Despre scriitorul poetul, criticul literar, istoricul, filozoful  și jurnalistul  AL FLORIN ŢENE s-a scris mult și se va mai scrie,  fiind un TITAN al  literaturii  române, unul dintre cei mai însemnați scriitori români cu care am avut șansa și norocul să fim contemporani. Lăsând la o parte modestia care îl caracterizează, de fapt domnia sa îi depășește prin realizări, consecvența și consistența scriiturii pe toți ceilalți.

În cei peste 65 de ani de activitate literară domnia sa a publicat nu mai puțin de 100 de cărți care îi poartă semnătura. Între acestea  amintim 25 de cărți de poezii, 19 romane, 28 de cărți de critică literară,5 volume de proză scurtă, 4 cărți cu piese de teatru,3 volume de interviuri și alte volume de însemnări, exegeze, articole, eseuri și fragmente biografice.

Un scriitor de mare calibru, extrem de prolific care iată pe parcursul întregii sale cariere  și-a confirmat pe deplin  calitățile literare și umane indubitabile precum și talentul cu care a fost hărăzit de Dumnezeu. Asemeni unui falnic stejar care  nu se lasă doborât nici în cele mai crunte tornade, maestrul AL FLORIN TENE nu s-a lăsat îngenunchiat nici de regimul comunist, nici de securitatea care îl urmărea și îi urmărea familia  și nici de cei care mai apoi l-au dat afară din Uniunea Scriitorilor, alegând să o ia de la zero, înființând  o nouă formațiune literară LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI al cărui președinte este din anul 2006.

Titanul Literaturii  române a știut să își folosească atuurile fiind dotat cu o inteligență nativă  și având o inimă plină de bunătate, de fapt posedând cea mai grozavă combinație, așa cum spunea Nelson Mandela:   ‘’Un cap bun și o inimă bună sunt întotdeauna o formidabilă combinație’’. – (Nelson Mandela) Astfel  a democratizat mișcarea scriitoricească românească dând șansa unor scriitori cu mult talent  să se exprime liber, susținându-i și încurajându-i inclusiv prin cele 15 reviste pe care le-a fondat.

Fie că scrie poezie, proză sau critică literară, în scriitura domniei sale  găsim  o caracteristică specifică ce-i înmiresmează operele, un parfum puternic impregnat ce lasă o apostilă unică și originală în toate genurile literare pe care le abordează: acel simț al dreptății și al adevărului istoric născut din însăși personalitatea sa.

O altă caracteristică foarte importantă  întâlnită în  scrierile titanului  AL FLORIN TENE este  dragostea imensă pentru  neam și țară, pentru strămoși, istorie, limba română și glie, într-un cuvânt pentru tot ce este românesc. Nu întâmplător domnia sa este unul dintre cei trei părinți  ai ZILEI LIMBII  ROMANE care se serbează la data de 31 august a fiecărui an, fiind  la ora actuală unicul rămas în viață dintre cei trei. Și aici la Montreal,  revista noastră ’’Poezii pentru sufletul meu’’ a ales ca dată aniversară a Galei Artelor pe care o organizează în fiecare an, Ziua limbii române, părintele său, maestrul  Al Florin Țene fiind un colaborator de vază al revistei.

În cartea POEZIA, O CEREMONIE A TEXTULUI, apărută la  editura Napoca Star din România  în anul 2024, ne vom întâlni cu o altă calitate de netăgăduit a  scriitorului și  omului de cultură Al Florin Țene, aceea de eseist.

Jose Marti spunea că: ’’Un pic de poezie ajunge să înmiresmeze un întreg secol. (Jose Marti) iar dacă stăm să analizăm câtă mireasmă a dat  Mihai Eminescu prin poeziile sale îi vom da dreptate.

În eseul său AL FLORIN TENE ne explică fenomenul ce afectează în ultimii  douăzeci de ani literatura lumii : pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi câștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din  întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare psihologică şi câteva variabile formale. Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mândrie prin propria structură că „nu vor altceva decât să spună povești“. Lăsând însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului şi că nu face altceva decât să răspundă cererii, cedându-le rolul de sabotor prozei scurte și poeziei. Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. ‘’

Dacă Grigore  Alexandrescu spunea că :’’Poezia este cea mai antică artă a spiritului omenesc.’’ (Grigore Alexandrescu) ,iar Platon susținea că ‘’Poezia este aproape la fel de importantă ca și istoria’’. (Platon), cele două idei se întrepătrund cu concluziile  scriitorului Al Florin Țene  conform cărora : ‘’După evenimentele din decembrie 1989, poezia s-a întors, pe jumătate, la clasicism în câteva articole de analiză, pe care le-am publicat în diferite reviste literare, scriam că, atât critica literară cât și dezbaterile literare de azi trăiesc din amintirile comunismului. În contextul vieții literare de astăzi, cu consecințe incalculabile în educarea tineretului nostru este fenomenul de reciclare a „mastodonților” artificiali „umflați”, „vinovați” că au făcut jocul puterii comuniste. Acești „mastodonți” aduși până la „genialitate” s-au folosit de relațiile lor pentru a-și publica aberațiile postmoderniste, de a beneficia de multe facilități materiale,  în timp ce masa mare de muritori suferea cele mai cumplite lipsuri. Aceștia „jucau” și mai joacă și azi destinele literaturii române, impunând „valorile” și ierarhiile artificiale, conform mentalității implementate de comunism, de care nu se pot debarasa.’’

Dacă optzeciștii promovau  idei încătușate și  artificialul din texte, după decembrie 1989  când cenzura politică și autocenzura au dispărut, un nou curent proaspăt își făcea tot mai simțită prezența, iar Al Florin Țene  denumea noul curent literar:  ‘’proglobmodernul’’  semnalat și de  Eugen Simion care îl  denumea ‘’post-post modernul’’

Noul curent se caracterizează și prin păstrarea  și promovarea specificului național și ‘’ promovează opere ale căror univers corespunde unei viziuni asupra lumii, în sensul de realitate istorică determinată, ca echilibru dislocat în virtutea unor existențe ale grupurilor sociale și politice.’’

Numeroase prestigioase publicații promovează literatura ce se încadrează în curentul proglobmodern în timp ce ‘’publicații cunoscute și finanțate de Ministerul Culturii, Uniunile de creație au rămas în „vechi tipare”, promovând „mâzga postmodernistă a generației optzeciste a căror limbă „exprima” golul unei „glaciațiuni” al sufletului uman, într-un text incoerent și inexprimabil.’’

Al Florin Țene subliniază faptul că ‘’Recursul la textele fundamentale ale umanității ne poate sprijini să deslușim modele trecătoare și moduri problematizate ale condiției umane, ce străbat dincolo de conjuncturi și traversează epoci. Proglobmodernul promovează dreapta măsură între imobilismul esențialist și noutatea, care nu neagă continuitatea, ba o promovează, este în esență textul discursului științific al oricărui timp. Acest nou curent se dezvoltă sub implicativul „nihil novum sub sole” cu unele critici obiective, acceptând că „adevărul e întregul” (Hegel), dar privit din unghiul contemporaneității democratice, când post-modernismul românesc apare ca o poziție exprimată avânt la letre la destinul actual al literaturii române, care, deja, a intrat în noul curent literar proglobmodernul.’’

In concluzie Proglobmodernul  nu are nevoie de o recunoaștere fiindcă  acest curent deja există  iar poezia ‘’ Fără a fi ceremonioasă, poezia ca text este un fenomen obligatoriu în literatura română mereu în mișcare, căci ea reprezintă momentul trăirilor și al negațiilor, este antiteza, oglinda și trăirile ce stimulează înaintarea, fără a cărei energie demonologică universală ar fi un vehicul la unison’’

Prin activitatea pe care o desfășoară în cadrul LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI și în cadrul cenaclurilor literare pe care le conduce, omul de cultură, scriitorul, istoricul, filozoful, criticul literar și poetul Al Florin Țene  susține și promovează literatura adevărată, de calitate, care nu face jocurile politice nici unui regim politic, nici unui partid. Domnia sa recunoaște un singur stăpân: talentul literar.

Se cuvine să-i dăm Cezarului  ce-i al  Cezarului, căci acest falnic STEJAR  al literaturii române, descoperitor și îndrumător de talente,  domnul Al Florin Țene se află și acum  în plină activitate  la venerabila  vârstă  de 82 de ani    ghidând și promovând noi talente literare. Domnia sa este nu doar un făuritor: ctitor  de reviste, de cenacluri, fondator al Ligii, părinte al Zilei Limbii Române dar și un continuator și un pilon  important pe care se sprijină literatura română contemporană.

Dacă  Stanislas de Boufflers  spunea că : ‘’Societatea are nevoie de poeți așa cum noaptea are nevoie de stele’’. (Stanislas de Boufflers), eu aș adăuga că : Societatea are nevoie de falnici STEJARI, ctitori  și continuatori, străjeri ai literaturii române precum este domnul AL FLORIN ŢENE!

Johnny Ciatloş Deak

Membru al  Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România

Senior Editor Globart Universum Publishing House, Montreal

Oamenii primitivi nu l-au cunoscut pe Dumnezeu. Însă se temeau de vicisitudinile naturii, pe care nu le puteau explica şi înţelege. Mult mai târziu au apărut religiile, diferite ca percepere  a dumnezeirii, în funcţie de geografie, teritorii, climă, limbă şi dezvoltare socială.

Ca sursă de informaţii despre apariţia religiilor este, în primul rând, limba vorbită de populaţiile respective. Deşi limbajul oamenilor se schimbă mereu, totuşi şi acesta păstrează multe urme din trecutul îndepărtat. Chiar şi limba română păstrează până astăzi expresii care cândva au avut un înţeles cu totul diferit faţă de cel de acum.

Un alt izvor al cunoştinţelor noastre asupra credinţei oamenilor din vremuri ancestrale îl constituie mitologia, adică legendele din generaţie în generaţie despre multitudinea de zei, zeiţie, eroi etc. Studiind aceste legende putem să ne dăm seama cum îşi reprezentau oamenii primitivi lumea şi care erau credinţele lor religioase. În acest context, în realitatea concretă, lucrurile nu se întâmplă totdeauna aşa. Progresul material sau cel biologic nu atrage după sine cu necesitate şi progresul vieţii spirituale. Mai mult, nici chiar progresul psihologic nu este coordonat necesar progresului spiritual. Psihologicul face parte din ,,natură “ şi scopurile lui nu se confundă prin esenţă cu ţintele urmărite de viaţa spirituală.

Revenind la sursele de informare, mai adaug, obiceiurile din popor, superstiţiile născute din cauza necunoaşterii şi ignoranţei, datinile, care se păstrează adesea  de-a lungul secolelor, oamenii nemaiştiind după o anumită vreme îndelungată, care este semnificaţia lor adevărată. După riturile şi datinile religiilor de azi, putem să urmărim şi să explicăm datinile şi reprezentările religioase ale omului primitiv.

Formele reprezentărilor religioase ale oamenilor primitivi au fost cât se poate de diferite, în funcţie de condiţiile concrete de viaţă ale fiecărui grup social. Personificând forţele naturii, omul primitiv avea în acelaşi timp cele mai confuze reprezentări despre propria lui natură. El nu putea să deosebească visul de realitate, aşa cum deosebim noi.

Când omenirea a conştientizat existenţa lui Dumnezeu? Dar de ce acesta este recunoscut de alte popoare sub o altă denumire? Scriitoarea Voichiţa Tulcan Macovei în cartea sa ,,Cine sunt eu şi cine este Dumnezeu – Dialoguri interreligioase“ (Vol I. 2016 ), spune: ,,Dacă Dumnezeu este Unul singur, înseamnă că şi Adevărul Său revelat va fi Unul. Căci, în mod logic, nu pot exista mai multe adevăruri despre un anumit lucru!“ (Prefaţă de Voichiţa Tulcan Macovei).

Dar, totuşi când omenirea a conştientizat existenţa lui Dumnezeu?

Cu mult înainte de apariţia credinţei în zeii atotputernici, începe divizarea diferitelor forţe ale naturii. Aşa a apărut ideea unui Dumnezeu care dirijează soarele. Au mai apărut zeul care dirijează tunetele, care se numea Thor, la vechii germani, Perun la vechii slavi, Zeus la vechii greci şi Jupiter la romani, închipuit cu un ciocan în mână cu care loveşte, sau mai este zugrăvit cu un mănunchi de fulgere pe care le lansează din cer.

În aceste condiţii, oamenii, treptat, au conştientizat că, practic, este un singur Dumnezeu, care la daci era denumit Domnul Zeu. Cuvinte, care prin contopire, a rezultat Dumnezeu.

Vauvenargues spunea că: ,,Religia este datoria omului faţă de Dumneyeu“, iar L.N.Tolstoi declara: ,,Adevărata religie  este raportul omului faţă de viaţa infinită din jurul lui, raport care este în concordanţă cu raţiunea şi cunoştinţele  omului, care leagă viaţa lui de această infinitate şi îi îndrumează faptele.“

Şi, când omenirea a conştientizat că Dumnezeu este Esenţa Primă şi ultimă a vieţii?

Scriitoarea Voichiţa Tulcan Macovei, în cartea sa, amintită mai sus, scrie: ,,Vechiul Testament şi Tora de la primele versete consemnează imaginea (chipul) lui Dumnezeu sub formă de Duh“. Exemplificând: ,,Pământul era pustiu şi gol: peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor, Dumnezeu a zis:” să fie lumină“ – şi a fost lumină – “(Geneza, I, 2-3 .).

D.D.Roşca scrie în ,,Existenţa tragică“, că: ,,nu atitudinea spirituală proprie ştiinţei poate înlocui, fără pierdere pentru viaţa noastră spirituală, atitudinea estetică, morală ori filosofică.“. În concluzie, ştiinţa pozitivă nu implică în nici o măsură deprecierea valorilor credinţei în Dumnezeu, morală, estetică, sau metafizică.

Până la apariţia creştinismului, zeiţele mame din religiile precreştine cu pruncii acestora, din iconografia cunoscută apar în diferite desene din epocă –, acestea fiind prototipul Maicii Domnului creştină şi ale pruncului Hristos, astfel au rămas până la noi desene cu Hathor, zeiţa mamă din egiptul antic, hrănindu-şi fiul – zeul Horus, au ajuns până la noi desene cu zeiţe mame şi pruncii lor în diferite religii precreştine; zeiţa mamă Iştar cu pruncul în Sumer, Babilor, Astria; zeiţa greacă Demeter cu pruncul, sunt imagini vechi ce ne amintesc de Maica Domnului cu Pruncul din perioada creştină etc.

După apariţia Evangheliilor, zeii şi zeiţele au trecut în planul doi. Nu au murit, s-au strecurat în mitologie. Astfel, evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan ne aduc până astăzi genealogia lui Iisus şi viaţa acestuia. În Evanghelia lui Matei se povesteşte naşterea lui Iisus, Maria având, înaite de căsătoria cu Iosif, în pântec Duhul Sfânt. ,,Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus; căci el va mântui poporul său de păcate.“ (Matei, I, 18-21 ).

Nu cred că ştiinţa pozitivă este competentă în analiza creştinismului, sau în alte creaţii omeneşti. Ştiinţific este simţul de relativitate al valorilor şi atitudinilor, şi nu dogmatismul, orice haină ar îmbrăca el. Ştiinţific este să nu ai nici un fel de superstiţie, nici chiar pe acea a ştiinţei. Creştinismul nu este o superstiţie, nu este nici o dogma, este un adevăr  despre Acela  care a creat Universul, lumea întreagă, cum spune în Argument Voichiţa Tulcan Macovei, din volumul ,,Cine sunt eu şi cine este Dumnezeu.“

Evanghelia lui Marcu, fiind scrisă după o sută de ani de la naşterea lui Iisus, nu spune nimic despre naşterea Fiului Omului, cum spune Matei în Evanghelia sa. După cum povesteşte Marcu, abia atunci când Iisus a ieşit din apă Ioan ,,a văzut cerurile deschise şi duhul ca un porumbel pogorând asupra lui. Şi glas porni din ceruri: –Tu ești fiul meu cel iubit, întru tine bine am voit – “( Marcu I, 11).

În Evanghelia lui Luca, pentru a înlătura orce îndoială, îngerul trimite pe Maria la bătrâna Elisabeta, care rămăsese grea .Când Maria a sosit la Elisabeta şi I s-a închinat, povesteşte Luca: ,,pruncul a săltat în sânul ei “şi de bucurie bătrâna Elisabeta, cu glas puternic a strigat şi a zis: ,,Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecului tău“(Luca, I, 42). Evanghelia după Luca a fost scrisă la 120 de ani după evenimentele pe care le descrie.

În acest eseu nu pun la îndoială cele scrise de evanghelişti, dar adevărul istoric trebuie spus. Nici o Evanghelie n-a văzut lumina zilei înainte de cel de-al doilea pătrar al secolului al II-lea. Cea mai veche este Evanghelia lui Marcu, după care urmează Evangheliile lui Matei şi apoi a lui Luca. Cea mai nouă este considerată Evanghelia lui Ioan.

Convingerea noastră e că însăşi ştiinţa, făcută cu spirit critic şi nu ridicată pe dogme, nu deschide perspectiva măritoare de orizonturi de unde putem întrezării că pasiunea morală, atitudinea estetică şi speculaţia metafizică sunt atitudini creatoare de valori cel puţin tot atât de mari şi cu drept de existenţă la fel de neprescriptibili ca şi valorile  creştine.

Valorile creştine nu sunt aspecte iluzorii ale existenţei, ci elemente constitutive ale ei tot atât de reale ca şi opusele lor. Cu ajutorul valorilor, am reuşit câteodată să transformăm radical existenţa umană.

Al.Florin Ţene

De-a lungul istoriei oamenii au fost creatori de mituri datorită necunoașterii mediului înconjurător și a unor fenomene naturale. Oamenii de neanderthal când au devenit conștienți că sunt muritori au creat contranarațiuni care să-i ajute să se împace cu acest adevăr. Pentru a trece peste această realitate, pe care o considerau nefastă, au inventat povești pentru a-și așeza viețile într-o perspectivă mai extinsă, care le-au revelat o proformă ascunsă și le-au creeat sentimentul  că, în pofida dovezilor contrare, deprimante și dezordonate, viața are noimă și valoare.

            În general, mitologia nu poate fi separată de ritualuri. Multe mituri nu pot fi despărțite de o dramă liturgică și nu pot fi  înțelese într-un cadru profan. Cele mai spectaculoase mituri sunt despre limita vieții umane. Mitul creionează necunoscutul: povestește despre acele fenomene și lucruri pentru care la început nu avem cuvinte. În concluzie, mitul țintește în inima unei mari necunoscute și a unei necuprinse tăceri. Mitul nu este, nicidecum, o poveste relatată de dragul de a fi spusă. El ne arată cum trebuie să ne purtăm.

            Mitologia vorbește despre un alt plan care există paralel cu propria noastră lume, pe care, spre suprinderea noastră, o sprijină. Credința în această realitate nevăzută, dar foarte puternică,  uneori numită lumea divină, reprezintă tema de bază a mitologiei.

            Conform filosofiei perene, tot ce se întâmplă în lumea aceasta are un corespondent pe tărâmul divin, care este mai îmbogățit, mai puternic și mai de durată de cât al omului. Fiecare realitate de pe pământ nu e decât o iluzie a arhetipului ei, tiparul originar fiind doar copia sa imperfectă. Miturile au creionat o formă și o înfățișare explicită unei realități pe care oamenii au intuit-o.

            În cultura științifică a omenirii, de cele mai multe ori, avem noțiuni simpliste ale divinului.în antichitate, zeii erau rareori ființe supranaturale, care trăiau o existență metafizică. mitologia nu povestea despre teologie, în sensul nostru de astăzi, ci despre experiența umană.

            Mitologia a fost creată pentru a ajuta oamenii să facă față condiției de viață nesigură. I-a ajutat pe indivizi, aceste materii vii gânditoare, să-și găsească locul în lume și direcția reală. De-a lungul vremurilor, începând din ancestral, oamenii au dorit să știe de unde au venit. Și astăzi se pune întrebarea, dar pentru că începuturile omenirii se pierd în cețurile preistoriei, au creat mituri despre strămoșii noștri. Acestea  nu sunt bazate pe evenimentele din trecut, dar ajutând oamenii în schimb să explice evenimentele venite din istorie, îndrumându-i în schimb să-și explice atitudinile din prezent cu privire la mediul, vecinii și obiceiurile societății. De asemenea, omenirea dorește să știe încotro se îndreaptă, așa că a imaginat povești care vorbesc despre o experiență postumă, deși, așa cum vedem, nu există multe mituri care au în vedere imortalitatea ființelor umane. Divinitatea ne-a ajutat să explicăm experiența transcedenței. Filosofia perenă exprimă simțământul omului că ființele umane și lumea materială sunt mai mult decât se vede.

            Experiența transcendenței a contribuit întotdeauna să îmbogățească experiența umană. Omul este înclinat să caute clipele de extaz, înălțat pentru o clipă mai presus de noi înșine. În asemenea perioade, omul are impresia că trăiește mai intens decât de obicei, socotind că întreaga lume este a lui. Religia a fost de-a lungul istoriei una dintre cele mai tradiționale modalități de a ajunge la capacitatea extazului, iar, dacă omenirea nu mai găsește modalități de a atinge extazul în lăcașurile de cult, caută în altă parte: artă, poezie, rok, dans, droguri, sex sau sport. Asemenea poeziei sau muzicii, și mitologia ar trebui să deschidă omenirii extazul, chiar și în fața morții și a disperării pe care o poate simți omul în perspectiva dispariției.

            Oamenii sunt unici în păstrarea deschiderii pentru joc, scrie Johan Huizinga în „Homo ludes „(în traducerea lui H.R.Radian, Editura Humanitas, București, 2012 ). Dacă trăiesc în condiții artificiale ale captivității, animalele își pierd simțul ludic atunci când se confruntă cu realitățile dure ale vieții în sălbăticie. Dar, oamenilor adulți le place jocul cu diferite posibilități și asemenea copiilor, continuăm să ne creăm lumi imaginare. În artă, eliberați de constrângerile rațiunii și logicii, concepem  și combinăm forme noi care ne îmbogățesc viețile și care – credem noi – ne spun ceva important și profund ,,adevărat“. Același lucru se întâmplă și în mitologie, omul are o ipoteză, o aduce la viață prin mijlocirea unui ritual, acționează asupra ei, îi urmărește efectele asupra vieții noastre și tot omul descoperă să a reușit să înțeleagă ceva mai mult din enigma tulburătoare a lumii noastre.

            În concluzie, un mit este adevărat pentru că este util, nu pentru că ne dă informații reale. Dacă nu ne oferă o cunoaștere mai bună a înțelesurilor adânci ale vieții, înseamnă că nu și-a atins scopul. Natura umană nu se schimbă prea mult, și multe dintre miturile omenirii, create în societăți care nu puteau fi cu mult diferite de cea europeană, pun în discuție temerile și dorințele oamenilor cele mai importante. În condițiile când clerul nu ne poate instrui în folclorul mitic, poate că artiștii și scriitorii creativi pot să preia acest rol clerical și să aducă o perspectivă nouă în lumea noastră debusolată și atinsă de rău, de droguri și războaie.

                                                                                                            Al.Florin Țene

Scriem sau vorbim despre oamenii de-o aleasă cultură, îndeosebi în momente aniversare, le creionăm portrete în cuvinte şi le aducem omagiile de profundă admiraţie şi recunoştinţă pentru tot ceea ce au făcut într-un domeniu sau altul. Un astfel de om, truditor pe ogorul literelor şi al înnobilării limbii române este Alexandru Florin Ţene. Ajuns la ceas de praznic afectiv şi de popas bilanţier, distinsul om de cultură, scriitor, critic şi istoric literar, publicist, poet, eseist şi dramaturg îşi serbează în acest an opt decenii de viaţă tumultoasă care îi onorează existenţa. Sunt bucuros că am ocazia fericită de a scrie despre o asemenea personalitate culturală atât de complexă. Dar ca să scrii despre scriitorul Alexandru Florin Ţene, trebuie mai întâi să-i cunoşti opera în care se oglindesc toate virtuţile sale umane. Am avut ocazia să citesc o parte din romanele pe care mi le-a dăruit cu toată dragostea şi prietenia, le-am recenzat şi le-am publicat în diferite ziare şi reviste, dar de fiecare dată am avut un sentiment de reţinere, ca nu cumva, cuvintele mele să fie prea sărace pentru a exprima anvergura personalităţii sale literare. În primul rând, aş sublinia talentul şi stilul autentic de care se bucură creaţiile lui, apoi diversitatea tematică pe care o abordează şi uşurinţa cu care scrie.

Interesat de vieţile unor personalităţi importante din istoria literaturii române, Alexandru Florin Ţene urmează modelul biografiilor romanţate pe care l-au promovat mulţi scriitori români, precum George Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Dumitru Caracostea, Mihail Zamfir şi alţii. Astăzi a devenit o colecţie foarte cunoscută, care face parte dintr-un proiect editorial îndreptat spre toţi cei interesaţi de vieţile marilor personalităţi culturale. Alexandru Florin Ţene are un palmares bogat în acest sens, şapte scrieri de acest gen, care impresionează prin arta şi originalitatea în care sunt realizate. Este vorba de romanele despre Gib I.Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Ion Minulescu, Traian Dorz, Vasile Militaru şi cel mai recent ,,Nu plângeți că mă duc de lângă voi – Viața „Sfântului închisorilor”, Valeriu Gafencu. Povestea lor este spusă în mod inedit. Toate titlurile conţin sintagma ,,între realitate şi poveste’’, dimensiuni greu de delimitat în fiecare roman. Autorul are capacitatea de a surprinde amănunte mai puţin cunoscute, realizează dialoguri efervescente, creionează personaje vii, cu trăsături bine conturate. Aproape toţi cei cuprinşi în galeria acestor portrete au suferit din cauza regimului communist, au murit în uitare sau izolare, ori în alte locuri, ca să nu fie prinşi de malaxorul cenzurii strivitoare. Despre toate acestea găsim mărturii în fiecare dintre cele şapte volume apărute. Al. Fl.Ţene recuperează ceea ce trebuia recuperat, din nevoia de a-i repune în drepturi, de-a le consolida renumele, viaţa şi opera. Este o acţiune curajoasă şi provocatoare prin care autorul îi redescoperă pe cei care au fost daţi uitării. Toate cărţile de acest gen sunt încărcate de informaţii pe care biograful a considerat că este bine să le aducă la cunoştinţa cititorului. Se documentează temeinic şi interpretează datele culese din biblioteci, arhive sau alte instituţii de specialitate şi, mai ales, studiază foarte atent operele protagoniştilor săi, pe care le încălzeşte la temperatura sufletului său de om al literelor. Romanele sale biografice sunt bine structurate şi se disting prin claritate şi profunzime analitică, prin argumentări şi opinii proprii. Ele abundă în descrieri de epocă, în informaţii istorice şi culturale, pun în valoare personaje luate din lumea reală sau imaginară, cu psihologii dintre cele mai complexe, adevărate radiografii sufleteşti. Florin Ţene este un maestru al artei cuvântului, dispune de o remarcabilă relevare şi îmbinare a elementului biografic major, cu cel mărunt, dar semnificativ şi, nu în ultimul rând, printr-un discurs narativ atractiv.

Dar opera lui Al. Fl. Ţene nu se rezumă doar la atât. Ea cuprinde 22 de volume de poezii, unele bilingve, 16 romane, 5 volume de proză scurtă, 23 volume de critică literară şi eseuri, 4 volume de teatru, 3 volume de interviuri şi este cuprins în peste 70 de antologii, dicţionare literare şi enciclopedii. Publicistica sa, în general cu tentă filozofică şi socială, a apărut în ziare şi reviste pe un areal foarte extins în ţară şi străinătate. El este fondatorul multor publicaţii, director sau colaborator de valoare al acestora, recunoscut şi apreciat la cele mai înalte niveluri. Astăzi este Preşedintele Ligii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru al Academiei Americano-Română de Știință și Artă (A.R.A.). Este membru al Asociației Scriitorilor Români din Canada. L-am cunoscut în cadrul Cenaclului literar ,,Artur Silvestri’’ din Cluj-Napoca, al cărui preşedinte este, şi am văzut în Domnia Sa un om de încredere, echilibrat, înţelept, talentat, calm, modest, mare patriot şi mare sufletist. Pentru toată activitatea sa de om al culturii, a fost apreciat de către cele mai înalte foruri culturale, a primit cele mai favorabile referinţe din partea unor valoroşi critici literari din ţară şi de peste hotare şi i-au fost acordate numeroase titluri, distincţii şi onoruri.

La ceas aniversar, îmi permit, cu cea mai aleasă prietenie să-i urez Domnului Al. F. Ţene, un călduros ,,La mulţi ani !’’, multă sănătate, bucurie şi împliniri pe toate planurile.

Mircea Daroşi

„Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ”, aşa definea Petre Ţuţea potenţialul său de rezistenţă în faţa unui sistem totalitar, ideea de căutare în timp.

            Privit cu un ochi cuprinzător, romanul ,,În faţa lui Dumnezeu, geniul este văr primar cu idiotul”, scris de remarcabilul şi prolificul scriitor Al. Florin Ţene, descoperim o figură emblematică a intelectualităţii româneşti, un model de comportament moral, un simbol al revoltei împotriva absurdului.

            Volumul a văzut lumina tiparului la Editura Napoca Star, din Cluj-Napoca, 2023. Prin amploarea viziunii, Al. Florin Ţene scrie viaţa filosofului Petre Ţuţea între realitate şi poveste, găsind în personajul său câteva puteri ascunse, în speţă, nădejdea într-un Dumnezeu atotputernic, care pare să-i fi vindecat rănile cauzate de barbaria puternicilor zilei.

            Compoziţional, romanul este structurat în douăsprezece capitole, unsprezece dintre ele având ca titlu o judecată de valoare a filosofului, iar ultimul capitol intitulat ,,Din documentele Securităţii publicate în MĂRTURISITORII”, unde cititorul are prilejul să citească note informative despre marele filosof. Urmează o interesantă anexă, constituită din ,,Scrisoarea lui Petre Ţuţea către prietenul său, Emil Cioran, o documentată prefaţă semnată de poetul şi jurnalistul Ionuţ Ţene, o cuprinzătoare postfaţă care poartă semnătura scriitoarei şi jurnalistei Liliana Moldovan.”

            Titlul volumului sugerează concepţia înrădăcinată în popor că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. ,,În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumnezeu nu lucrează cu genii, ci cu oameni”

            Avântul intelectualului, frânat de mentalitatea unui sistem social anost şi corupt, conturează tema romanului. Pe parcursul celor douăsprezece capitole, este înfăţişat spiritul scânteietor al lui Petre Ţuţea, scriitorul îl singularizează într-o atmosferă ostilă, deşi tânărul intelectual se afla într-o permanentă competiţie cu sine. Viaţa filosofului este prezentată etapizat: naşterea, maturitatea, anii de formare intelectuală, detenţia, evenimentele importante care-l marchează şi clipele din urmă. Indiferent de timp şi evenimente, există o armătură a gândurilor la Petre Ţuţea, nu putem vorbi de o anume discontinuitate în firea sa. Îl putem suspecta de ,,lăcomia” pentru libertate şi setea de cultură.

            Scriitorul Al. Florin Ţene îl plasează pe Ţuţea în diferite ipostaze, pentru ca lectorul să descopere gândirea şi extraordinara logică a filosofului, un intelectual care cântăreşte în idei totalitatea lumii, care transmite prin ironia vorbelor lipsa de verticalitate a semenilor, lipsa de reacţie a celor care trăiesc supuşi unui regim totalitar şi laş: ,,Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare”

            În paginile romanului îl descoperim pe deţinutul Petre Ţuţea, supranumit ,,Socrate al României”, care cunoaşte regimul aspru al închisorilor Jilava, Ocnele Mari, Aiud şi rămâne  uimit de josniciile semenilor, convins că valorile trăiesc la infinit. Îşi dă seama că ritmurile vieţii sunt diferite, curajul de a spune lucrurilor pe nume şi spontaneitatea nu-l părăsesc nicio clipă, contextele de viaţă şi firea nepotolită îl determină să fie mereu în căutarea adevărului, este dornic de ordine şi disciplină, dar, în acelaşi timp, înţelege că izolarea valorilor unei societăţii este o practică de a reduce la tăcere cărturarul, că societatea comunistă a purtat iremediabil un blestem, ura împotriva intelectualului. Când generalii cu patru clase erau în arena luptelor, când vieţile erau distruse după anumite tipare, ironia devenea un instrument de apărare, chiar dacă intelectualul ştia riscul la care se expune.

            Stilul romanului este adaptat conţinutului, tălmăcind viaţa lui Petre Ţuţea, în vâltoarea evenimentelor trăite, Al. Florin Ţene exprimă propriile instanţe sufleteşti, suferind alături de personajul său: ,,Ţuţea a fost eliberat din închisoare în luna mai, 1964, cu sănătatea şubrezită. Decretul 411 / 1964 i-a adus libertatea. Când a ieşit pe poarta penitenciarului din Aiud, s-a închinat. Avea 62 de ani. Iar în gara Aiud, după ce a plecat trenul, aflându-se la fereastră, şi–a zis: Libertatea omului este partea divină din el ”.

            Este eliberat, îşi recapătă stăpânirea de sine, va lua hotărâri înţelepte. Capătul drumului nu se zăreşte încă, perioada detenţiei îi adâncise sensurile profunde ale existenţei. Logica şi subtilitatea ideilor sunt două lucruri admirabile la Petre Ţuţea, care începe să fie cunoscut după 1989, datorită ziariştilor cărora le răspunde cu francheţe : «Dar uite ce vreau să vă spun eu şi vă rog să o luaţi ca atare, nu-mi pot face biografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest! N-am nimic comun cu mine în trecut. Ştiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu dumneavoastră»

             Petre Ţuţea ne surprinde din nou. «Definiţia mea este : Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă»

             Particularităţile lexicului surprind prin elementele de limbă populară, arhaisme, termeni regionali, termeni din lexicul maghiar, care contribuie substanţial la ineditul mărturisirilor şi la redarea culorii locale.

                                                                      *

            Meritul scriitorului Al. Florin Ţene este aducerea în prim-plan a sfinţilor din temniţele comuniste, fiecare filă îl înduioşează pe cititor, figura lui Petre Ţuţea căpătând noi dimensiuni. Prin el se proiectează, până la urmă, profilul spiritual al poporului român.

            Un citat al lui Horaţiu este un prilej de adâncă meditaţie : «Cel mai înalt pin este adesea cutremurat de vânturi. Cele mai înalte turnuri se prăbuşesc cel mai dramatic. Iar fulgerul loveşte, de multe ori, cel mai înalt munte »

Cronică  literară de  Adriana RĂDUCAN

Volumul de poeme semnat de două poete trăitoare în diaspora, intitulat ,,Dorul cuvintelor“, m-a făcut să mă gândesc la cuvântul ,,dor”, care este starea sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva. În acest context, cele două poete însuflețesc cuvântul, dăruindu-i un suflet. Dar cuvântul este unitatea de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens, sau a unui complex de sensuri, și a unui complex sonor.

Un neinițiat ar spune că cele două poete au personificat cuvântul, dându-i un suflet, precum o fac autorii de fabule. Nu este cazul. Aici intervine metafora înțeleasă ca o comparație fără termenul de comparat.

Cele două poete trăiesc pe două continente diferite, despărțite de cerul înstelat al dorului necuprins, sunt două suflete paralele care, totuși, se întâlnesc în infinitul spațiului unde dorul înflorește sub imperiul dorințelor.

Bine subliniază editorul cărții, scriitorul Johnny Ciatloș Deak, care scrie: ,,Cu douǎ stiluri de scris bine definite, unice ṣi foarte diferite, autoarele reuṣesc sǎ surprindǎ cititorul prin împletirea ideilor care se reflectǎ ca niṣte unduiri mǎtǎsoase pe luciul oceanului literar ce le uneṣte. Tematica dorului a fost bine aleasǎ de cele douǎ autoare, fiind o temǎ vastǎ ṣi  de adâncǎ sensibilitate. În cartea  DORUL CUVINTELOR vom întâlni o mare varietate de sensuri  pe care cele douǎ autoare o dau dorului cu ajutorul cuvintelor.Graiul, glia, neamul  strǎmoṣesc ṣi poezia le leagǎ sufleteṣte pe cele douǎ poete, inimile lor bǎtând la unison în ritm tricolor. Nu este uitatǎ nici familia, respectul pentru memoria înaintaṣilor dorul de pǎrinți, de bunici, de copilǎria tihnitǎ ṣi frumoasǎ petrecutǎ la țarǎ, dorul pentru tot ce a fost ṣi nu mai este, frumusețea tinereții ṣi a vieții care trece zburând.În aceastǎ  carte cititorii  vor regǎsi  acea legǎturǎ sfântǎ  pe care o are cu Dumnezeu, numai scriitorul cu har, respectul pentru  darul primit  ṣi înțelegerea  îndatoririi  de a-l da mai departe, responsabilitatea  imensǎ  educaționalǎ  ṣi moralǎ  pe care o au scriitorii  mai ales  în ziua de azi, când,  scara valorilor este rǎsturnatǎ, iar ura, mânia ṣi rǎzboiul sunt cuvinte uzuale. Vǎ invit aṣadar dragi cititori  sǎ pǎṣiți în templul dorului poetelor MIHAELA CD ṣi AURELIA RÎNJEA  pentru a vǎ hrǎni  cu aceastǎ aurǎ îngemǎnatǎ a cuvintelor pline de dor, de sensibilitate  ṣi emoție.“

Descoperim la cele două autoare, un lung șir de tablouri emoționante în care dorul are multiple conotații: dor de iubit, de mamă, de spațiul mioritic în care s-au născut, de tricolor, de briza Mării Negre, de umbra Munților Carpați, dorul fiind exprimarea esențelor, ajungând până la canonic, la etern.

Dacă la Aurelia Rînjea, dorul este:

“Dorul meu…

O pasăre ce sfidează

Noaptea și depărtarea.

Stă trează ca un Sfinx

Ce face parte din mine.

Nimeni nu-mi poate

Ucide cuvintele,

Nici dorul, nici iubirea. “(Puii dorului ), Aurelia Rînjea

la Mihaela CD este :

,,Luat-au foc azi dorurile mele

Sǎ plângǎ nu mai ṣtiu, au uitat

De supǎrare poate sau de jele

S-au încins într-un jar flambat

Şi-n vers de melancolie cântǎ

În vâlvǎtaia focului cel mocnit

Scânteile din scrum te-ncântǎ

În fumul aburind de dor doinit  “(Focul dorului ) Mihaela CD

Deosebirile sunt evidente. La Aurelia Rînjea dorul este mișcare solemnă cu exprimarea interioară inexorabilă, pe când la Mihaela CD dorurile sunt mistuiri de melancolie, dar și de focoase dorințe.

La Aurelia Rînjea este o întoarcere în timp, dorul exprimând amintiri duioase din copilărie, când totul părea  o atmosferă de basm:

,,Ţii minte, Mamă,

Când ne-aplecam

Să mângâiem petale

De liliac

În timpul fericit

De primăveri?

Fără ieri,

Glasul din noi

Se pierde-n privirea

De păsări.

Drumul nu se întoarce.

Grădina cu meri

Încă povestește.

Unul a fost sădit

De Bunica,

Altul… de Tata,

Celălalt s-a ridicat “( Glasul din noi). Aurelia Rînjea

Pe când la Mihaela CD, dorul este un mesianism neguresc, în cultul naturii din Carpați, trăit prin spații, nu prin indivizi cu sentimente romantice, pe care le descoperim și la Aurelia Rînjea. La Mihaela CD emoțiile naturise sunt  exprimate prin diversitate, într-o fixitate prozodică:

,,Peste Carpații-albiți de soartă

Prin ale inimii poteci

Stă tristă azi o mamă-n poartă

Și-și numără anii cei seci

De bătrânețe nu se plânge

Că-i dată de la Domnul Sfânt

Dar puii ei nu-i poate strânge

Decât în amintiri în gând  “ (Cu dorul așteptând în prag) Mihaela CD

La ambele poete dorul este o himeră.Cu cât încearcă fiecare să se apropie de ținta dorinții, aceasta se îndepărtează tot mai mult, precum orizontul. Poeziile sunt în stil baroc, turnate în metale nobile, arse în cuptorul sufletului, pentru a deveni fine porțelanuri străvezi:

,,Dragă copil, diamant,

Să nu-mi furi puii

Din cuibul de rândunică,

Ca să-i înveţi

Să proiecteze un zbor!

Să mi-i laşi liberi!

Caii mei înaripaţi,

Graurii fără cifru,

Cerbii mei înnoptaţi

Şi privighetorile

Exersând triolete,

Printre gene de viorele…

Să nu-mi iei albinele

Cu ochi de lumină,

Că atât mi-a rămas

În timpul meu,

Cu tâmple fierbinţi

Şi aer de munte…

Iubeşte şi tu acest Rai! “ (Copile) Aurelia Rînjea

Întoarcerea la copilǎrie, este un dor ce nu se poate realiza, însă poeta Aurelia Rînjea își trăiește speranța întoarcerii:

,,Privirea-n ochii duioși de copil

E înțeleaptă și pătrunzătoare

Te cercetează timid și umil

Ca peștișoru-n ape curgătoare

Uimit se uitǎ prin fereastra vieții

Și-și pune zeci și sute de-ntrebări

Precum zorii și sclipirea dimineții

Vederea-i contemplează depărtări “ (Ochi de copil) Mihaela CD

Dorul celor două poete este un cântec de dragoste, un act de devoțiune, al unor suflete de mari aurore pure, de emoții înrourate.

Poemele celor două autoare care pun ermine peste litografiile dorului sunt expresiile unor trăiri intense de viață, pe cât era și pictura lui Grigorescu.

Această idee, de a convorbi fără telefon între cele două poete, lăsând la o parte pe mijlocitorii care aduc rânduiala pământească, era străveche în Carpații Apuseni, când tulnicile vesteau peste văi stări care au făcut principiu estetic, lucru care, iată, îl fac cu succes Mihaela CD și Aurelia Rînjea.

                                                                                             Al.Florin Ţene

                                                                        Președintele național al Ligii Scriitorilor

                                                Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință