limba slavonă a fost făcută de patriarhul Nifon, în timpul șederii lui în Țara Românească dar acest lucru nu a fost încă demonstrat).

Ce învățăminte au fost scrise în Liturghier

 

La sfârșitul liturghiilor din Liturghier se află tipărite unele rânduieli: povățuirea către preoți a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala proscomidiei (partea liturghiei în care preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie); liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur (acest titlu lipsește din tabla de materii, unde este reunit din greșeală sub un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare și a 10 An XIX – Nr. 77-78 (nr. 27-28 serie nouă) 2020 Heliopolis Darurilor înainte sfințite și alte câteva rânduieli obișnuite: rânduiala binecuvântării colivei, rugăciunile de la Vecernie, Utrenie etc. Trebuie, de asemenea amintite rânduiala litiei sau rugăciunea pentru apărarea țării.

Istoria Mănăstirii Dealu

 

Mănăstirea Dealu, un așezământ de maici situat pe un deal din apropierea municipiului Târgoviște, este una dintre principalele atracții pentru turiștii care vizitează județul Dâmbovița. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazu. O așezare monastică exista la Dealu în anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Se spune că mănăstirea a fost întemeiată inițial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. Biserica Sf. Nicolae, singurul corp architectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească.

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești

 

La Târgoviște există un Muzeu al Tiparului și al Cărții Vechi Românești. Acolo se regăsesc prima tiparniță instalată la Mănăstirea Dealu, de călugărul sârb Macarie și prima carte tipărită în Țara Românească — „Liturghierul lui Macarie” (1508), precum și „Octoihul slavon” (1510), „Tetraevanghelul slavon” (1512), ediții princeps, cărți rare, fiind o dovadă vie a dezvoltării culturii pe teritoriul celor trei provincii românești.

Multe mănăstiri reprezintă ele înselecapodopere unice de arhitectură, mărturii ale forței de creație și originalității poporului nostru, din sânul căruia s-au ridicat meșterii anonimi, de o modestie exemplară, creatori ai acestor opere de artă, cu care ne mândrim și care dăinuie de veacuri. Toate acestea infirmă confruntarea general dintre cultura laică și religie, ca una din pârghiile principale ale evoluției culturii românești. Întotdeauna a exista o împletire armonioasă între cultura religioasă și cea laică, contrazicând unele afirmații contrare susținute de unii istorici cu vederi de stânga. Nicolae Iorga afirma că epoca Renașterii n-a fost străină de noi, de vreme ce exista o cultură laică, o cultură latină de tip renascentist, atestată de personalități ca Luca Stroici, Grigore Ureche, Miron

Costin. Elemente umaniste găsim, desigur, și în “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie “, și în “Școala de la Cotnari” a învățatului domn Despot Vodă, la învățatul Stolnic Constantin Cantacuzino, la Spătarul Milescu. Așa cum au demonstrate cercetătorii români, trăsătura fundamental specifică a umanismului românesc a fost conștiința romanității poporului roman susținută și de cler, aceasta se explică prin faptul că Biserica era singura instituție de cultură în acea perioadă.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române”

Al. Florin ȚENE: Sarcina critici literare din ziare – să descopere validitatea operei, nu adevărul ei

Printre criticii literari care au fost refractari la intruziuni-ce se pare că apar periodic-ale scientismului în critica literară a fost şi George Călinescu. La fel ca ” normele„ esteticii, metodele ce înclină spre exactitate şi precizie în critică îi par “ieşite din disperarea oamenilor fără sensibilitate artistică “. În acest context critica literară, plastică, cinefilă, trebuie să fie mai mult o artă decât o ştiinţă. Mai mult, se ştie că în critică ideile se veştejesc mai repede decât interpretările.Nu numai din principiu, dar şi dintr-o afinitate temperamentală, criticul trebuie să fie animat de spiritul de libertate, o libertate, totuşi dificilă, care nu se lasă măsurată de constrângeri exterioare, ci numai de obstacole pe care singură şi le ridică. Referitor la universul poeziei trebuie văzut ca pe un Cosmos autonom, ale cărui virtualităţi poetice trebuie să fie surprinse începând cu elementele fundamentale ( focul, apa ) şi terminând cu obiecte umile şi prozaice, precum alimentele şi maşinile.Opera trebuie raportată la antecedente ori la “circumstanţele “ ei. Acest raport este întotdeauna analogic.El implică certitudinea că a scrie nu înseamnă altceva decât să reproduci, să copiezi, să te inspiri din mediul înconjurător.Operaţiile de deformare formală sau de denegaţie psihologică, gama largă a fenomenelor compensatoare ce se pot ivi de-a lungul unui proces de creaţie ne duce la gândul că “opera îşi este sieşi model “, cum scria Roland Barthes în „Tehnica criticii şi a istoriei literare”. Unii critici consideră că există o prejudecată a conţinutului anterior al operei. Eu spun şi subliniez că nu există asemenea conţinut, nu există nici un plan material, nici un plan ideal.Opera autentică se împlineşte independent de material sau de intenţia de la care pleacă, ea nu trebuie să fie apreciată prin raportare, întotdeauna reductivă, la eventualele ei surse.Adâncimea realităţii nu se obţine prin simplu paralelism.Punctul de plecare al criticului şi istoricului literar îl constituie existenţa independentă a operei, existenţă paralelă, dar nu analogă existenţei reale:” … când o operă există, ea începe a-şi afirma un conţinut care nu este materialul din care a ieşit, ci viaţa fictivă pe care o începe.”Hamlet”, „Crimă şi pedeapsă” sunt obiectul unor consideraţii de tot felul, pe care unii ar fi înclinaţi a le socoti exterioare problemei estetice şi fără îndoială că autorii înşişi nu s-au gândit vreodată că vor stârni atâtea comentarii.“( Barthes).Abordarea universului operei trebuie făcută în aşa fel prin care să-i probeze realitatea fără să-i piardă specificitatea, care să afirme, altfel spus, realitatea lui artistică. Nici problemă critică nu depinde de analogie ca atare, ci de calitatea acestei analogii. Nu este vorba de a confirma dacă baronul de Charlus este sau nu contele de Montesquiou, ci dacă apariţia lui în romanul proustian are sau nu, “adâncimea realităţii “, cum zice George Călinescu. O operă se construieşte de cele mai multe ori prin disanalogie, nu prin analogie cu presupusul ei “model“real. Dar Această disanalogie, după părerea mea, nu este ea însăşi, decât un termen al unei analogii mai esenţiale şi mai cuprinzătoare. Nu este nici o incompatibilitate între profunzimea realităţii şi întinderea operei, această întindere trebuie să aibă ori să pară că are profunzimea realităţii. Calitatea ei estetică se verifică prin această performanţă.Aşa cum subliniază şi George Călinescu, critica şi istoria literară sunt ”înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg “. Pornind de la această constatare putem spune că istoria literară înglobează şi critica propriu-zisă ca pe un moment pregătitor indispensabil.În acest context, nu există o deosebire esenţială între istoria literară şi critica literară, ci între o istorie exterioară a literaturii şi una interioară, adevărată.Diferenţa specifică a istoriei literare constă în aceea că “faptele ficţiunii trebuie să le dovedim realitatea artistică “.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Sarcina critici literare din ziare – să descopere validitatea operei, nu adevărul ei”