Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)

 

IDEEA MEA DE ZBOR 

 

Ideea mea de zbor şi de fiinţă

Nu e făptura, slabă desfătare.
Ea nu-i decât arίpă plutitoare
Şi dorul de a fi, după voinţă.

Să nu mă tem de somn şi nemişcare,
De nesfârşit, de este cu putinţă,
Ca să-mi păstrez o clipă de silinţă
Pentru oprirea clipelor fugare.

Să nu mă plec când visul se ridică,
Sperând să am statornic panaceu
În bâjbâiri de gest ce se implică.

Să nu mă cred un bulgăre de seu.
La moarte de-oi gândi, fiindu-mi frică,

Nu voi putea să mă transform în zeu.

 

 

BOGAT MĂ VREAU 

Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,
Dar mă afund în propria-mi durere.
Înţepenesc în scheme austere,
Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.

Nu mă disting prin rang şi prin avere
Şi nici prin gestul aprig al voinţei.
Lovesc tăcut în poarta cuviinţei
Ce nu-mi primeşte bruma de plăcere.

La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,
Dar nu primesc obolul aşteptat.
Păşesc timid, cu patima învinsă,

Dar am decis să urc eliberat.
Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,

Din cioburi să compun un trup curat.

 

 

NU-I PREA TÂRZIU

Încă mă las furat de-adânci clişee
Îm lumea asta ticălos tocmită,
Mustind a hoit, a jeg şi a pirită,
În loc să zburd prin câmpuri Elizee.

Încă mă-mbrac cu mantia cernită,
Trufaş cuprins de rang şi logoree,
În loc să caut o sublimă cheie
Ce îmi deschide camera tihnită.

Dar traversez o maiestuoasă mare,
Chiar dacă-n jur sunt zâmbete molâi
Şi amăgiri de umbre trecătoare.

Culcat pe prund, cu visul căpătâi,
Nu-i prea târziu s-aud cuvântul care

A fost uitat din clipa cea dintâi.

 

 

DACĂ-NŢELEGI PĂMÂNTUL

Dacă-nţelegi pământul, peste toate,
Ca pe-un grăunte de nisip din slavă,
S-ar mai putea, pe-a vremurilor lavă,
Să poţi curma meschina vanitate.

Mă lauzi pentru rima mea jilavă
Ce-şi caută temeiul dând din coate
Şi-n mine cresc speranţe că se poate
Să mă ridic mai mult cu o octavă.

Dar ce sunt eu? Măruntă creatură
În smârcuri de-ntuneric devorat,
Un verb steril, trăind prin sinecură,

Molar scălâmb, ştirbit şi cariat.
Abia acum, umil şi fără ură,
Pot să mai sper că voi trăi curat.

 

 

ZIDIRE PRIMENITĂ

 

Mă plec umil în faţa celui tare,

Dar şi a celui ce suflarea-şi sfarmă;
Rămân tăcut, ca ochiul să adoarmă,
Să-mi pot purta fiinţa spre-nălţare;

Supus rămân când ura-ţi este armă
Şi-atunci când vii să-mi dărui alinare,
Când ceri răspuns la simpla întrebare
Sau fără pace mă-nconjori cu larmă.

Nu fac nimic când spaima se abate
Şi dinţii ei hulpavi mă zdrenţuiesc,
Când dau în drum de porţi desferecate.

Smerit mă port şi-atunci când te iubesc.

Atâtea umilinţe revărsate

Îmi primenesc zidirea şi-o sfinţesc.

 

 

RĂSTIMP NEBUN

 

Dacă întâi grăuntele nu moare,

Nici planta din pământ nu se iveşte.

Să smulg decis o hidră ce scânceşte

Şi rădăcina patimei ce doare,

 

Să frâng povara care-n umbră creşte,

Strânsoarea unei clipe trecătoare,

Iubirea de speranţă şi visare,

Desfrâul, răzbunarea ce loveşte,

 

Să risipesc stârnirile dorinţei

Şi mângâierea pe-un tăiş s-o pun,

Să curm suflarea grea a neputinţei,

 

Neliniștitul vuiet să-l supun,

Ca să apară flacăra Fiinţei,

Vigoarea mea, într-un răstimp nebun.

 

 

CERCUL DE FOC

 

În fiecare zi din timp coboară
O altă undă ce mai strâmt îl face
Şi încă una prinde să se joace
Cu noul an, ieşit din trup afară.

Ce strig, ce simt şi ce anume-mi place
Se naşte calm în fiecare seară
Şi va pieri cum trebuie să piară
Pe buza clipei ce-nlăuntru zace.

Prin aspră veghe-n mine dau de ştire
Că ce-am gândit coboară în alt loc,
În altă vreme smulsă din iubire.

De mor acum, mă rog să am noroc
Să mă înscriu în veşnica rotire,

Căci timpul e rotundul cerc de foc.

 

 

TRĂIESC DOAR LA PARTER

Mă răsucesc în patul cu dorinţe,
Strivit de lenea care-n trup se-mplântă.
Fără de rost, un gest trândav descântă
Înşerpuiri de vorbe şi sentinţe.

Abia trezită, clipa ce cuvântă,
Îşi pierde silnic seva din semințe.
Un ceas cărunt, uitat de neputinţe,
În răsuciri de abur se frământă.

Rescriu tăcut pustiul ce m-apasă
Şi mă retrag într-un ungher ascuns
Să rânduiesc mâhniri de pus pe masă.

Odăile sunt hău de nepătruns.
Trăiesc doar la parter în a mea casă. Continue reading „Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)”

Adrian MUNTEANU: Întoarce-te (Sonetoterapie)

ÎNTOARCE-TE!

 

Întoarce-te din plesnituri de stâncă,

Din scobituri de râpi muiate-n rouă;

Despică umbra muntelui în două,

Fugi de genunea norilor, adâncă.

 

Arată-mi chipul blând de lună nouă

Şi nu privi în urma clipei încă,

Să nu te soarbă hăul ce mănâncă

Frânturi de nimb, când împrejuru-i plouă.

 

Învinge-ţi neputinţa, prinde-ţi şalul

Căderilor de fluvii ce împart

Nădejdi şi spaime aţipind pe malul

Vegherilor clipind tăcut în cart.

 

Întoarce-te, iubito, sari în valul

Izvoarelor ce nu ne mai despart!

————————–

Adrian MUNTEANU

Brașov,

2 octombrie, 2020

George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre „Sonetoterapie”

Motto:

Opreşte-te, îmi spun. Aruncă lestul!

Ce rost am eu în lumea asta largă,

Ce val din mine stânca o s-o spargă,

Cum aş putea să-mi urc în slavă gestul?

(Adrian Munteanu, „Stăpân pe Univers”,

Sonetul nr.100/ 23 iunie 2020)  

 

George ROCA: Am urmărit cu mare atenție, zi de zi… regalul  dumneavoastră către cititori: „Un sonet pe zi”, versuri scrise cu talent și inspirație, cu dragoste și dăruire față de aproapele nostru…  cititorul, către cel care găsește în poezie un refugiu, o relaxare sau o liniște sufletească în aceste vremuri tulburi. Ma consider unul  dintre norocoșii pe care i-ați ales pentru a le trimite acest regal. Ce v-a motivat pentru a „construi” acest proiect și care a fost impactul la publicul cititor?

 

Adrian MUNTEANU: Vremea aceasta care mai mult destramă decât construiește, vremea acesta în care îți pierzi contactele reale, personale, firești și statornice, are și ea avantajul ei, venit din nevoia de reconstrucție interioară, de translare a interesului și preocupărilor pe cunoașterea de sine, mai mult decât de o privire aruncată spre lumea din afară. A sosit timpul în care mulți se analizează și se întreabă dacă lasă un semn al trecerii lor prin această lume, dacă trăiesc sau doar supraviețuiesc. Așa m-am trezit că mă întreb și eu, deși tot ceea ce am construit până acum ar fi fost suficient să-mi lase impresia că nu fac parte din categoria obișnuiților supraviețuitori, ci a constructorilor unui statut personal. Dar timpul interzis călătoriilor, al vizitelor, al spectacolelor, al contactelor cu lumea așa cum ne-am învățat până acum că pot fi ele, a creat un gol al acțiunii care pentru unii a însemnat o lâncezire în propriul anonimat, în răcoarea căminului, dar pentru alții golul trebuia umplut cu ceva. Și pentru mine la fel. Primul lucru care mi-a venit în minte, dincolo de continuarea cărților la care mă lucram, a fost să-mi revizuiesc și să-mi reordonez materialul acumulat până acum. A fost momentul în care am realizat că în ultimii zece-cincisprezece ani, cu o stăruință și o energie pentru unii ieșită din comun, am scris aproape 1000 de sonete. Aceasta a fost preocuparea mea de căpetenie după ce am înțeles – cu mare întârziere, trebuie să recunosc – care este structura mea exactă, care sunt darurile primite de SUS, ce se potrivește cu experiențele, cu acumulările și energiile de-o viață. Și atunci am găsit acest timp vitregit de acum ca pe un câștig pe care trebuie să-l fructific. Am început să recitesc tot ce acumulasem zi de zi în folderele mele de pe calculator și mi-a venit ideea de a arăta lumii ce am muncit, cu ce stăruință, cu ce izbânzi, cu ce căutări, trăiri, tensiuni, emoții, speranțe, am construit viața mea din ultimul deceniu. Așa s-a născut proiectul pe care l-am numit „Sonetoterapie”, însemnând oferirea unui sonet pe zi, atât ca text cât și ca înregistrare a lui, în interpretare proprie. M-am gândit că astfel pot contribui și eu, cu mijloacele mele, la o echilibrare a vieții fiecăruia, prin introducerea unui element cu veștmânt artistic, dincolo de spaimele și necunoscutele care ne strivesc în fiecare zi. Cu alte cuvinte o pastilă de armonie, trăire, căutare, surâs sau lacrimă, de emoție și încrâncenare, adică de viață.

Unii au privit proiectul meu cu detașare, alții cu indiferență, alții cu un zâmbet discret, alții cu lehamite, unii mimând curiozitatea, alții citind/privind la răstimpuri, mult mai puțini intrând consecvent pe grupul „Sonetele lui Adrian Munteanu”, acolo unde am postat zi de zi câte un sonet, fără să mă opresc nici măcar sâmbăta sau duminica, recitind tot ce am scris până acum, așezând texte publicate în volume, dar și altele pe care le-am redescoperit, uitate în manuscrise. Pe unele le-am adaptat, pe altele le-am modificat substanțial, potrivit modului în care văd acum această îndeletnicire poetică, cu maturitatea celui care a adunat destule la activ, chiar dacă a început să scrie nepermis de târziu. Sau poate tocmai de aceea.

George ROCA: Dupa câte se poate vedea, sonetele dumneavoastră au câștigat valoare prin recitare proprie si traspunerea inregistrarilor pe youtube. Sunteti plin de talent(e)! Scrieți cult, recitați cult, interpretați cult! De unde toate aceste aptitudini?

 

Adrian MUNTEANU: Scrisul și interpretarea au fost preocupări și daruri cu care am simțit că sunt înzestrat încă din primii ani. Toate școlile mele au fost în zona umanistă. Școala generală, liceul, școala populară de artă, la clasele de actorie și de regie de teatru, facultatea de filologie, activitatea de profesor, de instructor cu probleme de teatru la Palatul Culturii din Brașov, de inițiator de cenacluri, de redactor la Radiodifuziunea Națională timp de 25 de ani, toate s-au derulat sub semnul apropierii de cuvânt și de rostirea lui artistică. M-a deranjat toată viața cititul inexpresiv de pe o foaie de hârtie. Mi s-a părut că omori opera, o minimalizezi, o îndepărtezi de cititor care sfârșește prin a se plictisi de banalele contacte „teoretice”, de insipidele prezentări ale unor cărți în care cărțile nu sunt prezente, doar vorbele despre ele. Aici a fost marele meu avantaj și construcția mea specială față de a celor mai mulți. Am avut calități actoricești cu care m-am născut. Ieșirea în fața publicului ca actor nu a întârziat să se materializeze în premii obținute. De la premiul III la primul concurs de interpretare a poeziei eminesciene de la Botoșani, obținut la 18 ani, trecând prin premiul de interpretare masculină la Festivalul Național al Artei Studențești, cu rolul profesorului din „Lecția” lui Eugen Ionescu și mai târziu adunând peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie, de scenariu dramatic. Mărturisesc că la început am vrut să fiu actor și numai situația mea specială, de copil al unui deținut politic, m-a îndepărtat de visul meu. Dar apropierea de scenă a rămas ca o constantă a vieții mele și așa va rămâne.

Când am început „Sonetoterapia”, am hotărât din start să unesc cele două calități ale mele, așa că am adăugat fiecărui sonet și înregistrarea lui video, în lectură proprie, adunând – cum fac de o vreme – tot ce pot scoate eu mai bun și mai personal din mine. Am pus fiecare înregistrare pe youtube, și iată, pe nesimțite și negândite, s-a conturat un canal în care sunt așezate peste 100 de sonete interpretate, cu mai multă sau mai puțină atractivitate, după cum mă lăsa textul să o fac, după starea momentului, după posibilitățile sau limitele proprii…

George ROCA: Știu ca ați avut mulți admiratori ai muncii dumneavoastră sisifiene… de a merge înainte și de a etala zilnic câte un sonet nou, dar și câțiva oameni plictisiți de poezie – mai atenți cu știrile bombă sau cancanurile de la televiziune. Credeți totuși ca ați obținut o victorie sau un eșec?

Adrian MUNTEANU: O consider o victorie personală faptul că nu m-am abătut nici măcar o zi de la proiectul meu și mulțumesc Celui de Sus că m-a susținut și m-a ținut în putere. Această victorie nu m-a epuizat, ci îmi dă în continuare energie și bucurie interioară. Una adâncă, nu de suprafață. Chiar dacă au existat, întradevăr, și voci care au încercat să mă abată din drum. Au fost unii dintre cei cărora le trimiteam sonetul zilnic care au sfârșit spunându-mi să-i scot din listă, pentru că e obositor. La asemenea mesaje pe mine mă apuca râsul și sfârșeam prin a mă lăuda și a fi mândru de mine pentru consecvență și energia de a reciti, de a lucra în permanență la modificarea unor texte, la îmbunătățirea lor, la timpul parcurs cu înregistrarea și postarea interpretărilor, în timp ce unii oboseau după un minut cât le lua ca să citească textul meu. Au fost și unii cu mesaje în care simțeam un sâmbure de răutate sau invidie. Cineva – persoană care se consideră la putere în lumea literară de azi – mă sfătuia chiar să renunț la sonete pentru că ele nu duc nicăieri, nu fac parte din „paradigma literară contemporană”. Și acest tip de reacții m-au adus în situația de a fi conștient de faptul că – lăsând falsa modestie la o parte – îmi construiesc în continuare un drum propriu pe care nu-l pot urma prea mulți. S-au dus vremurile opace în care excelam prin modestie păguboasă, una care m-a țintuit deseori la masa săracilor, în timp ce eu colindam lumea cu recitalurile mele, întâlnindu-mă cu românii dintr-o mulțime de colțuri ale planetei. Un drum pe care nu a mai pășit niciun scriitor român până acum. Este o mulțumire sufletească provenită din structura mea, cu particularitățile ei. Și nu am nevoie de bucurii mai mari.

George ROCA: Relatați-mi vă rog câteva „taine” despre proiectul „Performance Poetry”…

 

Adrian MUNTEANU: Am spus-o de multe ori că nu-mi place la înghesuială, nu pot face la fel cum fac mulți alții, numai citind inexpresiv. Simt că nu am aer, că merg pe cărări bătătorite, fără un traseu distinct. Sunt un claustrofob literar. Trebuie să fac ceva în plus, să mă disting din mulțime. Așa face Leul în general și eu în special. Astfel s-au născut acele „Performance Poetry”, care înseamnă ridicarea poeziei la rang de spectacol. Un spectacol pe care-l construiesc singur, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, adică un corp viu, o îndepărtare a intermediarilor, cu adresare directă către cititorii/spectatori, privindu-i în ochi și nu silabisind de pe o foaie de hârtie. Această convingere că pot face pasul suplimentar, acela al transformări poeziei în act artistic, s-a conturat la mine de la primele cărți pe care le-am scris, acele trei cărți de basme în versuri apărute în perioada 1999-2003. Sunt adunate în ele 365 de basme de câte zece strofe fiecare, transformate ulterior într-o rubrică radiofonică. Am avut atunci idee de a realiza un scenariu dramatic pe baza unora dintre povești. Scenariul s-a transformat într-un spectacol de o oră, căruia i-am adăugat regia, scenografia, ilustrația muzicală și l-am jucat de unul singur în țară, dar mai ales într-un turneu de două luni întreprins în 2003 în toată Canada, de la Vancouver la Montreal, întâlnindu-mă cu copiii și părinții lor din comunitățile românești. A fost un moment decisiv care mi-a arătat că acesta este drumul meu rotund, complex și unic. După basmele în versuri, în 2003 am început să scriu sonete, adică să mă adresez adulților. Am publicat șapte volume de sonete în șapte ani consecutivi. A fost o perioadă de maximă efervescență și de mari acumulări, dar gândul la unirea celor două calități ale mele, de poet și de actor, nu m-a părăsit. Când în anul 2012 apărea antologia sonetelor mele, „Fluturele din Fântână”, am hotărât ca lansarea acestei cărți și tot ce voi face din acel moment înainte să fie altfel construit decât evenimentele obișnuite. Adică să elimin intermediarii, să las poezia să fie auzită de oameni, să te vadă rostind propria poezie, să-i privesc în ochi și să le dau posibilitatea să decidă singuri dacă ceea ce aud le place și merită să mă aibă în vedere citindu-mi cărțile. Lansarea antologiei pomenite s-a făcut prin cel dintâi „Performance Poetry” al meu, un recital de o oră conceput din sonetele cărții. Fără vorbitori despre carte. Ei își au menirea în revistele literare și sunt necesari pentru fixarea locului pe care îl meriți sau pe care îl ocupi nemeritat. Dar în fața spectatorilor mă prezint singur, le ofer calitățile și structura mea specială de poet-interpret, le ofer căldura mea și tot sufletul meu. Chiar tot sufletul. În acel prim recital m-am implicat sufletește atât de tare, încât mi-a fost rău o săptămână și am ajuns pe patul de spital, apoi la o operație pe cord deschis. Dar nu m-am lecuit, nu pot face altfel, nu pot renunța și nici reduce motoarele. Nu sunt așa construit, să mă protejez, să fac economie de efort, de implicare emoțională.

 

George ROCA: Câteva detalii v-aș ruga și despre acele spectacole de „One man team” care v-au facut cunoscut in intreaga lume! Pe ce meridiane și paralele ale globului pământesc v-ați „primblat” pașii? Pe ce scene ați performat, care a fost impactul cu spectatorii… ce amintiri frumoase v-au rămas în suflet?

Adrian MUNTEANU: Din 2012 cu recitalurile mele am început să colind prin țară, dar mai ales în străinătate. Mai mult în străinătate, trebuie să remarc, pentru că pe la noi încă nu e obișnuită lumea cu noțiunea de „Performance”, iar cei care o fac în zona poeziei nici măcar nu-mi sunt cunoscuți. Actori care fac spectacole cu poezia unor poeți, asta da, se mai găsesc, dar poetul care devine propriul lui interpret și are curajul să iasă în lumina reflectoarelor rostind, interpretând propria poezie, ei da, asta e mai rar. Am spus-o de fiecare dată când adresam oamenilor, cu ajutorul revistelor,  invitația de a asista la unul dintre recitalurile mele. Le scriam așa: De ce ar trebui să veniți la recitalul «Fluturele din Fântână» Sonete de Adrian Munteanu în interpretarea autorului?:

  • pentru că veți asista la un eveniment în care poezia va fi regina și nu vorbele despre poezie; 
  • pentru că nu va fi masă de prezidiu și nu vor fi indivizi făcând pe vedetele în spatele ei;
  • pentru că nu vor fi critici care se dau mari, crezând că te pot uimi prin capacitatea lor de sinteză;
  • pentru că nimeni nu va lauda pe nimeni;
  • pentru că veți auzi textele cărții și nu părerea altora despre texte;
  • pentru că ești lăsat să decizi singur dacă îți place sau nu;
  • pentru că poetul apucă să vorbească, nu numai să mulțumească la final celor care l-au sprijinit;
  • pentru că veți vedea un poet care are «neobrăzarea» de se arăta singur în fața cititorilor, cu tot ceea ce poate spune și face;
  • pentru că veți da de un poet, Adrian Munteanu, singurul din România care crede că poezia ridicată pe scenă se transformă în spectacol și care e convins că poate să facă asta.
  • pentru că poetul în cauză nu se ascunde în spatele unei cărți sau a unor foi scrise, citind plictisit conținutul lor;
  • pentru că va fi un spectacol, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, nu numai o citire de poezie;
  • pentru că poezia circulă liber pe traseul autor-cititor;
  • pentru că un poet are darurile primite de Sus care îi permit să împrumute haina actorului;
  • pentru că nu se știe dacă veți mai vedea așa ceva;
  • și pentru multe altele, nespuse, dar, poate, sesizabile pe viu

––––––––––
Va aștept cu bucurie!”

Cu recitalul „Fluturele din Fântână” am călătorit prin lume, în Europa, la Milano, Torino și Roma, la Munchen și Edinburgh, în America, la Seattle și Maryhill, la muzeul inaugurat de regina Maria în 1928 și din nou în Canada, de la Pacific la Atlantic, de la Vancouver la Montreal și Quebec, doi ani la rând. Iar bucuriile au fost multe, spectatorii au realizat diferența față de anostele și repetitivele vorbiri din spatele unei mese de prezidiu, manifestări în care  se rostesc cuvinte despre poezie dar poezia nu e prezentă. Consider că abia în acest fel se simte viața poeziei, cu emoția și cu armonia ei (dacă o are). Altfel trăim în elaborări cerebrale care nu emoționează decât un grup minuscul de susținători ai aceleiași întrupări fără vlagă, moarte din start.

Dacă ar fi să notez toate cuvintele frumoase pe care le-am primit în urma întâlnirii mele directe cu spectatorii din lumea mare, aș putea alcătui ușor o carte. Au fost cuvinte frumoase spuse de oameni obișnuiți, fără preocupări în domeniu, dar și de scriitori cu notorietate, a căror prețuire pe care mi-au arătat-o este deosebit de onorantă. Nu e momentul să trec la exemplificări, ca să nu se spună că mi-am pierdut măsura.

 

George ROCA: Mă gândesc că drumul dumneavoastră artistic este destul de obositor – îmbinând creația literară cu arta actorului, fiind și impresarul care se ocupa de publicitate, de a găsi spectatori – vă deplasați în cele mai îndepărtate locuri ale lumii pentru a vă întâlni cu conaționalii, îi faceți fericiți, purtați în suflet limba română transpusă în versuri… V-ați decis la acel viitor când veți pune „punctum”?

 

Adrian MUNTEANU: Un punct final al întâlnirii cu spectatorii nu va fi decât atunci când nu voi mai avea puterea fizică de o face. E adevărat că munca aceasta de construcție a unui spectacol și de adunare a tuturor elementelor legate de organizarea unui eveniment sau a unui turneu nu e ușoară. Din contră. Uneori e epuizant, implică momente în care nu găsești rezolvarea, continuarea. Mai ales că tot ceea ce fac este făcut de unul singur, fără sprijinul vreunui organism cultural românesc, fie el ICR, Uniunea Scriitorilor, Minister al Culturii sau asociații de tot felul. După ce am obținut, tot de unul singur, fără propunerea vreunui organism românesc, Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, am scris o carte care se numește chiar așa, „Povestea Premiului NUX”. Acolo se găsește notat tot acest avatar al zbaterii de unul singur, fără sprijin pe care îl primesc doar cei aflați în vizorul conducerilor de instituții culturale.  Adrian Munteanu nu face parte din categoria privilegiaților, iar conducerea Uniunii Scriitorilor, din care fac parte, nici nu mă cunoaște, deși am trimis tuturor, la timpul potrivit, informații despre ceea ce întreprind, despre realizări și despre locurile prin care mă poartă pașii la întâlnirea cu românii de pretutindeni, acolo unde le mențin vie dragostea pentru cuvântul românesc ziditor. De primit am primit doar tăcerea și sentimentul că vorbesc de unul singur. Dar nu contează, să le fie de bine tăcerea! Sunt în stare să merg singur înainte și nu cer sprijinul nimănui. Drumul continuă neabătut! Atâta timp cât energia nu mă va părăsi și boala nu mă va atinge, indiferent la realități politice și pandemice, veți găsi sonetul zilnic. „Sonetoterapia” va exista, ca o terapie a sufletului meu și – trag nădejde – și a altora, a acelora care au reușit să-și păstreze și să-și cultive o brumă de emoție, de trăire, de speranță într-un melanj care răzbește peste toate opreliște naturale sau impuse artificial.

George ROCA: Ce vă doriți pentru viitor? Ce proiecte, ce vise? Ce va bucură, ce vă doare!? Un mesaj va rog!

Adrian MUNTEANU: Despre dureri tocmai am vorbit și nu voi mai apăsa pe această pedală. Fiecare după cum consideră că trebuie să fie și să înțeleagă ceea ce primește. Rememorând, trebuie să mărturisesc că toată viața m-am izbit de această muțenie, de singurătatea și vitregiile celui care trebuie să se descurce de unul singur sau este aruncat, fără voia lui, la periferia societății. Totul a plecat din primii mei ani de viață. Tatăl meu a fost ridicat de Securitate chiar în ziua în care m-am născut și a făcut 15 ani de pușcărie politică. Cu mama, soție de dușman al poporului, având munci umile, de femeie de serviciu sau lucrând la o spălătorie, întreținând greu doi copii, copilăria mea a fost marcată de umbre. Din ea îmi aduc aminte numai de gustul supei de chimen, al mâncării de prune cu orez, de oalele și cratițele puse peste tot prin casă, acolo unde curgea apa în voie prin acoperișul din carton gudronat, și de mâinile încleștate pe gardul de sârmă al curții, privind la jocul copiilor de dincolo de gard. Am răzbit cu greu, dar am învățat să lupt de unul singur, să-mi scot în evidență calitățile, să-mi dau seama că le am, și să nu mai accept în viața mea aruncatul peste bord, dincolo de o lume considerată a privilegiaților. Nu mă interesează lumea lor. Mi-am construit lumea mea care chiar dacă nu e alcătuită din adunări de beneficii, este o lume cu mare căldură interioară, cu înțelegere și prețuire față de munca mea și cu satisfacții pe care obținerea din birou a unor privilegii nu o poate egala.

Continue reading „George ROCA: De vorbă cu poetul și actorul Adrian Munteanu despre „Sonetoterapie””

Adrian MUNTEANU: Sonetoterapie (I)

MEREU

Mereu, febril, o taină-n trup revine
Şi ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară,
Ca să urcăm un drum incert, de seară,
Ce într-un colţ de şoaptă se mai ţine.

 

Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară
Stă matematic în adânc de sine
Şi nu mai ştie dacă-i rău sau bine
Să fii vehicul spaţiului de-afară.

Sfârşitul e o fracţie-n scădere.
Va dăinui ştiutul din potir,
Trup renăscut şi îmbiat la miere

Din care-am tot desprins câte un fir,
Să-mi ţes veşmântul care nu mai piere

Şi stă la rând, să fie uns cu  mir.

 

 

ALERGÂND

Aceasta e a orelor aromă,
Când s-a pierdut o clipă fără vlagă,
Trudindu-mă s-ating cu palma-ntreagă
Aceeaşi zare palpitând în comă.

Prind geana ierbii, şoapta ce mi-e dragă,
Tot ce-a rămas surprins de axiomă,
Prigoana umbrei, trupeşă fantomă
Învinsă-n goana zorilor, dulceagă.

Sunt toate doar o dâră fumegândă,
O rămăşiţă-n scalpul unui gând
Cu dinţi de lut şi pururea la pândă.

Mă voi trezi mereu agonizând,
Rânjind parşiv, iubindu-mă-n osândă

Tot alergând de mine, alergând.

 

 

ÎNCĂ GÂNDESC

 

Mă zbat să scap de trupul ce mă-nşeală,
Să-nduplec urma focului, stăpână.
Un sunet stins amiezile îngână,
Primejdii reci îşi ţes în trup urzeală.

Păşesc pe drum de fum în taină până
O dâră picotind de oboseală,
Se dăruie în lanţuri şi beteală,
Aripilor desprinse din ţărână.

 

Priveşte-mă! Asa rămân prin vreme,
Zâmbind fragil şi nesfârşit de trist
Cu-n ochi inert ce-mpresurat se teme.

Reîntrupat într-un contur cubist
Al unui veac ce din străfunduri geme,

Încă gândesc şi, poate, mai exist.

 

 

ȚIN SFAT CU MINE

 

Ţin sfat cu mine-n colţ ferit de lume.

Cuvântul mă mai crede o epavă.

Reînnoit la mijloc de octavă

Nu şi-a găsit sub tâmpla mea un nume.

 

E frig destul pe-a sufletului navă.

Prin carotidă se preling cutume.

Consoanele nu-s tată şi nici mume

Atâtor clipe subţiate-n lavă.

De unde-atâta verticalitate
Când glasuri te-nconjoară şi te ard?
Dar eu rămân şi cred că se mai poate,

Iar gândul meu, murind tăcut pe gard,
S-a scurs în ochiu-n care se mai zbate

Un timp ascuns sub strat aprins de fard.

 

 

FIINŢA MEA DE VIS RISIPITOARE

Fiinţa mea, de vis risipitoare,
Înfrânge tihna gândurilor albe,
Destramă zborul ce compune salbe
Mireselor desprinse din strânsoare.

Justiţiei din frunze îi scriu jalbe,
Căci mă apasă fuga de mişcare
A verbelor uitând de conjugare,
Mânjind polenul gingaşelor nalbe.

Sonete scriu când lumea e scârbită
De craniile celor ce deţin
Un sceptru efemer, dar stă smerită,

Tot răscolind hârdăul cu venin
Sau aţipind în iarba nenuntită.

Trăiesc pentru-a trăi. E prea puţin!

 

 

MĂ BICIUIESC SECUNDELE 

Mă biciuiesc secundele cu ură,
Rupând din carnea mea ne-mpărtăşită.
Le simt suflarea rece şi grăbită
În trupul meu, pe cuget, pe figură.

Arunc cu scârbă vorba nedorită,
Încerc să scap de-a spaimelor arsură,
Să-nlătur palma ce îmi stă pe gură,
Ca să-mi rămână umbra primenită.

Izbit de haita timpului, setoasă,
În gândul meu firav mă răzvrătesc
Şi lupt să prind a clipelor grimasă.

Dar e doar praf pe care-n veci păşesc.
Cu pofta mea, mereu nesăţioasă,

Abia acum învăţ ca să trăiesc.

 

 

UNDE SUNT?
 

În răzvrătirea frunții se perindă
Crâmpeie de-ndoieli și de-ntrebare.
Trec defilând cu falduri temătoare
Sau se agaţă furtunos de grindă.

O scenă e cu patosul ce doare,
Într-alta viciul vrea să mă cuprindă.
Apare şi dorinţa să întindă
Urzeli, porniri şi spaime trecătoare.

Greţoasa ură prinde să îndemne,
Iar năzuinţa are dinţi de fier.
Sunt toate când smerite, când solemne,

Distrug, compun, frământă, dau şi cer.
Ce colcăială de trăiri şi semne!

Dar unde sunt, în toate câte pier?

 

 

SĂ NU MĂ TEM!
 

Zvâcniri gestante, scârba ce mocneşte,
Modesta umbră fadă a trăirii,
Tăişul viu al vorbei şi-al privirii
Pe gardul clipei vagi mă răstigneşte.

Să fug, să strig, din mult prea plinul firii,
Să mă ascund de ura ce sporeşte?
N-ar fi mai bine s-o înfrunt, orbeşte,
Să mă arunc în lama primenirii?

Să trec prin toate, cu priviri avide,
Cum aş tăia în carne de poem.
Un pas mai mult şi zborul se decide.

Sfârşeşte frica de un surd blestem
Şi-o poartă către mine se deschide.

Să nu mă tem! Deloc. Să nu mă tem!

 

 

SPUNE-MI, IUBITO!

 

Spune-mi, iubito, unde-ti e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară

Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?

 

Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul

La umbra coapsei tale de fecioară?

 

Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar

Şi din căuş de patimi apă vie,

 

Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

 

 

VREAU DOAR UN SFAT!

-Vreau doar un sfat, maestre, vreau o cheie,
Pentru-a ieşi din trupul meu afară.
-Ce-i mai urât în lumea ta ternară?
Adu-mi răspunsul, vino c-o idee!

M-am îmbrăcat, cu râvna mea sumară,
Am colindat – aprinsă odisee –
Pământ şi spaime, gânduri de femeie
Şi m-am întors, răspuns să-i dau, spre seară.

Cel ce-a-ntrebat într-un copil se-ascunde.
-Eu ştiu răspunsul! spun. Ura-i mai rea.
Aştept acuma cheia!…Nu-mi răspunde.

Tăcere doar în trup de catifea.
M-a fulgerat un gând ce mă pătrunde:

Tăcerea e eternitatea mea.

 

 

VA FI UN MÂINE?

 

Din urmă iau doar ziua ce se duce,

Cu dinţi blajini, spre un deşert de seară

În care-mi uit târzia mea povară,

Calvarul meu, cel aşezat pe cruce.

 

Ziua de azi, şi dulce şi amară,

Se chinuie prin garduri să apuce

Frânturi de clipe avansând năuce,

Spre scutul oastei cu armuri de ceară.

 

Un mâine e? Cum ar putea răzbate

Prin bezna ce miroase a pustiu,

Când n-am sfârşit de-orânduit bucate

 

Şi nu mă vreau mai însetat să fiu?

Doar curg şi eu, cu râurile toate,

Încălecând acelaşi bidiviu.

 

 

ŞTIU UNDE SUNT?

 

Ştiu unde sunt, în ce ungher mi-e gândul?
Am înţeles că rostul lui mă-nvinge?
Că semăn cu mânia ce m-atinge
Şi cu trufia pieptul meu arzându-l?

Am sufocat desfrâul ce respinge
Şi împăcarea nopţi şi nopţi la rândul?
M-am depărtat de drum, apoi urmându-l
Şi de-nvrăjbirea care mă încinge?

Ce am făcut ca visul să nu treacă
Şi mulţumit de mine să nu fiu,
Să nu-mi mai scot invidia din teacă?

Şi mă întreb, cât încă mai sunt viu:
Eu am învins febrila zi ce pleacă
Sau ziua m-a învins fără să ştiu?

 

 

SĂ SAP ADÂNC!

 

Tăiat în două, fructul neputinţei
Revarsă iz perfid și nepăsare;
O aripă nu crede în visare,
Un mugure nu seamănă fiinţei.

Se născocesc idile trecătoare,
Perversul pune stavilă dorinţei,
Sfiala nu se dăruie credinţei,
Iubirea se preface în uitare.

Nici zâmbetul nu mai arată bine.
Îmbăloşat cu scârbă în iatac,
În rânjet a sfârşit, uitând de sine.

Mirii cei puri de mâine nu se plac.
Să sap adânc, până când dau de mine,
E tot ce-n viaţa asta pot să fac.

 

 

EVADARE

 

Mi-e trupul casă pentru zile grele,

Cu porţi de fier şi uşi întunecate,
Clădit din ură, silă şi păcate,

Ţinut prea des în sfori şi în atele.

 

Iar hainele mă strâng şi sunt uzate,
În glastre zac doar fade imortele.
Privesc afară numai prin zăbrele

La văile cu flori însângerate.

 

Nu mi-am văzut vecinii niciodată,
Dar ştiu că sunt în lumea de mister

În care vreau să mă trezesc odată.

 

Mă lupt să evadez şi să nu pier.
În casa ce pe viaţă îmi e dată,

Să nu rămân de-a pururi prizonier.

 

 

SUNT ÎN AMECA

 

Sunt în Ameca, ţara din vechime.
Culcat privesc cum sufletul meu pleacă
În neştiute spaţii să petreacă,
Uitând de tot, de spaimă şi mulţime.

Ajuns în cerc de săbii fără teacă,
Le simt înfipte-n mine cu asprime,
Tânjind să ia corola mea de rime
Şi pe tăișul lor avid s-o treacă.

Mă risipesc printre priviri ştiute,
Îmi sfâşii carnea crud şi nu decid
Cum pot s-ajung pe străvezii redute,

Dar mai aud cuvântul Lui avid.
Mă lupt să trec în lumi necunoscute.
Primesc o cheie. Nu ştiu să deschid.

 

 

ÎNVĂȚ SĂ TRĂIESC

 

S-alung din minte oricare ispită,
Să frâng și spaima-n noi ce mă reţine,
Când întrebări se prăbușesc în mine,

Să nu privesc spre urma otrăvită.

Emoţia o sorb cum pot mai bine,
În alergare prea târziu oprită,
În cea dintâi speranţă împlinită.

Ce-n gândul drept ar vrea să se anine.

Să uit de tot, cu sete şi în pripă
Şi să mă bucur de un rost prezent,
Stăruitor şi gata de risipă.

Continue reading „Adrian MUNTEANU: Sonetoterapie (I)”

Rexlibris Media Group prezintă: Poezii cu coronavirus

Adrian Munteanu

ȚIN SFAT CU MINE

 

Ţin sfat cu mine-n colţ ferit de lume.

Cuvântul mă mai crede o epavă.

Reînnoit la mijloc de octavă

Nu şi-a găsit sub tâmpla mea un nume.

 

E frig destul pe-a sufletului navă.

Prin carotidă se preling cutume.

Consoanele nu-s tată şi nici mume

Atâtor clipe subţiate-n lavă.

De unde-atâta verticalitate
Când glasuri te-nconjoară şi te ard?
Dar eu rămân şi cred că se mai poate,

Iar gândul meu, murind tăcut pe gard,
S-a scurs în ochiu-n care se mai zbate

Un timp ascuns sub strat aprins de fard.

 

***

Cristian Petru Bălan

PE POARTA LARG DESCHISĂ A UNUI CIMITIR, AȘA STA SCRIS…

 

Pe poarta larg deschisă a unui cimitir
Găsii o poezie scrisă cu tibișir…
Când unii-au vrut s-o șteargă, eu am transcris-o-ndată
Și v-o postez aicea. Priviți-o cum arată:

FRICA DE PIEIREA FINALĂ

Pedeapsa brusc venită-i mai mult ca meritată!
Cine-a potolit TERRA atât de zvăpăiată?
Fără război și sânge, ne-a amuțit cuvântul,
Că-n numai zece zile tăcut e tot Pământul:
N-auzi chelălăială, nici țopăieli, orgie –
Și nu mai vezi distracții, parăzi, nici veselie;
Fug toți, unii de alții, și-au devenit penibili –
Să nu ia sporii morții temuți și invizibili.
Cu răspândiri de fulger, ciuma născută-n China
E cam prin orice țară, dând unii pe-alții vina.
Dacă privești în jururi, observi că totu-i gol…
S-a-nțepenit planeta cu roțile-n nămol!
Sunt toate alandala: comerț, economie,
Slujbe, învățătură – și câte-o să mai fie!…
Doar păsările cântă și-s libere să zboare –
Față de noi natura e chiar nepăsătoare.
Când unii spun: „Răbdaree! Curând va fi iar bine!”
Alții răspund: „Aiurea! Sfârșitul – uite-l: Vineee!”…
De-aceea, vă-ntreb iarăși: „Cine-a schimbat tot, oare?”

Până-mi răspunzi, pe-aicea, v-aștept cu nerăbdare…
N-o să-mi scăpați niciunul plătind prin fugă birul!
Semnez mai jos cu milă. Semnez eu,
CIMITIRUL”.

 

***

Constantin STOICA

CĂȚELUL

 

Printr-un parc, pe la chindie,

Deși nu era permis

În deplină pandemie,

Un bătrân cu pălărie

Comitea un compromis.

 

Pe-o alee, prin urmare,

Cu o mână-n buzunar

Se plimba vorbind cam tare

Cu un animal, se pare,

Ce-l avea imaginar.

 

Florile de primăvară

Nu-l interesau de loc

Și nici liniștea de-afară,

Căci fiind aproape seară

Omul se grăbea spre bloc.

 

Brusc apar, din întâmplare

Venind către dânsul drept,

Trei bărbați în patrulare,

În ținute militare

Și cu armele la piept.

 

După ce-l înconjurară,

Un oștean zice decent:

– De ce ați ieșit afară,

Când e ordin, bunăoară,

Să stați în apartament?!!!

 

– Cu cățelul sunt … și-arată

Scoțând mâna către ei

O „ceva” puțin ciudată,

Mititică și curbată …

Am si hârtiuța … vrei?

 

Militarii cu grăbire

Se privesc zâmbind stingher,

Căci în palmă, cu uimire,

Văd un lucru peste fire,

Apoi șeful pișicher

 

Zice, totuși, cu prestanță:

– Vă cam bateți joc de noi!

– Domnilor, vă par o zdreanță?

E cățel, cu siguranță,

Însă e de … usturoi !

 

***

Marius Mihai COȘERARIU
CE FERICIȚI AM FOST, DAR N-AM ȘTIUT

Ce fericiți eram și ce bogați
Și ne-ntâlneam cu toții-n sărbători,
Bunici, părinți, nepoți, surori și frați,
Ne bucuram de viață și de flori!

Mergeam pe stradă liberi și zâmbeam
Și alergam cu pletele în vânt,
În brațe ne luam și ne iubeam
Și Soarele zâmbea peste pământ.

Ce bine mai era și-aveam de toate
Și dragoste și dreptul la sărut,
Și liniște, credință, libertate,
Cât de frumoși eram, dar n-am știut!

Prin parcuri se plimbau îndrăgostiți,
Ținându-se de mână, fără teamă,
Prin cafenele, oameni fericiți,
Dar n-am știu, ori n-am băgat de seamă.

Duminica-n Biserici era plin
De oameni credincioși până-n pridvor,
Ce se rugau la Cer, cu har divin,
Cântând smeriți cu îngerii în cor.

Dar astăzi, iată, stăm închiși în case,
Să ne-apărăm de viruși inventați,
În amintirea zilelor frumoase,
Când nu știam cât eram de bogați.

Continue reading „Rexlibris Media Group prezintă: Poezii cu coronavirus”

Adrian MUNTEANU: Poemele sufletului meu

NU MĂ CITI!

                                                (copiilor mei)

 

Nu mă citi! Timpul zăbavnic fuge.

Am încercat să-ncătuşez clipita,

S-opresc pe-un verb privirea ta, grăbita,

Dar zborul ei necugetat distruge.

 

Nu-ţi mai lăsa pe un sonet smerita

Şi limpedea răbdare care suge

Torenţi de duh ce-s gata să înjuge

Trăpaşul tău ce şi-a rănit copita.

 

Mai bine-aruncă hăţul şi zăbala

Şi sari în şea când zări se-mpotrivesc!

Învinge-n goana vremilor migala

 

De-a zăbovi la osul părintesc.

Ridică vâsla, leapădă sfiala!

Eu mai rămân. Să tac şi să privesc.

 

 

BRAȘOV, BISERICA „CUVIOASA PARASCHEVA”

                                                                    (fiicei mele, Medeea) 

 

O rândunică a pătruns. Subjugă

Părinti si frati, nuntasi ce-si uită graiul.

S-a ridicat spre bolti cu evantaiul

Aripilor întinse ca-ntr-o rugă.

 

Medeea-n rochie albă. Peste raiul

Uimirilor ce ne-au cuprins în fugă,

Un mânz de foc neîmblănzit se-njugă

La carul clipei ce-a pornit alaiul.

 

O cruce-a pus pe grinzile zidirii,

Cu gesturi suple. Lacrimi pe cuvănt.

În fracul ei, din ochi sorbindu-si mirii,

 

Tot dorul viu de mamă-l puse-n cânt.

A asezat pe frunti peceti iubirii

Si-un semn de taină, necuprins si sfănt

 

 

 

ÎNTR-UN APUS DE VIAŢĂ

                                                (fiului meu, Titus,

                                                 violonist dincolo de ocean)

 

Mai ştii atunci când te ţineam de mână

Să poţi urca şovăitor o treaptă,

Când îţi iertam surâzător o faptă?

Ţineai vioara sub bărbie până

 

Trasa arcuşu-n cer o cale dreaptă

Şi deşira uimirea ghem de lână.

Şi-acum acorduri în auz se-ngână

Şi-n sală mama să apari aşteaptă.

 

Nu s-au pierdut isprăvile în ceaţă.

Pe-atunci prin fapte vieţuiam anost.

Abia târziu mi-a răsărit în faţă

 

Sonetul blând, să-mi împlinesc un rost.

Odată doar, într-un apus de viaţă,

Tu, fiul meu, să afli că am fost.

 

 

NU MĂ AŞTEPŢI

 

Nu mă aştepţi c-un zâmbet la intrare.
Între pereţi stă gârbovă tăcerea.
Ascunsă prin unghere, încăperea
A împietrit în picuri de uitare.

Nevolnic rost, împărtăşesc plăcerea
De-a mă retrage fad în aşteptare.
Rămân pustiu, un semn de întrebare
Ce-a năruit speranţa sau durerea.

Mi-ar trebui un zbor de dimineaţă,
Să născocesc poveşti cu trup fragil,
Să recompun altarele de ceaţă.

E prea târziu. În gândul meu debil,
Sleit de pofte, răvăşit de viaţă,

Aş vrea să fiu, dar nu mai sunt copil.

 

 

ÎL CHEAMĂ BLITZ

                                        (Pentru cea mai iubită ființă din jurul meu,

                                        care m-a vegheat 12 ani și care îmi crează și acum,

                                      când îmi aduc aminte de el, emoții adânci și o neștearsă lacrimă pe obraz)

 

Îl cheamă Blitz şi-l trec în neuitare.

De ani și ani străbatem lungi trasee,

Pe unde-a dat prin bozii de-o idee

Şi colţul ierbii-nviorat răsare.

 

A fost întâi năvalnică scânteie,

Să prindă-n zbor un flutur în mişcare.

I-aş ridica din dor de el altare,

Pe unde-a fost, la margini de alee.

 

Despre acel ce mi-a păzit fiinţa

Nu ar ajunge să aştern un tom.

Şi-a pus pe el răstimpul scurs sentinţa.

 

Mai e acum o creangă nu un pom.

Îşi stinge-ncet, nestrămutat, putinţa,

Dar mă întreb: e câine sau e om?

 

 

DE CE-NEGRESC O COALĂ DE HÂRTIE

 

De ce-negresc o coală de hârtie,

Cine-mi citeşte slova vlăguită

Şi-un gând zdrobit sub tropot de copită

Pe care-abia în treacăt de-l mai ştie?

 

Continue reading „Adrian MUNTEANU: Poemele sufletului meu”

Rexlibris Media Group: Actrița Maia Morgenstern și poetul Adrian Munteanu invitați la Centrului de Cultură și Tradiție Românească,Torino, Italia

La inițiativa și în organizarea CENTRULUI DE CULTURĂ ȘI TRADIȚIE ROMÂNEASCĂ din Torino, Italia, se va desfășura în perioada 21-23 februarie 2019 un ciclu de manifestări dedicate „ZILEI INTERNAȚIONALE A FEMEII”.

Joi, 21 februarie 2019, are loc conferința internațională „UOMINI CHEAMANO LE DONNE” (Bărbații care iubesc femeile) la Palazzo Lascaris. Conferința își propune să analizeze emanciparea femeii moderne precum și contribuția bărbaților la diminuarea fenomenului de violență la care sunt supuse femeile din ziua de astăzi. În cadrul conferinței, poetul Adrian Munteanu, va susține un microrecital din sonetele sale de dragoste.

Vineri, 22 februarie 2019, la Institutul Social din Torino, actrița Maia Morgenstern va avea un dialog cu membrii comunității românești și va prezenta un recital cuprinzând poezii de Tudor Arghezi si un Jurnal al Reginei Maria.

Sâmbătă, 23 februarie 2019, în sala de conferințe a Centrului de Cultură și Tradiție Românească din Torino, copiii școlii românești și părinții acestora sunt așteptați la o întâlnire cu poetul Adrian Munteanu, autor a 365 de basme în versuri și interpret al acestora în recitalul intitulat „Povești fără sfârșit.”

––––––––

Adrian Munteanu

https://www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

http://www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

 

 

Adrian MUNTEANU: Cultura Română Sărbătorită la Edinburgh

Sâmbătă, 26 ianuarie 2019, a avut loc la biserica St Philip, Logie Green Road, EH7 4 EH, Edinburgh (Scoția), spectacolul cu titlul CULTURA ROMÂNĂ SĂRBĂTORITĂ LA EDINBURGH, sub egida Centrului Comunitar Românesc și a Consulatului General al României la Edinburgh. S-au întrunit, cu fervoarea iubirii de patrie, forțe artistice locale și din țară, soliști vocali, instrumentiști, dirijori, poeți.

Preotul bisericii ortodoxe, Ioan Florin Florescu a prezentat o consistentă alocuțiune despre valorile culturii românești, iar un cuvânt de salut și gratitudine a rostit domnul Mihai Delcea, consulul României la Edinburgh.

Rareori am avut ocazia să urmăresc și să particip la un spectacol mai complet și mai bine susținut artistic de către toți cei prezenți, într-o unitate și un echilibru valoric remarcabile. S-au interpretat în exclusivitate piese muzicale românești, precum „Când perdeaua dragii mele” (muzica Alfred Alessandrescu, versuri Alfred de Musset), “Stelele-n cer” (muzica Nicolae Bretan, versuri de Mihai Eminescu) sau “Pașii”, cântec compus de Felicia Donceanu pe versuri de George Călinescu, toate interpretate de soprana Roxana Nițe, acompaniată la pian de Răzvan Luculescu.

Baritonul Mihai Stoica, acompaniat de pianistul Vali Vădănoiu au cântat piese cu pronunțat caracter patriotic și filon popular, foarte rar auzite în sălile de concert, precum “Măi Ardeal!”,“Cântec de Unire” sau  “Duce-m-aș și m-aș tot duce”.

Tinerii Luca Rusu, pian și Bogdan Jeler, flaut, au interpretat  “Cântec Vechiu” de Paul Constantinescu. În această alcătuire, urmând și aprecierilor unanime ale românilor prezenți în sală, pot afirma că alăturarea poeziei, prin sonetele lui Adrian Munteanu în interpretarea autorului care a adăugat și un grupaj de poezii eminesciene, a venit să completeze și să amplifice vibrația, emoția și adâncimea întregului.

M-am bucurat de tot ce am văzut și am auzit, îi felicit pe organizatori și am rostit împreunăBravo Edinburgh, bravo România!

––––––-

Notă:

https://www.facebook.com/groups/soneteadrianmunteanu/

http://www.usrbrasov.ro/adrian-munteanu/

În primul rând, de la stânga la dreapta: preotul Ioan Florin Florescu, doctor în filologie și teolog, poetul (și actorul)  Adrian Munteanu, baritonul Mihai Stoica, pianistul Vali Vădănoiu, pianistul și dirijorul Răzvan Luculescu (în martie dirijează Filarmonica din Craiova).De la stânga la dreapta: pianistul Luca Rusu și flautistul Bogdan Jeler, studenți la Academia Regală de Muzică din Glasgow, Adrian Munteanu și dirijorul Răzvan Luculescu.  Adrian Munteanu și consulul României la Edinburgh, PhD Mihai Delcea.
De la stânga la dreapta: pianistul Vali Vădănoiu, poetul Adrian Munteanu, baritonul Mihai Stoica, consulul Mihai Delcea, soția lui Mihai, o spectatoare, soprana Roxana Nițe și soția domnului consul. Cu bucuria și emoția întâlnirii într-o seară magică,

––––––––

Adrian Munteanu

Edinburgh, Scoția

29 ianuarie 2019

Rexlibris Media Group: Poetul –actor, Adrian Munteanu, prezent la ,,Romanian Cultural Festival”din Maryhill SUA

Un poet român la Romanian Cultural Festival de la Muzeul de Artă Maryhill, Washington, SUA, muzeu legat de prezenta și donația reginei Maria.

În nord-vestul Statelor Unite, unde râul Columbia desparte statul Oregon de statul Washington, se află Muzeul de Artă Maryhill care este împlinirea visului a patru prieteni. A unui întreprinzător american, a unei dansatoare care a impresionat America și Europa, a reginei Maria a României și a unei pasionate colecționare, Alma de Bretteville Spreckeles.

În acest cadru, românii-americani din Seattle, Portland și împrejurimi au alcătuit un festival al tradițiilor românești cu participarea unor formații și a unor interpreți locali remarcabili pentru străduința și disponibilitatea de a păstra și evoca ceea ce românii au mai de preț în cultura lor, ca emblemă a identității naționale. Printre invitați s-a facut notabilă și prezența talentatului actor-poet trăitor la Brașov, Adrian Munteanu, aflat într-un turneu în Statele Unite ale Americii și Canada unde performează într-un spectacol (recital) excepțional de poezie românească.

Iată ce ne relatează acesta: „Am fost onorat să aduc la acest festival, în spațiul acestui muzeu unic și valoros, poezia românească, emoția și trăirile noastre specifice, particularitătile cuvântului românesc ziditor… Prezentă în 1926 la inaugurarea muzeului, regina Maria a donat obiecte și mobilier în valoare de 1 milion și jumătate de dolari.  Alături de un public format din români și americani, a fost prezent consulul general al României la Los Angeles, domnul Cosmin Dumitrescu.


Aici, la Maryhill, românii sunt apreciați ca niște adevărați ctitori și înfăptuitori ai unui moment politic cu largi ecouri peste ocean, acela al reîntregirii naționale. Aceasta după ce, secole după secole, țara a fost supusă și împărțită între mari imperii. În timpul primului război mondial și apoi la actul reîntregirii, regina Maria s-a dăruit cu toată ființa împlinirii naționale, alături de întreaga generație românească…”

Rexlibris Media Group: Eveniment cultural extraordinar – Adrian Munteanu la Montreal

FUNDAȚIA ROMÂNĂ DIN CANADA vă invită:

Duminică 12 august,

(după Sfânta Liturghie)

la ora 12:30, 

în sala comunitară a Catedralei Ortodoxe Române Din Montreal

„Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Calinic de la Cernica” –

(Rumanian Orthodox Church Of St John The Baptist – Montreal)

1841 rue Masson, H2H 1A1 – MONTREAL

la un 

EVENIMENT EXTRAORDINAR

susținut de poetul și actorul

ADRIAN MUNTEANU 

După turnee întreprinse în Italia, Germania, SUA și Canada, cu recitalul său de sonete FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ, în dubla sa calitate de poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România și deținător a peste 20 de premii naționale de interpretare, autorul brașovean își va lansa cartea

POVESTEA PREMIULUI NUX

și va susține un recital din sonetele proprii.

Autor a șapte volume de sonete, deținător al Premiului European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano și al premiului de poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Munteanu este singurul poet care realizează ceea ce se numește Performance Poetry, un spectacol cu idee, cu regie, cu mișcare și cu implicarea spectatorilor.

Vă invităm să urmăriți un moment artistic de o marcantă unicitate, singurul din România și unul dintre puținele la nivel planetar.