Meditație asupra valorii spiritului într-o lume a materiei în romanul ”GÂNDITORUL” de Al.Florin Țene

Romanul Gânditorul al scriitorului Al. Florin Țene propune o narațiune parabolică, profund simbolică, în centrul căreia se află figura lui Ion, supranumit „Noi”, numele său citit de la sfârșitul cuvântului – un personaj excentric, retras, în aparență inutil social, dar revelator spiritual. Ion este înțeleptul satului, nu prin erudiție formală sau funcție socială, ci printr-o vocație aparte a contemplației și a reflecției asupra vieții. Povestea lui se desfășoară în decorul unui sat arhetipal românesc, în care tradiția muncii fizice contrastează brutal cu activitatea imaterială a gândirii.

După doi ani de facultate, Ion se întoarce în satul natal, refuzând orice formă de muncă productivă în accepțiunea tradițională. Zi de zi, el urcă pe o stâncă aflată în fața muntelui și meditează, formulând aforisme, reflecții și adevăruri despre condiția umană. Această activitate devine „munca lui” — un gest sacru, repetitiv, prin care transformă tăcerea în înțelepciune. Profesorul de limba română din sat, recunoscând valoarea unică a acestui „gânditor rural”, îl convinge să își aștearnă ideile pe hârtie, rezultatul fiind două caiete care ulterior vor fi publicate. După moartea lui Ion, casa sa este transformată în muzeu, recunoscându-i-se astfel postum valoarea spirituală.
Romanul ridică întrebarea fundamentală: ce este munca? Într-o societate obsedată de productivitate, Ion refuză implicarea în activitățile cotidiene ale comunității și alege să „muncească gândind”. Acest gest, în aparență inutil, se dovedește a fi o formă superioară de activitate umană — una contemplativă, aproape filosofică, asemănătoare idealului antic al bios theoretikos.
Țene construiește un contrast vizibil între activitatea materială (munca la câmp, rutina zilnică) și activitatea spirituală (gândirea, reflecția, creația aforistică). Ion devine simbolul unei rezistențe subtile în fața presiunilor sociale ale conformismului: el trăiește din ajutor social, dar produce sens, gânduri, idei – valori necuantificabile, dar durabile.
Figura lui Ion trimite la mitologia țăranului filozof, a „omului simplu” care posedă o profunzime existențială greu de egalat. Transformarea casei sale în muzeu simbolizează acceptarea, fie și târzie, a unei alte forme de utilitate: cea a gândirii care transcende viața cotidiană. Romanul ridică astfel o pledoarie pentru păstrarea memoriei celor care au ales o cale spirituală într-o lume pragmatică.

Ion este construit ca o figură marginală, dar tocmai această marginalitate îi oferă libertatea reflecției. Retras, neînțeles de săteni, el devine un alter-ego al autorului și o figură emblematică a scriitorului meditant. Numele său, „Noi”, sugerează o universalitate — Ion nu e doar un om, ci o conștiință colectivă, o voce din interiorul fiecăruia care se întreabă despre sensul existenței.

Asemenea marilor eremiți sau filosofi antici, el este un solitar în slujba ideii. Dacă Platon îl exila pe poet din Cetate pentru inutilitatea lui practică, Al. Florin Țene reînvestește această inutilitate cu o aură de sacralitate. Ion nu este un leneș, ci un „monah al gândirii”, un solitar ales.

Romanul este scris într-un stil narativ sobru, aproape cronical, dar marcat de un lirism discret în descrierea peisajului montan și a reflecțiilor interioare ale personajului. Îmbinarea registrului realist cu accentele parabolice face din această operă o alegorie modernă despre marginalitate, creație și sens.

Prezența aforismelor ca produs al muncii gânditorului adaugă o dimensiune fragmentară, meditativă, care apropie romanul de genul jurnalului filozofic. Se observă o tendință către esențializare, către extragerea adevărului din cotidian printr-un limbaj concis, dar profund.

Gânditorul de Al. Florin Țene este o pledoarie pentru valoarea ideii într-o lume care idolatrizează acțiunea. Prin figura lui Ion zis „Noi”, autorul oferă o meditație profundă asupra rostului gândirii, asupra locului artistului sau filozofului într-o societate care nu știe să-l înțeleagă decât postum. Această operă nu doar că provoacă cititorul la reflecție, ci resacralizează actul de a gândi într-o epocă a superficialului.

                                                                   Prof.dr.Sorin Sterescu

Bibliografie

  • Țene, Al. Florin. Gânditorul. Editura Cervantes , 2025.
  • Noica, Constantin. Jurnal de idei. Humanitas, 1990.
  • Eliade, Mircea. Încercarea labirintului. Humanitas, 1990.
  • Bachelard, Gaston. Poetica spațiului. Univers, 1994.
  • Platon. Republica. Polirom, 2008.
  • Zamfir, Mihai. Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. Polirom, 2011

AL.FLORIN ȚENE: ALIANŢA DISCRETĂ ŞI FECUNDĂ DINTRE POEZIE ŞI FILOZOFIE

 Relaţiile între Poezie şi Filosofie îi preocupă foarte mult pe filosofi, poeţi şi pe esteticieni, încercând să descopere aderenţele ori inaderenţele organice pe care le trezesc cele două, poezia ca artă şi filosofia ca ştiinţă, răsunetul lăuntric oricat de îndepărtat ale acestora. 130 Tudor Vianu în „Filosofie şi poezie”, prima ediţie din 1937, scria: „…Evident, ca întotdeauna în astfel de cercetări, partea de ipoteze şi de experienţe personale este destul de întinsă. Dar dacă, pe baza lor, cercetarea de faţă a putut câştiga noţiuni mai precise în judecata mai multor curente de artă şi gândire, ca şi în problema poeziei filosofice ca artă şi a interpretării filosofice a poeziei, poate că strădania noastră nu va fi fost cu totul zadarnică”. Cum se intamplă mai în toate lucrările lui Vianu, problema enunţată în titlu e făcută să apară ca parte a unui întreg şi ca etapă dintr-un proces. Eu precizez, spre deosebire de ilustru critic, că schimbările reciproce între filosofie şi poezie sunt aşezate în cercul mai extins al interferenţelor între artă, filosofie şi religie, inclusiv poezia. Criteriul confluenţelor îl constituie că aceste patru forme ale spiritului se deschid, precum corola unei flori, asupra totalităţii lumii şi presupun transcendenţa unui absolut.

Epoca noastră este epoca autonomizării valorilor, a fragmentării spiritului pe planuri separate de cunoaştere, a activităţii limitate şi intensive inlăuntrul unei singure specialităţi. Prin acest eseu încerc să refac postkantian unitatea spirituală înfăptuită de poeţii şi filosofii romantici. De fapt, înr-o amplă lucrare a mea, publicată în anul 1998, scriam că după postmodernism a apărut un nou curent, pe care l-am denumit globmodernul. Scriam atunci că se observă o întoarcere a artei şi mai ales a poeziei pe jumătate la clasicism. În acest context, cum spunea Croce „formele spiritului sunt distincte, nu separate”. Fapt ce ne duce cu gândul că atât filosofia, cât şi poezia, sunt distincte prin ele însele, dar există o legătură între ele ce nu ne permite a le separa. Astfel resping separaţia excesivă care sacrifică exigenţa totalităţii, dar şi contopirea ce anulează specificul. Au existat perioade când a degenerat ideea romantică a filosofiei ca poezie în estetism. Din păcate, raporturile poeziei cu filosofia au fost deteriorate de „poezia filosofică „practicată de autori mediocri. Înrudirea profundă între formele spiritului, face ca spiritul ştiinţific şi tehnic să nu disimuleze înrudirea acestora, operând acel scepticism de proastă calitate care anulează conştiinţa. Există o relaţie dintre cele două printr-o filiaţie. Însă, la rândul ei această filiaţie se încredinţează mai degrabă logicii decat istoriei. Reprezentarea specifică romantică despre poezie şi filosofie este ca despre două momente succesive ale spiritului şi apare dedusă din modul nu mai puţin romantic de a considera identică funcţia lor. Ideea identităţii o provoacă logic pe aceea a succesiunii, o invoc pentru a explica diferenţierea care totuşi există. Doresc să amintesc că Vico este cel care a vorbit de o vârstă iniţială a poeziei şi de una a filosofiei încă înainte de romantism, deci înainte de confundarea funcţiei lor spirituale.

Mă gândesc că ideea reintoarcerii poeziei la izvoarele mitului ar fi o reacţie şi ca o soluţie salvatoare la teza hegeliană a dispariţiei artei. Succesiunea istorică a fost necesară, dar ordonarea problemelor trebuie să se facă într-un plan în care stringenţa logică să provoace asemenea intervertiri. Succesiunea istorică, atunci când o urmărim în chip explicit, se arată a fi întotdeauna şi în întregime consecutivă. Astfel doctrina „artei pentru artă” cred că este un fel de oboseală, cum spunea Vianu, faţă de intenţiile metafizice, religioase şi sociale.

Poezia filosofică reprezintă o încercare de a întări prin efort speculative demnitatea artei ameninţate să 132 piară în sistemul lui Hegel. Alături de reîntoarcerea la mituri, care e, de fapt, o eternă reîntoarcere. Aceste două orientări, după părerea mea, se constituie ca moduri de a rezolva dialectica intre filosofie şi poezie, moduri radical deosebite, dar unite prin refuzul punctului de vedere hegelian. Istoria ideilor îşi descoperă mai târziu coerenţa, istoricul tinde să se confunde cu logical. Ipoteza hegeliană trebuie căutată în poetica simbolistă şi postsimbolistă. Tot aici trebuie căutate raporturile între poezie şi filosofie. Ideea „purificării” şi cea a „reîntoarcerii” se integrează în conceptul de complex al poeziei moderne. Dar nu fără să servească unor rosturi metafizice. Resping în acest context speculaţia versificată ori a pledoariei sentimentale fiindcă funcţia cognitivă a artei rămane la fel şi rafinarea şi adecvarea ei la posibilităţile specifice. Un act metafizic îl descoperim în jocul subtil al corespondenţelor, în descoperirea şi resimţirea unităţii lumii, prin proiectarea analogică. Simbolul a devenit principiu însuşi al creaţiei, cultura delicată a nuanţei, în determinarea provocatoare şi stimulatoare, mijloacele muzicale ale sugestiei chiar sunt semnele unei alianţe discrete, dar fecunde între poezie şi filosofie. Psihologia receptării se întoarce dialectic asupra psihologiei creaţiei. Poetul adevărat gândeşte imediat cu cuvinte, limbajul însuşi gândeşte uneori în poemul lui. „Ceea ce creează în noi nu are nume” – spune Valery, nu în sensul că poezia ar fi „dictată” autorului, ci în sensul că polivalenţa ei semnificativă o îndepărtează de origine, o face să nu-i mai aparţină în exclusivitate. Limbajul devine purtătorul unei ambiguităţi revelatoare ce transformă poemul într-un act, iar receptarea lui într-o participare. Exegeza va descoperi filosofia poemului, nu pe cea a poetului. Nici un poet modern – nu îşi transpune concepţia despre lume într-un poem, ci ajunge la această concepţie prin el. Dacă pentru mine poezia filosofică este o poezie interioară, extinsă în subconştient şi în absconsul ideilor, pentru Tudor Vianu această poezie este exterioară, neterminată, eşuată, un concept negativ în definirea căruia sunt rechemate şi verificate distincţiile principale de la început între poezie şi filosofie. Trebuie subliniat în această fază a lucrării noastre că ideile reprezintă un mod de adâncire a viziunii poetice cu condiţia să apară, nu să pre-existe, să menţină dispoziţia contemplativă, nu s-o transforme în curiozitate gnoseologică. Expertiza poeziei deschide perspective către viaţa supremă a spiritului, neavând nevoie de atitudini doctrinare ori de simboluri dificile. Poezia adevărată poartă un mesaj de universală semnificaţie în care se ascunde filosofia ei. O filosofie latentă, dar eficace, difuză în substanţa poemului.

Astăzi, după mazga poetică postmodernistă care a fost la noi, noul curent globmodernul ne descoperă o savoare a poeziei gnomice în chiar supunerea neabătută a versurilor la o idee, în înlănţuirea lor necesară, în cadenţa lor previzibilă, în ecoul lor meritat. Poezia înseamnă forma cea mai înaltă de cunoaştere umană, singura în măsură să garanteze accesul la absolut. Nu numai că filosofia trebuie să primească sugestiile artei şi să pună la contribuţie facultăţi specifice poetice, dar actul însuşi de a filosofa începe să fie privit sub specia stilului, iar construcţia unui sistem drept o problemă de compoziţie de formă. Keyserling scria că „filosofia e artă pură” (Philosophie als Kunst, Darmstadt, 1920, p. 3), iar valoarea unei concepţii despre lume e o problemă de stil. 134 Identitatea unui gânditor o dă felul propriu de a pune problema, modul de formare a unui material neutru şi general cunoscut. Ca şi artistul, gânditorul e în căutarea unui „cum” la care nu poate ajunge fără vocaţie şi chiar fără inspiraţie spontană. Veritabila profunzime a filosofiei stă în puterea de construcţie şi în libertatea ei de poezie abstractă.

Poezia ţine să îndeplinească o funcţie filosofică, filosofia – una formală, poetică; sau menţinându-şi fiecare funcţia, îşi imprumută reciproc mijloacele. Nu contează dacă, de pildă, „poetul-filosof” renunţă la funcţia lirică a poeziei pentru a exprima idei sau speră ca abia prin conceptualizare să ajungă la adevărata poezie, confuzia mijloacelor şi pierderea funcţiei specifice subminează iniţiativa lui. Conceptual modern al poeziei se constituie, în genere, prin renunţarea la sintaxa raţională, la gândirea discursivă în genere, evoluţia de la simbolism la suprarealism se confundă cu o îndepărtare treptată de filosofie. Poezia modernă nu ni se pare a fi mai departe de filosofia modernă decat poezia romantică de filosofia romantică. Opoziţia dintre poezie şi filosofie nu trebuie stabilită între poezia modernă şi filosofia modernă, ci între poezia modernă, poezia tradiţională şi cea globmodernistă, între caracterul ei filosofic de atunci şi de acum. Îndepărtarea poeziei de filosofie nu implică pierderea apetitului ei metafizic, ci doar satisfacerea lui prin mijloace diferite. La fel, modelarea filosofiei de către poezie nu provoacă dispariţia efortului de riguroasă abstractizare, ci mlădierea şi extinderea lui asupra unor domenii până atunci evitate.

Există o relaţie de suprafaţă, manifestată în filosofie prin prezenţa metaforelor, iar în poezie, prin cultivarea expresă a ideilor şi o relaţie de adâncime, de permanenţe subiacente şi implicaţii tacite. Am putea spune că exact în momentele de desfăşurare culminantă, când filosofia sau poezia ajung să se exprime în parte în mod strălucit şi deplin, atunci limitele dispar şi aprofundarea funcţiilor se rezolvă printr-o încrucişare a efectelor. Adevărata relaţie de adâncime între filosofie şi poezie apare abia atunci. Efectul estetic al filosofiei decurge din coerenţa înaltă a ideilor, din tensiunea şi pasiunea demonstraţiei, din caracterul ei irefutabil. Aspecte ale unei profunde reciprocităţi, filosofia poeziei şi poezia filosofiei trimit imaginaţia spre un strat de latenţe inseparabile, spre un spaţiu lăuntric în care organul virtual al poeziei şi acela al filosofiei palpită alături. Unitatea originară determină o convergenţă a efectelor şi astfel pagina severă de filosofie ne aduce la vibraţie, iar poemul ne rezervă o iniţiere şi un acces preţios spre cunoaştere. Unite prin rădăcinile lor în spirit, filosofia şi poezia se întâlnesc – tot în spirit – ca purtătoare de absolut.

Al. Florin Țene

La cenaclul ,,Al.Florin Țene”: Medalionul literar ,,Primăvara vârstei noastre ”

Joi, 3 aprilie, la ora 11:00, a avut loc ședința lunară a Cenaclului literar ”Al.Florin Țene ” din cadrul Centrului pentru Vârstnici nr.2 din Cluj-Napoca.

În prezența unui număr constant de membri și simpatizanți, Al.Florin Țene, ctitorul acestui cenaclu, înființat acum 27 de ani, a deschis ședința, anunțând ordinea de zi, și vorbind despre ”Tradiții și obiceiuri de Paști la români. ”

În continuare a arătat romanul, apărut anul trecut,  ”Nu se schimbă ispitele se schimbă unumai sensul lor-Viața filosofului Mircea Vulcănescu între realitate și poveste.”, pentru care a primit premiul ” Cartea Anului- Premiul special al juriului”,  la Concursul Internațional, Ediția a III-a, organizat de  Societatea Culturală Apollon.

În continuare a prezentat și comentat cărțile  publicate de istoricul și poetul dr.Ionuț Țene, intitulate ” Pe urmele valahilor uitați”, apărută la Editura Casa Cărții de Știință, și ”Muguri Transilvaniei” , volum de haiku, poezie fixă japoneză, cu o prefață de Victor Constantin Măruțoiu, membru USR, care va fi lansată joi, 10 aprilie la orela 15 de către Editura Ecou Transilvan, în cadrul Târgului de Carte „Gaudeamus”.

În continuare a dat cuvândul scriitoarei profesor Antonia Bodea care a vorbit 60 de minute despre romanul lui Al.Florin Țene, intitulat”Gânditorul ”.printre altele a spus: ”Este un roman în roman, practic un roman filosofic.      Recent apărutul roman, „Gânditorul”, semnat de Alexandru-Florin Țene, Editura „Cervantes”, București, 2025, este o inspirată modalitate de a ne prezenta pe „doctorul, scriitorul, jurnalistul și filosoful Augustin Ostace” (p. 207), a cărui devenire are la bază o mare taină: „Acesta este secretul lui Ostace, cunoașterea” (p. 209).

Premiat cu „Meritul Cultural Clasa I”, de Editura „Cervantes”, în 2025, romanul reprezintă cea de-a 109 apariție editorială a scriitorului Alexandru-Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români, o performanță pe cât de invidiat, pe atât de greu de egalat și realizat.

Conceput ca o poveste simplă, despre frământările unuia dintre săteni: „înțeleptul Ion” (p. 8), autorul ne poartă în „ținutul Năsăudului… Nimigea de Sus” (p. 9), în familia Ostace, ca să asistăm la nașterea lui Augustin: „Era 18 septembrie 1952” (p. 11), botezat așa după „Sfântul Augustin”, de la care ne-a rămas lucrarea monumentală „De civitate Dei” (Despre cetatea lui Dumnezeu).

Urmărim, apoi, devenirea lui Augustin, clasele primare, gimnaziale și liceale, strădania și răsplata pentru metabolizarea culturii naționale profunde: George Coșbuc, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihai Eminescu și alții; dar și contactul cu cultura universală: Tolstoi, Gorki, Victor Hugo, Kant, Cicero etc. dar și considerații prind tradițiile românești și „noua” ideologie.

Iubitor de literatură și talentat, optează însă pentru Facultatea de Stomatologie din Cluj. Aici, alături de pregătirea în specialitate, studentul Augustin Ostace participă la cenaclurile literare studențești și își îmbogățește bagajul cultural prin vizite la muzeele de artă, istorie, farmacie, tradiției și satului românesc. Tot acum, cunoaște oameni de cultură contemporani. După absolvire, practică specializarea de stomatolog, în condițiile și cabinetele vremii.

Printre influenții vremii, îl cunoaște și pe Adrian Păunescu, care, la una dintre întâlniri, îi spune: „ – Anticomunismul tău este realmente riscant… Nu merge!…”; „ – Nu întâmplător ești peste tot urmărit…” (p. 100). În scurt timp, i se sigilează cabinetul medical, este chemat la anchete, de către Miliție, Procuratură și Securitate, acuzat de trădare și amenințat cu retragerea diplomei universitare. În aceste condiții: „Augustin a luat hotărârea să treacă frontiera de stat” (p. 103). Concluzionând că Al.Florin Țene este un prozator viguros, cu idei profunde care te îndeamnă să citești cărțile lui.

În continuare poetul Eugen Coța a vorbit despre munca laborioasă a lui Al.Florin Țene ca întemeietor de școală și îndrumător atent pentru formarea scriitorilor. ” Apoi a citit două poezii din volumul său”  Zile prin anotimpuri.” , bine primite a publicul care a aplaudat.Evantaiul de epigrame pe care le-a citit au fost furtunos aplaudate, făcând pe cei prezenți să râdă cu hohote.

Profesorul Vasile Sfârlea, în cadrul rubricii permanente ”Clio ”, a vorbit despre Veturia Goga și Alexei Mateevici, autorul frumosului poem”Limba noastră. ”

Viitoarea ședință va avea loc joi, 8 mai, la ora 11:00.

 Victor Roșianu

Al.Florin ȚENE: Epistola ca literatură post-festum

Această temă despre, să-i spunem, “genul epistolar “, sau despre “literatura şi arta epistolară “stârneşte multe discuţii. În primul rand, pentru faptul că sunt epistole romanţioase ca Noua Heloisă sau Manoil care nu ne mai spun nimic. La fel se nasc întrebări referitor la unele corespondenţe ale scriitorilor, care rămân doar ca valori informative. Se mai consideră Provincialele lui Pascal sau corespondenţa lui Flaubert ca fiind parte din acelaşi gen. Există o confuzie pe care o întreţin unii specialişti şi chiar unele dicţionare ce ţine de prejudecăţi documentaristice, având ca efect imprecizia termenilor şi subestimarea unor valori de prima mărime despre genul epistolar. Scrisoarea (fără să ne gândim la Scrisorile persane ale lui Montesquieu, care sunt adevărate eseuri politice, nici la Scrisorile lui Eminescu, nici la Scrisorile lui Ghica, toate fiind capodopere), particulară, “familiară “, aşa cum au practicat-o scriitorii şi persoanele particulare, cum au făcut-o Cicero, Doamna de Sevigne, Voltaire, M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale, Duiliu Zamfirescu etc. La prima vedere, scrisoarea pare a fi un simplu mesaj ce emană de la emiţător către destinatar, fără să implice vreo intenţie artistică declarată, în sensul operei literare. Gustave Lanson în Histoire de la literature francaise, Paris, 1923, subliniază că scrisoarea este expresia câtorva emoţii, a câtorva clipe de viaţă, surprinse de către subiectul însuşi şi fixate pe hârtie. La care eu adaug un fapt ce se petrece sub ochii noştri. Este vorba despre emailurile de pe internet dintre doi sau mai mulţi corespondenţi. Dar despre acest lucru vom vorbi într-o altă lucrare. Se pune întrebarea ce conferă scrisorii valoarea artistică? La această întrebare vom răspunde împreună cu alţi cercetători, de la Lanson, Lovinescu, Cioculescu şi G.Călinescu, care toţi scot în evidenţă că talentul epistolar al emitentului conferă valoare artistică scrisorii. Există o vocaţie epistolară, aşa cum există o vocaţie poetică şi una critică. Caragiale simte nevoia permanentă a dialogului şi a sociabilităţii volubile, rezolvate şi epistolar, Creangă rămâne un monologant, trimiţând scrisori foarte rar şi de obicei în mod oficial şi uneori confesiv. Corespondenţa lui Duiliu Zamfirescu, prin calităţile ei, tinde să pună în umbră romanele şi poezia sa. Iar la Ion Slavici scrisorile sunt inexpresive, incomparabile cu Moara cu noroc sau Popa tanda. Elementele primordiale, care duc scrisorile în zona artei, sunt: personalitatea şi talentul care ne indică numai sursa, cauza valorii, nu şi individualitatea ei. G.Lanson precizează că valoarea epistolei creşte în raport cu nerespectarea normelor şi că sunt atâtea modele câţi epistolari sunt. Particularităţile scrisorilor sunt naturaleţea, spontaneitatea şi sinceritatea. Condiţia sine qua non generând valoarea estetică a scrisorii.Camil Petrescu care a fost un teoretician al scrisului anticalofil şi preţuitor entuziast al documentelor nealterate prin imistiunea „stilizării“ (Vd.Amintirile colonelului Locusteanu), subliniază că epistola care tinde spre artă trebuie să aibă o singură calitate: autenticitate. Paginile, întradevăr, epistolare, care interesează istoricul literar, sunt cele ce au un farmec autentic, în care autorul se găseşte la polul opus 11 artificialului, a stilului cu dinadins căutat, a expresiei pedante, a pozei, adică se situează într-un unghi de unde să ne apară nemistificată personalitatea emiţătorului. Corespondenţele care au devenit literare, cum sunt ale Doamnei de Sevigne, George Sand sau Flaubert, sunt capodopere de naturaleţe şi autenticitate. Marii epistolari, cum a fost Voltaire care trimitea 20-30 de scrisori pe zi, în anumite perioade, n-ar putea fi imaginaţi fără natureleţea spontaneităţii. Practc, ei n-au timp să „elaboreze “, chiar dacă ar dori s-o facă. George Călinescu în Genul epistolar din volumul Scriitori străini, E.L.U.1967, nota: ”Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient. Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, intuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atent ca oricare altul la compoziţie “. O disciplină, deci, guvernează şi scrisoarea, în fond o manieră utilă oricărei activităţi intelectuale. Epistolarul nu i se poate sustrage acestei discipline, cum nu poate să nu respecte gramatica. Un autocontrol funcţionează oricum. Caragiale îşi redacta scrisorile cu minuţiozitate şi scrupul de bijutier, fără să ştirbească naturaleţea. Dar, sinceritatea nu trebuie absolutizată. Ea depinde de relaţiile dintre emiţător şi receptor, de temperament, de starea psihică a celui care scrie epistola, de politeţe şi spiritul curtenitor. Pompoasele declaraţii ale lui Voltaire către Frederic II spre a-i flata orgoliul de rege-filosof, noi, cititorii, le receptăm ca fiind false. Tot aşa sunt unele contraziceri ale lui Flaubert din scrisorile scrise mort de oboseală în timp ce redacta renumitul său roman. În aceaşi situaţie sunt şi Scrisorile din exil de I.Eliade Rădulescu în care mereu se plânge de închipuitele cabale ce se urzesc în jurul său. Sinceritatea scrisorilor nu trebuie înţeleasă ca totală şi intangibilă, iar în materie de estetică şi istorie literară, se impune o confruntare permanentă cu opera sau cu alte documente ale vremi. Alături de naturaleţe, sinceritate, spontaneitate, ce sunt caracteristicile artei epistolare, mai adăugăm plăcerea de a scrie scrisori, ca o prelungire a conversaţiilor dincolo de salon, obicei ce-şi găseşte originea în societăţile rafinate, cu ecouri şi în secolul al XIX-lea românesc, cum ar fi Alecsandri sau Odobescu. E o consecinţă firească a talentului epistolary, care acţionează nu din motive exterioare, ci din impulsuri proprii, descătuşând bucuria de a se afla mereu în dialog, a se consuma, uneori cu rezultate surprinzătoare, într-o causerie al cărui singur adevăr beneficiar e posteritatea. Jean Cocteau remarcă undeva că după ce sunt primate”scrisorie încep a trăi în inactualitate “, dar că ele dau la iveală” ca prin minune o actualitate cu totul nouă“. Nimeni nu bănuia că prozatorul Kogălniceanu va supravieţui prin misivele berlineze de la 18 ani, cunoscute numai de familie, şi nu prin temerarele lui tatonări epice. În aceaşi situaţie se află Duiliu Zamfirescu care avea în scrisori preocupări estetice. Dacă am clarificat, în parte, identitatea speciei, acum încercăm să o integrăm în categoria ei mai largă, pe care o denumim gen epistolar. Unele enciclopedii, cum ar fi Larouse-Grand Dictionaire Universel, concentrează laolaltă sub acest nume operele, cum ar fi romane, poeme, eseuri, discursuri,, care au adoptat forma epistolară.Această metodă aplicată epocilor mai vechi nu este greşită. Dar această practică, după ce am stabilit ce este epistola fictivă şi corespondenţa particulară, când scrisoarea nu mai este considerată gen, o asemenea practică este inacceptabilă. Noua 12 Heloisă, Clarissa Harlowe,Legăturile periculoase aparţin romanului, aşa cum Epistola către fraţii Pisoni aparţine artelor poetice în versuri. Genul epistola, desigur, avea un anumit înţeles în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când scrisorile, ca expresie a lumii rafinate, cum scriam mai înainte, se adresa deseori unui public fie şi de câteva personae, şi alt înţeles mai târziu, adică în present, când ea se retrage în colecţii şi arhive de manuscrise, aşteptând să fie descoperite. Voltaire continuă a fi considerat şi astăzi unul din marii scriitori francez datorită scrisorilor lui, mai ales prin calitatea lor excepţională, nu numai prin cantitate. Cum am observat, astăzi, în epoca modernă, există o saturaţie de “literatură “ şi o repulsie de regula dogmatică, de automatizarea vieţi şi, în acelaşi timp, există o sete de autentic, de notaţia pe viu. Prin caracterul lor autentic, de ignorare sau de respectarea minimală a normelor, de experienţă nemijlocită, scrisorile, ca jurnalele, sunt foarte căutate şi citite.Textul romanesc, fantezist şi ficţionalist nu prea mai este căutat. Cititorul de azi caută viaţa adevărată şi trăită. Forţa analitică a epistolarului se însoţeşte adesea şi cu alte virtuţi precum savoarea limbajului, cum îl descoperim la Kogălniceanu, detaşarea obiectivă, concurând ficţiunea la Odobescu, capacitatea mimetică la Caragiale, tensiunea intelectuală la Titu Maiorescu, expresivitatea descrierilor la Duiliu Zamfirescu, ceea ce ne pune în faţa unor valori ce depăşesc pe aceea a documentului nud. Când nu se constituie ea însăşi ca un roman, prin bogăţia şi varietatea faptelor concrete şi prin involuntarul suflu epic ce le animă, cum găsim în Scrisorile Doamnei de Sevigne, opera epistolierului ne oferă elementele unui portret moral, posibilitatea unei cunoaşteri mai adecvate a omului , cum se exprimă francezii “par lui-meme “. Corespondenţa ne poate releva un minuţios jurnal psihologic, în care regăsim cele mai fine mişcări sufleteşti, întotdeauna semnificative pentru destinul unui unui creator, cum găsim la Proust şi Odobescu, ne poate introduce în laboratorul, uneori atât de complicat, al scriitorului, şi atunci scrisorile alcătuiesc un senzaţional jurnal de creaţie, ca în cazul lui Flaubert, duiliu Zamfirescu sau Cehov. Valorile istorico-literare a corespondenţei i se adaugă una ideologică, de cunoaştere, de propulsare a ideilor, uneori de-a dreptul spectaculoasă. În cele vreo 18.000 de scrisori, Voltaire a sintetizat epoca lui cu toate faţetele ei şi pe toate planurile: filozofie, politică, religie, literatură, artă, sunt discutate cu o rară pasiune intelectuală. Corespondenţa lui Flaubert este, practic, un tratat de estetică literară, scrisorile paşoptiştilor de la noi, precum cele ale lui I.Heliade-Rădulescu, I.Ghica, N.Bălcescu, compun prima istorie a revoluţiei şi în acelaşi timp ideologia ei, întrucât sunt înţesate de consideraţii filozofice, sociale şi politice.Odobescu şi Alecsandri, ca şi Odobescu, ia temperature morală a societăţii din vremea lor, în timp ce Titu maiorescu şi Duiliu Zamfirescu dizertează despre teoria realismului şi a rolului lui în roman. Opera epistolarului impune o investigare din unghiuri variate, ea ne dezvăluie valori complexe, care dacă n-o înscriem dintr-o dată în sfera artei, atunci în imediata ei vecinătate, în istorie, în istoria literară, în mişcarea de idei a epocii. Epistola o putem trece în cadrul elasticului gen epistolar, care pentru mine semnifică mai mult o noţiune istorică decât estetică. Scrisoarea trebuie fixată în categoria ei proprie şi înţeleasă modern, ca o operă, cu multiple posibilităţi de expresie.

                                                                                    Al.Florin Țene

Premiile Ligii Scriitorilor pentru cărțile apărute în anul 2024

Liga Scriitorilor promovează an de an cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent. Pentru această ediție, au fost luate în considerare cărțile sosite pe adresa conducerii naționale a LSR pentru jurizare până pe 24 ianuarie 2025, reprezentând 167 de titluri, făcându-se câte trei selecții pentru fiecare gen literar, și în final au fost stabilite cărțile câștigătoare.

Cele 167 de cărți și 29 de publicații periodice selectate au apărut sub siglele unui număr de 21 de edituri din 15 orașe din țară.

Ținând cont de faptul că aceste cărți și reviste au fost scrise în interiorul Literaturii Române, premiile s-au acordat exclusiv pe baza criteriului valoric, indiferent de apartenența la vreo organizație profesională a autorilor. Liga Scriitorilor, militând consecvent pentru promovarea spiritului democratic în lumea literară, a adoptat acest principiu încă de la înființare, în 2006, prin Statut.

Juriul format din scriitorii Iulian Patca (președintele juriului ), Gavril Moisa, Voichița Pălăcean-Vereș, Ionuț Țene și Ion Constantinescu, reunit în ședință în 23 ianuarie 2025, a horărât premierea celor mai bune cărți apărute în anul editorial 2024, astfel:

1-PREMIUL Național pentru Opera Omnia:

Mircea Dorin Istrate – poet, prozator, critic literar și publicist, ,,Apostol al Culturii”, Târgu Mureș.

2 – Premiul pentru ,,Cartea de poezie” ( din 37 de nominalizări):

Daniela Vasiloschi – din Cluj-Napoca, pentru volumul ,,Se rostogolesc zilele ”, Editura Napoca Star.

Luci Trușcă, din Rm.Vâlcea, pentru volumul ,,Clipe”, editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca.

Felicia Ana-Maria Stan – din Ploiești, pentru volumul ,,Femeia cu inimă de poet ”, Editura Pim, Iași.

3 – Premiul pentru ,,Cartea de proză (roman )”, (din 12 nominalizări):

Arina Avram – din București, pentru volumul,,A fost oare sau n-a fost?” Editura ePublishers București.

4 – Premiul pentru ,,Cartea de proză scurtă” (din 13 nominalizări ):

Estera Bălan,din Botoșani, pentru volumul ,,Fluturii Zorilor ”, Editura Tipo Moldova, Iași.

5 – Premiul pentru ,,Cartea de teatru” (din 10 nominalizări):

Nicolae  Suciu,din Dumbrăveni-Sibiu, pentru volumul ,,Fluierul lui Iancu”, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca.

6 – Premiul pentru ,,Cartea de satiră și umor” (din 11 nominalizări):

Vlad Sărătilă, din Republica Moldova, pentru volumele ,,Nu te cred că (nu) mă crezi” și  ,,Partida decisivă ”, Editura Pim, Iași.

7- Premiul pentru ,,Cartea de critică, eseu și istorie literară” (din 12 nominalizări ):

Mihaela CD, Montreal, Canada, pentru volumele ,,Racolarea cuvintelor” și ,,Intrebări pentru mai târziu ”, Editura Globart Universum din Canada.

8 – Premiul pentru ,,Cartea de memorialistică și spiritualitate” (din 9 nominalizări ):

Lucia-Elena Locusteanu, din Cluj-Napoca, pentru trilogia ,,Trecând prin timp ”, Editura Ecou Transilvan,

Zenovia Zamfir, Adriana Weimer, Carmen Tania Grigore, Christa Udrea, pentru volumul ,,Caravana iubirii fără frontiere, Maica Domnului, nădejdea noastră.”  Editura Ecou Transilvan.

9 – Premiul pentru ,,Cartea monografică și de cultivare a valorilor tradiționale” (din 10 nominalizări):

Elena Jucan și Ovidiu Jucan, din Cluj-Napoca, pentru seria lucrărilor de popularizare pe teme istorice, religioase și de cultură generală, Editura Napoca Star.

10 – Premiul pentru cartea de antologie și de cultivare a valorilor literare (din 9 nominalizări ):

Cristian Mladin, din Arad, pentru volumul ,Intre Zenit și Nadir”, Editura UZPR, București.

11 – Premiul pentru cartea de debut (din 8 nominalizări ):

Ștefania Doina Vaida, din Năsăud, pentru volumul de proză ,,Zborul aripilor frânte ”, Editura Solon, Bistrița.

12 – Premiul pentru ,,Cartea de publicistică literară” (din 9 nominalizări):

Tudosia Lazăr, din Galați, pentru volumul ,,Mozaic Literar”, Editura Olimpias, Galați.

13 – Premiul ,,Cartea pentru copii” (din 11 nominalizări):

Florina Nina Breazu, din Alba Iulia, pentru volumul ,,Poveștile Ninei ”, Editura Ecou Transilvan.

14 – Premiul ,,Laudatio” (din 8 nominalizări):

Cristina Serghiescu, din Beclean Bistrița-Năsăud, pentru volumele de poezie ,,Fire de speranță” și  ,,Dorințe răzvrătite”, Editura Cervantes, București.

15 – Premiul ,,Meritul Literar” (din 8 nominalizări ):

Maria Giurgiu,  din Pitești, jud.Argeș, pentru romanul ,,Secrete dureroase”, Editura Cervantes, București.

16 – Premiul pentru ,,Publicații literare periodice” ( din 29 nominalizări):

Nord-Est Cultural, Iași, director Ilie Serediuc.

Memoria Slovelor, Vâlcea, coordonatori: Cristina Nălbitoru și Ion Nălbitoru.

Cervantes, București, director George Terziu.

17 – Premiul Special al Ligii Scriitorilor:

Simina Maria Tofan, pentru volumul de poeme ,,Phoenixiada ”, editura Cervantes.

Mariana Popa-Potaisa, pentru volumul de poeme (antologie) ,,Strigăt interior”, Editura Creator, Brașov.

Al.Florin Țene,

Președintele național al Ligii Scriitorilor

Al.Florin ȚENE: Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu

Unirea de la 1859, înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a marcat naşterea României, l-a găsit pe junele Mihai Eminescu învăţăcel la Cernăuţi, însufleţit de patriotismul dascălului său Aron Pumnul. La fel ca toţi bucuvinenii el a simţit emoţia şi speranţa revenirii Bucovinei la patria mumă. Perioada, scurtă a domniei lui Cuza, plină de împliniri şi reforme, a coincis cu formarea intelectuală a Poetului, inclusiv cu călătoriile acestuia prin mirifica Transilvanie aflată vremelnic în imperiu Austro-Ungar, perioadă când i se întăresc convingerile naţionale. Toate acestea au contribuit mai târziu la scrierea a zeci de articole şi cronici cu caracter politic, istoric, inclusiv social-economic, publicate în presa vremii, mai ales în „Timpul”, Cuza devenise pentru Eminescu un reper, fiindcă perioada domniei sale, deşi scurtă, contribuise la propăşirea materială şi culturală a poporului.

Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza îl fascinase pe tânărul născut la Ipoteşti (după unii cercetători la Botoşani). După anul 1869, ca student la Viena, cunoscând că fostul domnitor îşi începuse pribegia în 1866, a luat hotărârea să-l cunoască personal pe Cuza. Astfel la 1 ianuarie 1870, un grup de studenţi în frunte cu Eminescu la vizitat pe surghiunitul domn la reşedinţa lui din Dobling, în apropiere de Viena, pentru a-i adresa urările tradiţionale de Anul Nou. Presa vremii vieneze subliniază că studenţii români au cântat colinde româneşti. Fostul domnitor a fost impresionat de gestul studenţilor. De această perioadă, revenit în ţară, Eminescu îşi v-a aminti de istorica şi impresonanta întâlnire cu făuritorul unirii principatelor. Din păcate, peste trei ani, în 1873, pe 15 mai, Alexandru Ioan Cuza a trecut la cele veşnice, la doar 53 de ani, Un grup de iniţiativă şi cu sprijinul Elenei Doamnă, la 29 mai a fost adus în patrie, fiind înmormântat la Ruginoasa, în prezenţa a peste 30000 de români. În acea perioadă Eminescu se afla la Berlin, continundu-şi studiile şi încercând să-şi ia doctoratul.

Calitățile sufletești al Elenei Doamne, soţia lui Cuza, (despre care Eminescu a avut cuvinte de apreciere), și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă.

Elena Doamna, femeia plăpândă și sfioasă, a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a stins la 2 aprilie 1909, fiind înmormântată la Solești.

De remarcat este faptul că ideile reformiste ale lui Cuza au apărut în primele articole de publicistică semnate de Eminescu, apărute într-un ziar din Pesta, numit „Federaţiunea“. Studentul Eminescu a scris trei articole în acest ziar, în perioada aprile şi mai 1970. Ele se intitulau: „Să facem un congres“, „În Unire e tăria“ şi „Echilibrul“, din care răzbătea ideia ca românii adunaţi într-un congres să exprime solidaritatea cu celelalte naţiuni asuprite de imperiu. În urma public[rii acestor articole autorit[‘ile imperial i-au intentat proces, acuzându-l de instigare şi destabilizare.De altfel implicarea lui Eminescu la manifestările de la Mănăstirea Putna, dar şi celelalte acţiuni patriotice de-alungul vieţii sale, a fost înţeleasă în cheia acţiunilor lui Cuza, ca luptă pentru unitatea naţională.

Întors acasă, publicistul Eminescu devine redactor-șef al „Curierului de Iași”, iar din 1877 al ziarului „Timpul” din București, prilej de a-și continua cu trudnică dragoste lucrarea de deșteptare națională prin sute de articole și cronici; între ele, găsim zeci de referințe la marele Cuza, domnitorul oropsit. Nu ne propunem să le nominalizăm, căci doar o înși­ruire a lor ar necesita un spațiu întins. Vă lansăm, în schimb, provocarea ca, în cinstea zilei de 24 ianuarie, să recitim emoționan­tele trimiteri eminesciene la primul domn al Principatelor Române Unite și la uriașa lui personalitate. Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost, de departe, unul dintre iluștrii cârmuitori pe care i-au avut românii vreodată, neuitând de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Cunoscându-l personal și auzind din gura lui nețărmurita-i dragoste faţă de neam şi ţară, în numeroase articole, Eminescu critică dur pe cei care au complotat la detronarea domnului pământean, cu precădere cadrele militare, demonstrând cu solide argumente juridice că trădarea lor a însemnat o adevărată crimă împotriva românismului.

În alte articole, autorul detaliază condițiile istorice și politice ale alegerii lui Cuza, insistând pe uriașele realizări înfăptuite într-un timp extrem de scurt, care au constituit premisele fundamentale ale dezvoltării statului modern.

Cu un pătrunzător simț al onestității, jurnalistul Eminescu critică unele decizii sau politici cuziste, aplicate nu din rea- voință, ci poate din pripă, sub presiunea, se pare, a unor conjuncturi externe și interne.

Concluzionând, ori de câte ori i s-a dat șansa de a le oferi cititorilor săi exemple demne de urmat, pe lângă marii voievozi care au luptat cu sabia în mâini, iar din piepturi și-au făcut platoșă neînfricată spre apărarea gliei străbune, publicistul Eminescu nu uita să amintească de domnitorul Cuza, model de dăruire în slujba României și a românismului.

  Autor: Al.Florin Țene

Al FlorinȚENE: Revolta mitologiei din spaţiul istoric românesc

Cronicarii secolului al XVII-lea au promovat ideea originii romane(latină) a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Această viziune a fost receptată de cultura românească şi păstrată până astăzi (M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghishan, Ed.Știinţifică şi Enciclopedică,1980, p.85). Moştenirea geto-dacică în cultura noastră a fost promovată pentru prima dată de Dimitrie Cantemir cu un secol mai târziu, aducând argumente asemănările unor cuvinte din limba română, însă insistând pe superstiţii şi mitologie, subliniind ,,cultul străvechi al Daciei”. (Descrierea Moldovei de D.Cantemir”). În a doua jumătate a secolului XIX, ideea latinităţiii este promovată cu asiduitate ca ,,cea dintâi mare aventură spirituală a Ardealului” (Lucian Blaga, Şcoala ardeleană latinistă, în Vremea, nr.726, din 28 XI,1973, p.7), iar B.P.Haşdeu, încă tânăr fiind, (186o), prin articolele sale insistă asupra problemei dacilor, (Perti-/au dacii?), arătând că Traian a subjugat numai daci, nu i-a exterminat în războaiele cu romanii. Interesul asupra soartei dacilor l-a avut şi Vasile Pârvan, care în Getica (1926) încearcă să analizeze protoistoria Daciei. Această nouă orientare a fost promovată, pe plan literar, de revista Gândirea, ce a apărut prima oară la Cluj, care a publicat în 1921 un articol semnat de Lucian Blaga, intitulat simtomatic Revolta fondului nostru nelatin.(Gândirea,I,1921,nr.10,p.181- 182, studiul este reprodus în ,,Ceasornicul de nisip”, 1973, p.47-50). În Isvoade (1972, p.17o) Lucian Blaga pune un accent deosebit pe dacismul nostru. Însă, tot el recunoaşte mai târziu că acest articol are stângăcii juvenile.Tot în acest context filosoful afirmă că orgoliul latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Astăzi e lipsit de bun simţ. (L.Blaga, Isvoade, 1972, p.17o) După cum se observă istoria, prin oamenii de cultură, consemnează că suntem latini, având următoarele caracteristici: limpiditate, raţionalitate, cumpătare, iubitori de formă, dar vrând-nevrând suntem mai mult însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte în fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală (L.Blaga, Ceasornicul de nisip, 1973, p.47). Analogia pe care o face, de data aceasta poetul Blaga, într-unexperiment biologic al încrucişării unei flori albe cu una roşie a aceleiaşi varietăţ, prin acest exemplu, încearcă să sublinieze faptul că în spiritul românesc dominanta latinităţii, liniştită şi prin excelenţă culturală coabitează cu alte spirite cu care ne-am încrucişat. Avem însă şi un bogat fond slav-trac, exusperant şi vital (…) Simetria şi armonia latină nu e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin. Suntem morminte vii ale strămoşilor (L.Blaga, Ceasornicul de nisip, p.48). Mulţi cercetători au încercat să revalorizeze fondul autohton al limbii române şi a originii neamului nostru. În acest context, un rol important l-a jucat personalitatea lui Zalmoxe ce apare la mulţi scriitori ca profet (Zalmoxis. Mister Păgân de L.Blaga, Cluj, 1921). Tot în cadrul acelei viziuni, filosoful născut la Lancrăm se 14 întreabă: De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria noastră natură – un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină,când cuprindem în plus atâtea alte posibilităţi de dezvoltare? Atât Haşdeu, cât şi Blaga au avut un interes deosebit pentru moştenirea dacică. La fel şi Mircea Eliade, care îl valorizează pe Zalmoxe, acesta fiind întruchiparea geniului religios al daco-geţilor, pentru că, în ultima instanţă, el reprezintă spiritualitatea autohtonilor a acestor strămoşi aproape mitici învinşi şi asimilaţi de romani (M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, p.86). Interesul lui Blaga pentru strămoşii daci, care-i numeşte oameni de pădure (Izvoade, 1972, p.2001), este subliniat şi în Elogiu academic din 1937, dar şi în studiul Permanenţa preistoriei, din 1943 (Fiinţa istorică, 1977, p.49-67). Atât în Paşii Profetului , cât şi în poemul Zamolxe, găsim analogii despre misterul păgân din munţii Daciei. În acest context, Eugen Todoran remarcă: creaţiunea autorului nu numai că este în concordanţă cu istoria, dar legenda există în tradiţia orală întocmai cum poetul a indicat-o în piesă. (E.Todoran, Dramaturgia lui Lucian Blaga, studiu introductiv la teatrul lui Lucian Blaga, 1970, p.XII). Filosoful recunoaşte că Vasile Pârvan în Getica a pus în circulaţie numeroase idei asupra mitologiei şi religiei geto-dacilor în care s-au strecurat coeficienţi de spiritualitate personală. Spre aceaşi mitologie a alunecat şi cercetătorul, din păcate decedat, în urmă cu câţiva ani, preotul Dumitru Bălaşa un cercetător original privind rădăcinile geto-dacilor. Autorul tratatului Getica susţine că geţii credeau într-un singur zeu de sorginte uraniană: Zamolxe. Nici Pârvan, nici Blaga şi Eliade nu au căzut de accord privind numele zeului dacilor. Unii îl scriu Zamolxe, iar alţii Zalmoxis. In contradicţie cu Blaga care îi atribuia lui Pârvan susţinerea monoteismului la daci, Radu Vulpe subliniază faptul că autorul tratatului Getica consideră religia geto-dacă henoteistă. Henoteismul nu-i caracterizează numai pe geto-daci, dar şi pe toate popoarele indo-europene. Spre deosebire că poporul de atunci de pe teritoriuzl actual al României l-a păstrat mai pur decât alţii (V.Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Ediţia IV, 1967, p.162, nota 31 aparţinând lui Radu Vulpe). Realitatea este că nici până în present nu s-a ajuns la un consens al istoricilor visà-vis de caracterul religiei geto-dacilor. La sfârşitul secolului XIX, Erwin Rhode în Psyche (1894), pag.319/322) susţine caracterul monoteist al religiei geto-dacilor. Această poziţie a influenţat pe Pârvan, pe Ioan Coman şi R.Pettazoni. Însă, pe de altă parte dualismul concretizat în Zamolxis şi Gebeleizis este susţinut, pe la 1860, de G.Bessel, iar în sens ironian de A.D.Xenopol. Acesta din urmă este convins că la început religia dacilor a fost politeistă, ca a tracilor, dar datorită învăţăturii lui Zamolxis ea s-a schimbat într-o religie reflexivă,având modelul lui Ahriman şi Ormuz (Ion Horaţiu Crişan, Burebista şi epoca sa, ed.II,1977, p.448). Dar Mircea Eliade şi Lucian Blaga consideră că aceste argumente şi dovezi,nu sunt îndeajuns pentru a reconstitui mitologia şi religia getodacă. (L.Blaga, Saeculum,1943, nr.4, p.4), iar Constantin Daicoviciu scria în acest sens: Metoda topografiei stilistice a mitologiilor ariene nu e decât o splendidă confirmare pe alte căi decât cele filologice, istorice şi arheologice al acestui caracter politeist al credinţei strămoşilor (Dacica,1968, p.18). Firea poetică a lui Blaga îl face să vadă în versul Frunză verde un ecou al preistoriei. Intrezărim în dosul cuvintelor un verde arhaic de mitologie şi magie a pădurii şi a zeităţilor vegetale (Saeculum). Mircea Eliade a susţinut ,în secolul trecut,integrarea materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor (Mircea Eliade, Historie des croyanus et des idees religieuses). Blaga publică în Saeculum un articol interesant în care se apleacă cu evlavie asupra ideii continuităţii multimilenară a culturii noastre folclorice şi ethnografice, considerând satul de tip arhaic reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică (L. Blaga Fiinţa istorică, p.60). Incă mulţi ani de-acum înainte vom mai avea revolta mitologiei în spaţiul istoric românesc până când o va extompa europenizarea ţării.

Al. Florin ȚENE

Daniela VASILOSCHI: AL. FLORIN ȚENE – O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LITERATURII ROMÂNE DE EXCELENȚĂ

    AL. FLORIN ȚENE – O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LITERATURII ROMÂNE DE EXCELENȚĂ Autor: Daniela Vasiloschi Dacă dorești să pătrunzi în sufletul unui scriitor, să cunoști tainele lăuntrice, e suficient să îi citești opera. Cunoscând-o, vei devoala cortina de mister și vei fi tot mai aproape de cele rostite și nerostite.
Gradina literaturii e întotdeauna parfumată, posedă aromele sale.
În cele ce urmează, voi face referire la o personalitate literară, Președintele Național al L.S.R., domnul Al. Florin Țene.
O cascadă de talent, un munte de gândire, un cristal pur de filozofie, un împătimit al locurilor natale, un iubitor de țară, limbă și neam, un adevărat edificiu literar, fluviu de erudiție, o genialitate manifestată modest și cumpătat, un autor care și-a pus amprenta creatoare asupra unui secol, iată câteva din atributele sale!
Subliniez că este unicat prin opera irepetabilă, efervescența scrisului, polivalența scriitoricească (poet, romancier, dramaturg, critic literar, eseist), prin vocația de a atrage sevele nebănuite ale limbii române, originalitate, spirit vizionar. Totodată promotor al valorilor literare românești, și-a pus viața cu dedicație pe altarul culturii și literaturii naționale, un bard care ne dăruiește simfonia unor gânduri și sentimente fără egal, o mirifică paletă de imagini poetice și prolificitatea scriiturii.
Numele de profundă rezonanță al Domniei sale se bucură de apreciere pe plan național și internațional, reprezentând o emblemă a erudiției și talentului. Fiind Președintele Național al L.S.R., constituie locomotiva de excelență a acesteia. Liga dispune de 30 de filiale, 18 în țară și 12 în străinătate.Salutara inițiativă a Domniei sale de a înființa L.S.R. semnifică un mod de descentralizare a mișcării literare din România.
Cenaclurile reprezintă “adevărate școli de literatură” (Prof. Univ. Dr. Tiberiu Mateescu). În opinia Domniei sale, literatura contemporană are nevoie de o carte de istorie literară actualizată. De menționat că bardul drăgășănean a făcut parte din trioul la al cărui propunere, apoi legiferată (legea 53/2011), Ziua de 31 August a fost declarată oficial Ziua Limbii Române. Din acest punct de vedere poate fi considerat un părinte al Limbii Române. Domnul Al. Florin Țene a scris 95 de cărți, ce însumează poezie, romane, proză scurtă, piese de teatru, biografii (viața unor scriitori români), scrieri filozofice, eseistică. Raportat la viața și opera unor scriitori români, amintim: Gib Mihăescu, Al. Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Ion Minulescu, Traian Dorz.
Născut la 13 Iunie 1942, Drăgășani, județul Vâlcea, România, răzbătătorul reprezentant al Zodiei Gemeni și-a urmat destinul de glorie. Pașii l-au purtat spre calea desăvârșirii, lăsând în urmă “casa albastră pe cărare” și chipul blând al mamei, căreia în semn de recunoștință “în fiecare zi îți aprind din inimă lumină”. “Îmi port crucea plecării mele din sat
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar, dacă uneori am căzut în păcat,
Îți cer iertare, mamă, la ceasul înserării ” (Lumină pentru mama/Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
Casa părintească, “Casa de sub nucul dintre două veacuri”(Vol. În genunchi mă-ntorc la vers,2014) este o casă emblematică, mereu vie și prezentă în lumea amintirilor.
La tinerețe, era convins că “nu se poate muri crescând îngeri în colivii de aur” sau “încrustând scrisori de dragoste pe inelele porumbeilor”. Lumea imaginației și a bucuriei era bogată și mirifică.
Acum, casa de sub nucul dintre două veacuri e singură, părăsită, iar nucul “scârțâie” ca un “sicriu” al timpului.
Bardul și-a manifestat talentul pe mai multe paliere: a) poezie; b) proză; c) dramaturgie; d) critic, filozof, eseist, paliere numite de distinsa doamnă scriitor Liliana Moldovan paliere ale autorității.
Al. Florin Țene, ilustrul bard, a scris 34 de volume de poezii.
Federico Garcia Lorca, renumit poet spaniol comenta : “Toate lucrurile au misterul lor, iar poezia e misterul tuturor lucrurilor”.
Voltaire ne spunea : “Poezia este muzica sufletului și mai presus de toate, a sufletelor mari și sensibile.”
William Somerset Maugham (dramaturg și prozator englez) definea poezia drept coroană a literaturii.
Poezia a constituit pentru ilustrul poet Al. Florin Țene, locul unde se întâlnește cu sine, o adevărată oază a sufletului.
Să nu trecem cu vederea faptul că, începutul cochetăriei cu poezia s-a manifestat la 17 ani, când a debutat în revista Tribuna, cu poezia “Eu m-am născut când…”
Debutul editorial se realizează tot cu un volum de poezie “Ochi deschis”, 1974, Editura Litera București.
Temele poeziilor sunt următoarele: a) nostalgia locurilor natale, dorul de părinți și casa părintească; b) considerații despre poet/ poezie, plăcerea și emoția de a scrie; c) poezia filozofică; d) dragostea de țară, neam și dulcea limbă românească; e) diverse.
Întreaga existență a poetului s-a desfășurat în simbioză cu poezia, precum conexiunea dintre om și umbra sa. Reputatul bard e conștient de prolificitatea poemelor, a actului creator în sine.
“Circulă prin mine un tren de poeme
pe șine de artere
Mi-e sufletul locomotivă înhămată
alergând prin noaptea sfâșiată” ( Un tren de poeme/ Vol. Ochi deschis, 1974)
Poezia îl încântă într-o asemenea manieră, încât, considerând-o muzica sufletului, o pune pe note muzicale, o simte parte dintr-un cântec.
“Mă simt în suflet Do de vis
Sau poemul pe note pus,
Ce-l cântă mierla în Apus” (Secretul poemului/ Vol. Punte printre cuvinte).
Poeții sunt sensibili, cu sufletul vulnerabil, pământul respiră prin emoțiile lor.
“Aici i-a fost pieptul cu vulnerabila-i inimă
Se cunoaște după cum respiră pământul, prin văile și piscurile
Crescute asemeni emoțiilor” (Locul unde a dormit poetul/Vol. Nucul dintre două veacuri, 1996).
Actul poetic e perpetuu, de aceea “gara poeților” este mereu ticsită, aglomerată, iar “verbul umblă descălțat prin fraze” (Gara poeților/ Vol. Antologie de poezie românească, 2008).
Poeții au sorbit din izvorul nemuririi, ne spune cu mândrie bardul.
“Poeții nu mor niciodată, ei doar își odihnesc zborul
între clipa ce vine și visul ce-a fost…
Ei au în vene al patrulea simț,
Metafora din sânge a unui prinț” (Poeții nu mor niciodată/ Vol. A șaptea zi după Artur, 2009).
Poetul e considerat un visător ce plutește în univers, de unde culege seva versului ( Poezia/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Bardul e convins de “paritatea între gând și cuvintele ce atrag realitatea” (poemul Cuvintele atrag realitatea/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Poetul are conștiința valorii operei sale, scrisă cu multă iubire și cu sufletul plin:
“Deschide, cititorule, această carte,
Fereastră spre alcătuirea universului la loc
Vei găsi sângele iubirii ce se-mparte
Zvâcnind din amintirea unui foc” (Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata/ Vol.Rabdarea pietrei, 2011).
În poemul Sunt seva pământului meu, poetul se autodefinește. Se identifică cu creația, cu poezia, o contopire, o conexiune, precum via își fierbe versurile creației în vin:
“Sevă sunt și via mă fierbe în must
Prieten sunt eu și mă sorb
Din cupa mea de trup și gând” (Vol. Răbdarea pietrei, 2011).
Versurile din poezia Abatere de la firesc (Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012) aduc la vedere instrumentele de lucru ale poetului. Sunt amintite verbul, rima rebelă, rostirea, fraza… învăluite în imagini speciale.
Însuși poetul devine “verbul unei abateri de la firesc,/ Ce poartă sub aripi visul îngeresc”.
Ideea se continuă în Poemul cu păcate (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) în care “caii tropotesc ridicând nori de adjective”.
În toată această avalanșă de simțire poetică și meșteșugite figuri de stil, poetul exclamă:
“Doamne își mulțumesc că sunt contemporan cu tine” (Contemporan cu Dumnezeu/ Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012).
Metaforele, preferatele autorului, cărora le-a rămas fidel o viață, “clocotesc a sevă, fluierând din soc” … “iar floarea ruginii fumurie/ Coagulează metafora la un loc” (Metafora ruginii/ Vol. Întoarcerea poetului, 2022).
Obsesia și plăcerea de a scrie, de a modela cuvintele din “trenul de cuvinte” apar și în poemul Ascuns în cuvinte (Vol. Emirate de gânduri, 2013).
Ne relatează: “foamea îmi macină dorința de scris”. Autorul e ascuns într-o gară, unde trenul adăpostește cuvinte (se repetă ideea din Gara cuvintelor, cu altă conotație).
Imaginația aleargă. Se vede călătorind pe corăbii cu vele “suflând dinspre pupa”. Dar marea e de fraze, precum trenul de cuvinte.
În Cineva sus mă iubește (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul e convins că are o misiune sacră a scrisului, idee reluată și în Dincolo de Styx (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
“Cineva sus m-a timis în cuvinte,
în înalturi ca un zmeu din poveste,
De atunci rătăcesc și caut un Părinte
Așezat pe-un fotoliu dincolo de creste” (Cineva sus mă iubește).
Interesant și înălțător se prezintă poemul Dumnezeu este o carte, care cuprinde în sine “începutul și viitorul ce vine”.
Concluzionează că Dumnezeu e rezultanta unui “ ars combinatoriu ciclic”.
Lovește clipa clopotul răbdării (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) este o combinație de filozofie și poezie. Pe lângă problema spațiu/ timp, bardul drăgășănean mărturisește că spațiul în care ne naștem “e o întâmplare în care sunt zidit”, în “epitetul unui veac neîmplinit”, în care “metafora ia proporții în viitor”. Precum afirma Ion Barbu: “Matematica și poezia se întâlnesc într-un punct luminos”, tot așa observăm la eruditul poet Al. Florin Țene, că filozofia și poezia se întâlnesc într-un punct luminos.
Sufletul poetului rătăcește printre vitraliile gândului, iar vocea i se aude “ de sub brazdele timpului”.
Iată și definiția lirică a poetului:
“Poetul e un accident ireparabil
Sosește ca o solie
Ce își bate singur în frunte
Cuiul lui Pepelea
Pentru câteva imperii de poezie” (Rădăcini pe rene/ Vol. Punte printre cuvinte, 2015).
Poetul devine o solie în timp, ce își asumă greutăți inerente, cu nobilul scop de a dărui posterității “imperii de poezie”. Sufletul autorului e “un miel sacrificat” pe rugul creației.
Istoria unui poem renaște, precum sunetul renaște dintr-un fluier de soc, la fel cum frunzele renasc din rădăcinile nucului.
“Paginile s-au rescris la loc
Cum renaște sufletul ca nou,
Într-un fluier de soc prin ecou” (Istorie/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers).
Poemul renaște prin ecou, se perpetuează.
Iată cum se definește venerabilul poet Al. Florin Țene:
“Sunt poetul esențelor tari”…
“Sunt visătorul esențelor tari”.
“Sunt poetul esențelor tari
Ce sorb din apa lui Hristos,
Când pe drumul confuziilor mari,
Înțelepciunea mă face mai frumos” ( Sunt poetul esențelor tari/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
În poemul Poezia este, se caută poetul (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) folosind personificări meșteșugite, ne relatează că poezia se dilată în lumină. În acest context și verbul și metafora se descătușează.
Folosind momentul, poezia caută și alege “poetul pentru veacuri de asalt”. Doar “rătăciții de inspirație” se agață de tichia de mărgăritar.
“Atunci e clipa când poezia își alege
Poetul pentru veacuri de asalt.
Dar până atunci nimeni nu înțelege
De ce oscilăm între ură și înalt ”.
Să lăsăm să predomine înaltul, iar poezia va ști să aleagă cum se cuvine.
Semnalez o poezie cu adânci reverberații în care nostalgia amintirilor se revarsă.
Nucul dintre două veacuri este un poem emblematic, impresionant, un summum al creației poetice.
Legătura sufletească puternică dintre autor și nuc e augumentată de folosirea repetitivă a adjectivului posesiv (nucul meu) și totodată a verbului a trebui, în varianta de verb impersonal, cu înțelesul de: se cade, se cuvine, e necesar, musai (popular).
Nucul îl atrage ca un magnet. Nu e un copac oarecare. Acoperă în timp două veacuri și își așteaptă cu bucurie și emoție oaspetele. Om și natură îngemănați în iubire, pioșenie.
Bardul simte o imperioasă nevoie să se întoarcă la nuc, de câte ori timpul îi permite. Aici își găsește liniștea, echilibrul, starea de bine, de reverie, emoțiile pure, nostalgia copilăriei.
Timpul secular al nucului și tempus breve al bardului se contopesc.
Întoarcerea la nucul amintirilor e un fel de transhumanță.
De la ora prânzului și până seara poetul contemplă măreția nucului.
Inițial sângele (metaforă) urcă (personificare) în frunze spre cer, dând strălucire “faianțelor” (metaforă) înaltului.
În continuare, vede cum lumina apusului se pierde în crengi “arzând” (personificare) ca un “colb de aur” dintre două veacuri.
Elementul auditiv aduce o notă de surprindere.
“Clinchetul nucilor verde” nu se aude decât în preajma pașilor cunoscuți. Numele poetului seamănă cu un “zbor în anotimpuri”, iar nevoia de întoarcere la arborele îndrăgit, chiar dacă e târzie, le încarcă amândurora bateriile.
Nucul simbolizează statornicie, perenitate, putere, atașament, vibrație, amintiri, nostalgie.
O parte a naturii desăvârșite creată de Dumnezeu se contopește cu natura umană prin iubire.
După o trecere în revistă a opiniilor despre poet și poezie, despre simbioza duioasă realizată în sufletul autorului, mă opresc la o componentă de anvergură a creației distinsului bard drăgășănean, și anume poezia filozofică.
În poemul Speranța binelui relativ (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) Al. Florin Țene, gânditor prin excelență, redă relația om, timp, spațiu.
Constată că pașii făcuți în timp ne înstrăinează de el, dar totodată, prin încărcarea cu “trăiri și istorii” și prin luptă cu obstacolele, omul se încarcă în timp. În inevitabilul raport om-timp, omul e temător de “judecata în care crede”.
Conform concepției biblice, la început a fost cuvântul, poetul afirmă: “Credeai în cuvânt, chiar înainte de a spera în tine”.
Timpii ce vin, constituie un infinit “incolor și inodor” pentru ființa umană, iar drumul ei este înfășurat în speranța binelui relativ.
Timpul poate fi închis sau deschis, raportat la ființa umană, înstrăinat, disipat, încărcat, în schimb drumul e pavat cu speranța binelui relativ.
Altă poezie din același eșantion filozofic este Sfârșitul, început perpetuu (Vol. Răbdarea pietrei, 2011). Credincios, poetul ni se confesează:
“Dumnezeu e sursa libertății mele”.
Bardul se identifică cu eul, și “arde”, respectiv se consumă în actul creației.
Sfârșitul și începutul sunt două emisfere ale întregului. “Poezia Doamnă, precum anotimpurile, pășește veșnic pe iarba primăverii”.
Așa cum timpul evoluează și se scurge în infinit, la fel și poezia devine repetitivă într-un timp evolutiv.
“Orice călătorie are un sfârșit,
Așa cum iarba se usucă toamna,
Ca primăvara să înverzească înzecit
Pe care să pășească Poezia Doamna”.
În Poemul postum (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) până și sfârșitul vieții, când “moartea ne ia la întâmplare”, e privit cu o aparte filozofie:
“O ultimă rimă și verbele cad pe spate”.
Câteodată poetul învinge moartea, o păcălește. În ciuda convingerii Doamnei în negru, care are certitudinea că “inima a murit”, această inimă continuă să pulseze în cartea postumă. Denotă imortalitatea poetului și a inimii sale, care este însăși poezia.
“Doar câteodată, unul dintre sute
De Doamna neagră crezând că a fost cosit,
Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute,
Când inima mințise c-a murit”.
Foarte interesante considerații conține poemul În inimă, undeva… (Vol. Paznic la o pisică și un cățel, 2011).
În accepțiunea bardului, în inimă se află un loc, ce adăpostește un cântec. Dacă spațiul s-a umplut de cântece, locul e ocupat, purtătorul trece în neființă, timpul fiind tot mai greu, împovărător.
Și ca o ciclicitate, cântecele fug speriate, “într-un zbor circular și veșnic” și merg să se adăpostească în alte inimi.
În poemul Al doisprezecelea ceas (Vol. Contemporanul meu, Iisus!, 2012) maestrul constată că orele sunt plimbate de indicatoarele ceasului, pe un cadran mutat de cineva.
E un fel de dezordine, ca în mișcarea browniană, a acelui vinovat care “n-a știut să numere decât până în ceasul al doisprezecelea” (respectiv până în ultimul moment). Același irreparabile tempus…
Călcâiul vulnerabil al mării II (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) aduce cu sine noi reflecții. Cu o bogată imaginație, consideră că există o scoică loială, care nu evadează din marea agitată, ci apără călcâiul apei, format din spumă de maluri.
Marea se teme de munte, de înălțimea și veșnicia lui, iar muntele se teme de adâncimea și hăul mării. Îmi pemit să adaug, că în istoria ciudată a timpului, munții au devenit adâncuri de mare, iar mările au secat adăpostind munții.
Ciudată ciclicitate! Adâncă filozofie!
Temător, Pontul Euxin se retrage în cochilia unei scoici.
În Mileniul își scrie istoria pe oglinda mării (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) se realizează o radiografie a timpului, a mileniului. Se scriu “stânci de cuvinte pe apă, și la sud și la nord”.
O adevărată enciclopedie a timpului, pe pagini de apă, de infinit. Fiecare mileniu cu istoria lui!
După cum se vede, poetul și filozoful sunt de nedespărțit.
“Abia acum nevăzute albastre mâini
Scriu adevărul pe pagini de apă,
O enciclopedie la care latră niște câini,
Din care mileniul se mai adapă”.
În Cercul timpului nostru (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012), conform opiniei maestrului, oamenii sunt născuți pentru două lumi paralele “una cu o clipă mai înainte, cealaltă mai apoi” unite printr-un puzzle de schele.
Când va veni timpul, “invizibil și chiar mat”: “Furnica din trupul meu cară
Părți nevăzute din cer, lăsate pe pământ,
Să mai zidească o casă frumoasă și rară
În lungi versuri rostite prin CUVÂNT”.
Actul poetic e repetabil, iar cei înzestrați cu har îl vor perpetua pe pământ, prin cuvânt.
Marea e o plăcută sursă de inspirație pentru bard, prin fascinația ei. Ascultă fermecat cântecul apei, venit “din istorie” sau schimbările de tonalitate, când marea, lovită în călcâiul vulnerabil “mugește sub ape” (poemul Călcâiul vulnerabil al mării I/ Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012).
“Furtuna își cioplește chipul în soare,
Iar marea lovită în călcâi, mugește sub vapoare”.
Poemul Poetul și călugărița (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) are conotații speciale.
Este de o profunzime specifică maestrului. Poezia și credința sunt daruri de la Dumnezeu. Scriitura are accente eminesciene. Cele două personaje prezintă tentă biblică. Poetul e heruvimul care “alunecă pe-o rază cu minuni” în chilia călugăriței. Aceasta este contemplativă, cufundată în rugăciuni.
Și dimineața și seara așteaptă ca “poetul din cer să răsară”… Dar fiecare rămâne în lumea sa, în universul său de vis, ori rugăciune, între cer și pământ.
În poemul Suma unei existențe (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul trage o linie, încercând să facă bilanțul existențial. Adună nopțile cu visele și zilele cu speranțele, crezând că le va putea transporta dincolo (de Styx).
Din păcate, concluzia e sumbră, visele nu încap, iar speranțele au rămas aici, într-o filă de calendar.
Întrebare din cuvântul întrebare (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers. 2014) tratează o problemă pe care și-o pun toți filozofii, cu referire la existență.
“Mă întreb cât de adânc e lacul din cuvântul lac…
Și cât de cărunte cuvintele din Limba Română,
Cât adevăr există într-un răspuns”
Cursus rerum se desfășoară în sensul că o întrebare generează o altă întrebare.
“Din cuvânt mai iese pe-o cărare
O rădăcină căreia îi cresc înțelesuri
Spre o altă întrebare”
În Stăpân pe auz (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) se continuă reflecțiile. Deși Morfeu îl ademenește, poetul e stăpân pe auz, deoarece zeul îi întoarce auzul spre sine. Trăiește cu speranța că “la fântâna înțelepciunii unde auzurile își vor da mâna”, auzul se va întoarce spre cugetător.
Identitatea, visul absurdității (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) aduce noi cugetări.
Individul e considerat “un crepuscul, un electron liber”.
Omul iese din calea visurilor și cade în propria-i capcană. De ce? Ne aflăm într-o luptă cu propria umbră. Într-o vreme “de spațiu suptă”, observăm că am pierdut definitiv identitatea.
O interesantă abordare găsim și în poemul Drama nopții (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015).
Folosind personificarea ca figură de stil predominantă, ne prezintă imaginea nopții, care în accepțiunea sa se autodevorează. La prânz se hrănește cu stele, în timpul nopții își bea propria lumină. Deci noaptea trăiește prin autodevorare.
Infinitul ne salvează (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) cuprinde o abordare filozofică aparte.
Din vremuri ancestrale, oamenii s-au urcat precum cuburile, unul pe umărul celuilalt, spre a se înălța, încercând din veac în veac să descopere cerul. Nu au înțeles marele univers.
Au încercat să-l inventeze pe Dumnezeu, fără să-și dea seama, că Dumnezeu “era de mult acolo sus”. Dumnezeu nu are nevoie să fie inventat!
Ne naștem la întâmplare și murim pe rând. Neputința ne-o salvează infinitul.
În Platanii visează veșnicia (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015), poetul “înveșnicit” pe aleea parcului, îi admiră. Platanul și poetul visează, platanul veșnicia, pe când bardul alunecă “odată cu platanii spre trecut”.
“Platanii pe maluri abrupte de lacuri
Visează veșnicia cu capul de lut,
Pe când eu cu rădăcinile scoase din brazdă
Am alunecat odată cu ei spre trecut”
În poemul Platanul (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015) reapare adjectivul posesiv folosit și în poezia Nucul dintre două veacuri: platanul meu. E un fel de manifestare părintească, de atașament, conexiune.
Natura copleșitoare și ademenitoare îl determină pe poet să exclame:
“E un semizeu
Copacul din parcul clipelor tăcute”
Dragostea de neam, de strămoși, de istorie, de limbă, se manifestă pregnant în poemele bardului.
În Evadare din istorie (Vol. Emirate de gânduri,2013) își imaginează că dacul din Munții Orăștiei evadează, coborât pe sub pământ sarmisegetusian.
Dacul a evadat din istorie de dragul acestor locuri sfinte, adânc înfipte în inima istoriei românești.
Timpul, văzându-i chipul, l-a cioplit, “statuie în stâncă pe care se risipește luna”.
Ce este patria, mamă, în timp de epidemie? (Vol. Germinația cuvântului de sub zăpadă,2012) este un poem de-a dreptul impresionant. Asistăm la întrebarea repetitivă a poetului și la răspunsurile mamei. Astfel se constituie o definiție de suflet a patriei. Răspunsurile sunt surprinzătoare. Iată-le!
• “Eu trăgând la plug,
Taică-tău trudind la brazdă”- Se referă la muncile cotidiene din mediul rural.
• “E pâinea pe care nu o avem”- Este o aluzie la sărăcie.
• “Sunt președinții care ne amăgesc
C-un ciur de mălai
Să-i alegem de Paști”- Maestrul vizează promisiunile electorale neonorate.
• “Sunt cei de care îmi este teamă,
Umbra ce pe la colțuri ascultă”- Face referire la securitate.
• “E mormântul necunoscut al unchiului tău, mort pentru țară”- Se relevă sacrificiul suprem.
• “Este lacrima după casa de comuniști demolată” – E redată durerea în fața nedreptății.
• “Este ce vezi peste tot”- Respectiv ceea ce se întâmplă pretutindeni.
• “Este limba dulce ca mierea
Cu care minciuna ne-o spun
Într-un viitor promis și bun”- Aici devoalează minciuna politică plasată în dulce grai.
• “Spitalele în care mor oamenii
Coronavirus, o dramă
Patria e cu miros de mir,
Lumânări aprinse-n cimitir”- Simțim durerea pierderii celor dragi.
• “Ce este patria?”
“Oul?”
“Ce este…”
Oul este germenele din care izvorăște întrega manifestare. El simbolizează universul. Ideea că universul a fost plăsmuit dintr-un ou, se găsește în toate culturile. Oul este realitatea primordială ce conține semințele, ce vor da naștere numeroaselor viețuitoare. Deci oul, germene și continuitate.
Mihai Eminescu este o conștiință românească în eternitate, tezaurul poeziei naționale.
Într-o stare de beatitudine, în poemul Dor de Eminescu (Vol. Antologie de poezie românească, 2008) autorul exclamă:
“De-atât dor zăpezile cern poeme în brazdă…
Îmi este dor de Eminescu!”
În această stare de profundă exaltare față de Eminescu, diamantul poeziei noastre, sufletul lui Al. Florin Țene e mistuit de dor, precum ni se confesează.
“Construiesc din metafore cu migală palate
Și alături de el, cad iarăși în ispită”
Venerația pentru Limba Română se manifestă năvalnic în poezia Glorie Limbii Române pentru înțelepciunea ei.
După cum mărturisea Lucian Blaga, “Limba Română este întâiul mare poem al unui popor”.
Fănuș Neagu consideră că “Limba Română este actul meu de naștere, eu sunt ființa de sub măslinul ei, care rodește de 2000 de ani, dreptul meu e să-i țin dealul verde și bătut de soare și să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce țâșnesc din ea”.
Eruditului poet drăgășănean, Al. Florin Țene, îi este drag să viseze și să rostească cuvinte în Limba Română.
Figurile de stil folosite sunt fermecătoare, fascinante.
“Fiecare cuvânt un fagure
Ca mierea luminii în degetarul macilor,
Ca vârsta arborilor în cercuri,
În fiecare din ele trudește un străbun,
Veghează balada”
Prin glasul pâinii se strecoară ab initio și până la noi seva înțelepciunii tuturor neamurilor. Această sevă se va maifesta prin limba ce o vorbim.
“Când mănânc painea, urcă până la mine
Neamurile noastre toate
Seva înțelepciunii
Adusă până la noi
De limba ce o vorbesc”
Limba Română este sacră.
În fiecare cuvânt se ascunde “un oier și un tăran”.
În ea se simt: “gustul mierii, vânturile copacilor, mirosul câmpiilor”.
Cuvintele trec “din hrisoave în versuri eminesciene”.
Între patrie și Limba Română există o sfântă conexiune.
Așadar “Patria îmi este Limba ce o vorbesc
Pe care am supt-o de la mama
Cu ochii blânzi ca Miorița”.
Se detașează o afirmație de sublim patriotism. Dacă ia în palme un bulgăre de pământ, bardul simte oasele străbunilor încorporate.
Istoria, patria, limba, strămoșii sunt un corolar de patriotism transpus în versuri.
“Eminescu, cetatea Limbii Române
cu toate turnurile Carpaților
modelate de balade
În care își au adăpost
Decebalus per Scorilo, Mircea cel Bătrân,
Toți bărbații înmuguriți pe acest pământ”.
Mihai Eminescu este creatorul Limbii Române literare. Iată ce ne spune bardul: “Eminescu, planetă luminoasă
În jurul căreia gravitează astrele cuvintelor”.
Conclusiv, Domnia sa, Al. Florin Țene afirmă: “Patria îmi este Limba Română
În ea bobul de grâu germinează
Verbele poemelor eminesciene”.
Cine este Al. Florin Țene?
Un om, o flacără, o sclipire, un freamăt de aripi, germinația cuvântului, un catarg fâlfâind pe oceanul de esențe, un model pentru contemporani și viitorime.
Un om liniștit, așezat, blând, modest, iubitor de semeni, care nu cunoaște ce înseamnă ura, răutatea, competiția, care nu a ridicat niciodată glasul.
În schimb a ridicat poezia la nivelul unui glas de clopot ce scoate sunete înalte.
Domnia sa atinge cerul prin credință, pământul prin iubire și poezia prin suflet și identificare.
Nu scrie o poezie emfatică, ostentativă.
Se axează pe o poezie liniștită, senină, a esențelor, a unei gândiri pure.
Imaginația venerabilului bard e mai amplă decât compasul zborului, figurile de stil abundente și unice conferă versurilor o paletă a frumosului, conexiunea poezie-filozofie e miezul fierbinte al creației.
Poezia domnului Al. Florin Țene se detașează de stilul zburdalnic, săltăreț, țopăitor pe arpegiul rimelor, nu e o poezie păpădie, ci un adevărat edificiu literar, fiind profundă, filozofică, reliefată prin adâncimea gândului.
Așa cum se autodefinește, este “poetul esențelor tari/ ce sorb din apa lui Hristos”.
Domnia sa constituie patriotul animat de credință în Dumnezeu și valorile creștine, un biruitor al cuvântului pe care l-a șlefuit într-un creuzet special, un homo cogitans ce vibrează pe antenele timpului.
Deține în palmares o mulțime de premii și diplome obținute pe plan național și internațional, ceea ce atestă valoarea incontestabilă a maestrului.
Numele de Al. Florin Țene și opera sa sunt sinonime cu excelența în materie de poezie, poemele scrise vor înfrunta trecerea vremii, păstrându-și prospețimea, compasul gândirii, latura profund umană ce le animă.
Maestrul ne lasă o abundentă și valoroasă zestre literară, în care perfecțiunea se unește cu timpul întru nemurire.
Domnia sa reprezintă o verigă din cordonul de aur al personalităților naționale și universale.
AUTOR: Daniela Vasiloschi

Al.Florin ȚENE: Critica cronicarului literar se loveşte în fiecare clipă de metafizic

Spusele lui Baudelaire în urmă cu o sută de ani şi mai bine aflate în titlu îndeamnă criticii să-şi pună întrebarea: la ce-i bună critica? Dar la această dilemă răspunde indirect tot Baudelaire în „Curiozităţi estetice”, Editura Meridiane, Bucureştiu, 1971, p.11: ..ca să fie dreaptă, ca să-şi aibă adică propria ei raţiune de a fi, critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cele mai largi orizonturi“. Dar criticii de dinainte şi cei de acum nu cred că vor acorda credit acestor spuse. Însă noi simţim înglobat în aceste spuse marele adevăr al unei dialectici hermeneutice. O critică pasionată şi părtinitoare, cum se mai practică pe la noi, şi exclusivistă, este, în acelaşi timp, o critică inconsecventă, dar şi consecventă. Inconsecventă pentru motivul imobilităţii creatorului, neaşteptându-l cu o reţea întreagă de metode, ea va putea, în delină libertate, să-l renege pe cel pe care altădată l-a discutat cu tot entuziasmul, iar consecventă pentru aceleaşi motive, pentru că rămâne partizană şi pasionată. Această libertate şi sclavia ascultă mereu textul care, o precedă în absolut. La aceasta se adaugă deschiderea de orizonturi largi care este unica pedagogie critică posibilă. Toate acestea nu exclud rigoarea şi nu instaurează un imperiu al arbitrarului. Atâta timp cât condiţia amintită este o egalare a propriei raţiuni de a fi, adică a unei principiu de justiţie.Iar a fi echidistantă şi dreaptă în raport cu propriul ei criteriu de evaluare critică – până la un anumit nivel – este egal cu a fi adevărată. În general, fac o pledoarie pentru maleabilitatea criticii, ce se exprimă paradoxal, deoarece prin caracteristica ei secundă, critica are drept ispită extremă inconsecvenţa, în etape ale timpului diferite, iar prin caracterul său autoreflexiv ea riscă în orice clipă să-şi uite propria  natură şi să impună în loc să urmeze. Aceste caracteristici riscante se caracterizează prin: inconsecvenţa prin rigoare, aşa zis tehnică, schematismul prin starea sufletească ce exprimă libertatea prin reflexibilitate. Așa cum scria şi Leo Spitzer cercul hermeneutic se închide în personalitatea criticului, în capacitatea sa de a reacţiona în faţa operei, idealul criticii lui Jean Starobinski în Relaţia critică, tradusă de Alexandru George, este legat indisolubil de calitatea celui care citeşte, dar şi de echilibrul în el al facultăţii sensibile şi al celei reflexive. Tocmai analiza funcţionării acestei facultăţi echivalează cu o secţiune chirurgicală a actului lecturii în sine. Opera, considerată anterior lecturii pe care o facem, nu este decât un obiect inert, cu toate acestea, ne îngăduie să revenim la multiple semne obiective din care e alcătuit acest obiect, căci ştim că vom găsi în ele garanţia materială a ceea ce a fost, în momentul lecturii, senzaţia, emoţia noastră. Absolut nimic nu ne împiedică, ca dorind să înţelegem condiţiile în care s-a trezit sentimentul nostru, să ne întoarcem spre structurile obiective care le-au determinat. Pentru aceasta, trebuie să nu ne renegăm emoţia, ci mai degrabă să o punem în paranteze şi să tratăm ca pe nişte obiecte acest sistem de semne ale operei al căror farmec evocator l-am receptat până acum fără rezistenţă şi fără o replică reflexivă. Semnele acestea ne-au sedus, ele sunt purtătoare ale sensului care s-a realizat în noi. Însă, fără a respinge seducţia, fără a nega şi uita revelaţia primă a sensului, trebuie să căutăm să le înţelegem, să le ,,tematizăm“ pentru propria noastră gândire, şi nu putem face aceste lucruri, decât cu condiţia de a uni strâns sensul de substratul lui verbal, seducţia de baza ei formală. Însă, receptarea unei opera este diferită de la o epocă la alta .Deoarece există o mişcare secretă a cărţilor pe raftul bibliotecii. Ce într-o epocă istorică o operă este promovată de critică ca fiind foarte bună, în altă epocă poate fi considerată mediocră. Aceasta ţinând de schimbarea gustului cititorului şi al criticii, datorită evoluţiei societăţii şi a modului de percepţie. Există o relaţie între lectură şi critică, dintre critic şi cititor. În Estetica. Teoria formativităţii, lui Luigi Pareyson, Milano, 1966, p.41-47, se spune că ceea ce în vitro apare ca o succesiune între cititor (pradă emoţiei lecturii) şi critic (care aşază între paranteze această emoţie pentru a gândi asupra factorilor care au produs-o) poate fi adesea, în realitate, o simultaneitate de procese. Criticul translatează de la plăcerea lecturii la refelcţia asupra a ceea ce i-a produs-o (de fapt la un fel de neplăcere, în măsura în care emoţia iniţială este pusă între paranteze) într-o alternanţă care închide în sine cifra însăşi a lecturii 5 critice. Deoarece critical este în primul rand un cititor. Iar cititorul e un critic care citeşte pur şi simplu, fără un discernământ. Orice metodă critică este valabilă în rezultatele sale atâta vreme câtă vreme îşi menţine deschisă şansa inconsecvenţei faţă de propria metodă. După părerea mea, critica la fel ca orice fenomen viu, tinde spre diversificare. Când nu devine dogmă, programele critice emanate de această tendinţă îşi păstrează şansa înţelegerii şi a universalităţii demersului. Cu cât este mai personală, chiar inconsecventă, cu atât este mai universal, prin însăşi deschiderea sa. De multe ori mă întreb, la ce ne foloseşte critica? Aceasta dând socoteală despre texte, oglindă în care ele se văd, uneori deformatoare şi totuşi, prin paradox, reuşeşte să fie dreaptă numai în măsura în care este deformantă, lectură înainte de toate, critica este viaţa retrăită a operei. Opţiunea criticului nu ar trebui să fie dificilă. Un decalog posibil al unei bune critici, a asculta textul devine primul canon. Felul ascultării este metoda critică. Dar ascultarea în sine este aceeaşi şi în acelaşi timp mereu alta, substratul său nu poate înceta de a fi sensorial şi emoţional, personal deci. Libertatea de înţelegere este primul şi cel mai preţios bagaj al criticului. Fanaticul ultimei mode critice, de cele mai multe ori incoeretă, absconsă, tehnologizată, nu trebuie să influenţeze pe adevăratul critic, el trebuie să ştie să-şi păstreze şansa inconsecvenţei.         

                                                                                                Al.Florin Țene          

Municipiul Drăgășani, centru de cultură de importanță națională, locul unde s-a scris istoria contemporană a jurnalismului românesc

Nu întâmplător a fost ales muncipiul Drăgășani loc pentru desfășurarea întâlnirii conducerii Uniunii Ziariștilor Profesioniști cu filialele din sudul țării noastre și membrii acestora. Președintele UZPR, Sorin Stanciu, sunt sigur, că în activitatea sa îndelungată de jurnalist cunoștea istoria culturii din orașul de la poalele dealului Viilor și Olt.

În cadrul promisiunii luate de președintele UZPR de a întări legătura conducerii UZPR cu filialele, ,,președintele Sorin Stanciu, însoțit de vicepreședinții Dan Constantin, Claudius Dociu, Emil Stanciu, precum și de secretarul general Mădălina Corina Diaconu, s-au întâlnit, la Drăgășani, cu șefi de filială și membri ai UZPR din zona Olteniei – Vâlcea, Olt, Dolj, Argeș, Caraș-Severin.
În atmosfera de colegialitate care a marcat toate întâlnirile pe care președintele UZPR le-a avut până acum cu reprezentanții Uniunii din teritoriu, evenimentul a avut o componentă profesională cu două repere majore – activitatea UZPR și elementele care o definesc ca organizație de utiliate publică prin toate preocupările și activitățile membrilor, și, pe de altă parte, evoluția presei în ansamblu, privită din perspectiva celor care și-au făcut din jurnalismul profesionist un crez și o vocație.
În cuvântul său, președintele Sorin Stanciu a punctat importanța pe care o au filialele și implicarea membrilor în tot ceea ce înseamnă forța și prestigiul organizației. De asemenea, a mulțumit autorităților locale pentru atenția pe care o acordă activității filialelor UZPR, relația dintre aceste entități publice fiind de natură să îmbunătățească viața comunităților și să întărească legăturile dintre oameni”(Roxana Istudor). La această întâlnire a participat și noul primar ales al Drăgășanului, Costinel Stoica.

În acest context, pentru a se cunoaște istoria culturală a municipiului Drăgășaini, unde s-a ținut această importantă întâlnire, sub semnul,”Suntel egali cu toții ”, mă simt obligat să redau un fragment din cartea mea ”Personalitățile din Drăgășani – borne de hotar ale culturii române”, apărută la Ediura Napoca Star, cu scopul ca această istorie a orașului meu natal, să fie cunosctă de toți colegi noștri.

Așezat în dreapta Oltului, botezat de romani Alutus, municipiul Drăgășani, care a fost castru roman Rusidava, localitate ce s-a aflat pe unul din drumurile romane care făcea legătura între castrul roman Sucidava (Celei – județul Olt), castrul roman Rusidava în raza municipiului de azi, castrul roman Arutela (Călimănești – județul Vâlcea)și continua cătreTransilvania. Acest drumși traseulsău este atestat de Tabula Pentingeriana (hartă romană).Mai târziu această localitate, a devenit, de-a lungul vremurilor, „Podgoria Voievodală a Banilor Oltenilor”, cum specifică scriitorul Teodor Barbu în volumul „Drăgășani între legendă și adevăr” (Editura Kitco, 2014). Numele acestei localități este consemnat, pentru prima oară, în hrisovul din 7 iunie 1535, scris în limba slavonă, din timpul voievodului Vlad Vintilă din localitatea Slatina. Pot spune că autorul acestui hrisov, care întărea dregătorului Fârtat Pârcălabul că satul Drăgășani este „vechie și dreaptă ocină „(cu drept de moștenire), a fost primul scriitor de pe meleagurile Drăgășanului. Chiar dacă, Drăgășanu apare ca târg, în lucrarea lui De Bauer „Memorii istorice și geografice pentru Valachia”, apărută la Frankfurt în anul 1778, în care se spune că Drăgășani (Tregoschan, ortografiat așa de autor) este „un sat cu o casă episcopală și cu o curte boierească, o biserică, vii, un târg și o trecere peste Olt”, putem considera că și De Bauer este un scriitor drăgășenean. Multe discuții și studii au fost publicate, de-a lungul veacurilor, despre etimologia denumirii de Drăgășani, fapt ce mă îndreptățește că toți acei etimologi, istorici și cronicari, să-i consider ca fiind scriitori drăgășeneni, aflând că mulți dintre aceștia au vizitat localitatea de pe malul drept al Oltului. Marin Popescu din Nemoiu,sat din cadrul comunei Amărăști, la distanța de 17 kilometri de Drăgășani, decedat în anul 1945, specialist în istoria locală și al scrierilor vechi, scria despre o legendă că denumirea de Drăgășani vine de la o femeie de peste Dunăre, fugită din A | 93 | calea turcilor, stabilită pe aceste meleaguri care au căpătat numele acestei femei. Un altscriitor, Victor Mihăescu, profesorla liceul din Drăgășani, (ce mi-a fost profesor de limba și literatura română),scria într-o poezie inspirată, denumită „Micromonografie lirică „că numele localității vine, așa cum se păstrează într-o legendă, de la crâșmărița „Șani”, o frumoasă femeie văzută prin aburii alcoolului: „Osteniți de drum, în cale, Poposeau la crâșma ei Și la vorbe cu temei Curgea vinul în pocale Șani, Șani, dragă Șani Toarnă vin, toarnă pelin Să mai uit al vieții chin Șisă-mi cânte lăutarii!” Și de-atunci legenda spune, Are Drăgășani un nume. Nu se pot uita amintirile de pe front ale generalului în rezervă Buterez Marin, eroul Jandarmeriei române, texte scrise cu acuratețe și realism. Dar, mult mai înainte, în pomelnicul bisericii din Drăgășani, ctitorită prin anul 1793, document scris de Dionisie Ecleziastul, se specifică numărul negustorilor locali, este un fel de articol iar autorul fiind primul jurnalist local. La fel pot spune și despre Constantin Isărescu, tatăl actualului guvernator al Bănci Naționale, autor a unei cărți de memorialistică despre al doilea război mondial la care a participat. Un anonim drăgășenean a tipărit la București în anul 1883 cartea „Goana după instrucțiune a domnului Dimitrie Simulescu „în care sunt dezvăluite încercările subtilizării unorsume de bani necesari construirii unei școli. În jurul atelierului tipografic din anul 1908, înființat de doi asociați; I. Adămoiu și Nae Ionescu, alături fiind un atelier de legătorie înființat de negustorul librar I. Adămoiu, originar de pe meleagurile Muscelului, s-au strâns un grup de publiciști care publicau broșuri și | 94 | diferite gazete care cuprindeau articole despre evenimente din Drăgășani și satele limitrofe. După Marea Unire apare în Drăgășani Tipografia lui Dionisie Curecheanu, aflată pe strada Decebal. Aici se lucra cu omașină tipBoston, apoi peste câțiva ani, în 1924,Curecheanu cumpără o mașină de tipărit plană și în 1932-1933 mai cumpără o mașină de tipărit ziare, bineînțeles acționată manual. Așa cum ne informează istoricul literar Teodor Barbu în lucrarea sa „Drăgășani între legendă și adevăr-pagini de istorie culturală”, primul autor de carte din Drăgășani, tipărită în tipografia lui Adămoiu, a fost un moșier de peste Olt, din comuna Câmpul Mare nu departe de orașul podgoriilor, pe nume Tache Gazan care a publicat multe cărți. Astăzi se păstrează de la el 17 cărți, în depozitul legal al Bibliotecii Academiei Române. Spre cinstea celor care le-au păstrat, la Drăgășani se mai găsesc cinci cărțisemnate de acesta: „Între ore de nelucru și urât una-alta-1909”, „Lingușitorii” apărută în 1910”, „În ore de nelucru, în ore de urât”, „Prăpădul lumii prin strigoi”, „Ultima pagină din viața unui om”, apărute în anul 1911; „În ore de nelucru, în ore de urât” și „La ce bun oare”, tipărite în anul 1912. Autorul se destăinuie că este adeptul „artei pentru artă”. Mai multe amănunte despre acest autor au fost publicate de avocatul și istoricul literar Ion C. Vasile (tata fostului prim ministru Radu Vasile, coleg de clasă cu autorul acestui articol), având informații de la învățătorul Ion Marinescu din Verguleasa de peste Olt, care prin anul 1970 spunea că-l ține minte pe Gazan, care se pare că era albanez sau grec, naturalizat, decedând la onorabila vârstă de 90 de ani. În 1907 acesta îi dedică o broșură lui I.L. Caragiale, tipărită la Rm. Vâlcea și intitulată metaforic „Disecarea dramaturgului I.L. Caragiale” căruia îi făcea un proces de conștiință în urma răscoalei țărănești din 1907. În urma acestei publicații folcloristul Teodor Bălășel, preot din Dobrușa,sat limitrof Drăgășanului, prieten cu Tudor Arghezi, îi dă o replică lui Gaza, urmare ideilor dezvoltate în broșura „Observațiuni”, apărută la Rm. Vâlcea în anul răscoalei. În 1909 C. Popescu-Călina tipărește la o tipografie drăgășeneană „Școala face omul și altoiul pomul pom”, iar în perioada anilor 1914-1919 apare organul de presă al partidului liberal „Gazeta Drăgășanilor”, găzduind | 95 | în paginile ei numeroși publiciști, printre care fostul primar Mișu Mihalescu, viitorul naș al scriitorului Gib I. Mihăescu, personaj în romanul meu „La braț cu Andromeda”. Inginerul hotarnic, publicist și el, pe nume Mihail C. Lazaru, venit de prin Teleorman, publică o serie de cărți cadastrale a unor proprietăți din Drăgășani, iar dirigintele Școlii de meserii, Ion Găvănescu tipărește lucrări cu caracter pedagogic, cărți apărute până în 1921, în timp ce Gheorghe M. Bălășoiu, publică în perioada anilor 1913-1925, la tipografia din Drăgășani, două plachete de versuri cu poezii despre război și amintind de Marea Unire. În 1922, după evenimentele epocale, care au marcat istoria neamului românesc, preotulși publicistul Teodor Bălășel publică broșura „Ion C. Brătianu” ce includea în corpus cuvântarea rostită în piața orașului, la 29 mai 1921, de marele om politic, când se dezvelea bustul în marmură al omului politic care a contribuit magistral la făurirea statului unitar RomâniaMare.Bust care a fost demolat de regimul comunist-criminal. În această perioadă scriitorul Gib I. Mihăescu, născut la Drăgășani, locuind în orașul podgoriilor, publică majoritatea cărților sale, la diferite edituri din țară: 1930 – Brațul Andromedei, 1933 – Rusoaica, 1933 – Femeia de ciocolată, 1934 – Zilele și nopțile unui student întârziat, 1935 – Donna Alba, 1928 – Grandiflora, 1929 – Vedenia, 1925 – Visul, și i se joacă la Teatru Național în 1928: Pavilionul cu umbre. În perioada lui Gib I. Mihăescu orașul Drăgășani a fost vizitat de numeroși scriitori din Craiova, București și alte localități. Radu Gyr, Cezar Petrescu, Radu Bardeș, Nicolae Milcu, N.I. Herescu, Traian Păunescu-Ulmu, Ion Horia Rădulescu, C.S. Nicolaescu-Plopșor, Zaharia Stancu etc. Locuitor temporar în urbea Drăgășani, D.A. Gheorghiu, care a fost șeful uzinei electrice de lângă calea ferată, tipărește lucrarea „Din articolele mele publicate în diferite cotidiene locale”, și o broșură cuprinzând 44 de pagini, tipărită la Chișinău în 1930, intitulată „Se bea la bucurie ca și la supărare”. Folcloristul, învățător, Ion N. Popescu din Ștefănești, comună limitrofă orașului Drăgășani, se bucură de o presă favorabilă pentru | 96 | volumul tipărit la Drăgășani în anul 1938, intitulat „Hore, strigări și strigături”. Faptul că în acea perioadă localitatea Drăgășani, era pe drept cuvânt cetatea publiciștilor și scriitorilor români este și dovada că în acest oraș se tipărește la tipografia Curechianu (pe care l-am cunoscut în tinerețea mea, locuind pe strada Decebal), ziarul Ecoul Vâlcii, care avea redacția în comuna Păușești-Otăsaru, iar în perioada, octombrie 1928-sept. 1930 se tipărește la aceeași tipografie din Drăgășani revista „Încercări” a elevilor liceului „Radu Greceanu” din Slatina. Încă o dovadă că orașul meu natal Drăgășani a fostși esteCetatea publiciștilor și scriitorilor. În acest oraș de sub Dealul Viilor mai apăreau ziarele „Aurora Vâlcii”, cu redacția pe strada Carol, având colaboratori pe Ilie Gabrian, Ilie Svâgnescu, Bubi Dimitriu și mulți alții. În 1933 apare gazeta locală „Izbânda”, în care semnează articole folcloristul G.T. Nicolaescu-Varone, publicistul Virgil Molin care militează pentru promovarea modernizării tipografiilor, mai semnează poetul T. Păunescu-Ulmu, cu studii la Paris, profesorla Gimnaziu din Drăgășani, care a ținut comunicarea „Mihai Eminescu, o problemă națională”. În comuna Zăvideni, aflată la câțiva kilometric de Drăgășani, venind dinspre Rm. Vâlcea, apărea revista „Lotreanu”, între anii 1891-1892 care era o publicație enciclopedică, organ al învățătorilor din zonă, în care publicau învățători din zona Drăgășani, precum: C. Popescu-Călina, D. Simulescu, T. Bălășel, V. Georgescu, Gh. Popescu etc. Un adept al românismului Virgil Voicescu din Voicești, comună limitrofă Drăgășanului, editează gazeta „Luminatorul”, pe care o tipărește la Rm. Vâlcea între 1 septembrie 1928-decembrie 1929, acesta fiind și personaj literar în „Donna Alba” de Gib I. Mihăescu. Un alt drăgășenean care publică în București monografia „Despre Școala Elementară de Agricultură, Ștefănești-Ștefănești”, scrisă de inginerul agronom Ernest Grințescu. În prima jumătate a secolului XX apar multe broșuri și cărți cu profil tehnic și meșteșugăresc, iar în 1943 apare cartea „Podgoria Drăgășani” cu prilejul inaugurării „Stațiunii experimentale Viticultură | 97 | și oenologie” în care publică prof.univ.dr. Gh. Ionescu-Sisești, C. Ionescu, Ed. Miloiu, Ecaterina Hacman, Adrian Popescu, dr. S. Cogâlniceanu, dar și rândurile romantice ale lui Radu Gyr, bun prieten al lui Gib I. Mihăescu: „…Miroase Drăgășanul a foi de nuc amare, a must, a pergamute//…Bem în cerdac, la cramă// Pocnește pe jăratic berbecele-n frigare,//Se frânge haiducește ciosvârla de pastramă.” În 1934, după asasinarea lui I.Gh. Duca, apare la Rm. Vâlcea o carte dedicată acestuia în care publică cunoscuții publiciști O.G. Bogardo, din Drăgășani, Emil Răuț, din Drăgășani stabilit la Rm. Vâlcea unde conduce publicația „Îndrumarea Vâlcii”.Remarc faptul că O.G. Bogardo a publicat romanul „Letiția”, inspirat din viața orașului de la poalele Dealului Viilor. După instalarea comunismului în România, cărți și reviste apar tot mai puține în Drăgășani, datorită cenzurii și dictaturii ideologice. Dar, noii tinerii iubitori de literatură iubeam cartea. Dovadă că se făcea carte în școlile primare și în liceul din Drăgășani este faptul că mulți dintre foștii mei colegi de clasă au ajuns mari personalități, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe – istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naționale, iar mulți alții, profesori universitari, cercetători, oameni de știință… Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu și Popescu, de limba și literatura română, pe profesoara Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică și chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experiențele cu care își exemplifica lecțiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorința de a ne face cunoscute creațiile literare am înființat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am | 98 | botezat cenaclul cu numele acestuia. Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicușor Bărbulescu și Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgășeneană”, pe care am pus-o pe gardulșcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii și articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineața, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile și apoi am fost criticați de „mama focului” în ședințele de UTC. Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înființasem, am invitat la ședințele acestuia colegi și prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgășani, viitor membru al Curții Supreme de Justiție, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la București, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niță Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu și alții. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noștri din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaștere și ne-au „deschis ochii”, învățându-ne cum să ținem piept vieții… Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soția scriitorului cu cele două fetițe Miruna și Ionica, au fost scoase de comuniști din locuința lor, pe motiv că erau boieroaice și făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) și mutate într-o casă de insalubră. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa… În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărți și cercetam manuscrisele. Aveam și un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al volumului „Brațul Andromedei”, publicând câteva cărți de referință despre opera lui Gib I. Mihăescu. | 99 | După terminarea facultăți am fost redactor la Stația de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraș, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii și cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înființasem. În această perioadă, făcând schimburi de experiență cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea și invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Stației de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeș” din Pitești, unde publicam articole și poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă și volubilă, pe Ion Șt. Lazăr care era inspector la Casa Creației din Râmnicu Vâlcea, și pe directorul acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie pe diferite teme (și unde publicau și poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unorspectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artiști, muzicieni și poeții din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu și Gheorghe Voica., dar și Ion Machidon din București, regretatul poet Aurelian Drăgușin, Virgil Mazilescu, care a urmat cursurile liceului din Drăgășani, Titina Nica Ţene, Dinu Săraru, Dumitru Lazaru, Marin Bulugea, Gabriela Zidaru. La Drăgășani, pe scena Casei de Cultură și-au citit din creațiile lor Gh. Tomozei, Anghel Dumbrăveanu, Î.P.S. Bartolomeu Anania, care s-a născut într-o comună nu departe de Drăgășani, Mihai Beniuc, Adrian Păunescu,Doru Moțoc, GeorgeŢărnea, Al.FlorinŢene,și mulți alții…

Și astăzi în orașul Drăgășani au loc activități literare deosebite. Majoritatea coordonate de poetul Marian Bărăscu, sau de colectivul Bibliotecii municipale, la care participă scriitorii drăgășeneni, precum Gabriela Zidaru, Andreea Osiceanu, George Rogojinaru, Viorel Floroiu, Gabriela Dimoiu, Cristian Capanu, Sorina Ivănescu, Ninel Oprea, Claudiu Năftănăilă, Florentina Ghiță Nică, Andreea Bojan, Firuța Elena Ramona, Laura Zamfir. Profesorul EmilIstocescu, biografulscriitorului Gib I. Mihăescu, și istoricul literar Teodor Barbu sunt mentorii tinerilor condeieri, iar | 100 | Marian Bărăscu, membru al Ligii Scriitorilor Români, organizatorul lor. După 1989, la inițiativa lui Tudor Barbu apare revista „Rusidava culturală” în care publică creațiile scriitorilor și publiciștilor drăgășeneni, inclusiv articole și studii de istorie local, unde se remarcă studiile profesorului Emil Istocescu, Tudor Barbu etc. În prezent această revistă este coordonată de poetul Marian Bărăscu, care a inițiat și o pagină pe Facebook cu titlul acestei reviste, fiind o fereastră deschisă spre cunoaștere a scriitorilor din țară șistrăinătate. Astăzi, un rol important îl are Primăria Drăgășani, în fruntea căreia se află ing. Cristian Nedelcu, care în cadrul Zilelor Drăgășanului sau cu alte prilejuri culturale, antrenează și publiciștii și scriitorii locali în diverse activități socio-culturale. În anul anul 2024 când a avut loc întâlnirea jurnaliștilor din județele din sudul țării cu conducerea Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

                                                                                                Al.Florin Țene