Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Situaţia pe frontul din Moldova a fost calmă până la începutul lui noiembrie, însă situaţia s-a schimbat dramatic, în condiţiile în care noul guvern rus era decis să încheie o pace separată.

Se crea o situaţie nouă, net dezavantajoasă pentru statul român şi armata sa, în ciuda victoriilor obţinute cu mari sacrificii, în vara lui 1917. În aceste condiţii dramatice, la 19 noiembrie/2 decembrie 1917, regele Ferdinand a convocat un Consiliu de Coroană, la care au participat toţi comandanţii armatelor, inclusiv generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze, unde s-a hotărât continuarea războiului, chiar dacă trupele ruseşti ar încheia armistiţiul. Însă la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Şcerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul român, a expediat din Iaşi o telegramă generalului Mackensen şi arhiducelui Iosif, în care propunea începerea tratativelor pentru ,,încheierea unui armistiţiu cu trupele ruse şi române de pe frontul român”, fiind avansat ca loc al discuţiilor Focşaniul.

Decizia rusă, ,,aşteptată de mai multă vreme ca o fatalitate de neînlăturat”, punea conducerea română într-o situaţie foarte critică. Era absolut imposibil, ca, pe acelaşi front, format din trupe ruse şi române, să fie armistiţiu în anumite sectoare şi război în altele. De aceea, între guvernul român, misiunile aliate şi guvernele respective, problema armistiţiului făcea obiectul unor discuţii încordate. Aliaţii ar fi dorit, evident, ca România să continue lupta. La 21 noiembrie/4 decembrie, s-a întrunit la Iaşi, un consiliu de miniştri, prezidat de regele Ferdinand, la care au participat principele Carol, şeful Marelui Stat Major, comandanţii celor două armate şi preşedinţii celor două Camere. Consiliul a decis că armata română, constrânsă de necesitate, trebuie să participe la aceste tratative, precizându-se că ,,armistiţiul are un caracter numai militar, excluzând consideraţiuni politice”.

Aliaţii apuseni n-au fost de acord cu încheierea armistiţiului, în care vedeau un pas spre pacea separată cu Puterile Centrale, ceea ce agrava situaţia frontului de apus. Generalul Berthelot, deşi cunoştea bine situaţia de pe frontul de est, a cerut guvernului român să nu accepte armistiţiul. El elaborase chiar planul unei linii de rezistenţă, pentru ca armata română să continue lupta cât va fi cu putinţă, iar apoi să se retragă în sudul Ucrainei. Planul era împărtăşit şi de unii membri ai guvernului, dar majoritatea lor şi, mai ales, Brătianu erau împotriva acestui plan. Încă de la 18 noiembrie/1 decembrie 1917, într-un raport al Marelui cartier român, având în vedere lipsa sprijinului Aliaţilor, se arăta că ,,în astfel de condiţii, singura soluţie este aceea a unei păci separate”. Raportul conchidea: ,,Aliaţii, din proprie iniţiativă, în mod sincer şi loial, ne consideră dezlegaţi de îndatoririle (obligaţiile) ce avem faţă de ei, fără a se considera dezlegaţi de ale lor faţă de noi şi deci ne autoriză (îngăduie) a face pace separată”. Prin urmare, guvernul român avea consimţământul Aliaţilor pentru încheierea unei păci separate, astfel încât stipulaţiile tratatelor încheiate de România cu aceştia rămâneau în vigoare. Se înţelege că acest consimţământ nu era oficial, chiar dacă N. Titulescu îl asigura pe N. Iorga, în februarie 1918, că ,,Ion I .C. Brătianu avea aprobarea scrisă pentru acest armistiţiu…”.

Generalul Prezan, comandantul armatelor române de pe frontul din Moldova a transmis comandamentului german despre participarea românilor la armistiţiul propus de ruşi şi că ,,ostilităţile sunt suspendate pe frontul Siretului, cu începere din 22 noiembrie/5 decembrie 1917, ora opt seara”. Între timp, la 22 noiembrie, se încheiase armistiţiul ruso-german, la Brest-Litovsk, iar la 24 noiembrie/7 decembrie au început tratativele la Focşani, delegaţia română fiind condusă de generalul Al. Lupaşcu. Armistiţiul a fost semnat în final, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, ora 23,30, precizându-se că este un ,,armistiţiu provizoriu”, reluarea ostilităţilor urma să fie anunţată cu 72 de ore înainte (trei zile), fiind interzisă retragerea de unităţi de pe frontul român, pentru a întări alte fronturi. Dacă militarii germani şi ruşi au primit cu satisfacţie încheierea armistiţiului, cei români s-au arătat foarte rezervaţi, în fond, armistiţiul de la Focşani era ,,o crudă lovitură pe care o primea naţiunea şi armata română: în plină putere şi dorinţă de a lupta, armata noastră trebuia să pună arma jos, nu înfrântă de duşman, ci trădată de aliat”.

În privinţa relaţiilor dintre România şi Rusia, în acest an crucial, 1917, trebuie să insistăm asupra unor aspecte delicate. Ameninţarea ,,ruperii frontului”, în momentul crizei bătăliei de la Mărăşeşti, când s-a crezut că Moldova va fi ocupată de inamic, pentru a salva fiinţa statului român, s-a dispus mutarea instituţiilor principale ale statului în sudul Rusiei, la Cherson. Pe lângă autorităţi şi persoane, se impunea să fie protejate şi bunurile ţării şi, încă din septembrie 1916, sub ameninţarea invaziei, sediul şi valorile Băncii Naţionale au fost mutate la Iaşi. În decembrie acelaşi an, situaţia militară fiind gravă, România a fost sfătuită de aliaţi să pună în siguranţă ,,incasul metalic” al Băncii Naţionale. În acest scop, o convenţie încheiată între guvernul român şi cel rus, la 14/27 decembrie 1916, stabilea să fie transportat la Moscova acest avut şi depozitat în subsolurile Băncii de Stat din Moscova (Palatul Armurilor din Kremlin). Depozitul metalic cuprindea suma de 314.580.456 lei-aur şi bijuteriile reginei Maria, evaluate la 7000 000 lei-aur.

În iulie 1917, gravitatea situaţiei militare a determinat guvernul român să trimită în Rusia şi restul valorilor din Moldova, aparţinând statului, instituţiilor sau persoanelor. Noul transport de valori consta în suma de  aproximativ 1,600 miliarde lei, aparţinând Băncii Naţionale (din  care 600 000 lei-aur), iar restul consta în valori, efecte şi obiecte de preţ de puse de particulari, manuscrise, documente istorice ale Arhivelor Statului şi Academiei Române, tablouri preţioase din Pinacoteca Statului şi ale muzee şi colecţii particulare (inclusiv Grigorescu). Noul transport a fost depus în acelaşi loc, apoi a fost mutat la ,,Casa de împrumut şi depozite de stat” din Moscova. ,,Tezaurul român de la Moscova” a fost luat în primire de guvernul rus, cu procese verbale în regulă, prin care acesta se obliga să-l păstreze şi să-l înapoieze intact, la sfârşitul războiului, sub garanţia onoarei şi cu girul puterilor aliate. Vom vedea ce soartă a avut tezaurul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (51)” →