Adia vântul peste lanul de spice, vălurindu-l. Marin a coborât coasta spre râu, şi-a pus straşină mâna să-şi privească ogorul. ,,Anul acesta vom face recoltă bună de grâu . Voi putea să plătesc rechizitele pentru fetiţele mele, Maria şi Sanda. Of, Doamne, oare când voi putea să strâng bani pentru operaţia la ochi a nevestei?“
În timp ce se gândea, făcându-şi planuri pentru sfârşitul verii, a simţit o mână pe umărul său. A întors capul, şi surprins a văzut-o pe Mariana cu bastonul de nevăzător lipindu-se de el.
-Cum e grâul, Marine?
-Fain, Mariana!
-Îl aud cum vălureşte. Cred că a început să îngălbenească…
-Peste două săptămâni putem să-l secerăm.
-Mă bucur, Marine! Îl vindem la morarul din sat.
-Oprim şi noi pentru pită!
-Oprim cât să ne ajungă până în vara viitoare.
-Io, zic, Mariana, să vindem şi partea noastră. Vreau să strângem bani pentru operaţia de la ochii tăi!
-Nu anul ăsta, Marine! Fetele au crescut, trebuie să la asigurăm traiul la oraş, la şiicoală!
Tot vorbind, Marin a aşezat-o pe Mariana pe un tăpşan de iarbă uscată, apoi s-a aşezat şi el alături. O tăcere adâncă s-a lăsat între ei. Adierea de vânt îi mângâia pletele Marianei. Marin o privea cu gingăşie, iar ochii ei priveau în zare fără să vadă nimic. ,,Frumoasă e femeia mea. Cea mai frumoasă din sat.“ Gândea Marin. Alături, Mariana îşi frământa gândurile aducându-şi aminte de vremea când vedea în bărbat cel mai frumos flăcău din sat. Instantaneu mâinile lor s-au împreunat. Imaginea asta, aşa, stand în capul locului pe tăpşan, admirând ogorul, putea să fie o statuie dedicată unei familii de ţărani români rugându-se cerului. Să mai dea o ploaie. Ziua paparudelor trecuse.
Acest tablou s-a repetat treizeci de ani la rând. Mariana se bucura, de fiecare dată când venea alături de Marin să simtă adierea vântului venind dinspre ogorul lor. Aici îşi făceau planurile de viitor. Fetele crescuseră. Ajunseseră intelectuale la oraş. Maria era profesoară, iar Sanda ingineră la o fabrică de avioane. Erau căsătorite, la casa lor, şi una din ele aştepta să aducă pe lume un copil.
Într-o dimineaţă, Marin şi Mariana s-au trezit cu amândouă fetele, cu maşinile lor, şi cu ginerii oprind la poartă. Mariana era pe prispă depănuşa drugile de porum pentru găini. Marin era în grajd să cureţe de bălegar podeaua. La auzul motoarelor, Mariana a simţit că au venit fetele.
-Marineee! A strigat de pe prispă Mariana. Au venit fetele noastre.
-Stai că vin! A răspuns din grajd omul.
Între timp Sanda a tras drugul de la poarta mare şi a dirijat intrarea autoturismelor în curte.
-Uşi! Afurisită de găină! Vrei să te calce maşina?
Mariana a coborât cele câteva trepte, ţinându-se cu o mână de stâlpul ce susţine acoperişul, bucurându-se de venirea celor două fete, pe care multă vreme, până au plecat, le considera lumina ei.
-Bine aţi venit! Lumina mea!
Maria şi Sanda au îmbrăţişat-o cu multă căldură.
-Sărut mâna, mamă! I s-au adresat cei doi gineri.
-Să trăiţi, copiii mei! Întinzând mâna să le mângâie feţele, aşa cum făcea ori de câte ori veneau acasă.
Atigându-i, i se lumina faţa, şi un zâmbet de fericire înflorea pe buze.
-Bine aţi venit! Frumoase maşini aveţi! Le-a spus Marin, îmbrăţişându-i pe toţi patru, după ce se spălase pe mâini la fântâna din curte, turnându-şi apa cu cana de lut ars aflată pe ghizdul fântânii.
– Tată! I s-a adresa Sanda. Am venit s-o luăm pe mama. O ducem la spitalul de oftamologie.
-Şi… credeţi că o să vadă, iar?!
– Doctoriţa, aceeaşi care a văzut-o anul trecut, ne-a asigurat că, după operaţie, o să vadă. A intervenit Maria.
– Dacă ziceţi voi, e bine! Dar pe maică-ta aţi întrebat-o?
-Mă duc Marine! A răspun Mariana în locul fetelor.
A doua zi, cele două autoturisme au plecat, luând cu ele şi pe Mariana. Bărbatul a rămas în pragul porţii, făcându-le cu mâna, până când imaginea maşinilor a dispărut după curba de la Tănase.
*
După trei săptămâni Marin a primit telefon de la Sanda.
-Tată! Sărut mâna! Mâine să vi la noi că soseşte mama de la Bucureşti. Cu aceleratul de 6 seara. O aşteptăm în gară cu toţii…
-Cum!? Vine singură ?!
– Da! Singură! Vede!
-Doamne! Mare e minunea Ta!
În seara aceea, Marin s-a bărberit, lucru ce-l făcea numai Duminica, sau de sărbătorile religioase. Şi-a verificat costumul pe care îl păstra pentru înormântare, şi-a lustruit pantofii şi şi-a aranjat toate cele necesare unui bărbat, pe un taburet.
Când a răsărit luna şi luceafărul de seară clipocea lumină deasupra casei, Marin stătea pe prispă gândindu-se la nevasta sa. ”Of! Doamne, ce bine ! Ce-o să spună când le va vedea pe fete…?“ S-a retras în cameră pentru a dormi atunci când Carul Mare s-a arătat deasupra grajdului unde cei doi cai ai săi se auzeau dând din copite.” Şi ei sunt neliniştiţi. Presimt frământarea mea.“ Gândea Marin strecurându-se sub cuvertura înflorată, ţesută de Mariana când era fată. A adormit târziu. Nu-l lăsau gândurile. A doua zi, după ce a dat de mâncare la animale şi la păsări, s-a îmbrăcat în hainele de sărbătoare.
-Tudorică! L-a strigat pe vecin.
-Ce Mărine?
-Plec la oraş! S-o aştept pe Mariana!
-Zău, mă! Vede?
-Cu ajutorul lui Dumnezeu!
-Lasă, bă, că sunt doftori buni!
-Să te uiţi şi pe la mine!
-Cale bătută, Marine! Nu-ţi face griji…
*
Soarele era de două suliţe pe cer când toţi trei aşteptau pe peronul gări din oraşul de la poalele Tâmpei. La difuzor s-a anunţat sosirea trenului venind de la Capitală.
Garnitura a oprit cu scrâşnet de roţi. Oameni cu geamantane coborau, alţii urcau, astfel se creease o vânzoleală în jurul vagoanelor.
-Uite pe mama! A strigat Maria!
Mariana cu un mic geamantan în mână a trecut pe lângă ei, îngrijorată că nu o aşteaptă nimeni. Cele două fete, văzând că mama lor părăseşte peronul, au strigat-o din urmă.
Femeia se întoarce şi priveşte nedumerită. Cunoştea glasul fetelor ei.
-Aici suntem! A strigat din nou Sanda!
Mariana s-a apropiat de cei trei venind în întâmpinarea lor.
De când ne naștem până murim rătăcim pe pământ căutând sensul vieții. Unii caută fericirea, alții iubirea, iar cei obosiți liniștea. De cele mai multe ori suntem orbiți de lumea materială, care ne acaparează ca o caracatiță cu tentaculele ei. Fără să vrem devenim sclavi ai banului, ai pământului, uitând de sufletul din noi, care tinde spre frumos, spre cer, spre lumină. Sufletul știe că este călător în această lume și este dornic de a explora, de a cunoaște cât mai mult. Astfel de gânduri îmi treceau prin minte a patra zi, când părăseam Corfu și ne îndreptam spre Patras. Am mers de-a lungul coastei de vest a Greciei, am traversat podul Rio-Antirio care este cel mai lung pod suspendat cu cabluri din Europa (2.250 m lungime), ce leagă Grecia continentală de Peloponez. Pe drum am admirat hectare întregi de măslini, lămai, portocali și kiwi. Munții își ridicau vârfurile spre cer, marea îmbrățișa țărmul, iar frunzele palmierilor se legănau în blânda adiere a vântului. Nu știu de ce, dar când m-am apropiat de Biserica Sfântul Andrei am avut emoții, de parcă aș fi dat un examen. Adevărul este că mi-au dat lacrimile la moaștele Sfântului Andrei și am avut trăiri și sentimente profunde, care nu se pot explica în cuvinte. Am simțit nimicnicia mea în fața cerului. Ne credem importanți, dar vine o zi când ajungem doar un pumn de țărână. Și mă întreb: De ce atâta zbatere? De ce atâta încrâncenare? De ce nu putem să fim mai buni, mai iubitori, mai blânzi, mai răbdători și iertători unii cu alții? De ce nu aplicăm învățăturile lui Iisus? Atâtea întrebări!
Mai bine povestesc despre Patras. Orașul Patras este considerat poarta occidentală a Greciei, fiind cel de- al treilea oraș ca mărime din Grecia și capitala județului Ahaia. Se află în nordul peninsulei Peloponez la poalele muntelui Panchaikon, cu deschidere la Golful Patras. Aici a fost locul martiriului Sfântului Apostol Andrei care s-a născut în Betsaida, și era fratele lui Petru. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. După botezul lui Iisus, Sfântul Andrei l-a lăsat pe Ioan și i-a spus fratelui său Petru: „Am gasit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan, 1, 41). De aceea, Sfântului Andrei i se spune și „Apostolul cel dintâi chemat al Domnului”. După cincezecime, Apostolii au tras la sorți și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. El a predicat în Tracia, Macedonia, Sciția, Crimeea. Pe locul în care a fost răstignit, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X se înalță biserica cea veche a orașului Patras. Aceasta a fost ridicată peste ruinele unei foste biserici bizantine, care la rândul ei fusese ridicată peste ruinele unui templu antic grecesc închinat zeiței Demetra. Lângă biserica veche se află și „Fântâna Sfântului Andrei, lângă care predica „Vestea cea Bună”. Biserica cea nouă a orașului, în stil bizantin, a fost întemeiată în anul 1908 de către regele George I, fiind sfințită în anul 1974. Deasupra se înalță o cruce de cinci metri, în întregime placată cu aur. Alături de aceasta, biserica mai este „presărată” cu încă 12 cruci mai mici care simbolizează pe Hristos și cei doisprezece Apostoli. Biserica Sfântul Andrei din Patras este una dintre cele mai mari biserici din Balcani. Interiorul bisericii este îmbrăcat cu minunate picturi și icoane. Aici se afla capul Sfântului Andrei și bucăți din crucea în formă de X, pe care acesta a fost răstignit . Unii istorici spun că a fost martirizat în timpul împăratului Nero, alții în timpul lui Domițian. În anul 357, moaștele Sfântului Andrei au fost duse la Constantinopol, mai târziu la Roma, iar azi sunt în Patras.
Sfântul Apostol Andrei a fost primul propovăduitor al Evangheliei în spațiul carpato-danubiano-pontic. În Dobrogea există peștera și izvorul Sfântului Andrei. De la Patras ne-am îndreptat spre capitala Greciei, oprindu-ne să admirăm Canalul Corint, ce leagă Marea Ionică de Marea Egee. În Atena am fost în Piata Syntagma pentru a asista la schimbarea gărzii din fața clădirii Parlamentului, la Templul lui Zeus, Poarta lui Hadrian, stadion…. Cu gândul la ziua urmatoare am adormit la un hotel din centrul Atenei.
Era 25 aprilie 2017, soarele dimineții ne zâmbea din înălțimile albastre, iar vântul adia blând mângâindu-ne obrajii. Din portul Pireu până în Insula Eghina pescărușii și-au fluturat aripile deasupra noastră, însoțindu-ne ca niște îngeri. Priveam cerul și marea care aveau aceeași culoare, iar insulele verzi, din jur, formau un cerc în jurul nostru. Pentru o clipă am avut senzația că suntem în mijlocul unui glob de cristal, cerul si marea contopindu-se la orizont. Eghina clocotea de viață când am ajuns. Legate de țărm erau multe bărci, în care localnicii își etalau legumele și fructele. Pe insulă se cultivă mult fistic, iar în luna septembrie au și un festival al fisticului. Sunt multe magazine cu acest produs, iar prețul este puțin mai mic decat la noi. În această insulă s-a născut celebru filozof antic Platon și Pavel din Eghina, un medic chirurg renumit. La o distanță de șase kilometri de oraș se află Mânăstirea Sfânta Treime, cunoscută pentru păstrarea Moaștelor Sfântului Nectarie Taumaturgul, fiind una dintre cele mai mari catedrale ortodoxe din Grecia. Sfântul Nectarie a ajutat la ridicarea acestei mânăstiri între anii 1904-1910. S-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara, iar la 14 ani a plecat la Constantinopol, pentru a lucra și a învăța carte. În anul 1866, la vârsta de 20 de ani a plecat în insula Chios, ca să predea, ca învățător. Devine călugar la Mânăstirea Nea Moni. După ce a absolvit facultatea de Teologie din Atena pleacă în Egipt, în Alexandria, unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Mai târziu a fost hirotonit episcop de Pentapole, predicator și secretar patriarhal la Cairo. După un an a fost alungat din Egipt și s-a întors în Atena. A fost predicator câțiva ani, director al școlii teologice Rizarios, care forma viitori preoți. După 15 ani și-a dat demisia și s-a retras în mânăstirea din Eghina, unde a rămas până la sfârșitul vieții. A murit în anul 1920, iar în anul 1961, Patriarhia din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura și l-a proclamat sfânt al Bisericii. În Mânăstirea Sfânta Treime, după ce m-am rugat, am simțit o stare de fericire inexplicapilă. Lângă mânăstire sunt niște trepte care duc în vîrful unei coline unde este alt frumos complex mânăstiresc. Acolo este o biserică în care sunt capul și moaște ale Sfântului, chilia în care a trăit și mormântul. La mormânt oamenii îngenuncheau și își lipeau urechea ascultând foarte atenți. Unii auzeau, alții nu. Am simțit o energie foarte puternică la mormântul Sfântului. După ce am vizitat chilia în care a trăit Sfântul Nectarie ne-am îndreptat spre Mânăstirea Sfânta Ecaterina, unde este o icoană veche a Sfântului Spiridon, care clipește. Icoana a fost pictată cu efect 3D, cu mult înainte ca această tehnică să fie inventată. Încărcați cu energie din aceste locuri binecuvântate ne-am întors în Atena, pe Acropole. Această colină este cea mai cunoscută din lume și este compusă din numeroase vestigii. Aici a predicat Apostolul Pavel: ,,Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, Nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate. Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem…” (Fapte 17, 15-34) Seara ne-am îndreptat spre Cap Sounion să prindem apusul de soare la Templul lui Poseidon. Peisajele sunt superbe. În acea zonă se găsesc cele mai luxoase și mai scumpe case din Grecia. Există o frumoasă legendă în care se povestește cum regele Aegeu, al atenienilor, s-a aruncat disperat în mare, la Cap Sounion, crezând că Tezeu, fiul său, a fost răpus de Minotaur. În onoarea regelui, atenieni un numit marea – Egee. Grecii au construit temple în locurile cele mai spectaculoase, cum este și Templul lui Poseidon care a fost construit în anul 440 î.Hr., pe locul altui templu, distrus în războaiele cu perșii. Peisajul este încântător, Templul fiind așezat la capătul unei fâșii înalte de pământ, care străpunge Marea Egee. Apusul soarelui la Cap Sounion pare o adevărată magie a naturii. Eram pe țărmul marii Egee și contemplam aripile amurgului ce acopereau întreaga zare. Cerul îmbrățișa pămîntul, soarele se micșora trepat, dispărând dincolo de nori, iar Creatorul îmi intindea un fir de lumină spre a cunoaște și a iubi tot ce a creat, de la firicelul de iarbă până la stele. Magia apusului de la Cap Sounion mi-a coplesit ființa, trezind puncte luminoase în al meu suflet. Vârtejuri de energii create de amurgul magic mă împresurau, obligându-mă sa meditez la idealuri înalte și mai ales la Creator care-și revărsa spendoarea, puterea, înțelepciunea și iubirea infinită peste tot în univers. Privind spectacolul mirific al naturii m-am așezat pe o stâncă, gândindu-mă la ce trebuie să prețuiesc și ce să arunc din viață. Cu ceva timp în urmă descoperisem că scrisul mi-a ajutat sufletul să iasă din agonie și să-l facă să se bucure de jocul cuvintelor așternute pe hârtie. Lăsându-mă purtată de dansul literelor, aștern gânduri, emoții, stări, sentimente, umbre, stropi de lumină, încercând să înțeleg invizibilul, imperceptibilul, o nouă dimensiune a existenței, ce nu poate fi explicată, ci doar simțită cu inima.
Iubind simplitatea, natura și lumina, merg pe poteci bătătorite de alții, dar și pe cărări virgine, neatinse de nimeni, căutând sensul existenței. Creație, iluzie, curaj, răbdare, perseverență, optimism, responsabilitate, adevăr, iubire, iertare, speranță, credință; cuvinte cu o profundă rezonanță, ajutându-mă în marea și unica călătorie de a anihila ego-ul, de a transcede spațiul și timpul, descoperind iubirea lui Dumnezeu în armonia naturii și a universului.
Cuvintele Apostolului Pavel mi s-au întipărit în inimă: ,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, înghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
De mic copil îmi plăcea să compun, cu diferite ocazii, versuri sau povestioare. Prin clasa a șaptea, pentru că scrisesem poezia ” Greul trebuie învins”, pe care profesorul meu de matematică, regretatul Florin Armeanu, o menționase în cuvântul său la un consiliu profesoral, ca un îndemn, directorul școlii de atunci prof. Gheorghe Andrei m-a prezentat poetului Mihai Negulescu, invitat la o activitate culturală, ca pe o posibilă viitoare autoare de cărți. Numai că traseul meu în viață avea să fie altul, chiar dacă talantul îl primisem de la Dumnezeu, dar pentru o vreme l-am îngropat la rădăcina copacului existenței mele terestre. Anii au trecut, fără vreo performanță în ale scrisului, doar ce trimiteam sporadic la câte-o revistă locală sau centrală articole cu teme educative.
Ieșind la pensie, în 2011, am căutat la rădăcina copacului, în speranța că Dumnezeu nu-mi va lua talantul pentru că nu l-am înmulțit și-mi va mai da o șansă. Șansa a fost atunci când am descoperit că în satul natal Vernești, unde m-am reîntors după 1990, cineva înființase un ziar local Curierul zoreștean, în 2010. Așa a inceput colaborarea mea cu Eduard Sârbescu, fondatorul, editorul și redactorul șef al publicației sătești, eu având misiunea să asigur articole pentru paginile de Școală, Spiritualitate, Cultură și Prin prisma observatorului. Dar minunea n-a ținut prea mult pentru că, fiind un proiect de voluntariat, fără nicio susținere financiară și morală din partea autorităților locale, apariția ziarului a încetat în primul an de pandemie 2020, exact când ar fi împlinit un deceniu. Mă obișnuisem ca, lunar, să găsesc subiecte pentru paginile ziarului și să le scriu. Dar a fost ca și pentru mine să funcționeze expresia : ” Când o ușă se închide, se deschide tot Universul”. Un simplu telefon a fost de ajuns să întrezăresc o colaborare cu INTREZĂRIRI . Prietena mea de la Iași, Marcela Tomescu, fostă învățătoare în primii ani de activitate la Pârscov, mi-a vorbit cu atâta mândrie și entuziasm despre cărțile scrise și primite de la cel ce i-a fost elev, nimeni altul decât cunoscutul scriitor și critic literar prof. Gheorghe Postelnicu, care i-a înseninat anii senectuții, îndemnându-mă să-l contactez. La capătul firului… eteric mi-a răspuns o voce caldă, încurajatoare și-am înțeles că talantul îl poți folosi la orice vârstă, dacă mintea îți funcționează la parametri normali.
În Universul care mi s-a deschis, am descoperit că, chiar dacă la nivel global gregarul este în expansiune, există și oameni care nu-și trădează individualitatea așa încât, prin contribuția personală în ale scrisului, au făcut ca proiectul inițiat și înființat cu zece ani în urmă de minunata familie pârscoveană a prof. Elisabeta ( nume biblic) și Gheorghe (nume sfânt) Postelnicu să ajungă la calitatea pe care ar fi apreciat-o și marele înaintaș Vasile V. Voiculescu. În paginile revistei ÎNTREZĂRIRI, cititorul găsește subiecte din diverse domenii, așa că nu se poate plictisi, ci, din contră, își pune neuronii la treabă șă înțeleagă și chiar să rețină ce-a vrut să transmită autorul. Prin bunăvoința redactorului-șef al acestei prestigioase reviste, căruia îi mulțumesc și-i doresc sănătate și putere de muncă, am descoperit numele unor persoane cu care m-am intersectat de-a lungul vieții, fie în cancelaria liceului D. Filipescu, unde am funcționat 36 de ani, fie la activități culturale la B.J. V. Voiculescu sau la C.C.D Buzău.
La mulți ani, ÎNTREZĂRIRI! La cât mai multe numere valoroase și apreciate de cititori! La mulți ani colectivului de redacție și colaboratorilor!
Poezia, ca „o salvare de preț“de Cornel Simion GALBEN „Sunt vie atâta timp cât prin vene/ îmi curge cerul“, ne mărturisește Dorina Stoica, poeta care deși se scufundă adesea într-un „ocean de tăceri“, trăiește intens „aceste vremuri bolnave“ și absurde, observând nu numai cum „dimineața vine întotdeauna prea devreme,/ după o noapte începută prea târziu“, ci și cum timpul a așternut între noi „deșerturi, oceane, continente“. Bulversată de „întunericul acestui secol bolnav și stupid“, dar îndeosebi de pandemia care nu se mai sfârșește, autoarea Bietului om sub vremi are momente când nu mai e „foarte sigură“ dacă există sau dacă a „murit ieri“, dacă viața ei a fost „un lung șir de cuvinte“ ori doar a trecut prin ea „ca o umbră obosită“. Oscilând între „păcat și evlavie,/ între somn și veghe,/ între bunătate și răutate,/ între iubire și ură,/ între iertare și neiertare“, sufletul său sensibil și delicat e într-o continuă zbatere, căci neterminatul joc are bifurcații greu de dibuit și fiecare pas izbește în zidul care e lumea, din ce în ce mai rea și mai distantă.
Din această pricină e adesea pusă în situația de a-i întoarce spatele, deși în forul ei știe că „brațele nepăsării și ale îndoielii“ nu aduc nimic bun, mai ales că „Trăim atât de puțin încât singurătatea/ este și ea o sărbătoare“. O doare tocmai de aceea că nu ne mai iubim „nici părinții,/ nici frații, nici dușmanii“ și că, mai peste tot, „la fereastră stă de veghe/ insomnia unui om bătrân/ de care nu mai are milă nimeni/ și care dă din mâini ca să alunge/ niște amintiri despre acei pe care/ i-a alăptat, i-a ținut în brațe, i-a făcut oameni,/ despre acei, atât de străini, acum“. Jalea devine mai intensă atunci când „Gândul femeii aleargă pe holurile lungi/ ale Spitalului de urgență“, acolo unde, la camera de gardă, „e mereu târziu, dureros de târziu“ și, „Întinși pe tărgi, în spatele ușilor, cu gândul la Înviere,/ între bulina albastră și cea galbenă/ pacienții își trăiesc, fiecare în parte,/ apocalipsa lor“. Ea se transformă în „lacrimă amară“ ori în plâns prelung în momentul în care imaginea se suprapune cu cea a copilului plecat și a timpului ce se scurge implacabil, ca în vechile balade: Trece timpul prin frunziș,/ Când iute, când rezemiș./ Trece, curge-neobosit/ Peste codrul ruginit./ Mi-a plecat copilu-n lume/ și îl strig încet pe nume./ Înghit lacrima amară, / inima mi-e-n altă țară./ Crucea când mă dovedea/ copilul mă-mbărbăta/ cu o vorbă, cu-n surâs, / mă opream degrab din plâns./ A plecat, s-a dus departe/ Multă cale ne desparte/ Nu mi-e foame, nu mi-e sete/ Tot argintu-l am în plete./ Nu am somn și n-am hodină./ Sufletu-n mine suspină.// Trece timpul peste frunze/ toamna lungă o aduce/ trece, oasele trosnesc/ fiul meu, îmbătrânesc!
Apăsătorul dialog cu singurătatea se metamorfozează pe nesimțite într-unul cu Dumnezeu, „omniprezent cu discreție“ cum observă prefațatoarea Daniela Șontică, un Dumnezeu bun, care îngăduie să fie certat (Se ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,/ țipă la El că i-a pus în spate o cruce/ prea mare, că a mers la biserică,/ s-a rugat, a postit,/ că tolănită pe viața ei/ toată lumea doarme bine și mult./ În timp ce umbra lui preacă haihui,/ noapte de noapte pe străzi pustii,/ ca să caute o viață adevărată,/ se simte ca o frunză strivită între filele/ Scripturii. Nu mai trăiește demult,/ dar nici pe el nu-l lasă să trăiască./ Stă mereu cu ochii închiși, ca și cum i-ar/ fi frică să să nu citească cineva în ei/ mulțimea de cărți interzise, păcatele nemărturisite.), dar îi ascultă în egală măsură și ruga, fie ea una scurtă, cu care își începe (Doamne, ajută-mă!) sau sfârșește ziua (Doamne, iartă-mă!), fie una îndrăzneață și explicită (Doamne al meu,/ vin iar la tine/ cu inimă grea,/ eu ticălosul/ gol de fapte bune/ și, prea-îndrăznețul,/ cer,/ iar și iar,/ sănătate, iubire,/ iertare și har!). Iar harul se revarsă din plin și în acest al optulea volum de poezie – Sentimente sub formă de acatist (Roman, Editura PapiruS Media, 2021) –, transformându-i trăirile și sentimentele, cum o sugerează și titlul, în acatiste pline de sensibilitate și cu o încărcătură emoțională din care ludicul nu e exclus: Doamne,/ Doamne al meu știu/ că vrei să-mi dai tot ce-i mai bun/ și mai bine.
Atât e de caldă mângâierea Ta/ atunci când îmi primești rugăciunea dar,/ Doamne eu sunt doar un copil/ ce vrea după voia lui să trăiască,/ să se bucure de Creație,/ să se joace, să greșească,/ iar Tu să îl ierți o dată, și încă o dată,/ mereu. Tot alergând „prin nopți/ s-ajung(ă) din urmă răsăritul“, poeta îndumnezeită trece „din azi în alt mâine/ prin cutele timp-anotimpului“ său, cu dorința expresă de a face rost de „un vis colorat“ și de a păși dincolo de mal împăcată cu sine, de a uita definitiv de „frica globală“ ce a pus „lacăte mari/ pe biserică și pe școală“, de zilele în orele cărora ne-a crescut „la fiecare câte o botniță/ pe nas și pe gură“ și de clipele nefaste în care a fost obligată să respire „cu economie prin mască“ doar pentru a putea ajunge „la capătul tăcerii“. O tăcere ce, în Lună plină, ne „transportă într-o narațiune ce ia forma unui pseudo-mit“ (Căutam zi și noapte întruna/ un loc în care să-mi torc în versuri/ niște tăceri lungi, tămăduitoare.), dar, cum vom observa din celelalte poeme, și a spovedaniilor ce-i radiografiază singurătatea (M-am făcut mică să pot ieși/ neobservată din numele tău.) și toată zbaterea evadării dintr-o cușcă ce o ține încă prizonieră. Croșetând și de această dată „cuvinte sub formă de păsări“, Dorina Stoica probează cu asupra de măsură atât continuitatea demersului său lansat încă de la debut (De la poezie la rugăciune – 2008), cât și confirmarea adagiului extras din creația lui Radu Gyr și folosit ca moto: N-ai jindui după un colț de Rai, de n-ai purta un strop de iad în tine. Raiul salvator în ce o privește este poezia, devenită încă o dată leac și pentru cititorii săi fideli.
,,Societatea românească este bolnavă. Cei puternici nu au cum să o simtă, cei mulţi, da. Scapă cine poate!” Interlocutoarea mea este poeta Mariana Gurza, o bucovineancă adevărată, dintr-o familie refugiată pe plaiurile bănăţene care nu uită meleagurile unde i-au trăit strămoşii. Venind din obârşia nordului moldav, cu dorul patriei fagilor în simţire, poeta Mariana Gurza strigă durere şi dragoste, generozitate şi seninătate, aşterne blând dorul de matca străbună în sufletul pădurii. Doar ea ştie cum şi de ce înaintaşii ei au plecat să apere glia moldavă în eternitate, păstrând slovele Măritului Ştefan în catafalcul durerii: „Moldova nu e a mea ci a urmaşilor urmaşilor noştri…”, a lor, celor plecaţi demn prin jertfa de sine. Mariana Gurza este lacrima durerii coborâtă din nord de Moldovă Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre mereu aducere aminte, strângând boabele de lacrimi ale înaintaşilor în peceţi peste vremi. Sensibilă şi intransigentă, dulce şi amară ori asemeni strigătului de pescăruş, poeta Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată fiinţa, pentru acum şi mai târziu
. Emilia ŢUŢUIANU: Dragă Mariana spune-mi te rog ce amintiri păstrezi despre tatăl tău, despre familia ta originară din Bucovina de nord? Mariana GURZA: Amintirile dor, Emilia… Tata, nu mai este… Odată cu plecarea dumnealui, ceva s-a rupt. Se născuse în România Mare, în anul 1921, la Banila pe Siret, regiunea Cernăuţi. Un bucovinean
aşezat, muncitor, evlavios, corect şi plin de bunătate. Îi simt prezenţa şi acum în momentele dificile. Familia mea? Bucovina de Nord! Emilia ŢUŢUIANU: Poate mai mult decât alţi români simţi drama pierderii şi a teritoriilor din nordul Moldovei, în urma odiosului pact Ribbentrop-Molotov, acolo fiind obârşia familiei tale. Ce s-a întâmplat cu familia şi rudele tale în acei ani? Mariana GURZA: Fratele tatei, Vasile, fusese împuşcat când încerca să treacă graniţa. Bunica s-a întors din drum pentru a-şi înmormânta feciorul. Nu i s-a permis să se mai întoarcă. Tata a stat o perioadă ascuns prin munţii Bucovinei, asigura necesarul de hrană rudelor şi nu numai. A ajuns într-un sat bănăţean unde a cunoscut-o pe
mama şi s-au căsătorit. Acest blestemat de pact mi-a decimat familia, m- a vitregit de a mă bucura de bunici, de tot ce îşi putea dori un copil la
vârsta întrebărilor. Emilia ŢUŢUIANU: Mai povesteşte-ne te rog amintiri depănate de mama ta, care încă trăieşte, despre drama bucovinenilor refugiaţi, alungaţi din matca lor străbună de vremuri nedrepte şi despre istoria românească de pe plaiurile Bucovinei de nord? Mariana GURZA: După evenimentele de la Fântâna Albă, familia din care provenea mama, fiind mai înstărită şi implicată, a pornit pe drumul Golgotei, al dezlipirii de vatră, lăsând totul. O parte din ei au fost întemniţaţi şi omorâţi, alţii trimişi în lagăre. Am relatat plecarea mamei, orfană la acea dată, în „Căruţa cu destine”. Mama, născută în Cupca, regiunea Cernăuţi, la o vârstă destul de fragedă, alături de câteva rude, primiseră indicaţia să se deplaseze în Banat. O mică manipulare a organelor de opresiune… Dar, cu precauţie au reuşit ca fiecare să-şi vadă de drum. Mama fusese lăsată la o familie inimoasă şi celelalte rude s-au stabilit în funcţie de vremuri. S-au regăsit după zeci de ani. În casă nu am auzit niciodată nimic din acea perioadă. Mamei i-a mai rămas în memorie, fuga, şuieratul gloanţelor, mame împuşcate, plânsul copiilor singuri… Emilia ŢUŢUIANU: Ce ne poţi spune despre jurnalistul bucovinean Vasile Plăvan, un unchi al tău, căruia i-ai dedicat şi o carte? Mariana GURZA: Vasile Plăvan, unchiul mamei, a fost o figură emblematică a acelor vremuri. Avocat, jurnalist, publicist, a fost unul dintre cei care a luptat pentru Marea Unire. A murit mult prea devreme, trist şi abătut, văzându-şi idealurile spulberate. A fost prea corect şi prea cinstit într-o societate destul de măcinată. „Vasile Plăvan un
Slavici al Bucovinei”, volum apărut cu sprijinul Fundaţiei Universităţii Ioan Slavici, rămâne în memoria colectivă ca o reparaţie morală faţă de cel ce nu a precupeţit nimic în a-şi atinge idealul. Emilia ŢUŢUIANU: Cum simţi tu, dragă Mariana, această istorie care calcă peste suflete lăsând poveri sângerânde? Mariana GURZA: O povară mistuitoare. Durerea Bucovinei o simt mereu ca pe o lacrimă fierbinte pe obraz. Mă arde. Nu cred că vom mai putea schimba ceva. Prea multe orgolii şi interese. Eu sunt o iubitoare de Neam Românesc! Sună desuet? Pentru unii, poate. Pentru cei cărora le pasă, vrem dreptate şi purificare. Am rămas o idealistă ca Vasile Plăvan. Nimeni nu va face nimic. Emilia ŢUŢUIANU: Ce personalităţi ale lumii literare care ţi-au influenţat devenirea artistică ai avut privilegiul de a cunoaşte? Mariana GURZA: Criticul şi scriitorul Adrian Dinu Rachieru şi regretatul cărturar Artur Silvestri. Nu aş dori să nedreptăţesc pe cineva. De la cei apropiaţi, mereu am luat ce a fost bun. Nu am căutat modele, a fost mai mult sete de cunoaştere. Se spune că sunt o prezenţă discretă în viaţa culturală. Aşa este. Am cititorii mei, prieteni remarcabili. Şi dacă reuşesc să particip la o construcţie , mă consider fericită. Aş părea mai interesantă dacă aş enumera toate personalităţile pe care le-am întâlnit? Dragă prietenă, omenia, caracterul, demnitatea… Marii anonimi, iubitori de glie, trăiesc clipa şi se dăruiesc în tăcere binelui comun. Există o Românie Tainică…
Emilia ŢUŢUIANU: Ce moment emoţionant, mai important pentru destinul tău te-a marcat? Mariana GURZA: Întâlnirea cu Marii Duhovnici ai Neamului: părintele Adrian Făgeţeanu, (de care mă leagă prin fibra bucovineană încă din copilărie un sentiment deosebit), părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părăian. Emilia ŢUŢUIANU: Au existat decalaje sociale, profesionale, care să îţi genereze deziluzii? Mariana GURZA: O întrebare destul de complexă pentru un pui de refugiaţi. Venetic în ţara lui… Copilăria mi-a fost marcată de o anumită marginalizare venită din partea localnicilor. Eram mai săraci, doar nişte venituri… Nu mi-a fost uşor… Doar după 1990 aflasem că cei refugiaţi erau consideraţi duşmanii Uniunii Sovietice. Dacă mi-am dorit cravata de pioner, a trebuit să aştept, deşi eram o elevă bună. Ca utecistă la fel. Probabil că sunt una dintre puţinele persoane care a
suferit că nu fusesem primită în rândurile PCR-ului, aşa cum nimeni din
familia mea nu a avut acces. A mers îndoctrinarea… mult mai târziu mi- am explicat şi prezenţa miliţiei pe la noi pe acasă… În perioada
comunistă, (dacă a fost comunistă) a fost acea dictatură proletară. Un sentiment de frică. Aceeaşi frică parcă o simt că se instalează şi acum. Deziluziile create de apropiaţi au fost cele mai dureroase. Nu suport minciuna şi prostia. Duplicitatea! Ca funcţionar public, am avut ocazia să văd multe… prea multe pentru un suflet sensibil. Nimicnicia unora depăşeşte orice limită, draga mea prietenă! Emilia ŢUŢUIANU: Cuvântul tău este ascultat şi preţuit nu numai în mediul virtual ci şi prin volumele de poezii publicate, cum îţi explici această simpatie? Mariana GURZA: Dragă Emilia, putem să fim noi înşine, aşa cum am fost educaţi. În spiritul iubirii şi al prietenei necondiţionate. Dacă pentru o parte din lumea virtuală şi nu numai, sunt considerată „poeta cu suflet de înger” probabil am lăsat ceva în sufletele lor. Nu vreau să sune a laudă, dar nu pot nega starea de bine când am văzut prezentarea mea în Noua Zeelandă. Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.
Emilia ŢUŢUIANU: Cu ce prejudecăţi te confrunţi cel mai frecvent şi cum le combaţi? Mariana GURZA: Parafrazându-l pe William Hazlitt „prejudecata este fiica ignoranţei”. Suntem nerecunoscători, invidioşi, răuvoitori şi egoişti. Cella Delavrancea mărturisea că a fost ferită de cele trei calamităţi: gelozia, invidia şi orgoliul, considerându-le „boli care distrug sufletul, fiinţa umană”. Parcă ne dezumanizăm pe zi ce trece. Suntem interesaţi de bani, de averi, de beneficii nemeritate şi de atenţii necuvenite. Avem impresia că suntem totali, că ni se cuvine totul. Avem o democraţie reală? Unde este scara valorilor? Câţi dintre intelectualii rasaţi şi-au mai păstrat bruma de demnitate? Să fie vorba de o sete de înavuţire? Sau de putere? Cum ne manifestăm superioritatea? Strivind valoarea?! Încerc să fiu originală. Să spun răspicat, chiar dacă deranjez, ceea ce cred. Nu-mi place ce văd acum, Emilia! Nu pentru micimea unora s-au jertfit bravii eroi ai neamului. Oare nu se tem de justiţia divină? Emilia ŢUŢUIANU: Ce virtute umană apreciezi cel mai mult? Mariana GURZA: Virtutea creştină, ea fiind hrana sufletului!
Emilia ŢUŢUIANU: Societatea românească s-a schimbat mult în ultimii ani. Ţinem cu greu piept sentimentului de invidie. Un sentiment care trebuie eradicat din comportamentul şi conduita noastră, din motive etice. Ce fel de om poţi fi când cel de lângă tine suferă pentru rezultatele tale? Invidia din orgoliu este devastatoare, pentru că trădează un complex de inferioritate şi exprimă ranchiună. Se poate vindeca asta? Mariana GURZA: Societatea românească este bolnavă. Cei puternici nu au cum să o simtă, cei mulţi, da. „Scapă cine poate!” Asta e deviza momentului! „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”. (Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229). După cum vezi Emilia, Eminescu este actual şi acum. Citisem recent o ştire că o doamnă profesoară de română vrea să scoată Luceafărul din programa elevilor. Aceasta este societatea românească! S-a dorit globalizare, asta avem. Pierderea identităţii naţionale, a respectului faţă de cel de lângă tine, care vrea să facă ceva, pentru a rezista în timp. S-a dus şi încrederea în colegul de breaslă. Dacă s-ar putea te-ar aşeza într-un ierbar, fără rezerve. Oare mai putem avea încredere în cei de lângă noi? Adevăratele caractere îşi păstrează puterea. Nimeni şi nimic nu ar putea zdruncina credinţa noastră, care nu este negociabilă. Invidia este nimicitoare pentru suflet. După spusele sfinţilor părinţi semnul caracteristic al vanităţii este prefăcătoria şi minciuna, în timp ce semnul trufiei este înfumurarea şi invidia. Avva Pimen a sfătuit pe cineva să nu locuiască într-un loc unde există vreunul care îl invidiază, pentru că altminteri nu se va pricopsi: „Să nu locuieşti într-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie împotriva ta, căci altfel nu te pricopseşti”. Dar avem un drum de parcurs. Şi chiar dacă nu putem pleca, putem ignora sau putem face rugăciune pentru cel ce are sufletul bolnav. Dragă prietenă, greu să se vindece cei care nu au credinţă. Este boală grea invidia, orgoliul… Nesiguranţa lor duce la complexe. Dacă vor conştientiza răul, mai au o şansă. Ceilalţi, cu fărâma lor de credinţă, să arunce lumină asupra lor. Aşa se vor simţi protejaţi de rău.
Emilia ŢUŢUIANU: Acest dialog pe care îl facem, nu este pentru a ne dezvălui sufletul şi viaţa, ci pentru a arăta cum să ne ridicăm atunci când eşuăm. Cum ai defini prietenia adevărată? Mariana GURZA: Acceptarea noastră aşa cum suntem, cu bune şi rele, necondiţionată. Emilia ŢUŢUIANU: Timpul este o poveste retrăită cu ochii deschişi, ce simţi privind înapoi? Mariana GURZA: O luptă între viaţă şi moarte! Am învins cancerul, infarctul…Sunt o luptătoare. Emilia ŢUŢUIANU: Cum vezi ingerinţa politicului şi administrativului în manifestările culturale locale? Mariana GURZA: Ori facem politică, ori facem cultură. Ideal ar fi ca sectorul cultură să se bucure de libertate. Dar la noi, nu se poate altfel. Totul se reduce la bani şi la interese de grup. Faptul că, la noi, statul este aproape totul şi societatea aproape nimic, are o consecinţă foarte păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare, a artelor şi literelor. În loc de societatea aşezată şi-nchegată, ca să-l parafrazez pe Caragiale, n-avem decât o lume de strânsură, care îşi schimbă în fiece zi fizionomia, care nu poate avea porniri mai presus de cele strict utilitare, care nu poate avea tradiţie, nici unitate de gândire şi de simţiri. Cu toate astea, această lume de strânsură mişună aici deasupra unui element etnic hotărât. Sub tot acest Babel, există o limbă românească, care-şi are geniul ei; sub toată această vâltoare veşnic mişcătoare, există un popor statornic, care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii.
Emilia ŢUŢUIANU: Ştiu că ai o familie ideală… Că îţi place enorm să te ocupi de nepoţii tăi, tinere vlăstare care le imprimi iubire şi responsabilitate. Cum este să îţi creşti nepoţii? Mariana GURZA: Familie ideală? Nu ştiu să existe familia perfectă. După unii specialişti, familia este supraevaluată, ea devenind ultimul spaţiu al fericirii, cuibul nostru unde ne simţim protejaţi de exterior. Am o familie obişnuită. Ca bunică, am un sentiment unic. Îi văd doar în vizite. Tinerii sunt mereu ocupaţi. Noi prea tomnatici pentru a ţine pasul. Şi obosesc repede. Inima mea este cea care a dăruit şi dăruieşte iubire, chiar dacă mica cicatrice, strigă durerea lumii…
Într-o lume a firescului, devenită utopică de ceva timp, fiecare îşi exprimă vibraţia sa unică prin înclinaţii artistice sau talent, pentru bucuria şi lumina sufletească a celor de lângă noi şi a celor ce vor veni… Sunt semeni ai noştri care, trecând peste barierele nefirescului încetăţenit peste şi pentru noi, îşi lasă sufletul şi unicitatea să vibreze şi să se exprime prin creaţia lor pentru ceilalţi, oferind alinare şi frumos, picături de iubire şi culoare în oceanul dezamăgirilor cotidiene. „Suferinţa e prezentă în lume pentru a face să se declanşeze iubirea, pentru a face să se nască fapte de iubire faţă de aproapele!”- spunea Papa Ioan Paul al II-lea. Ai transformat suferinţa în frumos, Mariana, cum numai tu ştii s-o faci, şi nu degeaba ai fost numită „poeta cu suflet de înger”. Îţi mulţumesc pentru tot ce ne-ai împărtăşit în acest interviu şi-ţi doresc ca întotdeauna cuvântul să-ţi fie parte din vibraţia sufletului, să nască lumi, imagini, simţiri şi profunzimi divine, iar cititorii tăi să simtă atingerea aripii de înger a sufletului tău atunci când te citesc.
Emilia Ţuţuianu: Mariana Gurza, toujours!
La marea plecare, nu poți fi decât neinspirat şi bulversat, desigur! Verbul ,,a fi” folosit la trecut, apasă… Cum să spun, fără strângere de inimă că Mariana Gurza a fost? În ciuda
nefiinţării, cu siguranţă va rămâne, în amintire, acel suflet ales, generos şi implicat în orice înseamnă echilibrarea oamenilor şi a daimonilor lăuntrici. Menirea sa a fost să facă bine, să limpezească asperitățile, oriunde ar fi fost acestea, să aprindă lumina iubirii fiecăruia dintre noi!În vremurile potrivnice cum mai preţuim prietenia…şi atunci când ne este bine dăm la o parte recunoştinţa, închipuindu-ne că poate suntem fericiţi prin noi înşine, iluzii… Omenia a fost prima dintre virtuţile Marianei Gurza iar tot ceea ce lasă în urmă acum este rezultatul a ceea ce a gândit, simțit şi realizat cu sacrificii, trudă şi multă, multă dăruire. A fost o fiinţă discretă, iar formula sa de vieţuire, ca şi confruntările din cultură au ţinut-o retrasă în penumbră, înţelegând profund, întotdeauna peste ceasurile vremilor. De aceea s-a străduit să lase pentru urmași, frumoase şi curate daruri de suflet. Dacă pentru ea, a vieţui, a fost ,,stânca,” a cărei însufleţire a trecut pe lângă clipe asemenea unei vântoase potolite, pentru mine Mariana Gurza a fost fiinţa care mi-a stat aproape de fiecare dată în lunga şi rodnica colaborare din paginile revistei Melidonium; a fost sora de suflet, prietena, care m-a cunoscut destul de profund şi mi-a prezis multe-multe afirmări care în timp s-au dovedit a fi fost adevărate. Menirea ei a fost aceea de a Scrie. Asta i-a fost un scut, iată, rezistă şi va rezista în faţa anilor. Vor rămâne cărțile sale, cuvintele, pentru că lumea sa rămâne bună, onestă, iubitoare. Aşa a fost prin structura sa: Poeta cu Suflet de Înger! Acum, din nostalgice doruri şi tristeţi caut întrebări fără răspunsuri. Trei personalităţi importante, pe care le-am cunoscut împreună cu
poeta Mariana Gurza ne- au stat alături în devenirea
noastră. Arhimandritul Ciprian Zaharia, stareţ al Mănăstirii Bistriţa, cel ce adăpostea în „perioada neagră” oamenii ce-l
slujeau pe Dumnezeu şi care suferiseră prin închisori, şi care l-a omenit pe cel ce era una dintre personalităţile culturii şi literaturii române – Artur Silvestri. Specialist în literatură medievală, preocupat de filosofia religiilor, de patrimoniul istorico-religios al patriei, acest neobosit cercetător a cunoscut oameni şi locuri ce au format nucleul meditaţiilor sale în studii, eseuri şi articole. O altă personalitate a lumii ştiinţifice şi literare cunoscută împreună cu poeta Mariana Gurza a fost şi poetul Boris David, cel care i-a dedicat ,,Doamnei poeziei Bucovinei” volumul de versuri ,,Postume vii”, Editura Muşatinia, 2013.
O prietenie ce s-a cimentat în Timp, în gânduri, cărţi şi amintiri de neuitare. Aşa cum spuneai tu, dragă Mariana ,,Ce ne-a apropiat? Totul! ,,Nihil sine Deo!” ( Nimic fără Dumnezeu!) Revista pe care a iniţiat-o şi a condus-o, Logos si Agape, a construit un drum de cuvinte, de artă poetică. A lăsat o moștenire tinerilor literați, așa încât putem să îndrăznim a crede că Mariana Gurza, prietena noastră, a rămas, şi continuă să fie mereu în mintea şi sufletul nostru. Dacă îngerii vor dori cuvinte de slavă şi lumină părintească, vor avea un dar de la ea. Poate acolo o vor întâmpina cu muzica versurilor sale. Doamne, fă cumva ca Mariana, atât de iubitoare aici pe pământ, să aibă parte dincolo, în veșnicii, de iubirea şi pacea ta! A fost atât de credincioasă ție, încât, slava ta credem că o va apăra acolo, în ceruri la nesfârșit! Mariana Gurza – expresie a disponibilității umane, a sensibilității și receptivității față de frumos, capabilă de a plăsmui valori spirituale și de a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă adevărul, realitatea și să dăruiască, prin delicateţea etică ce o caracterizează, sensibilitate și iubire, tuturor celor din jurul său.
Pescăruşii cerul pe aripi l-au luat Mutând-o unde se termină zarea, Oraşul a rămas pe înserat izolat Şi Carul Mare şi-a pierdut cărarea. Rătăcesc pe malul pustiit de întuneric În căutarea Marianei ce nu vine, Gânduri robindu-mă homeric Sub pietrele lunii macină dorul de tine. Doar îngerii uitând de univers Trag Bega cerinită după ele, Eu stând pe-o stâncă de vers Plămădesc o amfora din cuvinte şi stele. Poetul nu minte niciodată
El doar spune ce-i şopteşte viitorul Trecutul adus în mere coapte din pom Sau busuiocul sfinţit în pridvorul Oglindit în picătura de atom. Iubirea e sinceră când o uită-n cuvinte Spuse ca rotocoalele de fum Fiindcă niciodată Poetul nu minte El doar rătăceşe versul pe drum. Cerul în verbul lui e ca apele Ce curg pe clopotul învechit
Poeţii nu mor niciodată, ei doar îşi odihnesc zborul între clipa ce vine şi visul ce-a fost potolind focul din oase şi luna cu dorul, arzând întotdeauna cu rost. Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte eterne vorbe încolţite-n brazdă în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte sau în zborul păsărilor ce torc la stână cântece pregătite să fie gazdă în care intrăm cu ei de mână. Poeţii nu mor niciodată ei vin coborând treptat în noi pe frânghii de lumină, de apă şi iz de pelin
ne iau de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicesc tulpină şi ne pun aripi de înger, în abis nu mor niciodată, dar niciodată doar urcă în vis. Poeţii nu mor niciodată, doar ies din auz, cum ai privii printr-un ochean întors, sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii aureolează cu stele un şes, ei au în vene al patruilea simţ, metafora din sânge a unui prinţ. Poeţii nu mor niciodată, şi doar îşi odihnesc zborul între clipa ce vine şi visul amar potolind focul din case şi luna cu dorul, arzând întotdeauna cu rost.
Poemul postum S-a dovedit că moartea e anonimă Trece printre noi şi ne ia pe sărite O însoţim fără judecată cu ultima rimă Acolo unde şi verbele cad rănite. Doar câte odată unul dintre sute De doamna neagră crezând c-a fost cosit Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute Când inima minţise c-a murit. Poezia Poezia se întrupează când soarele
şi Hades se ating până şi-n vis- spune Odysseas Elytis,
atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele
cer încălţat cu pielea picioarelor Poetei o primeşte rătăcind printre stele şi arsă de dor, îi pune aripi, şi zboară cu sufletul ei ancestral şi călător când sub şa i-a murit şi ultimul cal. Iar strugurii sunt sâni în via din care mulge lapte pentru zei, Aceasta este Poezia din care Mariana te invită, cititorule, să bei din veșnicia ei.
A șaptea zi după Mariana După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui Cuvântul în tine a căpătat mişcare A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui Spre a înţelege noua-ntruchipare. În această zi ai împărţit bucăţi din tine, Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire, Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine, A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire. O mie de ani într-o singură zi Proclamă un ceas fără eroare, În duminica de suflet te-aştept să vii Poemul să-l citeşti întruchipat din mare. Prilej universal de a ne cunoaşte, De a întoarce cuvântul înapoi, În mielul din Dumbrăvița ce tăcerea o paşte, Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.
Când Domnu-n cer un înger cere, Să strălucească-n chip de stea, Nimănui, nu-i este-n putere, Să treacă peste voia Sa. Pe tine înger te-a cerut să-i fii, În veșnicia-împărăției sale, Tribut prin slova sfintei poezii, Altar înălțător spre închinare. Azi ne lipsești atât de mult, Dar te simțim alăturea prin poezia, Ce ți-a rămas frumoasă urmă pe pământ, Spre a ne alina tristețea, nostalgia. Ni-i dor de tine, dor nemărginit, Dac-am putea un an îndărăt înturna, Dar cum să poți aduce un înger pe pământ, Când Domnul l-a dorit să-l aibă-n preajma sa ? Veghează pentru noi zile și nopți la rând, Luminându-ne viața cu multă-nțelepciune, Atât cât ne-o lăsa Domnul pe-acest pământ, Pașii să ni-i purtăm lăsând frumoase urme !
Veșnică odihnă în raiul sfânt celei care a fost îngerul poeziei, directoarea revistei „LOGOS ȘI AGAPE”! Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace ! Nu te vom uita niciodată !
Melbourne, AUSTRALIA În amintirea îngerului slovei, MARIANA GURZA Sunt cu adevărat onorat că am fost invitat de Redacția revistei „LOGOS și AGAPE” să colaborez la elaborarea unui volum comemorativ, cu ocazia împlinirii unui an de la plecarea poetei Mariana Gurza în lumea îngerilor, bucovineanca născută în Banat. Ce moment mai bun decât acesta să ne gândim împreună la importanța poeților noștri în literatura română, în acest moment în care o epocă pe care credem că o înțelegem – cel puțin vag, dacă nu bine – pare că se prăbușește sau se apropie de sfârșit. Pe măsură ce calotele de gheață se topesc, pe măsură ce oceanele se încălzesc și pânzele freatice se cufundă, în timp ce rupem țesătura delicată de interdependență care susține viața pe pământ, să dăm glas iubirii, stimei și aprecierii noastre pentru un suflet bun și cald, ca al Mariei (când am numit-o astfel s-a simțit transportată în timp, la părinții ei care îi spuneau Maria). Acesta a fost un moment măreț pentru mine, dar și pentru ea, călătorind gând la gând, ani la rând pe ogorul rodnic al scriiturii. Treptat, legătura noastră formidabilă ne-a condus și ne-a ajutat să depășim granițele dintre oameni și distanțe și chiar mai mult – dintre culturi. Orgoliul formidabil al celor care controlează și conduc azi lumea ne subminează capacitatea de a ne conecta cu supraviețuirea planetei ca specie, deoarece înlocuim arta cu algoritmi și privim un viitor în care majoritatea ființelor umane ar putea să nu fie necesare. Mariana a simțit acest lucru și l-a exprimat cu atenție și aplomb în poeziile sale complexe, scrise mereu în dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru, așa cum menționa ilustrul George Anca.
În eseurile sale își exprima îngrijorarea față de tot ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Considera că înlocuirea omului cu roboți pentru profituri economice au adus masele pe străzi pentru a se opune noilor imperialişti, neonazişti care se înmulţesc din nou pe străzile Europei, naţionaliştii UE în România şi o mulţime de prinţi mai mari şi mai mici, dictatori din alte țări pentru a ne călăuzi în Necunoscut. Cu deosebită
finețe, Mariana Gurza ne spune cum reacționează biblic poetul nostru român, Nicolae Bălțescu, un căutător de sclipiri de smerenie, naturalețe, simplitate și modestie. Deși totul este iluzoriu, poetul visează la o lume neîntinată. Călătorește în timp, dezamăgit de aroganță, ură, invidie. Am putea să-l definim ca un neînțeles? Da, într-o lume în care valorile sunt răsturnate și firescul nu mai este firesc, poate să fie considerat un însingurat, un poet atipic. Sufletul poetului tânjește după schimbare, simțindu-se însingurat doar în verdele viu, dar mai fericit… Și Maria mărturisea: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în disperare/ am să-ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/ rătăcit de mine,/ căutându-mă/ în gestul meu/ de umilinţă.” (Cerul plânge în inima mea) În timp ce mulți dintre noi au visat ca și ea în „Gânduri nocturne” (1999) că „O altă lume este posibil”, poeta creștină scria, rugându-se: „Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/ Liberi în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi fără lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea viaţă.// Lăsaţi florile să crească unde e verde/ Şi mugurii păstraţi înrouraţi de zori,/ Să nască în soarele viselor crude,/ În viaţa aceasta plină de erori.// Lăsaţi-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsaţi-mi sufletul curat/ Şi visele plăpânde…” (Manifest pentru viaţă)
Războaiele gratuite ale capitalismului, nevoia de a sfida tăcerea de la războiul din Iugoslavia și până azi și lăcomia sancționată au pus în pericol planeta și au umplut-o cu refugiați. O mare parte din vină pentru acest lucru revine direct pe umerii noștri. În nevoia de a sfida tăcerea, Mariana a prezis corect, lucid, rațional că „războiul împotriva terorismului comunist și antidemocratic” va duce la persecutarea unor comunități, la reguli mai stricte și la limitarea libertăților personale. Ca orice suflet de poet, avea o fire sensibilă şi puternică în acelaşi timp. Cu iubire și dor de Bucovina, iată ce scria: ,,Frumoasă,/ Ai pătruns în sufletul meu,/ Că o pasăre măiastră,/ Bucovină,/ Plai de doină,/ Plai de dor…/ Sfânt şi binecuvântat/ Îţi este neamul,/ Neam nemuritor…” (Plai de dor) Și în condițiile cele mai vitrege ale neamului, poetului îi rămâne rolul de a vedea, atenționa și a da viață nădejdii: ,,m-aş prinde printre stele/ Cu mâinile de flori, Şi-aş îngenunchea o lume, O lume plină de erori.” (Speranţă) Tristețea și amărăciunea pe care le simțea o determină să scrie: „Aproape în fiecare eseu sau poezie am pus destule necazuri încât să
mă facă să-mi promit că nu voi scrie altele. Dar, inevitabil, au apărut situații în care efortul de a tace mi-a creat un asemenea zgomot în cap, o astfel de durere în sânge, încât am cedat, și am scris. Singura modalitate de a supravietui, de a ști ar fi să treci prin ea, să te pierzi și să înveți să trăiești în ea. Învață să cunoști oameni, mici și mari. Învață să iubești mulțimea. Ar fi un roman care ar spune ceea ce nu se poate spune altfel. În special despre Basarabia, unde numai ficțiunea poate fi adevărată, deoarece adevărul nu poate fi spus. În România, nu este posibil să vorbim despre unirea cu Moldova cu vreun grad de onestitate fără a risca vătămare corporală. Dar începutul e familia ta, române…” Pe Mariana Gurza am cunoscut-o dintr-o poezie solitară cu vecinii noștrii sârbi bombardați pe nedrept de americani și nimeni din Europa nu a ridicat un deget ca să-i apere. Ea lucra ca editor-delegat INTERMUNDUS MEDIA, unde Artur Silvestri îmi propusese să-mi publice o carte, adunând materialele publicate în arsenalul Patrimoniului Național Român. Era prima mea carte intitulată „Între două lumi”, pentru că, într-adevăr chiar așa mă simțeam. În acel moment, A. Silvestri pleacă dintre noi, într-un spital din Viena, răpus de o boală necunoscută. În acest moment, totul a încetat. Eu am rămas cu suspiciuni și fără carte, așa credeam! În acel moment, apare Mariana Gurza care lucrase cu Silvestri la carte, dornică să continue demersul mentorului, îmi propune să mă ajute, publicându-mi în anul 2009 prima mea carte la Editura ATTICEA din Timișoara și, din acel moment, sub aura ei, următoarele volume. „Oameni străini și-au făcut loc pe paginile mele”, mărturisește Mariana și din considerente doar de ea știute se decide să mă promoveze ca scriitor. Aici nu poate fi exclusă contribuția alături de Mariana Gurza, a soțului, copiilor, soției mele și a copiilor mei la promovarea cărții, a scriitorilor George Anca, Veronica Balaj, Vasilica Grigoraș, Cornelia Chifu și Dumitru Mnerie.
Scrisul Marianei a fost și a rămas adevărata ei chemare. În primii ei ani ca scriitoare, a publicat prima carte intitulată: „Paradox sentimental” (1998) și de aici nu a mai oprit-o nimeni din căutarea propriului eu liric: „Am crezut că ştii/ cine sunt./ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.” (Spune-mi cine sunt)
Despre poeta, Marian Gurza, cărturarul Artur Silvestri, prietenul şi colaboratorul cel mai preţios al poetei nota: „Poetă și eseistă, conferă expresie disponibilității umane, sensibilității și receptivității față de frumos, fiind capabilă de a plăsmui valori și de a vibra odată cu ele. Un om care a înțeles să pătrundă miezul adevărului, realitatea și să dăruiască, prin curățenia morală ce o caracterizează, sensibilitate și iubire, tuturor celor din jurul său. Mariana Gurza scrie versuri ce combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în cărţi reprezentative de poezie”.
Cu această însumare a calităților sale creative, nu îmi rămâne decât să mărturisesc că: Mariana Gurza a intrat într-o altă dimensiune, o treaptă supremă a poeziei de dragoste care vindecă și înobilează IUBIREA. O ultimă spovedanie lângă Duhovnicul Neamului Românesc, Părintele Justin Pârvu. Lumânarea adusă de la Mănăstirea Rarău, ardea lin în palmele mele tremurânde: „Doamne, rămas bun Părinte/ În viață mult ai pătimit!/ Mereu te-au răstignit/ Aici, în temnițele comuniste…/ Acum veghezi printre sfinți/ La Neamul Românesc/ Azi mulți ne osândesc/ Dar, sfinții ne ocrotesc./ ,,Nu vă fie frică”/ Aşa ne spuneai odată”. (Apropieri) Să ne amintim de Mariana Gurza în pelerinaj prin idee, gând şi suflet: „Credința este una/ / Salvarea noastră dată./ ,Nu suntem singuri/ Cu noi este Dumnezeu!/ Sus inima români!/ Părinte al Neamului meu”. Farmecul și aroma versurilor sale au înmiresmat și au trezit împărăția temerarilor întru credință, nu doar din iubire de HRISTOS, pe urmele căruia a păşit și ea în Israel, dar și prin plânsul versurilor și suspinul cuvintelor. Maria a trăit ca să astâmpere setea îndrăgostiților de divin. În PELERINAJ PRIN IDEE, Mariana, în iubire de aproapele, i-a dăruit o îmbrăţişare caldă MUCENIȚEI, îmbrăcând-o în vers, „aşa cum mi-a fost dat…/ Un gest de iubire, de preţuire, de respect…/ O lacrimă de dor, rostogolită din Ţara fagilor…/ Vivat, crescat, floreat, muceniţa Neamului Românesc, Aspazia Oţel Petrescu!” Dintr-o iubire fără margini, scrie: „De-aş fi vântul cu miresme parfumate…,, / Ţi-aş săruta inima cuprinsă de dor/ Aş şterge urmele-ţi însângerate/ Lacrimile vărsate pentru popor./ M-aş cuibări că o copilă/ În poală ta sfântă mucenică/ Şi-am depăna filă cu filă/ Poveşti din dulcea Bucovina” (De unde vin acești îngeri?) De unde această aromă Dumnezeiască în versuri, muzică și imagini care-ți topește sufletul? Aliajul flăcărilor pătrunde. Toate vin înlănțuite
dintr-o experiență profundă. Zguduitoare iubire, plină de noblețe, suferință a vieții – ARTA POETEI. Am strâns aceste gânduri venite pe moment ca să construiesc imensitatea unui suflet în Duh din memoria-mi lăsată, a unei iubiri eroice de înalta finețe și talent literar, căldură părintească a unei existențe eterne în divin, a unui neam românesc, Mariana Gurza. Cu gândul trist la Mariana, întru pomenire veșnică!
Napier, NOUA ZEELANDĂ CĂLĂTORIA SPIRITUALĂ A MARIANEI GURZA ÎNTRU VEŞNICIE
Unele persoane sunt născute să răspândească lumină, să atingă cu aripile gândurilor lor pe cei întâlniți întâmplător sau pe cei care sunt atrași ca un magnet de lumina lor miraculoasă. O astfel de persoană a fost Mariana Gurza şi pentru mine nu a fost o întâmplare că am fost atrasă în mrejele luminii ei. Am cunoscut-o prin intermediul prietenei mele de-o viaţă, Vasilica Grigoraș, care devenise prietenă cu ea, atrasă, desigur, şi ea de lumina sufletului său armonios, generos, vindecător, de preocupările similare şi de mintea sa revărsându-şi ideile continuu ca un izvor de apă limpede. Asta se întâmpla la începutul anului 2012 când, între noi, a început să se înfiripe firul comunicării prin emailuri. Coincidenţele pe care le-am descoperit ne-au uimit şi ne-au apropiat şi mai mult. Mariana era născută în acelaşi an, lună şi zi ca şi soțul meu, Robert Anderson, şi glumeam că erau fraţi gemeni. Mariana avea doi copii, o fiică şi un fecior. Unul din numele de botez ale fetei ei este Valentina, ca şi numele meu. Unul din numele de botez ale băiatului Marianei este Vlad, ca şi al fratelui meu (Domnul să-l odihnească!). Mariana, poetă creştină, numită şi „poeta cu suflet de înger” a vegheat creaţiile altora, printre care şi pe ale mele şi le-a publicat cu generozitate în revistele on-line, unde era parte din colectivul de redacţie şi, în special, în revista ei Logos si Agape.
Îi citeam poeziile, cronicile de carte şi eseurile pe care le publica și- mi îmbogățeam mintea şi sufletul cu descrierea locurilor pe care le
vizitase, cu prezentarea oamenilor de spirit şi de cultură pe care îi întâlnise, cu introspecţia adâncă a cărţilor analizate, cu abilitatea de a împleti cultura ei generală cu reflecţia întru crearea unor eseuri de autentică valoare. Dorul ei de străbuni, de bunici, de tatăl ei, ca o tânguire, avea dimensiuni cosmice, ca şi dragostea dintre ea şi mama ei. M-am gândit uneori că măicuţa Marianei, un alt înger care a plecat la ceruri cu un an
înaintea ei, a ştiut că a fost mai bine să-şi cheme fiica lângă ea, să-i ţină divină companie, decât să o lase să trăiască printre muritori cu sechelele lăsate de virusul care i-a devastat trupul. În 2015 am invitat-o pe Mariana să colaboreze la primul volum al antologiei bilingve Poetical Bridges – Poduri lirice şi „poeta cu suflet de înger” a răspuns cu bucurie şi mi-a trimis poezii excepţional de profunde şi de frumoase. La una din lansările antologiei, care a avut loc la Biblioteca din Napier, Noua Zeelandă, pe 17 martie 2017, Mariana a fost prezentă, indirect, şi prin intermediul uneia dintre poeziie ei, a oferit o pagină de cultură românească celor prezenţi la lansare. Poezia „Ctitorie” creată de Mariana Gurza a fost citită de poeta Mandy Pentecost, care s-a documentat temeinic despre legenda Meşterului Manole, pe care a povestit-o audienței corect şi nuanțat. A fost un moment magic.
Sufletul mi s-a umplut de bucurie şi am fost extrem de recunoscătoare Marianei că a scris o poezie ce a provocat interesul celor de aici. M-a impresionat şi faptul că lecţia legendei româneşti despre sacrificiul creaţiei, legendă atât de dragă neamului nostru, a fost prezentată de o poetă kiwi. Cu toate că nu am reuşit să ne întâlnim „în carne şi oase”, ne-am întâlnit adesea la modul spiritual prin colaborări, schimburile de idei din mesaje, dar mai ales prin poeziile pe care ni le-am dăruit reciproc cu ocazia zilelor noastre de naştere. În 2012, cu ocazia zilei ei de naştere, i-am dedicat Marianei poezia Pygmalion, care ştiu că i-a făcut sufletul să vibreze, fiindcă mi-a spus asta într-un mesaj de mulţumire şi pentru că a publicat poezia în revista Melidonium, chiar de ziua ei. Un an mai târziu, am inclus această poezie, cu dedicaţia de rigoare în cartea mea, De la imposibil la posibil – From Imposibil to Possible. Citez poezia „Pygmalion” în ambele versiuni, română şi engleză :
Pygmalion
Poetei Mariana Gurza Ca Pygmalion, am sculptat Sensul vieţii mele în azurul credinţei. Cu dalta albastră, de vioară, Am ajustat sentimentele Până au devenit tril în flautul lunii.
Cu dalta albă, de aripă, Am sculptat crucea neagră A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat, Încât trandafirii s-au stins împăcaţi. Cu dalta cenuşie, de clepsidră, Am cioplit speranţele Până au doinit verde, în cuibul luminii Şi-au umplut câmpia de poeme. Cu dalta neagră, de granit, Am sculptat ziua de ieri Când apusul o lua-naintea răsăritului Şi noaptea domnea ca o regină. Cu dalta roşie, de flacără Am sculptat ziua de mâine În care Galateea prinde viaţă Şi viaţa-n mine arde torţă Luminând calea miilor de poeme Simţite şi nerostite.
Pygmalion
To the poet Mariana Gurza Like Pygmalion, I carved The meaning of my life In the azure of faith. I adjusted my feelings With the violin blue chisel Until they became trill In the moon’s flute. With the white wing chisel I carved the black cross Of everything I believed was given to me So, the roses faded peacefully. With the grey chisel of an hourglass I carved hopes Until they sang green songs
In the light’s nest And poems blossomed on the field. With the granite black chisel I carved the day from the past When the sunset ran before the sunrise And night reigned like a queen. With the fire red chisel I carved the day in the future When Galatea was born And my life is a burning torch Igniting the path of thousands of poems Felt and unexpressed. În 2017, am dedicat Marianei, tot de ziua ei, poezia „Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor”:
Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor
Uneori, pe Mariana Gurza aripile o dor de-atâtea Gânduri nocturne care lasă urme de zbor, albastru Paradox sentimental pe marea trecere. Nevoia de a sfida tăcerea Dansează Lumini şi umbre orbitoare şi sumbre. Din care colţ al Universului se-aude corul îngerilor ca un răspuns? Tăcerea devine biblie, rugăciune fără de apus. Şoapte gândite, Ultimul strigăt venite hăt din Univers, deschid căile credinţei cu umilinţă de vers. Gânduri nocturne celest luminate, Dumnezeu şi umbră.
Eu încă mai sper să am o plecare provizorie, să mă pot întoarce, şi să fiu tânăra femeie din vis. Să-ţi spun: Vezi, n-am murit, n-am vrut să te las singur cu umbra mea! Cu toate că moartea e doar un drum… De-aceea, eu n-am să mor niciodată cu adevărat. Totul e un simulacru de moarte. E doar şaradă.
Mariana Gurza a ştiut că „moartea e doar un drum”, o călătorie a spiritului și că ea va continua să fie briza existenţei, alinând tot ce-a iubit
şi-a suferit. Şi a avut dreptate, pentru că amprentele de lumină pe care le- au lăsat aripile ei pe sufletele celor care au cunoscut-o, iubit-o, apreciat- o, admirat-o… sunt VEŞNICE.
Uneori, când aripile poetei cu „suflet de înger” mă ating, nu le simt nici durerea, nici tristeţea ci imensa împăcare şi linişte de pe potecile Raiului.
Mariana Gurza, „Icoană Vie”, ecoul „Ultimul(ui) strigăt” reverberează în dăngănit
de clopot stelar
bisturiul criogenat incizează efemerul vivifiant al suspinului terian înfrigurează șira nervurilor chircite în funii de nea care înnoadă o serie de abaculi în glaciațiune soarele sub lințoliu adoarme în echinocțiul anotimpului mut ce doare-n cuvinte de dor într-un vârtej haotic de crâmpeie de viață ce nu știu a se orândui în înțelesuri pentru alții șoapte gândite care sfidează tăcerea într-un strigăt pentru lăstarii AENIMA căință… nu pot pătrunde taina șoaptei din vis de sub sudoarea coșmarului șopotul din roiul de stele susurul astrului rece nevolnic de lumi pământene freamătul palid al aripii de înger
reverberează amintiri din fuior de iubire și prețuire în căușul inimii mulțumescu-ți prin lacrimă de candelă LUMINĂ călăuzitoare cu dor de amintirea șoaptei ce-ar fi avut putința… să fie mâine onorare celestă întru veșnicie.
