Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu și-a asumat o moarte de martir anticomunist!

Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai importanți politicieni români ai secolului XX. Conștient de rolul său în implicarea activă la realizarea Marii Uniri de 1918, precum și în procesul democratic interbelic și în lupta împotriva instaurării comunismului, Iuliu Maniu a ales deliberat să rămână în țară în 1947 pentru a fi jertfă pe altarul luptei privind suveranitatea și democrația în România ocupată de sovietici și controlată de regimul comunist. Atât în ,,Jurnalul interzis” al lui Corneliu Coposu, cât și în alte cărți biografice scrise de istoricii Apostol Stan sau Pop Marin, reiese evident că Iuliu Maniu a refuzat să plece cu colegii de partid în străinătate, pentru a rămâne în țară, ca un simbol al rezistenței anticomuniste, știind foarte clar că va fi arestat de bolșevici și va muri în închisoare. Iuliu Maniu a ales deliberat să reprezinte, prin lupta sa jertfelnică pe altarul României democrate și suverane împotriva comunismului, un model de jertfelnicie, de urmat de către contemporani și, mai ales, de viitorime. După instaurarea guvernului comunist, pe 6 martie 1945, şi desfiinţarea partidelor istorice, în 1947, marele patriot şi om politic făuritor al României Mari, Iuliu Maniu a fost închis la închisoarea din Sighet, pe malul Tisei, care era graniţa cu URSS, în ideea că, dacă se încearcă să fie eliberat de un comando englez, miliţienii să-l poată duce repede peste graniţă în Soviete. După o grea suferinţă, Iuliu Maniu moare singur în celula sa din temuta puşcărie comunistă, pe un ger năprasnic, în data de 5 februarie 1953. Despre moartea de martir a lui Iuliu Maniu desprinsă din pateric avem o mărturie a unui prieten care ne-a lăsat testamentul de credință creștină și națională a marelui patriot. Din cauza condiţiilor grele din detenţie, la 5 februarie 1953, marele om politic a murit, scrie un vechi prieten politic, Nicolae Carandino, arestat ca urmare a înscenării de la Tămădău, care l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viaţă și a fost martor la agonia şi moartea sa și a scris în memoriile sale: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă“. Conform certificatului de moarte nr. 370578, act aflat în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, marele om politic Iuliu Maniu a murit la 5 februarie 1953. Conform documentului, „moartea a fost trecută în registrul Stării Civile din oraşul Sighet la nr. 128“. În schimb, actul de moarte nr 128 eliberat de Sfatul Popular Sighet la 20 iulie 1957 consemnează faptul că data morţii lui Iuliu Maniu, „fără ocupaţie“, este ora 9.00 a zilei de 5 februarie 1953. Printre cauzele morţii se numără insuficienţă circulatorie, miocardită cronică şi la altă rubrică se specifică faptul că decedatul a beneficiat de tratament medical.

Un grup de temniceri, cu o căruţă de lemn având tot roţi de lemn, scot trupul lui Iuliu Maniu împreună cu alte cadavre pe poarta temniţei să fie dus la Cimitirul săracilor, care era undeva departe atunci, în afara oraşului spre malul Tisei. Acum intevine dilema. Nici până astăzi nu se ştie unde a fost înmormântat marele participant de la 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, şi liderul PNŢ, un democrat favorabil puterilor liberale occidentale. Pe la începutul anilor ’70, Securitatea comunistă a încercat să-i inducă în eroare pe urmaşii lui Iuliu Maniu şi i-a informat despre faptul că s-au găsit osemintele lui din Cimitirul săracilor şi urmează să fie reînhumate în satul natal, cum afirma în presă Matei Boilă, unul dintre strănepoţii Sfinxului de la Bădăcin. Măsura a venit după un demers la nivel înalt al Clarei Boilă, nepoata lui Maniu, care i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare în care îi cerea să i se indice locul în care a fost îngropat Iuliu Maniu „pentru a putea îngriji mormântul“, cerând permisiunea să-l îngroape la Bădăcin, alături de părinţii săi. Nimeni din familie nu a fost lăsat să participe la această exhumare, iar când delegatul le-a spus cum a fost identificat, urmaşii şi-au dat seama că totul este o farsă sinsitră. Minciuna a culminat cu întocmirea unui certificat medico-legal fals. Familiei i s-a spus că Iuliu Maniu a fost îngropat în sicriu, dar deţinuţii politic erau aruncaţi direct în groapă goi, fără sicriu, că în momentul în care au săpat avea mâinile încrucişate pe piept, ceea ce, ţinând seama că era vorba de oseminte cu totul descarnate, după trecerea a douăzeci de ani de la înmormântare, era de-a dreptul imposibil aşa ceva. O mare greşeală a celor ce au întocmit certificatul medico-legal a fost faptul că au trecut faptul că decedatul prezenta o fractură la cubitus, în condiţiile în care Iuliu Maniu avea fractura la tibie. Fostul secretar al lui Iuliu Maniu, Seniorul Corneliu Coposu nu a crezut minciuna Securităţii şi a spus familiei Boilă că nu crede în povestea regimului. Fostul director al închisorii din Sighet, care a fost ţăranul din Vişeul de Jos, Ciolpan Vasile, moare în 2004 ducând secretul înhumării lui Iuliu Maniu cu el în mormânt. După 1990, abia în 2007, Marius Oprea şi istoricul clujean Gheorghe Petrov de la IICCMR au început săpături în Cimitirul săracilor ca să dea de rămăşiţele lui Iuliu Maniu. Fără succes. Istoricul clujean Gheorghe Petrov, de la Muzeul de istorie din Cluj-Napoca, a revenit cu alte săpături extinse pe malul Izei, după ce un domn a susţinut că tatăl său, care a fost deţinut de drept comun la Sighet, ar fi fost implicat în luarea cadavrului lui Iuliu Maniu şi transportarea lui cu o căruţă şi reînhumarea sa pe malul râului. Cercetare însă fără succes.

Pe de altă parte, mai există o legendă recentă, pe care istoricii nu au luat-o în considerare, privind dispariţia cadavrului marelui Iuliu Maniu. Nu de mult am avut o discuţie cu un localnic din Sighet, care a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în oraşul de pe malul Tisei şi care azi locuieşte în altă parte a ţării. El este nepotul unui fost gardian de la Sighet din anii aceia. Acesta mi-a spus că, imediat după 1990, fostul temnicer de la închisoarea din Sighet i-a spus că autorităţile nu vor să spună unde este înhumat trupul lui Iuliu Maniu, pentru că acesta, de fapt nu mai există. Întâmplarea face ca temnicerul să fi fost însoţitorul căruţei cu roţi de lemn, care a cărat cadavrul lui Iuliu Maniu pus peste un morman de trupuri îngheţate, şi care a ieşit din închisoare în fatidica noapte din iarna lui 1953, a morţii Marelui Sfinx. Cimitirul săracilor în acea vreme era în afara oraşului, iar noaptea numeroase haite de lupi se încumetau aproape de oraş. La un moment dat pe o râpă din preajma Cimitirului săracilor, datorită roţilor de lemn care hurducăiau şi săltau puternic căruţa, trupul lui Iuliu Maniu gol a căzut din aceasta, fiind lăsat să fie mâncat de o haită de lupi din preajmă. Comuniştii nu dădeau preţ pe cadavrele unor „reacţionari burghezi”. Până în 1980 haite de lupi în iernile grele erau văzute în zonă. Dincolo de această mărturie încă neverificată din mai multe surse, un fapt este clar: Iuliu Maniu a acceptat să rămână în țară și să nu fugă în străinătate pentru a deveni un model și un simbol al rezistenței și luptei pentru libertate împotriva regimului de ocupație comunist. Iuliu Maniu a știut de la început că odată rămas în țară, situația va duce la închiderea și moartea sa în închisoare. Iuliu Maniu și-a asumat deliberat jertfa de martir în închisorile comuniste pentru libertatea, democrația și viitorul poporului român. Moartea lui Maniu a fost de mucenic, de sfânt ce se sacrifică pentru credință. Biserica Română Unită cu Roma ar trebui să cerceteze și să analizeze o eventuală canonizare a lui Iuliu Maniu pornid de la moartea sa mucenicească, de pateric, în numele credinței creștine și libertății poporului român.

Ionuț Țene

George DIMITRIU: Explorând Delta Dunării (I) – Copacul cu… cormorani

În cea de-a treia zi de Paşte a anului 2023 am pornit dis-de-dimineaţă, împreună cu fiul meu cel mare, Ştefan, spre Dunavăţu de Jos. Ajunşi pe la prânz la pensiune, am fost întâmpinaţi de arbori gătiţi cu superbe magnolii alb-movii, ornate-n interior cu sute de puncte. Pe-un perete trona o imensă planşă care prezenta peştii din apele României alături de una referitoare la păsările migratoare, de ample hărţi ale Deltei, şi de-un tablou-caricatură ce înfăţişa oameni politici. La loc de cinste se hodinea, înfipt într-un panou lemnos, un cap de peşte cu gura deschisă – se voia hidos, însă era cam ştirb! Din restaurant se putea admira un pitoresc canal, vecin cu pensiunea, canal pe care se odihneau câteva bărci

Începuserăm dejunul cu borş de peşte, servit ca la Letea: zeama şi cartofii în boluri, iar peştele, fiert, îmbrăcat în legume, ne ‘mbia de pe-un platou. Am continuat c-o saramură de crap cu mămăligă minunat aşezată într-o farfurie încăpătoare, farfurie-n care locuia şi un recipient cu supliment de zeamă. Nea Florin, barcagiul, şi-a făcut apariţia înainte să terminăm de mâncat. Faţa roşie, de lipovean, n-avea pilozităţi; avea în schimb buze subţiri, nas consistent, şi fusese plantată pe-un trup solid. L-am citit imediat:

– Aduceţi un păhărel să vă torn nişte pălincă ardelenească de prune.

Vine cu un pahar pentru vin, îl umplu pe jumate, însă băutura n-apucă să se hodinească.

– Încă unul?

– E bună! declară în timp ce-mi întinde paharul gol.

Îi fac plinul, stabilim planul de bătaie, însă ochii, căprui, cercetători, i se lipiseră de sticla de un litru plină cu lichid galben ca Soarele.

– Mai pun unu’?

– Nu, tre’ să conduc barca!

Am coborât scările pietruite spre terasa cu piscină care avea ataşat un mic debarcader ş’am urcat într-o şalupă. Doar noi.

Călătoria a început pe Canalul Satului, sub privirile mirate ale unei berze semeţe care însă nu s-a sinchisit de noi. Străjuit de arbori, de debarcaderele pensiunilor şi de ambarcaţiuni, canalul găzduia şi două bănci aşezate pe-o platformă, la umbra unui copac. În scurt timp am ieşit în Lacul Barcaz care se lăuda cu o insulă de stuf şi cu câteva raţe. Cerul se lăsase dominat de nori mari, albi. Prin intermediul unui canal de legătură străbătut de-o apă muştar, mată, încadrată de arbori ce formau parcă o boltă, am ajuns în Lipoveni. O puternică senzaţie de junglă îţi transmitea acel canal, canal în care copaci pletoşi, vernil, furau din luciul apei ca muştarul. Lăstăriş aparent timid muşca hotărât din canal când dintr-o parte când din alta, de-ţi era imposibil să vezi calea de urmat. Pe-alocuri câte-o salcie plângătoare ne făcea reverenţe ori fire răzleţe de stuf se odihneau pe faţa adolescentă a apei. S-adunau mai multe câteodată, luând ţanţoş faţa arborilor. Unele crengi se înclinau dându-şi parcă mâna peste canal, ca într-un dans al dragostei. Altele, verzi-muştar sau de-un verde-crud, se reflectau alături de cerul alb-gri pătat uneori cu albastru lângă stuful maroniu ce străjuia apa ‘ngustă, creând un peisaj ireal. Soarele, atunci când îşi făcea apariţia, se folosea de arbori pentru a-ntuneca apa canalului, canal prin care barca se strecura unduindu-se.

Pătrunşi pe Canalul Opt am constatat uimiţi cum copacii, înclinaţi, îşi uneau crengile vernil pe deasupra apei, construind parcă un pod al mirilor. Atunci când ramurile s-au despărţit, cerul s-a luminat şi două lişiţe şi-au luat rapid zborul zbătând aripile-n tandem, cu viteză. Mai încolo o lebădă traversa agale canalul, însă la apariţia noastră a început să formeze cu aripile V-uri tot mai largi, călcând apa-n care-şi desenase dâra.

Ne-am varsat în Canalul Dunavăţ, penetrat şi el de lăstăriş şi de stuf însă tatonat pe-alocuri de stâlpi de electricitate. Cerul albastru, pătat cu nori, se oglindea leneş în canalul cu apă muştar. Am trecut pe lâng’ un hotel plutitor vecin c-o casă de vacanţă păzită de doi câini, unul alb şi unul negru – cum altfel?! Puţin mai în faţă, în dreptul superbului Complex Delta-Paradis, patru pui de gâscă ce deprindeau înotul şi-au dat examenul la trecerea noastră, scufundându-se instantaneu, cu rotiri peste cap. Complexul, străjuit de sălcii plângătoare şi de-un ponton ce părea fără sfârşit, găzduia căsuţe acoperite cu stuf şi o clădire impunătoare, cu acoperiş stufos ornat cu ferestre-pleoape. Canalul părea un bulevard acvatic! Din păcate, la capătul pontonului decorat cu şalupe sălăşluiau un vapor şi un hotel plutitor părăsite, aflate într-o avansată stare de degradare.

Ceva mai încolo canalul era străjuit de stuf pe-o parte şi de arbori pe cealaltă – unii dintre ei îşi odihneau crengile pe luciul apei. Copacii au început să se rărească şi să devină mai scunzi, ba chiar îşi făcuse apariţia şi unul ce părea uscat, fără frunze. Ba nu, avea frunze însă erau negre! Stai aşa! Nu pot fi frunze, căci au cioc şi coadă! Sunt cormorani negri, perfect camuflaţi! În zare, alţi copaci purtători de cormorani. Mai mari, parcă! Ba nu, erau cuiburi! Cuiburi şi cormorani! Zeci! Copacii ce străjuiau canalul aveau „rod bogat”! Ne-am apropiat ş’am trecut pe sub cuiburile mari acompaniaţi de chirăitul păsărilor. Câte-un pescăruş stătea înfipt pe vreo creangă, aşteptând momentul prielnic pentru a fura ouă. Soarele lumina rotund, scăpându-şi uneori câte-o rază, ca un laser, printre crengile pline de cuiburi. Pe malul celălalt, asaltat de stuf, un arbore singuratic, cu crengile argintii, mai mult despuiate însă pline de cuiburi şi de cormorani negri, se reflecta creţ în apa canalului. Din când în când câte-un ciripit melodios se suprapunea, ca un voice over, peste chirăitul cormoranilor din acel loc mirobolant. Pe fundal, un cer alb-albăstriu completa o paletă de culori de care nu te puteai pur şi simplu desprinde. Pân’ la urma nea Florin a întors barca ş’am pornit domol spre altă destinaţie, însă sufletele noastre au rămas multă vreme acolo!

Fragment din volumul „Prin mirifica Europă”, aflat în pregătire.

George Dimitriu

Mihai CĂLUGĂRIȚOIU: „Râmnicul cultural – devenire și dezvoltare” în viziunea lui Gheorghe Deaconu

Lucrarea „Râmnicul cultural – devenire și dezvoltare”, apărută la Râmnicu-Vâlcea, Editura Fântâna lui Manole, în 2023, a lui Gheorghe Deaconu, ca rod al cercetării autorului de-a lungul a mai multor ani, martor și actant, mai mult de o jumătate de veac, s-a încadrat perfect într-un proiect al Forumului Cultural al Râmnicului, sub egida căruia a și apărut, proiect coordonat de Ioan St. Lazăr, „Râmnicul tradiției – Râmnicul modern și contemporan, Râmnicul în viitor.”

Totodată, lucrarea și proiectul, la care ne-am referit mai sus, se îngemănează cu un alt proiect, mai larg, asumat tot de Forumul Cultural al Râmnicului, în anul 2015, „Frescele Vâlcii – program cultural-științific și editorial pentru cunoașterea și promovarea valorilor identitare ale spațiului vâlcean pe plan național și în context european” (p. 297).

În această lucrare, „Râmnicul cultural-devenire și dezvoltare”, autorul ne propune: „Să urmărim… triada moștenire-realitate- perspectivă” (p. 14), recunoscând că: „Atașamentul meu pentru Râmnic… este mai mult rațional decât afectiv”, și regretând, parcă: „Nu sunt fiu al Râmnicului, obârșia mea fiind dincolo de Olt, în Argeșul istoric” (p. 9).

„Lucrarea de față… nu este o «istorie», o carte despre trecut. Este o lucrare despre prezent și, mai mult, este o carte despre viitor… o istorie «cu fața spre viitor» (apud Titu Georgescu)” (p. 231).

„Ce a fost Râmnicul cultural-știm cu aproximație… Ce este Râmnicul cultural actual- vedem… Dar, ce ispititor, ce provocator este să ne imaginăm cum va arăta Râmnicul cultural…” (ibidem).

Conștient de subiectivitatea oricărei concepții, oricât de obiectivă s-ar vrea, autorul se destăinuie: „Viziunea mea despre cultură… include, obligatoriu, subiectul creator… omul producător și receptor de cultură… parteneri ai actului cultural…” (p. 25).

Cercetând trecutul cultural al Râmnicului, autorul s-a bazat pe cunoașterea actelor, faptelor și instituțiilor culturale (epistemologie) și, plecând de aici, face o sinteză a valorilor și valorizarea acestora (axiologie) (pp. 231-232). Continuând, domnia sa ne propune creativitatea, convins fiind că: „Una din șansele reale de viitor ale Râmnicului este cultura” (p. 242).

Ca în orice demers științific, autorul găsește de cuviință să precizeze, de la bun început, ca-ntr-un veritabil prolegomene, conceptele cu care intenționează să lucreze și sursele, pe care se vede că nu numai le-a studiat, ci le-a și însușit, citând și comentând, opere și autori, atât de notorietate națională, cât și locală: Nicolae Iorga, Alexandru Piru, Alexandru Duțu, George Ivașcu, Răzvan Teodorescu, Atanasie Mironescu, Melete Răuțu, Petre Drăgoiescu, Costea Marinoiu, Corneliu Tamaș, Constantin Mateescu, Nicolae Bănică-Ologu, Gherasim Cristea, Ion Soare, Emilian Frâncu și Ion Măldărescu, Gheorghe Dumitrașcu, Ion Gavrilă, Laurențiu Rădoi și Titi Mihail Gherghina. Prezentându-le, pe scurt, operele legate de topos și etos, autorul evidențiază contribuția fiecăruia la istoria culturii: „Câțiva dintre «zugravii» Râmnicului cultural” (p. 68)… cărora, cu sinceritate, le împărtășește: „Admirația și prețuirea mea pentru strădania cercetătorilor” (p. 69).

Citându-l pe Răzvan Teodorescu, autorul le reamintește tuturor că nimeni nu ne-a interzis firea și simțirea identitară: «În Vâlcea, atunci când vin, mă simt foarte român și n-am niciun complex când mi-aduc aminte că sunt european» (p. 32).

Lucrarea ne prezintă, apoi, „geneza” culturii locului, strâns legată de istoria sa, de atestarea documentară a Râmnicului ca „oraș al domniei mele”. Sigur, autorul este conștient de existența materială și spirituală a unei culturi mult mai vechi, din păcate neconsemnată ori foarte puțin reprezentată prin inscripții în piatră sau lemn, picturi murale ori pe lemn. Cele pe lemn, deși puține, s-au păstrat și mai puțin. Amintim, de asemenea, creațiile spirituale orale care, neconsemnate, fie s-au pierdut, în timp, fie s-au modificat.

Continuându-și discursul științific, autorul ne prezintă „acumulările” și „edificările” culturale și ne propune „paradigmele” sale (pp. 69-94).

În continuare, autorul își propune și realizează gruparea elementelor care concură la generarea valorilor în patru categorii: structuri de viață culturală; programe și producții culturale; personalități fondatoare și creatoare și opere de știință și artă (p. 98).

Referindu-se la structurile de viață culturală, domnia sa se oprește asupra Arhiepiscopiei Râmnicului, cu tipografia și editura sa, la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”, la „Școala de la Râmnic”-chiar dacă n-a fost o instituție în sine, ci, mai de grabă, un curent cultural, „duhul” activităților culturale desfășurate într-o perioadă de timp, societățile culturale și de lectură din județ, ale cadrelor didactice, muncitorilor ori preoților, casa de cultură, teatrele episcopiei ori ale orașului, coruri, orchestre, muzee, Biblioteca județeană „Antim Ivireanul”, Arhivele Naționale Vâlcea, Palatul Copiilor și Școala/Liceul de Arte „Victor Giuleanu”, cenacluri și case memoriale, instituții coordonatoare, librării, edituri, fundații și multe altele. Toate acestea, enumerate sau nu, au în comun cultura, geneza, evoluția, creația, receptarea, însușirea și promovarea ei, în spațiul vâlcean, mai ales, în arealul râmnicean.

Spre finalul lucrării, autorul surprinde și ne propune o axiologizare a valorilor culturale vâlcene în patru modele: modelul brâncovenesc, (model multidimensional-politic, artistic, uman-); modelul antimian (bivalent spiritual-sacru și profan-); modelul antonpannesc («spirit popular») și modelul haretian («luminator») (pp. 242-253).

Am citit, am văzut, am aflat… Și, ce-i cu asta?!, ne putem întreba ori exprima nedumerirea. Autorul nu ne abandonează însă, și ne propune șase proiecte culturale: „Centrul Municipal de Memorie Culturală” (pp. 254-255); „Școala de la Râmnic” (pp. 255-257); Festivalul „Artele Râmnicului-Anton Pann” (pp. 257-258); Zona Culturală Metropolitană Râmnicu-Vâlcea (pp. 258-259); Strategia Culturală Estivală „Vacanțele Râmnicului” (pp. 259-262) și Râmnicul-viitoare Capitală Culturală Europeană (pp. 262-263).

În Epilog, autorul ne întreabă și se întreabă dacă: „Are Râmnicul cultural un viitor?”

Analizând „lecțiile” trecutului și recunoscând că: „Am alunecat deja pe povârnișul utopiei… ar putea (totuși-n.n.) deveni realitate…” (p. 268).

Ca orice lucrare științifică, demonstrând, încă o dată, acribia cercetătorului Gheorghe Deaconu, lucrarea cuprinde o impresionantă „Bibliografie selectivă” (pp. 269-289).

Modestia autorului este, încă o dată, reliefată plasând, la sfârșitul lucrării, „Fișa bibliografică (selectivă) a autorului” (pp. 291-296), amintindu-ne că în acest an, 2024, domnia sa va fi încoronat „octogenar”, ocazie cu care îi dorim: Sănătate în longevitate și inspirație în creație!

Mulți ani viitori!

Mihai Călugărițoiu,

10 ianuarie 2024, Vlădești, Vâlcea

Silvia HODAȘ: NE-AM UNIT, TREBUIE SĂ RĂMÂNEM UNIȚI!

În ziua de 24 Ianuarie 2024, Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est, împreună cu partenerii săi, au sărbătorit Unirea printr-o amplă manifestare cultural-artistică cu tema: „Ne-am unit, trebuie să rămânem uniți!”.

De 165 de ani, la data de 24 Ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române înfăptuită în anul 1859 sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Data de 24 Ianuarie a rămas în istorie și în sufletul românilor ca ziua în care s-a realizat Mica Unire sau Unirea Principatelor Române. A fost primul pas important în formarea teritoriului României, următorul eveniment având loc la 1 decembrie 1918, când a fost înfăptuită Marea Unire.

În deschidere, jurnalistul şi scriitorul Ilie Serediuc, președintele filialei ieşene a LSR, a salutat publicul, a prezentat invitații, apoi a vorbit despre semnificația zilei de 24 Ianuarie.

Scriitori, poeți, recitatori, soliști vocali, grup vocal și iubitorii de cultură și-au unit gândurile și-ntr-o simțire românească au trăit momente de bucurie și împlinire sufletească. Fiecare a marcat ziua de azi prin tot ce e mai frumos. O zi – izvor de bucurie și trăire a unor clipe înălțătoare. Cuvintele de iubire, de înfrățire și unitate au curs în cântece și versuri sublime, au copleșit inimile.

În deschidere, Silvia Hodaș, președinte LSR Subfiliala JUNIOR, a prezentat viitorii artiști: Karina Zamfirescu și frații Moise. Karina a fost cea care a deschis festivitatea cu trei dintre cele mai frumoase cântece populare românești. A emoționat sala când a început să cânte: „Avem o țară mândră și un brav popor,/ Uniți pe veci sub tricolor./ Chiar de-ar fi să vină neguri peste noi,/ Vom rămâne tot eroi.” Un mesaj tulburător! Apoi, cum îi stă bine românului la zi de mare sărbătoare, ne-a invitat să audiem două sârbe, una fiind „Sârba de demult”.

Cu multă iubire de neam și țară, au evoluat frații Moise: Giuliana Maria și Lorenzo Marian, copii talentați nu numai la cântec ci și la joc. Melodia și versurile „România mea e România ta/ E România noastră și suntem stăpâni în ea” au ajuns la inimile tuturor, iar când au început să cânte și să îndemne: „Și atunci când ești departe de sat și de neamul tău/ Să spui cu demnitate Român voi fi mereu” s-a auzit „glas peste Carpați” și poate chiar mai departe.

Tinerii au fost răsplătiți cu aplauze din plin și Diplome de Excelență pentru promovarea culturii și spiritualității românești la nivel național și internațional. Liceanului Silviu Teodorescu i s-a înmânat Diploma de Excelență și medalie, recunoaștere a activității din cadrul Ligii pentru anul 2023.

În partea a doua a manifestării, scriitorul Solo Rotenstain a susținut Conferința tematică „Ziua Unirii Principatelor Române” – zi de omagiere adusă momentului istoric din 24 Ianuarie 1859. Au fost enumerate principalele momente ale Unirii. S-a intonat nemuritoarea melodie „Hora Unirii”. Hora Unirii este unul dintre simbolurile sărbătorii naționale prin care românii celebrează în fiecare an, pe 24 Ianuarie, de Ziua Unirii Principatelor Române. Hora unității naționale face să tresalte toată suflarea românească de oriunde.

Creatorii de frumos au adus prin versuri, proză, discursuri, închinare marelui Domnitor Alexandru Ioan Cuza. Un moment patriotic de rară sensibilitate au oferit, din creațiile proprii, poeții: Anton Constantin, Anatolie Coșuleanu, Mihaela Berari, Elena Bostan, Ioan Hodaș, Cristina Macovei, Angelica Manole și Valeriu Rudolf. Elena Bostan ne-a vorbit și despre rolul important pe care l-a avut pe lângă domnitor, în opera de reformare a țării, Prima Doamnă a Principatelor Unite – Elena Cuza. Mimi Rotariu l-a readus în memorie pe Moș Ion Roată, care cu înțelepciune, a arătat tuturor ce înseamnă Unirea adevărată. De curând, pe 15 Ianuarie 2024, s-a sărbătorit „Ziua Culturii Naționale”, iar actorul Valeriu Rudolf nu a uitat de cei doi prieteni buni, Eminescu și Creangă, pe care i-a creionat în versuri frumoase.

Scriitoarea Martha Eșanu a trecut în revistă toate manifestările ce au avut loc sau sunt în curs de desfășurare, în „orașul celor șapte coline”, dedicate Zilei Unirii Principatelor Române și a propus păstrarea unui moment de reculegere în memoria Domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Cunoscuta Corală „Lirica, dirijor Nușa Apostol, în componența căreia se află oameni iubitori de frumos și de cultură, a interpretat cântece cu un puternic impact emoțional, iar Stela Lozanu a recitat, nemaipomenit de expresiv, poezia „Doina”, de Mihai Eminescu. Cum să nu se umezească ochii, când auzi melodia „Cât trăim” și gândindu-ne la patria noastră sfântă, la frumusețile ei putem spune: „Cât mai avem ceva sfânt/ Vom trăi pe-acest pământ”.

Și cum umorul l-a însoțit pe român în toate momentele mai triste sau mai vesele, și cum „Umorul fără frontiere” străbate peste tot, a încântat audiența cu poezii umoristice, scriitorul Ioan Hodaș.

Manifestarea culturală s-a încheiat cu un concert susținut de cunoscutul solist ieșean, cu voce unică, Iulian Gălușcă. Ca de obicei, atmosfera s-a umplut de lumină și frumos. Publicul deosebit de receptiv a cântat și aplaudat cu bucurie.

Moderatori: Ilie Serediuc, Ioan Hodaș

Sonorizare: Culiță Păduraru

Canale media: Silvia Hodaș, Mihaela Săvuc

Afiș: Silviu Teodorescu

Să fim UNIȚI ÎN CUGET ȘI-N SIMȚIRI!

Scriitori și jurnaliști: Silvia Hodaș, membru UZPR Filiala Iași, membru AJRP, Ilie Serediuc, vicepreședinte UZPR Filiala Iași, membru AJRP

Marian P BELCIUG: Când treci pragul tragediei

Nu ești total optimist în privința vieții

Căci știi că există răul – moral, metafizic, natural

Nu ești total pesimist în privința vieții

Căci știi că există frumusețea și binele este real

Dar când ești lovit năprasnic de tragedie

Maturitatea ta legată de viață nu ajunge

Căci otrava rănii dă anxietății drojdie

Iar puterea-ți de a face față vieții se frânge

Când sănătatea trupului în care exiști se năruie

Când iubirea vieții tale este înghițită de trădare

Când greutatea poverii pe care o porți te biruie

Când agonia tristeții nu are asemănare

Când ești părăsit și-n competiția vieții toți te înving

Când chinga durerii sufletești este terminală

Când nu poți privi lumina și ochii speranței se sting

Când eșecul îți revendică identitatea personală

Caută cu atenție în viață și vei găsi

Cel puțin o persoană în lume care te iubește

Căreia îi pasă de tine, nu te va părăsi

Și-a cărei dragoste de răul lumii te ocrotește!

Și apoi, caută în sertarul cu nestemate de viață

Unde încă este ceva la care poți să privești înainte!

Căci știind că cineva te iubește și ai la ce privi în față

Este îndeajuns să te ridici din cenușa fierbinte.

Dr. Marian P Belciug, Canada, 17.01.2024

Saxofonistul Dragoș Ungureanu încântă publicul din Germania cu recitaluri memorabile: ,,Între tradiție și modern”

Saxofonistul român Dragoș Ungureanu a încheiat cu succes seria de recitaluri intitulate ,,Între tradiție și modern” în Germania, captivând audiența cu un repertoriu diversificat ce a traversat epoci muzicale distincte. Spectacolul, desfășurat cu măiestrie, a ilustrat abilitatea sa de a aduce saxofonul sopran în prim-plan și a evidențiat conexiunea între sonoritățile clasice și cele contemporane.
Ungureanu, un virtuoz al muzicii, cu abilitatea de a stăpâni perfect nu mai puțin de șase instrumente, a demonstrat că pasiunea sa pentru muzică își are rădăcinile în studiile sale temeinice. Pianist la început, la Liceul de Muzică din Brașov, a continuat cu clarinetul la Liceul de Muzică ,,George Enescu” și la Facultatea de Muzică din București. Primii pași în cariera sa artistică au fost marcați de colaborarea cu renumitul saxofonist Bebe-Ion Prisada la Circul de Stat din București și de rolul său de prim clarinetist-saxofonist tenor la Teatrul de estrada ,,Fantasio” din Constanța.

Cu o experiență bogată în colaborarea cu Orchestrele simfonice din Brașov, Sibiu, Constanța și Ploiești începând din 2011, Dragoș Ungureanu a devenit un nume respectat în peisajul muzical românesc și internațional. Recitalurile sale au atras admirația publicului atât în țară, cât și peste hotare.
Mai mult decât un interpret talentat, Dragoș Ungureanu este și un compozitor remarcabil, fapt ilustrat prin calificarea sa în finala Concursului de Compoziție din Siegburg, Germania, în 2009. În 2019, a fost onorat cu Premiul de Excelență ,,Dreptul la educație și formare continuă” acordat de Asociația Geocosynus Educational Group din România.

Prin abordarea sa inovatoare și prin capacitatea de a transmite emoție prin saxofonul său sopran, Dragoș Ungureanu continuă să marcheze peisajul muzical internațional și să aducă laolaltă tradiția și modernitatea într-un spectacol muzical de excepție.

Dr. Corina Kiss, pedagog, muzicolog si compozitor

Al.Florin ȚENE: Ca aerul şi seva, EMINESCU…

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborând dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

Al.Florin Țene

GALA LAUREAȚILOR CULTURII IEȘENE, EDIȚIA A V-A ȘI PREREVELION 2024

Evenimentul a fost organizat de Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est, la Restaurantul Hotel „Moldova”, Iași, 28 decembrie 2023.

Ilie Serediuc, președintele Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iași și Silvia Hodaș, președinte Subfiliala JUNIOR Iași, au salutat publicul și au urat „Bun venit!” participanților, aducând mulțumiri gazdelor de la Hotelul Moldova, Iași.

În deschidere, Ilie Serediuc a transmis tradiționalele urări tuturor pentru anul 2024, iar Silvia Hodaș a dat citire Mesajului transmis de Maestrul Al. Florin Țene, președintele la nivel național al LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI. Prezentăm un fragment: „Iată, intrăm în Noul An, 2024, iarăși este un nou început, prin continuitate. Cu această ocazie, dragi maeștri ai cuvintelor, al poveștilor care vă țin în suspans până la ultimă secundă. Vă doresc să fiți întotdeauna scriitori iubitori de cuvinte, de oameni și confrați, îndrăgiți de o lume întreagă și cu o creativitate ce nu-și pierde nicicând din valoare. Fraternitatea colegială trebuie să vă fie întotdeauna în vedere. Nu datul din coate ne ajută să ne promovăm opera și personalitatea și nici critica intenționată și tendențioasă. Prietenia, onestitatea, istoria și Dumnezeu ne va promova și ne va judeca. Vă sfătuiesc să colaborați cu toate organizațiile culturale din țară, inclusiv cu Uniunea Scriitorilor, fiindcă noi nu suntem partide politice, suntem organizații culturale care luptăm pentru promovarea culturii noastre naționale. Între noi nu trebuie să existe animozități și nici grade artificiale de mândrie. În fața eternității și în fața lui Dumnezeu suntem egali. Numai timpul ne va judeca, asta ne-a învățat istoria. Un an cu sănătate, spor la scris și în activitățile pe care le organizați în folosul Culturii Române. La mulți ani!”

Într-o atmosferă de sărbătoare a culturii, s-au desfășurat activități CULTURAL-ARTISTICE-ETNOGRAFICE: datini și obiceiuri strămoșești, colinde, urături, muzică populară, muzică ușoară, recitări de poezii, umor, scenete umoristice.

Manifestarea a început cu o frumoasă colindă „Leru-i, ler” și un cântec popular interpretat de tânăra artistă, de 12 ani, Karina Zamfirescu, cu multe participări la concursuri unde a obținut premii și, de asemenea, prezentă la emisiuni de folclor la diferite televiziuni.

Spectacolul a continuat cu un moment artistic susținut de către frații Moise: Giuliana Maria, Lorenzo Marian, Francesco Gabriel, care au impresionat juriul și publicul în anul 2021 la „Românii au talent”, câștigători ai mai multor concursuri și festivaluri de muzică populară unde au obținut diplome și trofee, cu participări în mai multe emisiuni televizate. Au interpretat frumoase colinde populare și o urătură, încheind cu un obicei străvechi, de Anul Nou, Capra. După datina străbună, tinerii care au evoluat și ceilalți urători au primit colăcei și fructe.

Silvia și Ioan Hodaș au prezentat Plugușorul Ligii LSR – Filiala Iași – Nord Est cu aspecte de la Ligă pe care le-au prezentat cu o ușoară autoironie, ironie și note de umor, chiar dacă LSR Iași e menționată printre primele filiale ale LSR cu o bogată activitate cultural-artistică. Apoi au adresat o urare tuturor pentru Anul Nou, 2024.

Magia sărbătorilor de iarnă a cuprins tot publicul. Au evoluat artiști, nume importante pe afiș: binecunoscutul cantautor și compozitor, Adi Gegiuc, voce de o sensibilitate aparte a impresionat prin repertoriul său cu melodii fermecătoare, un veritabil purtător al iubirii și frumosului, însoțit la orice manifestare cultural-artistică de soția sa, Georgeta, discretă, cu zâmbet frumos și privire blândă; Iulian Gălușcă, un nume cunoscut, solistul care a încântat juriul de la „Românii au talent” în anul 2022. Muzica lor a emoționat și a pătruns direct în suflet. Corala „Lirica” a fascinat publicul, adresând câte o urare frumoasă fiecărui membru al Ligii și a încheiat cu melodia „Cui nu-i place dragostea”. La o așa melodie, au răspuns la refren toți invitații. Grupul „Zorile” a colindat și a încheiat cu o melodie de suflet: „Cât e omul fain și tânăr”, ducându-ne pe fiecare cu gândul la anii tinereții.

Zâmbete au adus scenetele umoristice interpretate de Nușa Apostol (inimoasa dirijoare a Coralei „Lirica”), Aurica Rotariu și actorul Valeriu Rudolf, membri ai Coralei, surpriză plăcută și o coregrafie originală ce au sporit magia serii prin creativitate, spontaneitate și carismă. Responsabili cu umorul au fost scriitorii de gen: Ioan Hodaș, de altfel și unul din moderatori, având la purtător „laboratorul” cu glume le-a inserat în momentele prielnice; Doru Melnic a adus bună dispoziție și râsete în hohote, a recitat trei declarații vesele de iubire și a interpretat un monolog umoristic. Aplauzele au fost din plin și bine meritate.

Nu au lipsit recitările din propriile creații ale poetelor Mimi Rotariu și Rodica Murgu. Dacă Mimi Rotariu ne-a îndemnat la „Reflecții”, „Că doar viața-i numai una” și să ne exprimăm „Gândurile” fiindcă „Se duc în șir precum cocorii”, poeta Rodica Murgu ne-a convins să ne întoarcem în timp la „Copilărie pe aripi de dor” și într-un „Vis frumos” să alergăm printre aștri și stele, „Cu trăsura pe Calea Lactee”.

Decernarea premiilor LSR – Filiala Iași – Nord Est. În prima parte a Galei au fost premiați partenerii culturali, un adevărat sprijin în derularea activităților cultural-artistice ale Ligii Scriitorilor. În partea a doua a evenimentului, conform hotărârii juriului, s-au acordat diplome și medalii membrilor Ligii, la următoarele secțiuni culturale: Poezie, Proză, Jurnalism, Critică literară, Muzică și Premiul Revistei „Nord Est Cultural”. În continuare, Juriul a dispus acordarea a cinci trofee și diplome pentru rezultate culturale și jurnalistice deosebite, organizarea manifestărilor cultural-artistice în țară și străinătate, editarea revistelor cu teme culturale, precum și pentru implicarea directă în activitățile concrete din cadrul Ligii Scriitorilor Români. Au primit diplome și trofee: Maestrul Alexandru Florin Țene, Ilie Serediuc, Silvia Hodaș, Ioan Hodaș și Solo Rotenstain. Au primit diplome și medalii următorii membri din Liga Scriitorilor, Liga Scriitorilor Junior și Organizații Asociate: Veronica Rusu Bucico, Florin Iftimescu, Rodica Murgu, Doru Melnic, Maria Panciuc Bucătaru, Martha Eșanu, Vasile Rușeți, Prof. Dr. Dumitru V. Marin, Liliana Roibu, Mariana Bendou, Grigore Radoslavescu, Lucreția Berzintu, Adrian Gegiuc, Iulian Gălușcă, Corala „Lirica” și Nușa Apostol, Giulia Maria Moise, Lorenzo Marian Moise, Francesco Gabriel Moise, Mihaela Săvuc și Silviu Teodorescu.

Diplomele, trofeele și medaliile au fost oferite în cadru festiv de scriitorii Silvia Hodaș, Mimi Rotariu, Ilie Serediuc și Ioan Hodaș. Momente emoționante pentru cei care au primit diplome, medalii și trofee, fie pentru parteneriat cultural, fie pentru activitatea desfășurată într-un anumit domeniu cultural sau/și pentru întreaga activitate desfășurată pe parcursul anului în cadrul Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est.

Dansul și voia bună au cuprins pe toți participanții, membri ai Ligii sau simpatizanți. Totul s-a terminat cu tortul festiv și urările de bine pentru anul 2024. Manifestarea s-a încheiat cu un concert deosebit susținut de solistul Iulian Gălușcă care ne-a amintit de melodiile lui Dan Spătaru, l-a readus la viață în zi de sărbătoare și cu timbrul său unic a interpretat și din repertoriul lui Ion Suruceanu cele mai cunoscute melodii.

Cei care s-au ocupat de foto-video au fost: Silvia Hodaș, Mihaela Săvuc și alți pasionați

Moderatori: prof. Silvia Hodaș și Ioan Hodaș și ing. Ilie Serediuc

Sonorizare: prof. Culiță Păduraru

Afiș: Silviu Teodorescu

A fost un eveniment cultural-artistic deosebit, cu momente frumoase, iar prin înalta ținută artistică s-a creat bună dispoziție, bucurie, a încântat și emoționat. Trăirile sufletești profunde și înălțătoare au creat legături de prietenie și au lăsat amintiri de neuitat.

Felicitări organizatorilor, Colegiului Director al Filialei LSR Iași, conducerii restaurantului „Moldova” Iași, moderatorilor evenimentului (Silvia Hodaș, Ilie Serediuc, Ioan Hodaș), artiștilor, cântăreților, Subfilialei Junior și tuturor participanților, celor care au făcut posibilă această seară magică, cu atmosferă plină de eleganță și farmec.

Sănătate, liniște, pace și prosperitate! La mulți ani 2024!

Scriitorii și jurnaliștii: Silvia Hodaș și Ilie Serediuc au prezentat evenimentul.

Silvia Hodaș

Ionuț ȚENE: Anul 2024 – ,,Avram Iancu suntem toți!”

În a doua zi de Anul Nou am ținut să fiu prezent la casa memorială Avram Iancu din cătunul Incești de la Vidra de sus, la poalele Dealului cu Melci, în locul în care s-a născut Avram Iancu, eroul românilor care s-a jertfit pentru libertate și drepturi naționale în vremea revoluției de la 1848-1849. Am dorit să calc pe urmele pașilor Crăișorului Munților, să admir limpezimea Arieșului mic unde se scălda când era prunc ,,blondin”, unul dintre cei mai mari erou ai românilor din toate timpurile.

În debutul anului 2024, Anul Avram Iancu, am ținut să respir aerul pe care l-a respirat Crăișorul Munților și să aud cântecul brazilor care i-a adumbrit tinerețea de revoluționar român și creștin. Muzeul amenajat de Despărțământul Astra la 1924, cu ocazia Centenarului nașterii lui Avram Iancu, sub oblăduirea Regelui Ferdinand I Întregitorul, trebuie vizitat de fiecare român măcar o dată în viață pentru a înțelege locul de unde a început jertfa celui care a ridicat ,,lancea lui Horea”, pentru drepturile și libertățile românilor asupriți de secole de marile puteri vecine și străine. Muzeul Memorial Avram Iancu este un sanctuar național al tuturor românilor din țară și Diaspora. Anul acesta memorial 2024 am dorit cu ardoare să-l întâmpin la casa în care s-a născut singurul erou al românilor, care și-a lăsat, prin testament scris la notar, toată averea poporului român și care a specificat un țel nobil: ,,Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită…” Ceea ce ne-a lăsat moștenire Avram Iancu ca erou național trebuie urmat de popor. Românii simt instinctual în acest an bicentenar, ceea ce a dorit Avram Iancu. Întotdeauna m-a emoționat scandarea din tribunele galeriilor de fotbal sau de la manifestările și evenimentelor memoriale dedicate Crăișorului Munților: „Avram Iancu suntem toți!” Este o formă de expresie a iubirii și recunoștinței românilor față de Avram Iancu, un erou care s-a luptat și jertfit pentru drepturile, libertățile și unitatea românilor opresați de trei imperii. Avram Iancu este un simbol viu al românilor, foarte actual prin lupta pentru libertate și drepturi sociale, care și astăzi naște istorii și legende. Românii l-au numit „Crai” pe Avram Iancu în focurile revoluției, recunoscându-i astfel calitatea de lider.

La 200 de ani de la nașterea Crăișorului Munților, am considerat că este o datorie istoriografică ca să scriu un studiu despre acest erou al poporului român, care prin lupta sa pentru libertate și drepturi sociale s-a remarcat ca un erou național și european în anii revoluționari 1848/1849. Am evocat un Avram Iancu, nu ca o efigie inaccesibilă sau greu de „atins” și înțeles de către cititori, ci ca un compendiu sintetic despre o personalitate deosebită a românilor, a cărui luptă și idealuri pentru libertate națională, dreptate socială și egalitate politico-economică, trebuie să o înțelegem și să o urmăm. Sper ca această incursiune istoriografică despre Avram Iancu să fie cu folos pentru publicul larg, de la elev, student, profesor, la cercetătorul științific. Am speranța că cititorul se va regăsi în năzuințele, idealurile, lupta și drama acestui erou român emblematic pentru istoria națiunii noastre și pentru „mersul revoluției în istoria românilor” (N. Bălcescu). Prin acest studiu dedicat lui Avram Iancu am exemplificat actualitatea eroului român în conștiința poporului. Avram Iancu a fost un spirit evoluat, un reprezentant al democrației epocii sale și, în același timp, un erou național și european. Avram Iancu reprezintă un model istoric foarte actual și de urmat astăzi. Românii se recunosc în valorile promovate de Avram Iancu. Este un spirit al rezistenței și perenității românești în fața vicisitudinilor istoriei. A fost o jertfă pe altarul libertății românilor. Nu întâmplător, contemporanii se identifică în acest erou la adunările comemorative și memoriale dedicate Crăișorului, prin deja cunoscuta scandare: „Avram Iancu suntem toți!” În Anul Memorial 2024 Avram Iancu, ca români, avem datoria să-i împlinim dorința testamentară, cu demnitate: ,,Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea mea fericită.”

Ionuț Țene

Al.Florin ȚENE: Miturile au fost create de om, și acestea au modelat societatea umană

De-a lungul istoriei oamenii au fost creatori de mituri datorită necunoașterii mediului înconjurător și a unor fenomene naturale. Oamenii de neanderthal când au devenit conștienți că sunt muritori au creat contranarațiuni care să-i ajute să se împace cu acest adevăr. Pentru a trece peste această realitate, pe care o considerau nefastă, au inventat povești pentru a-și așeza viețile într-o perspectivă mai extinsă, care le-au revelat o proformă ascunsă și le-au creeat sentimentul că, în pofida dovezilor contrare, deprimante și dezordonate, viața are noimă și valoare.

În general, mitologia nu poate fi separată de ritualuri. Multe mituri nu pot fi despărțite de o dramă liturgică și nu pot fi înțelese într-un cadru profan. Cele mai spectaculoase mituri sunt despre limita vieții umane. Mitul creionează necunoscutul: povestește despre acele fenomene și lucruri pentru care la început nu avem cuvinte. În concluzie, mitul țintește în inima unei mari necunoscute și a unei necuprinse tăceri. Mitul nu este, nicidecum, o poveste relatată de dragul de a fi spusă. El ne arată cum trebuie să ne purtăm.

Mitologia vorbește despre un alt plan care există paralel cu propria noastră lume, pe care, spre suprinderea noastră, o sprijină. Credința în această realitate nevăzută, dar foarte puternică, uneori numită lumea divină, reprezintă tema de bază a mitologiei.

Conform filosofiei perene, tot ce se întâmplă în lumea aceasta are un corespondent pe tărâmul divin, care este mai îmbogățit, mai puternic și mai de durată de cât al omului. Fiecare realitate de pe pământ nu e decât o iluzie a arhetipului ei, tiparul originar fiind doar copia sa imperfectă. Miturile au creionat o formă și o înfățișare explicită unei realități pe care oamenii au intuit-o.

În cultura științifică a omenirii, de cele mai multe ori, avem noțiuni simpliste ale divinului.în antichitate, zeii erau rareori ființe supranaturale, care trăiau o existență metafizică. mitologia nu povestea despre teologie, în sensul nostru de astăzi, ci despre experiența umană.

Mitologia a fost creată pentru a ajuta oamenii să facă față condiției de viață nesigură. I-a ajutat pe indivizi, aceste materii vii gânditoare, să-și găsească locul în lume și direcția reală. De-a lungul vremurilor, începând din ancestral, oamenii au dorit să știe de unde au venit. Și astăzi se pune întrebarea, dar pentru că începuturile omenirii se pierd în cețurile preistoriei, au creat mituri despre strămoșii noștri. Acestea nu sunt bazate pe evenimentele din trecut, dar ajutând oamenii în schimb să explice evenimentele venite din istorie, îndrumându-i în schimb să-și explice atitudinile din prezent cu privire la mediul, vecinii și obiceiurile societății. De asemenea, omenirea dorește să știe încotro se îndreaptă, așa că a imaginat povești care vorbesc despre o experiență postumă, deși, așa cum vedem, nu există multe mituri care au în vedere imortalitatea ființelor umane. Divinitatea ne-a ajutat să explicăm experiența transcedenței. Filosofia perenă exprimă simțământul omului că ființele umane și lumea materială sunt mai mult decât se vede.

Experiența transcendenței a contribuit întotdeauna să îmbogățească experiența umană. Omul este înclinat să caute clipele de extaz, înălțat pentru o clipă mai presus de noi înșine. În asemenea perioade, omul are impresia că trăiește mai intens decât de obicei, socotind că întreaga lume este a lui. Religia a fost de-a lungul istoriei una dintre cele mai tradiționale modalități de a ajunge la capacitatea extazului, iar, dacă omenirea nu mai găsește modalități de a atinge extazul în lăcașurile de cult, caută în altă parte: artă, poezie, rok, dans, droguri, sex sau sport. Asemenea poeziei sau muzicii, și mitologia ar trebui să deschidă omenirii extazul, chiar și în fața morții și a disperării pe care o poate simți omul în perspectiva dispariției.

Oamenii sunt unici în păstrarea deschiderii pentru joc, scrie Johan Huizinga în „Homo ludes „(în traducerea lui H.R.Radian, Editura Humanitas, București, 2012 ). Dacă trăiesc în condiții artificiale ale captivității, animalele își pierd simțul ludic atunci când se confruntă cu realitățile dure ale vieții în sălbăticie. Dar, oamenilor adulți le place jocul cu diferite posibilități și asemenea copiilor, continuăm să ne creăm lumi imaginare. În artă, eliberați de constrângerile rațiunii și logicii, concepem și combinăm forme noi care ne îmbogățesc viețile și care – credem noi – ne spun ceva important și profund ,,adevărat“. Același lucru se întâmplă și în mitologie, omul are o ipoteză, o aduce la viață prin mijlocirea unui ritual, acționează asupra ei, îi urmărește efectele asupra vieții noastre și tot omul descoperă să a reușit să înțeleagă ceva mai mult din enigma tulburătoare a lumii noastre.

În concluzie, un mit este adevărat pentru că este util, nu pentru că ne dă informații reale. Dacă nu ne oferă o cunoaștere mai bună a înțelesurilor adânci ale vieții, înseamnă că nu și-a atins scopul. Natura umană nu se schimbă prea mult, și multe dintre miturile omenirii, create în societăți care nu puteau fi cu mult diferite de cea europeană, pun în discuție temerile și dorințele oamenilor cele mai importante. În condițiile când clerul nu ne poate instrui în folclorul mitic, poate că artiștii și scriitorii creativi pot să preia acest rol clerical și să aducă o perspectivă nouă în lumea noastră debusolată și atinsă de rău, de droguri și războaie.

Al.Florin Țene