Mircea Dorin ISTRATE: Sub patrafir de stele (poeme)

BĂTRÂNE  SAT

 

Iubiții părinți, ce-acuma-mi sunteți, clipite lungi de veșnicie,

Bunici smeriți din țintirimuri ce-mi hodiniți în astă glie,

Și neamul meu înăditor de-apururea din tată-n fiu

Ca să îmi ține locul ăsta, cu jertă voastră veșnic viu,

 

Eu, cel din urmă ce slujit-am cuibarul satului străbun

Și slugă la hotar tot fost-am, până de-o vreme, mai acum,

Îmi  iartă clipa rătăcită când am plecat de lângă tine

Spre alta zări, spre altă lume, gândind c-așa va fi mai bine.

 

M-am rupt de voi,  de neamul care tot re-nviat-a astă humă

Ca să mă-nvețe ce e cinstea, dreptatea, reaua ce-a minciună,

Să știu că e un cer de-asupră-mi, unde Preabunul  Dumnezeu

Îmi judecă purtări și gânduri și fapte ce făcut-am eu.

 

Și dusu-m-am să-nvăț păcate, să fiu nimicul mincinos,

Să vreau averi nemăsurate, puteri de rege ticălos,

Și cu minciuna să fiu frate, să uit de Tine, de ceresc,

Să cred că sfânta libertate e tot ce încă mai doresc.

 

Așa m-au amăgit himere, pe mine și pe-ai mei de-un leat

Când, din cuibarul nost’ de suflet, pe veci din time am plecat,

Lăsând în urmă, fără lacrimi, învățul nostru cela bun,

Schimbându-l pentru niște fleacuri, atunci, cu mintea-mi de nebun.

 

O lungă vreme mi-a fost bine, uitând de Tine, de ceresc,

De cinste, adevăr, dreptate, simțind cum aripi mari îmi cresc,

Visând că eu îmi  sunt stăpânul la tot și toate-n astă lume

Și tot ce zic și tot ce-oi face sunt lucruri mari, frumoase, bune.

 

Acolo-n sat lăsat-am totul, odată cu al meu trecut,

Credința cea ocrotitoare, smeritul, înfrânatul vrut,

Bunacuvința, omenia, păstrarea datinei străbune,

Botezul, nunta și priveghiul ce au știut să ne adune,

Și viața să ne-o rânduiască în ritmul ei, cela sortit

Și-apoi la toate să le facă până la urmă, împlinit.

 

Azi mi te faci pustietate, fără putere, lăcrimat,

Cu greu îți strângi din șapte uliți copii să-ți facă-un colindat,

Ți s-a-nierbat și cărăruia ce-a urcătoare spre altare,

De-aceia-n vechile-ți biserici rămase-s lavițele goale.

 

Ce-am câștigat? înstrăinare și o grămadă de păcate,

Prietenii ce țin o lună și-apoi pe urmă mi-s uitate,

O viață-n strâmta colivie, slujind pe zeul nostru BAN,

Ce ne robește fără milă și-n lațul lui ne ține-n an.

 

Și ce-am pierdut? aproape totul ce fosta-u bune și curate,

Și-apoi ce îmcă ne-nvățat-ai să fin cu Domnul și-n dreptate,

Să ne iubim țara și neamul cum ne iubim ai noști’ părinți,

Iar tu mereu să-mi fii icoană înlăcrimată, printre sfinți.

*

Bătrâne sat, îți cer iertare la câte rele ți-am făcut,

Tu iertătorule la toate mă vei ierta smerit, tăcut,

Chiar dacă știi că eu și alții, cu bunăvoie te-am lăsat

Și de acolo ți-e pieirea, Preabunule, Mărite sat.

 

Ai stat milenii trecătoare să fii aici statornicie,

Să-ți crească prunci în credință și-n ce-a curată vrednicie,

Să fiu și eu, cel de pe urmă, cu tine-n gând până ce mor

Și-n clipa ceea de pe urmă, de tine încă fie-mi dor.

 

A  TA  ȘOAPTĂ

 

Mărite Doamne, poate mai ales

Să spui prin mine ce gândești, prin vers,

Să știe toți când ești la supărare

Și când prostia noastră mi Te doare.

 

Ori de ferice ești pentru ceva

Ce noi făcut-am Doamne, undeva,

Atuncea ziua toată-i bucuroasă,

Îmi râde floarea, holda e mănoasă.

 

Așa că Doamne, Tu, mă pui pe mine

Când simțul cela din lăuntru-ți vine,

Să scriu cea slovă-n miere aurită

Când inima Ți-e toată fericită.

 

Iar de îmi ești cumva la supărare

Tu pana mi-o înmoi în lăcrimare,

Să simtă toți că inima-Ți rănită

S-a întristat și tare-i cătrănită.

 

Eu scriu ce la ureche îmi șoptești,

Frumoase slove, mitice povești,

Și când în vis mă urci înspre ceresc

Mă plimbi prin raiul Tău, dumnezeiesc.

 

Iar când pe firul vieții mă cobori

Mă duci în lumi de basm și de comori,

Să gust din nou, cum știi că-mi place mie

Dulceața mierii, cea copilărie.

 

Așa că versul meu e a Ta  șoaptă

Ce eu ți-o scriu pe coala cea curată,

Mă bucur că pe mine m-ai ales

Să-ți faci prin versu-mi gându-Ți înțeles.

 

ÎNTR-O  NOAPTE  LINIȘTITĂ

 

Timpule, a tale maluri sunt mereu nemărginire

Ca și-al lumilor din ’nalturi ce se-ntind fără oprire,

Sunteți dară, di-mpreună, adunaturile  toate,

Cel  trecut fără născare, viitor fără de moarte.

 

Cum să poată a mea minte aste lucruri să priceapă

Când eu văd, jur-împrejuru-mi, doar pământ și-ocean de apă

Și-al meu suflet liniștit-îi, că sunt maluri între ele,

D-apoi încă să-mi închipui cum ar fi fără de ele?

 

De-asta mă întreb înr-una, oare eu să fiu prea mic

Și cu ce-i prin al meu juru-mi să fiu dară un nimic?

Ori  prea mari sunt toate cele că așa le-a fost sortit

Ca din ele lumi să moară, alte nască-n neoprit?

 

Pân-aici m-ar duce gândul, dar ceva nu îmi dă pace,

Ce a fost mai înainte-a lumii ăstei de-a se face?

Că de nu a fost nimica, ar ieși tot un nimic

Și, aici se-oprește gându-mi, nemaicugetând nimic.

 

Un ceva poate lipsește cum noi încă mai gândim

Și-ncă sigur legi celeste ce pe-aicea nu le știm,

Mai avem de-nvățătură, ani, decenii și milenii

Până încă se vor naște multe ne-nțelese genii.

 

Ele poate vor pricepe ce-i prin lumile de sus,

Când va fi la toate încă sorocitul cel apus,

Și ne-or spune, să-nțelegem, nesfârșitele minuni

Care sunt în jurul nostru și-n străfundul celor lumii.

*

Iar n-am somn în noaptea asta sub cerescul înstelat

Tot gândind la ce m-așteaptă când pe-acol’ voi fi plecat,

Am noroc că a mea viață într-o zi se va sfârși

Și atunci, cu al meu suflet, pe acolo eu voi fi.

**

Undeva, nici știu pe unde, gong dogit de-acum îmi bate

Ale sale lungi pătrare ce se scurg domol  în noapte,

Liniște-i și pace-adâncă până-n dealul cel cu vie,

Ce-i mai sus, prin universuri, numai Domnul poa’ să știe.

 

TOMNATEC   VIS

 

Mai ții minte cum odată, sub o salcie, pe maluri,

Ce-și clătea a sale ramuri în săltate veșnic valuri,

Îmbătat de fericire că mi-ai dat o sărutare

Ți-am jurat, c-a mea iubire, ți-o voi pune la piciore.

 

Și că tu-mi vei fi regină peste sufletu-mi smerelnic

Și o steauă lucitoare în oceanul de-ntuneric,

Visul care-o să-mi mângâie clipa mea de fericire,

Ca din tina pământească, urce-mă-n dumnezeire.

 

Cuib de rai ne-o fi viața până-n cea din urmă clipă,

Iar cerescul ne-ocroti-va sub sfințita lui aripă,

Eu Adam și tu o Evă vom împărăți pământul,

Și uitați afar’ din lume, veșnici-vom legâmântul.

*

Nu ți-am spus atunci nimica, deși asta-m vrut a-ți spune,

Eram mut de fericire cum n-am fost de-atunci pe lume,

Dar așa simțit-a încă al meu suflet îmbătat

De dulceața gurii tale, când sărutul mi l-ai dat.

 

Sigur gândurile noastre toate astea și-au șoptit,

Sigur simțurilele noastre toate astea și-au dorit,

Sigur că și tu Mărite, ne-ai lăsat de capul nostru

Și-n divinul celei clipe ne-ai făcut pe viață rostul.

**

Azi, pustiu îmi este malul, iară salcia bătrănă

Se-oglindește încă-n valuri și-a ei șoaptă-mi tot îngână,

Ce n-am fost atunci în stare, în cea vreme din-nainte

Să  ne spunem, cum  noi vrut-am, în acelea jurăminte,

***

Doamne,  fă-mă pentr-o clipă tânărul de altădată,

Ce-ntr-o vară lenevită, sub o salcă, cu o fată,

Îndulciți c-o sărutare, în cuvântul cela mut,

Din a sufletului vrere, noi să facem tot ce-am vrut.

 

Și acolo, pe vecie, de vei vrea ne uită Doamne,

Nevăzuți de restul lumii, tot rămași din toamnă-n toamne,

Până când ne sătura-vom și atunci n-apoi ne pune

Ca să mai trăi o ziuă, în nebuna astă lume.

 

CĂUTĂTORII

 

Sunt atâtea lumi prin ceruri, neștiute, fără nume,

Că degeaba-ncearcă mintea-mi din cotloane să  le-adune

Și-apoi încă Universuri, ce n-au loc ’n-amea visare,

Iar ce-o fi mai după ele, gândul meu putere n-are.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Sub patrafir de stele (poeme)” →

Invitație la vernisaj: «Față în față. Portrete și autoportrete de Radu Maier»

pictorul Radu-Anton Maier
în colaborare cu galeria RADUART,
Vă invită împreună cu familia și prietenii,
vineri, 24 mai 2019, la orele 18.30, în galeria RADUART,
la vernisajul expoziției de pictură
«Față în față. Portrete și autoportrete de Radu Maier».

Acest eveniment marchează în mod special
recenta aniversare de 85 ani a pictorului.

Ne-am bucura daca aţi relata într-un cadru mai amplu despre acest eveniment cultural.

Pictor, grafician, desenator și ilustrator de cărți, Radu Maier este o figură importantă pe scena artei internaționale, fiind considerat unul dintre exponenții de bază ai post-avangardismului. Forța impresionantă a portretelor și puterea imaginară a chipurilor sale, cu o carismă interioară inconfundabilă, au îmbogățit istoria artei cu exemple pregnante. Efectul de atracție al diferitelor reprezentări umane ca realitate sau ca mască însoțește artistul de-a lungul întregii sale vieți.

VERNISAJ: Vineri, 24 mai 2019, la orele 18:30
ADRESĂ: Galeria RADUART, Ledererstraße 12, D-82256 Fürstenfeldbruck
CUVÂNT INTRODUCTIV: Dr. Svetlana Maier

DURATA EXPOZIȚIEI: 24 mai – 10 august 2019
PROGRAM CU PUBLICUL: Mi și Vi 14-17, Sâ 11-13 sau cu programare la numărul de telefon +49 (0)151 252 252 27.

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (51)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Situaţia pe frontul din Moldova a fost calmă până la începutul lui noiembrie, însă situaţia s-a schimbat dramatic, în condiţiile în care noul guvern rus era decis să încheie o pace separată.

Se crea o situaţie nouă, net dezavantajoasă pentru statul român şi armata sa, în ciuda victoriilor obţinute cu mari sacrificii, în vara lui 1917. În aceste condiţii dramatice, la 19 noiembrie/2 decembrie 1917, regele Ferdinand a convocat un Consiliu de Coroană, la care au participat toţi comandanţii armatelor, inclusiv generalul Berthelot, şeful Misiunii militare franceze, unde s-a hotărât continuarea războiului, chiar dacă trupele ruseşti ar încheia armistiţiul. Însă la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Şcerbacev, comandantul trupelor ruse de pe frontul român, a expediat din Iaşi o telegramă generalului Mackensen şi arhiducelui Iosif, în care propunea începerea tratativelor pentru ,,încheierea unui armistiţiu cu trupele ruse şi române de pe frontul român”, fiind avansat ca loc al discuţiilor Focşaniul.

Decizia rusă, ,,aşteptată de mai multă vreme ca o fatalitate de neînlăturat”, punea conducerea română într-o situaţie foarte critică. Era absolut imposibil, ca, pe acelaşi front, format din trupe ruse şi române, să fie armistiţiu în anumite sectoare şi război în altele. De aceea, între guvernul român, misiunile aliate şi guvernele respective, problema armistiţiului făcea obiectul unor discuţii încordate. Aliaţii ar fi dorit, evident, ca România să continue lupta. La 21 noiembrie/4 decembrie, s-a întrunit la Iaşi, un consiliu de miniştri, prezidat de regele Ferdinand, la care au participat principele Carol, şeful Marelui Stat Major, comandanţii celor două armate şi preşedinţii celor două Camere. Consiliul a decis că armata română, constrânsă de necesitate, trebuie să participe la aceste tratative, precizându-se că ,,armistiţiul are un caracter numai militar, excluzând consideraţiuni politice”.

Aliaţii apuseni n-au fost de acord cu încheierea armistiţiului, în care vedeau un pas spre pacea separată cu Puterile Centrale, ceea ce agrava situaţia frontului de apus. Generalul Berthelot, deşi cunoştea bine situaţia de pe frontul de est, a cerut guvernului român să nu accepte armistiţiul. El elaborase chiar planul unei linii de rezistenţă, pentru ca armata română să continue lupta cât va fi cu putinţă, iar apoi să se retragă în sudul Ucrainei. Planul era împărtăşit şi de unii membri ai guvernului, dar majoritatea lor şi, mai ales, Brătianu erau împotriva acestui plan. Încă de la 18 noiembrie/1 decembrie 1917, într-un raport al Marelui cartier român, având în vedere lipsa sprijinului Aliaţilor, se arăta că ,,în astfel de condiţii, singura soluţie este aceea a unei păci separate”. Raportul conchidea: ,,Aliaţii, din proprie iniţiativă, în mod sincer şi loial, ne consideră dezlegaţi de îndatoririle (obligaţiile) ce avem faţă de ei, fără a se considera dezlegaţi de ale lor faţă de noi şi deci ne autoriză (îngăduie) a face pace separată”. Prin urmare, guvernul român avea consimţământul Aliaţilor pentru încheierea unei păci separate, astfel încât stipulaţiile tratatelor încheiate de România cu aceştia rămâneau în vigoare. Se înţelege că acest consimţământ nu era oficial, chiar dacă N. Titulescu îl asigura pe N. Iorga, în februarie 1918, că ,,Ion I .C. Brătianu avea aprobarea scrisă pentru acest armistiţiu…”.

Generalul Prezan, comandantul armatelor române de pe frontul din Moldova a transmis comandamentului german despre participarea românilor la armistiţiul propus de ruşi şi că ,,ostilităţile sunt suspendate pe frontul Siretului, cu începere din 22 noiembrie/5 decembrie 1917, ora opt seara”. Între timp, la 22 noiembrie, se încheiase armistiţiul ruso-german, la Brest-Litovsk, iar la 24 noiembrie/7 decembrie au început tratativele la Focşani, delegaţia română fiind condusă de generalul Al. Lupaşcu. Armistiţiul a fost semnat în final, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, ora 23,30, precizându-se că este un ,,armistiţiu provizoriu”, reluarea ostilităţilor urma să fie anunţată cu 72 de ore înainte (trei zile), fiind interzisă retragerea de unităţi de pe frontul român, pentru a întări alte fronturi. Dacă militarii germani şi ruşi au primit cu satisfacţie încheierea armistiţiului, cei români s-au arătat foarte rezervaţi, în fond, armistiţiul de la Focşani era ,,o crudă lovitură pe care o primea naţiunea şi armata română: în plină putere şi dorinţă de a lupta, armata noastră trebuia să pună arma jos, nu înfrântă de duşman, ci trădată de aliat”.

În privinţa relaţiilor dintre România şi Rusia, în acest an crucial, 1917, trebuie să insistăm asupra unor aspecte delicate. Ameninţarea ,,ruperii frontului”, în momentul crizei bătăliei de la Mărăşeşti, când s-a crezut că Moldova va fi ocupată de inamic, pentru a salva fiinţa statului român, s-a dispus mutarea instituţiilor principale ale statului în sudul Rusiei, la Cherson. Pe lângă autorităţi şi persoane, se impunea să fie protejate şi bunurile ţării şi, încă din septembrie 1916, sub ameninţarea invaziei, sediul şi valorile Băncii Naţionale au fost mutate la Iaşi. În decembrie acelaşi an, situaţia militară fiind gravă, România a fost sfătuită de aliaţi să pună în siguranţă ,,incasul metalic” al Băncii Naţionale. În acest scop, o convenţie încheiată între guvernul român şi cel rus, la 14/27 decembrie 1916, stabilea să fie transportat la Moscova acest avut şi depozitat în subsolurile Băncii de Stat din Moscova (Palatul Armurilor din Kremlin). Depozitul metalic cuprindea suma de 314.580.456 lei-aur şi bijuteriile reginei Maria, evaluate la 7000 000 lei-aur.

În iulie 1917, gravitatea situaţiei militare a determinat guvernul român să trimită în Rusia şi restul valorilor din Moldova, aparţinând statului, instituţiilor sau persoanelor. Noul transport de valori consta în suma de  aproximativ 1,600 miliarde lei, aparţinând Băncii Naţionale (din  care 600 000 lei-aur), iar restul consta în valori, efecte şi obiecte de preţ de puse de particulari, manuscrise, documente istorice ale Arhivelor Statului şi Academiei Române, tablouri preţioase din Pinacoteca Statului şi ale muzee şi colecţii particulare (inclusiv Grigorescu). Noul transport a fost depus în acelaşi loc, apoi a fost mutat la ,,Casa de împrumut şi depozite de stat” din Moscova. ,,Tezaurul român de la Moscova” a fost luat în primire de guvernul rus, cu procese verbale în regulă, prin care acesta se obliga să-l păstreze şi să-l înapoieze intact, la sfârşitul războiului, sub garanţia onoarei şi cu girul puterilor aliate. Vom vedea ce soartă a avut tezaurul.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (51)” →

Cornel COSTEA: A fost odată…Emisiunea ,,Florile inimii” la Radio ProDiaspora

Din copilărie, visam să lucrez la Radio. În anii ´80, am descoperit vocile și emisiunile postului național de Radio, iar, imediat după evenimentele din decembrie 1989, licean fiind, am început să ascult emisiunile Europei Libere. Am ajuns chiar să corespondez (prin scrisori) cu Andrei Voiculescu, realizator de emisiuni muzicale la Radio Europa Liberă. Pe la douăzeci de ani, am încercat (fără succes, însă!) să intru în lumea radioului, participând, la Bistrița, la concursul pentru ocuparea unui post de redactor la nou-înființatul Radio Transilvania.

Destinul mi-a zâmbit abia în vara anului 2011, când mi-a atras atenția un anunț în care se căutau persoane dornice să își consacre câteva ore pe săptămână pentru realizarea unor emisiuni la un post de Radio despre care, până atunci, nu auzisem nimic: Radio ProDiaspora.

Și, iată-mă, la microfon, pentru prima oară în direct, după un sfert de veac de când, în sufletul și în mintea mea, a încolțit ideea de a lucra la Radio. Era sâmbătă, 17 septembrie 2011, iar emoțiile debutului creșteau exponențial cu fiecare oră care trecea în așteptarea primei călătorii în grădina „Florilor inimii” (numele emisiunii e inspirat de titlul volumului de versuri semnat de Ecaterina Cîmpean și Costel Măgureanu, apărut la Editura Anamarol din București, în anul 2009). O metaforă a vieții trăite la intensitate maximă în compania unor persoane dragi, colegi și ascultători, care m-au însoțit, pe tărâmul muzicii și al poeziei, preț de 146 de ediții, până în 11 decembrie 2014!

Acesta e anunțul ultimei emisiuni:

„Dacă e joi, dacă e ora 22:00 – ora României – şi dacă ascultaţi Radio ProDiaspora –www.prodiaspora.de, înseamnă că „Florile inimii” îşi trimit spre voi, prieteni, miresmele muzicalo-poetice întru delectarea tuturor… Sunt Cornel Costea şi vă invit pe cărările iernii, însoţiţi de Muzică şi Poezie. Vom face popasuri pentru a asculta: gândul şi refrenul emisiunii, pilula de suflet, recitalurile serii, vocile inimii, romanţa de joi, stihurile de somn uşor, vom sta de vorbă cu… Poezia şi ne vom întâlni pe portativ cu şlagăre ale marilor compozitori români. „Florile inimii 146” – un tărâm în care Pacea, Armonia şi Bucuria sunt la ele acasă… Aştept mesajele voastre pe pagina de Facebook «Radio ProDiaspora – In Direct» şi pe ID-ul de messenger şi de skype: radiotvprodiaspora.”

Trei ani și aproape trei luni în care am trăit frumos, vorbind sincer și liber despre bucuria comuniunii într-o lume a frumuseții ideilor transpuse în poezii și povestiri cu tâlc și a armoniilor pe portativ. O experiență pentru care le mulțumesc, deopotrivă, celor trei oameni care au avut încredere în mine și care m-au ajutat să îmi împlinesc visul: Ecaterina Cîmpean, Robert Landmann și Ioan Sorin Kreutzer. Un Radio care își merită sloganul: „Viață, Iubire, Speranță” și care va trăi atâta timp cât va exista Prietenie!

Despre mine:

 

M-am născut la 27 august 1976 în localitatea Lechința, județul Bistrița-Năsăud, fiind al doilea copil al familiei Cornel și Leontina Costea. Am urmat școala generală în satul natal, iar liceul la actualul Colegiu Tehnic „InfoEL” din Bistrița (profilul informatică). Am studiat geografia la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, obținând, în 2014, titlul științific de doctor în geografie, cu lucrarea: „Munții Bârgăului. Studiu de geografie umană”. Sunt membru fondator al Cenaclului „Ion Moldoveanu”. În prezent, predau geografia la Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Cluj-Napoca.

Am scris și publicat următoarele volume: „Clipa de Infinit” – Poezii (Editura Pro Vita, Cluj-Napoca, 2008),  „Unde Dumnezeu visează” – Poezii, (Ed. Pro Vita, Cluj-Napoca, 2009), „Teza cu subiect unic la Geografie” (Ed. Pro Vita, Cluj-Napoca, 2009), „Verticale portative” – Poezii, (Ed. Fundației Paul Polidor, București, 2009), „Îngerul din caolin”- Poezii, (Ed. Semănătorul on-line, București, 2010), „Geografie pentru Bacalaureat. Europa-România-Uniunea Europeană. Probleme fundamentale” (Ed. Pro Vita, Cluj-Napoca, 2010), „Din pulberea Luminii” – Poezii și interviuri  (Ed. Armonii culturale, Adjud, 2014), „Sakura, haiku și comentarii” (Ed. Armonii culturale, Adjud, 2014), „Vocile inimii – o istorie subiectivă a Radioului public românesc” (Ed. Karuna, Bistrița, 2015), „Munții Bârgăului. Studiu de geografie umană (Ed. Karuna, Cluj-Napoca, 2016), „Dor de Lechința” – Poezii (Ed. Armonii culturale, Adjud, 2016), „Cântecul greierilor, haiku și senryu” (Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2017), „Gherla sau evadarea în Poezie, jurnal de cord” (Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2017), „Poeme într-o lacrimă” (Ed. Armonii culturale, Adjud, 2018).

Continue reading „Cornel COSTEA: A fost odată…Emisiunea ,,Florile inimii” la Radio ProDiaspora” →

Dunia PĂLĂNGEANU: Primăveri cu frunze

PRIMĂVERI CU FRUNZE

 

primăveri cu muguri
stele-nvolburate
miresme prelungi
brazde-ntunecate
brebenei plăpânzi
cuiburi fericite
aripi fremătând
ţărmuri regăsite
fluturi palpitând
pe tipsia vieţii
sorbind cu nesaţ
roua dimineţii
primăveri cu frunze
rug aprins pe buze
soare, buburuze…

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

19 mai 2019

Lidia STAN: E-o linişte…

E-o linişte…

 

E-o linişte goală, surdă şi naivă
Prin geamuri plouate noaptea se prelinge
În ziduri de iarbă lumina se-nmoaie
Cu stele-argintate mă bate mă ninge

Mi-o sete strivită de gânduri pierdute
De visuri cu ochii fierbinți şi lucizi
Și-adoarme în mine hoinara cărare
Cu vâslele rupte tăcerea-mi ucizi

La capăt de drum și ziua mă vinde
Pe-o uşa închisă şi-un lacăt de fier
Şi teama de viață, sărutul în joacă
Se-opreşte pe frunte, suspină de ger

Pe glezna rotundă se-abate o boare
Un înger de veghe asudă sub hamuri
E-o linişte goală, surdă și naivă
Ce-mi bate în ore şi-mi bate în geamuri

———————————

Lidia STAN

20 mai 2019

Anatol COVALI: Nu ştiu

Nu ştiu

 

Nu ştiu nici când, nu ştiu nici unde
şi cum din lume-am să dispar,
dar sper că am să pot pătrunde
nu-n întuneric, ci în clar.

Nu ştiu ce viaţă mă aşteaptă,
căci sunt convins c-am să trăiesc,
dar cred că judecată dreaptă
în Univers am să găsesc.

Nu ştiu ce voi lua cu mine
în tolba mea cu amintiri,
căci cele bune par puţine
chiar dacă-s pline de rodiri.

Nu ştiu,dar ştiu că-acea plecare
mă va mâhni, fiindcă ador
pământu-acesta drag pe care
am putut fi făuritor.

————————————–

Anatol COVALI

București

19 mai 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: De dorul tău

De dorul tău

 

Mi-e inima pierdută de durere,
Când vântul rătăcește printre plopi
Pe frunzele curate ale nopții
Sunt scrise lacrimi și iubiri ce dor!

Veni-va timpul când vei plânge iară-și
Și fără mine nu-ți va fi ușor
Pierdută să mă lași prin frunze
Să fiu aproape de iubirea lor!

Stropește-mă cu apă prea sfințită
păcatele să ți le iert mereu
Când zilele vor fi prea grele
Să mă iubești de dorul lor!

–––––––––––-

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

19 mai 2019

 

 

Ella IAKAB: Psalm

Psalm

Mi se inundă sufletul de Tine, mirarea primă și ultimul declin
Mă-nchin cu mâinile-piroane și în piroane îți mai tac puțin…
Mi-ai dezlegat trei lanțuri de pe sine când bezna mă chemase la festin
Și-ți vin dar n-o să fac canoane ci slavă îți ridic printr-un Amin.

Păcatul existenței sper Tu să mi-l ierți , să mă inviți la plâns să-mi amintesc
Cât de grotesc eu te-am privit cu ochi din Iadul pământesc
Mă îngrozesc că pot pieri între coperți de-n ochii Tăi nu-ncerc să mă găsesc
Să întregesc tot ce-am strivit, mi-e dor, dar parcă nu-ndrăznesc…

Mi se îmbată cu- amăgire eul, iubire sfântă supusă la-abandon
În propriu-mi tomberon cu stele și renegați de panteon…
Mi-e ghinion și rană Curcubeul și-n veacuri triste sunt un epigon
Doar frison e-n scrierile mele de când m- am rupt de-al tău cordon.

Rebotează-mă să fiu doar Lumină când nasc Infernu-n propriile stări
Când prin ocări mă dezlipesc de Sfânt și mă cos în uitări!
Din întristări nu-mi face ghilotină și nu-mi uni în plânset depărtări…
Căci vreau să Te iubesc pășind în taina veșnicelor scări!

——————————

Ella IAKAB

Lia RUSE: 13 Mai la Cenaclul lui Mihai

Cu penelu-n culoare, luna mai se joacă-n vis,

În culori alb si roz, pictând grădini de trandafir,

Cu spumă din soare zvântată ușor de zefir

Și cu atâta armonie drapată în scris!…

 

 

 

Pe mese îmbrăcate în roze museline

Imaginația a cizelat coșuri cu flori.

Privesc amuțită și străbătută de fiori…

Cum bucuria cântă prin vorbele lor, line!!

 

Pătrund sclipiri fantastice în linii oblice,

În lucruri și în ființe, strecurând veselie,..

E multă frumusețe ca într-o poezie.

Din inima vremii, fug sufluri melancolice…

 

O!.. În farmecul crescut îmi înoată privirea

Și-mi șoptește duios că e aniversarea mea!

O fotografie îmi plasează amintirea

Pe o melodie dulce ce nu o pot uita! !

 

Toată iubirea bântuie cenaclul lui Mihai!…

Sufletul meu are candoare de primăvară…

S-a cuibărit clipa,-n mine, ca în vis s-apară,

Iară, sărbătoarea zilei de treisprezece mai!

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

13 mai 2019

 

(Lia Ruse  la cenaclul ,,Mihai Eminescu”  Montreal)