La cenaclul “Artur Silvestri “al Ligii Scriitorilor. Medalionul literar ”Primăvara pleacă din oraș pe aripile Poeziei“

Ședința  a fost deschisă de președinta cenaclului literar, prof.Voichița Pălăcean Vereș, care a făcut o scurtă analiză a activității de până în prezent, în fața membrilor organizației profesionale, veniți din Baia Mare, Gherla, Turda, Cluj, Gilău, Florești etc. Subliniind că trebuie încurajați tinerii scriitori să participe la activitățile Ligii și să fie primiți în rândurile acestei organizații profesionale. După care a dat cuvântul scriitorului Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor Români, care a sugerat titlul medalionului literar.

            Așa cum a intrat în tradiția cenaclului, Al.Florin Țene a prezentat și analizat cărțile scriitorilor, sosite din țară: “Orizontul din deal “ de Dumitru K. Negoiță, “Moara lui Gelu “ de Gelu Dragoș,  “Composesoratul obștea Jiana-Petrila “ de Dumitru Gălățan Jieț, “Istorii, comentarii, miscelenea-vol.51 și 52 “ de Ion N.Oprea, “Trecând prin timp “de Lucia Elena Locusteanu, “În pragul primăverii “ de Dan Teodorescu “, “Epilepsia-între mit și adevăr “de dr.Iustinian Gr.Zegreanu și “Drum fără întoarcere “ de Liubomera Marusciac.

            În continuare a luat cuvântul Iulian Patca, președintele filialei Cluj a Ligii Scriitorilor, care a prezentat și comentat cărțile profesorului Puiu Sfârlea, intitulate “Candela Unirii- La Gherla “,“ Imnele voievodului Gelu“, “Pescarul din Sinapse”, și “ Eșarfa de doliu“ de V. Umbreanu.

            Dr. Mihai Ganea a vorbit despre activitatea dânsului și a Virginiei Paraschiv, despre promovarea culturii române în SUA și la cenaclul “Destine literare” din Canada, după care a citit poemul “Dacă masca”, fiind aplaudat de asistență.

            Scriitorul Gavril Moisa a analizat activitatea filialei Cluj a Ligii Scriitorilor, venind cu propuneri deosebite pentru desfășurarea, în bune condiții, a ședințelor cenaclului “Artur Silvestri.“. Bine primită a fost “Balada pionului “ de V. Umbreanu care a fost citită cu mult talent de autor, iar Ioan Leuca a citit două fragmente din cartea sa “Părintele și revoluția. “, iar Al.Florin Țene a citit poemul “Poezia trece “, din volumul “Întoarcerea statuilor. “

            Au urmat vii discuții pe marginea celor citite și despre starea literaturii române contemporane, evidențiindu-se ideile susținute de dr.Mihai Ganea, Gavril Moisa, Iulian Patca, Voichița Pălăcean Vereș și Al.Florin Țene.

            Cenaclul a intrat în vacanță. Viitoarea ședință este programată joi, 29 septembrie a.c. orele 17 la Cercul Militar Cluj-Napoca.

                                                                                    Titina Nica Țene

Carmen GIGÂRTU: CĂLĂTORIA SUFLETULUI (III)

Soarele își trimitea primele raze când ne îndreptam spre orășelul Nea Makri, situat în partea nord-estică a peninsulei, la o distanță de 30 de kilometri de Atena. Mânăstirea Sfântului Efrem cel Nou este una dintre cele mai vechi mânăstiri din Atica și cea mai mare de pe Muntele Amomon. Sfântul Efrem cel Nou, s-a născut pe 14 septembrie 1384, în orasul Trikala, din Grecia. La 14 ani a intrat ca monah în Mânăstirea Buna Vestire, zidită pe locul numit „Colina Neprihăniților”. După mulți ani, în mânăstirea de pe Muntele Amoman, lângă Nea Makri, sfântul este hirotonit preot. În anul 1424, turcii au atacat mânăstirea și decapitat pe toți călugării, în afară de Sfânt, care era într-o peșteră de lângă mânăstire. Peste un an turcii au atacat iar mânăstirea, l-au arestat și tortuat luni de zile. A fost spânzurat cu capul în jos de un dud, l-au străpuns cu mulțime de cuie, iar în pantece i s-a înfipt un lemn aprins. Sfântul a fost descoperit în 3 ianuarie 1950 de călugărița Macaria, în urma unui vis.

După ce ne-am încărcat cu energie de la Sfântul Efrem cel Nou am plecat spre Insula Evia, traversând podul de la Chalkida. Insula Evia este a doua mare insulă a Greciei, după Creta. Are o lungime de 175 km, fiind paralelă cu coasta de est a Greciei continentale. Un lanț muntos traversează Evia, dar în centrul insulei sunt și câteva câmpii mănoase. Până la Biserica Ioan Rusul, situată în localitatea Prokopi, în partea de nord a insulei, am admirat pădurile imense, muntele și marea, care păreau virgine. Oricât ar încerca omul, niciodată nu va egala natura, creația lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Rusul s-a născut în Rusia, în anul1690. A fost în armata țarului Petru I și într-o luptă împotriva turcilor, tânărul Ioan a fost capturat și vândut ca sclav la un turc din Anatolia. Sfântul Ioan i-a spus stăpânului său: „Cine poate să mă despartă de dragostea Hristosului meu? Tristețea sau strâmtoarea, prigoana, goliciunea sau robia? Am convingere, credința și dragoste către Domnul meu Iisus Hristos, unul născut Fiu al lui Dumnezeu și nimic nu mă va despărți de dragostea Lui. Ca rob ascult poruncile Tale, în treburile slugărniciei, însă în credința mea în Mântuitorul Hristos, nu-mi ești stăpân.” Se spune că turcul l-a îndrăgit pe Ioan, nu i-a impus să-și lepede credința și i-a spus să nu mai locuiască în grajd cu animalele, dar el nu a vrut. În anul 1730, știind că este chemat la Domnul a chemat preotul să-l împărtășească. Acesta i-a adus Sfintele Taine într-un măr scobit. După trei ani preotul satului are un vis în care i se descoperă Sfântul. Osman Paşa în anul 1832 a aruncat moaștele în foc, dar când a văzut că acestea se mişcă prin foc ca un om viu s-a îngrozit și a fugit. Sfintele moaşte nu au ars, dar au rămas negre. Moaştele Sfântului Ioan Rusul au fost aduse în Grecia în jurul anului 1924, când grecii au plecat din localitatea Procopie din Turcia, în urma schimbului de populaţii între Grecia şi Turcia. Au pus acelaș nume(Procopi) și localității pe care au întemeiat-o în insula Evia.

Am părăsit insula paradisiacă cu ferry-boatul și ne-am îndreptat spre Mânăstirea Kato Xenia din Sourpi.

Mânăstirea Kato Xenia a fost întemeiată în timpul împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleologul. Numele Mânăstirii Kato Xenia, însemnând „Străina de Jos”, provine de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ajunsă aici, în mod miraculos. Icoana Maicii Domnului a fost numită „Xenia” – adică Străina – deoarece venea dintr-un loc străin.

Într-o raclă micuță sunt moaște ale Sfântului Stelian, ocrotitorul copiilor. Sfântul Stelian s-a născut în secolul al VI-lea la Adrianopolis, în provincia Paflagonia din Asia Mica ( Turcia), într-o familie foarte bogată. A împărțit săracilor toate bunurile și s-a făcut monah, ducându-se în pustiu, locuind într-o peșteră. Se spune că era hrănit de un înger. Datorită credinței sale a primit harul tămăduirii. Părăsea peștera și umbla prin sate punând mâna pe creștetul copiilor bolnavi, care se vindecau imediat ce erau atinși de Sfânt. Oamenii îl căutau și îi cereau ajutorul. Multe familii îi încredințau Sfântului Stelian educația copiilor lor. Sfântul Stelian este ocrotitorul copiilor și al familiei.

Mânăstirea Kato Xenia este căutată de pelerini din toată lumea, datorită faptului că adăpostește Brâul Maicii Domnului, de o valoare inestimabilă.

Se știe că Apostolul Toma, nefiind prezent la înmormântarea Maicii Domnului, a primit Sfântul Brâu ca dovadă a învierii și înălțării Fecioarei cu trupul la cer. Acesta a fost țesut de însăși Maica Domnului din păr de cămilă. Din Capadocia, Sfântul Brâu a fost adus în Ierusalim, de către împăratul Teodosie, iar în anul 395, Arcadie, fiul împăratului îl duce la Constantinopol.
Împărăteasa Zoe, în secolul X, soția lui Leon cel Înțelept, în urma vindecării sale miraculoase, a brodat Brâul cu fir de aur, formă în care se păstrează și astăzi. Brâul a fost dăruit mânăstirii Vatoped de pe Muntele Athos de către împăratul bizantin Ioan Cantacuzino (1347-1355), care mai târziu va intra în obștea monahală de aici. Între anii 1512 și 1520, Neagoe Basarab, domnitorul Țării Românești, a înnoit incinta Mânăstirii Vatoped și a construit un paraclis cu hramul „Brâul Maicii Domnului”. Paraclisul a fost reparat în anul 1794, tot cu ajutoare românești, iar în secolul al XIX-lea România a dăruit Paraclisului Maicii Domnului o nou catapeteasmă.

Racla de argint în care se păstrează Brâul la Mânăstirea Vatoped a fost confecționată în secolul al XVIII-lea tot în Țara Românească. În această raclă se păstrează numai o parte din Brâu, pentru că alte două părți ale acestuia au fost dăruite.

În anul 1522, în timpul unei epidemii de ciumă, o parte din Brâu a fost dăruită Mânăstirii de maici Kato Xenia. Se spune că imediat dupa aducerea sa oamenii s-au însănătoșit. Maica Domnului a făcut multe minuni cu Brâul său. A vindecat nenumărați bolnavi. Brâul a făcut să înceteze diferite epidemii: în anul 1813, Brâul Maicii Domnului de la Vatoped a fost adus în Țara Românească pentru îndepărtarea ciumei; în anul 1871, sultanul turc a dus Brâul în țara sa pentru îndepărtarea holerei; în anul 1894 Brâul a fost dus la Kios, pentru a înlătura epidemia care lovise plantațiile de lămâi și portocali. Brâul este unic, extrem de prețios, valoarea lui este incalculabilă, deoarece este direct legat de Maica Domnului. Ceea ce pot spune este că nu aș mai fi plecat din acel loc.

Pe 27aprilie 2017 am părăsit Paralia Katerini, o frumoasă stațiune de la poalele Muntelui Olimp și ne-am îndreptat spre Ouranoupolis, din peninsula Halkidiki. Ouranoupolis sau „Poarta Cerului” este ultimul oraș-port în care femeile pot păși pe brațul Athos. În micul oraș am fost întâmpinați de Turnul Bizantin care se află lângă port și datează din secolul al XII lea. Croaziera în jurul Athosului a durat câteva ore, timp în care am admirat albastrul și turcoazul mării, pescărușii care ne-au însoțit mai tot timpul, delfinii care se zbenguiau în apele limpezi și maiestuosul munte cu vârful Athon-2033 m . Trecutul Athosului a fost zbuciumat, dar în ciuda furtunilor istoriei a rezistat ca un bastion al ortodoxiei mondiale.
Muntele Athos a fost și este refugiul spiritual al celor îndrăgostiți de lumină, al celor chemați de Dumnezeu. Athosul este centrul ortodoxiei monahale. De-a lungul timpului a fost sub dominația mai multor puteri, cărora le-au plătit taxe, tributuri împovărătoare, pentru a fi lăsați liberi. Sub dominație otomană au stat aproape 500 de ani. Astăzi este singura republica monahală ortodoxă din lume, independentă de Grecia, fiind administrată de reprezentanți ai mânăstirilor. Are peste1500 de călugări în 20 de mânăstiri și 12 schituri, cu o suprafață muntoasă de 385 km, o lungime de 60 km și o lățime de 8-12 km.

Homer pomeneşte Athosul în celebra Iliada, iar anticul poet tragic Eschil localizează peninsula ca loc al naufragiului flotei persane plecată să cucerească Ellada. Grecii antici aveau cetăţi în Athos şi se închinau zeului Apollo, care avea o gigantică statuie pe muntele Athonului. Se povestește că statuia s-a sfărâmat când Maica Domnului a pășit pe această peninsulă.

Primii monahi ar fi venit din timpul Apostolui Ioan care au însoțit pe Fecioara Maria în călătoria spre Athos. În timpul împăratului Teodosie(395) erau câteva mânăstiri pe muntele Athos. La sfârșitul secolului al VIII-lea, Petru Athonitul din Roma a avut un vis în care i s-a arătat Fecioara Maria, spunându-i să se ducă la Muntele Athos. În anul 867 Vasile Macedon, împăratul bizanțului dăruiește muntele Athos pustnicului Ioan Colibașul, vestit prin sfințenia sa. În anul 963 monahul Atanasie din Trapezunda întemeiază prima mânăstire, Marea Lavra. Denumirea de ,,Sfântul Munte” apare în anul 1048, într-un hrisov adresat basileului Konstantin Monomachos, ca un tărâm rezervat exclusiv monahilor şi eremiţilor. Avatonul – interdicţia privind accesul femeilor în Sfântul Munte s-a instituit oficial în anul 1050.

Faima despre sfințenia de pe munte s-a dus în toată lumea. De-a lungul timpului Athosul a fost ajutat de domnitorii moldoveni şi valahi prin numeroase danii. Neagoe Basarab, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Viteazu şi mulţi alţii, au finanţat şi reconstruit multe mânăstiri şi schituri athonite. Porfirie Uspenski spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii”.

Grigorie Palamas (1296-1359) a fost monah la Mânăstirea Vatoped din Muntele Athos și unul dintre cei mai mari teologi ai ortodoxiei. El a pus bazele doctrinei isihaste, contribuind la o retrezire a spiritualităţii ortodoxe. Învăţătura sa despre „energiile necreate” ale lui Dumnezeu au devenit dogmă oficială a Bisericii Ortodoxe . „Dumnezeu este numit lumină nu după esenţa Sa, ci după energia Sa”, spune Sfântul Grigorie Palama . „Ce este Dumnezeu, după natura şi fiinţa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om, şi, desigur, nu este cu putinţă să descopere”. Dumnezeu rămâne necunoscut în fiinţa Sa, El se face cunoscut prin energiile Sale. Dumnezeu rămâne nevăzut, inaccesibil, dar comunică prin energiile sale necreate.

În Athos există 2 schituri românești: Prodromu – care a luat ființă prin Hrisovul domnitorului Moldovei, Grigorie Alexandru Ghica, emis în anul 1753 și aparține de Marea Lavra și Lacu care aparține de Mânăstirea Sfântul Pavel. În Athos există numeroase chilii, dintre care foarte multe sunt românești: Colciu și Sfântul Ipatie – care aparțin de Mânăstirea Vatopedu, Provata – aparținând de Marea Lavră, Chilia Adormirea Maicii Domnului la Mânăstirea Xiropotamu și multe altele. După călugării greci, cei mai numeroși în Athos sunt românii.

Sfântul Munte Athos a fost și rămâne centrul monahismului ortodox.

Autor: Carmen GIGÂRTU

Ionuț ȚENE: Republica Moldova merita să câștige Eurovision 2022, și juriul României să voteze cântecul unionist ”Trenulețul”!

Așa cum se aștepta toată lumea și conform pronosticurilor caselor de pariuri, Ucraina a câștigat Eurovision. Nu a fost nicio surpriză pentru că, în general, concursurile internaționale de muzică s-au transformat într-o interfață politică, propagandistă și ideologică. Ediţia Eurovision Song Contest 2022 de la Torino a fost câştigată de Ucraina, reprezentată de Kalush Orchestra cu melodia „Stefania”, care a primit din partea publicului 439 de puncte, un total de 631 de puncte, iar Republica Moldova, cu cea mai bună melodie din concurs a primit doar 253 de puncte, și a încheiat concursul pe locul 7. Melodia moldovenilor, adevărați români, Zdob și Zdub & Frații Advahov – ”Trenulețul” a fost cea mai bună de la Eurovision. Merita să câștige concursul. Se știe deja că acest concurs Eurovision a devenit o competiție ideologică și politică care nu mai are aproape nicio legătură cu muzica de calitate, cu talentul, ierarhia și valoarea, ci cu propaganda politică la modă și cu interesele economice imediate de pe continentul european. Grav este că juriul din România în loc să voteze cu frații din Republica Moldova, care au prezentat cea mai frumoasă melodie, și cu un mesaj unionist, a votat cu reprezentanții altui stat, care s-a înfățișat la concurs cu un cântec destul de modest din punct de vedere al valorii muzicale. Pe bună dreptate, reprezentanții de seamă ai showbiz-ului sau societății civile românesc s-au revoltat pentru nedreptatea făcută Republicii Moldova și pentru faptul că TVR nu a susținut o melodie unionistă a fraților de peste Prut. În seara finalei Eurovision, Dan Negru a postat pe Facebook un nou mesaj de susținere pentru piesa „Trenulețul“ cântată de Zdob și Zdub & Frații Advahov: „Moldovenii au co*ie. S-au dus la Eurovision cu o melodie care are un mesaj puternic politic pro-unionist.Showbiz-ul românesc nu are curajul mesajelor politice. E ticsit de pițipoance și papițoi care trăiesc din banii televiziunilor și a primăriilor și de asta n-au curajul mesajelor politice. Dacă tot recunoașteți că Eurovision e un concurs cu miză geo-politică, atunci România putea să arate Europei, la oră de maximă audiență și pe toate televiziunile europene, că două țări sunt una! Moldovenii au avut curajul să spună Europei că București-Chișinău e totuna! România nu a avut curajul!” Ucraina nu a dat nciun punct României, dar noi le-am dat toate punctele și am primit umanitar, cum era firesc, circa un milion de refugiați.

Cântărețul Mihai Trăistariu a analizat finala concursului Eurovision, câștigată de Ucraina. El se arată șocat și revoltat de voturile între România și Moldova: ” Dacă scoatem din ecuație razboiul din Ucraina … MOLDOVA ar fi câștigat Eurovision-ul! Dar cel mai straniu tot asta mi se pare – Moldova a cântat despre legătura Chișinău – București. Deci, despre frăția dintre Moldova și România !!!Iar noi le-am dat zero. Iar ei ne-au dat … zero. N-am văzut în viața mea așa ceva! Practic, ne-am pișat unii pe alții!!! Of, Doamne ! Chiar incredibil!!! De asemenea, un reprezentant al societății civile s-a arătat de asemenea indignat pe bună dreptate. ”Nu înțeleg de ce tvr mai bagă bani publici în porcăria aia de “concurs”. E mai fals decât raportările de recoltă la ha și de capete de vite furajate ale lui Ceaușescu și decât statistica avioanelor de luptă doborâte cu borcanul de murături sau cu fantoma”, a spus avocatul Gheorghe Piperea, pe pagina sa de Facebook. Chiar și păpușarii din spatele acestui concurs ideologico-muzical și-au dat seama că voturile pe țări au fost măsluite? Uniunea Europeană de Radio şi Televiziune (EBU), organizatorul Eurovision, a transmis un comunicat de presă în care a explicat că în cea de-a doua semifinală juriile naţionale din şase ţări au fost eliminate din concurs. Acestea au fost apoi înlocuite cu un rezultat agregat bazat pe ţări cu tipare de vot similar atât în a doua semifinală, cât şi în marea finală, scrie News.ro. Nici acum nu este clar de ce România a votat în unanimitate cu Ucraina și dacă votul exprimat a fost corect sau măsluit. Cele şase jurii naţionale eliminate din Eurovision 2022 ar fi: Azerbaijan, Georgia, Muntenegru, Polonia, România, San Marino, scrie publicaţia escxtra.com. ”Podul de flori” nu a mai funcționat la ordinul mai marilor Europei?

Din păcate, din nou, reprezentanții României din TVR și tovarășii din instituțiile statului român au dovedit că sunt paraleli cu muzica, pe lângă valoarea muzicală, și votează politico-ideologic, conform intereselor unei mode trecătoare, de moment, melodii care nu se ridică la gradul de excelență pentru a câștiga un concurs de muzică internațional autentic. România trebuia să voteze Republica Moldova care s-a prezentat cu cea mai bună melodie la Eurovision, cu atât mai mult cu cât, prin mesajul unionist al melodiei ”Trenulețul”, românii aveau datoria morală de a vota cu frații lor de peste Prut. Moldova parcă a fost părăsită de frați, ca în 1940. Trist. Felicitări moldovenilor, adevărați români, Zdob și Zdub & Frații Advahov, care meritau să câștige ediția de anul acesta a Eurovision 2022. Frații noștri români de pe peste Prut au fost cei mai muzicali și cei mai buni. Dar se știe că concursurile nu reflectă întotdeauna valoare și talentul, ci interese ideologice și politice de moment. Clasamentul s-a aranjat, de pe ultimele locuri o melodie a câștigat pentru că trebuia să câștige ca înainte de 1989? În ce Europă democratică și liberală trăim? Din nefericire, Eurovision de vreo 10 ani nu mai este despre muzică. Se putea nominaliza înainte de concurs câștigătorul Eurovision pe care l-au dat învingător casele de pariuri și bursa zvonurilor? Nu se mai cheltuiau bani și energii pentru un final preconizat? Potrivit informaţiilor jurnaliștilor de la Paginademedia.ro, Televiziunea Română a fost anunţată în miez de noapte, la ora 1.10, că votul juriului din România a fost anulat.

Potrivit sursei citate, juriul din România acordase cele mai multe puncte – 12 adică, piesei Zdob şi Zdub, care a reprezentat Moldova. Conform aceloraşi surse, şi Moldova acordase tot 12 puncte piesei din România.  S-a câștigat concursul prin vot aranjat? Pentru mine ”Trenulețul” unionist a fost câștigătorul de anul acesta al concursului Eurovision, de altfel, ca și pentru toți românii.

Ionuț Țene

Dumitru MNERIE: O BALADĂ PENTRU RĂZEȘII DE AZI

În general rostul unui editor de carte, este de a se îngriji ca o anumită operă literară să intre sub tipar, ca mai apoi să ajungă la cititori. Ingratitudinea posturii de editor este dată uneori de aparența interesului material, prin faptul că publicația editată devine o marfă pe piață, în care editura se asociază la succesul produsului, pe bază de contract cu autorul, în vederea încheierii cu bine a unei afaceri. Politica practicată de Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara, încearcă să fie mereu o urmare firească a respectului cel păstrăm mentorului nostru spiritual, marele scriitor al literaturii române clasice, Ioan Slavici, consacrat spiritului generos și demn. Selecția scrierilor literare, cu angajament de editare, se bazează exclusiv pe subiectivismul echipei noastre editoriale. Condiția esențială rămâne plăcerea și bucuria noastră mai întâi, de a citi ceea ce mijlocim să apară pe piața cititorilor de literatură. Așa putem împărtăși împreună cu cititorii bucuria înnobilării sufletești prin parcurgerea pagină cu pagină a cărții.

În anul 2019, poetul Marin BEȘCUCĂ ne-a propus o colaborare, dorind să aducă un omagiu eroilor-martiri din Timișoara căzuți în zilele Revoluției române din 1889. Așa s-a născut, sub egida Editurii noastre, cartea TIMIȘOARA – Acolade peste timp. În urma evenimentului de lansare, realizat în colaborare cu „Liga scriitorilor”, Filiala Timișoara Banat, ecourile privind valoarea apariției editoriale au fost extrem de favorabile, semn că ceea ce ne-a plăcut nouă a plăcut și celorlalți.

            Oportunitatea colaborării din nou cu Marin BEȘCUCĂ pentru prezenta carte, ni s-a părut de la început salutară. Cuvintele cheie „han” și „răzeș” ne-au apropiat cu gândul atât de particularitățile operelor scriitorului nostru drag Ioan Slavici, cât și de preferințele Președintelui-fondator, profesorul Titus Slavici, care a dirijat importante investiții în Timișoara și Arad, (aflate în proprietatea Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI), acum atât de bine cunoscutele hoteluri pentru tineret, cu nume de „MARA” sau „MOARA CU NOROC”, care, în fapt sunt tot un fel de hanuri.

            Încă din citirea primelor poeme propuse pentru cartea < „Hanul Răzeșilor” : balada lui Asaftei>, am identificat nota caracteristică dată de poetul Marin Beșcucă în cărțile anterioare, mai ales în impresionanta apariția editorială de dată recentă, <„HANUL RĂZEȘILOR”-Letopisețiul lui Marin Beșcucă!” > Motivația alegerii titlului se găsește chiar din primul poem intitulat „ION ASAFTEI – Balada”. Astfel, Ion Asaftei nu este prezentat ca un erou de legendă, ci ca o persoană din zilele noastre, pe care poetul a întâlnit-o într-un moment ales parcă de Dumnezeu. Poetul a descoperit în profilul „Bădiei” Ion Asaftei pe adevăratul răzeș contemporan, bine înrădăcinat în vatra de veacuri a Moldovei și care a ctitorit „HANUL RĂZEȘILOR”, un loc plăcut de popas „nu departe de Războienii lui Ștefan cel Mare și de Schitul de la Țibucani”, așa cumdescria proprietatea însuși ctitorul  într-un interesant interviu. Poetul își manifestă satisfacția prin poem de a-l avea părtaș la un sfat prietenesc pe acest răzeș contemporan, pe tot parcursul cărții. Misiunea asumată de autor se înțelege bine și din versurile: … „nisip primenit în vânt, îmi primenea Balada ta, Bădie,/„HANUL RĂZEȘILOR”-Letopisețiul lui Marin Beșcucă!/iată piatra unghiului în ceea ce vom înridica de acum încolo,/întoarcem lumea cu fața către noi!”,/scoatem din istorii toate câte și ne aducem de istorie!” În același prim poem, se poate observa compatibilitatea sufletească simțită de autor față noul interlocutor, cu care se alătură cu gândul nobil de a mai da cititorilor încă o șansă de desfătare pe valurile date de multiplele figuri de stil puse cu recunoscuta-i dibăcie poetul: … „și lăutele se-ndrăceau, îndrăcindu-le Nea Mărin!/ce nume!, coincidență ori nu,/DUMNEZEU ne vroia!/speranță totul e Bădie Ioane,/Balada lui Asaftei da!, din „HANUL RĂZEȘILOR”/s-a pornit să se toarne turnându-te pe tine Bădie Asaftei/ca parte din sufletul meu ce se sfărâma aiurea, de parcă/timpul să-l ceară bucată cu bucată…” În continuare, se înlănțuie metaforele inspirate din actualitatea cotidiană, îmbogățită de bucuria re-construcției, nu departe de Ceahlău, a unui nou reper continuator de semeție pus la îndemâna trecătorilor: „călcam cu inima prin băltoacele din trotuar…/eram eu, Bădie Asaftei, care aduceam Letopisețiu”M/„HANUL RĂZEȘILOR” să ți-l așez subt picioare,/eh-da!/metafora albului mă îmbălsăma!/într-atât cât Ceahlăul să mă dăruiască înălțimilor, și-l/vedeam cum îmi glăsuie din emoție, emoție prăvălind:/își lasă cerul sufletul în vizită!” Poetul întrevede măreția posibilă a noii creații literare, chiar tinzând să fie „Sanctuarul Poeziei pentru Unirea Româniilor! Era pentru/prima dată Bădie când eu personal simțeam pe pielea mea/cum sinoptica visului doare…/dar Bădie, săreau Răzeșii!”, fiind atenționat cititorul de continuitatea scrierilor pe aceeași temă, dar cu diferențe de context, care dau poemului o gamă bogată de culori: < „HANUL RĂZEȘILOR”-Letopisețiul lui Marin Beșcucă/a adus „HANUL RĂZEȘILOR! – Balada lui Asaftei/și mai ales cum Bădia Ion Asaftei a copt ideea/„HANUL RĂZEȘILOR – Mlădița Hangiță…” > .

În discuțiile imaginare ale poetului ni se destăinuie asupra crezului personal față de iubire: „și… parol!…îți mai zic!/da, Bădie Asaftei, iubirea, fermentul fără de care/nimic nu crește, nimic nu înfloare, nimic roduie…/iubirea!/mareea care niciodată nu se termină,” („NU EU UCID”)

            În această perioadă a scrisului, când știrile din media dominau cu „starea sănătății nației”, cu evoluția cumplitei molime corona virus, frământările fiecăruia dintre noi sunt surprinse bine de poet:  

„un gând rătăcit…/dar eu nu puneam preț pe mișcările dinlăuntru,/eram obosit de suflet!/eram obosit de inimă!/eram obosit de viață!/eram obosit de ani!/eram obosit de oboseala care făcea maraton peste/încercările mele de a-mi redimensiona speranța…” („FANTOME DE ALB ÎMBRĂCATE ÎN NEGRU”)

            La dezbateri poetul alătură interlocutorului Ion și pe „copiii-cărți”, zămislite sub aceiași aură a zbuciumului trăirilor puse sub semnul resemnării: „și te uită Bădie Asaftei și tu, Letopisețiu M!/Balada lui Asaftei-„HANUL RĂZEȘILOR”! Mlădița Hangiță – „HANUL RĂZEȘILOR”!/Cei trei magi sunt de  bună credință și adaugă aci/„LA STEAUA POLARĂ”…” …„da, SUNT O SUMĂ DE GREȘELI ÎNTR-UN SUSPIN! și mi-am lăsat sughițul de prim solist pentru amurg…/un ordin de evacuare mă urmărește zalmoxian, dar nu mă mai tem de mitologii, am înfipt în coaste timpii cei târzii,/susur rugăciunea inimii și-n vecernii,/văd peste Dealul Mare bezelele iernii… dar stai!” (GÂNDESC RESEMNAT)

            Tema „nelumescului” începută mai demult de Marin Beșcucă revine și-n această creație, cu asumarea înfrângerilor, dar și protecția asigurată de palma blândă a Marelui nostru Creator: „sunt prea multe luptele pierdute, Doamne,/sunt prea multe abordările cu sens prea strâmt,/deși mă știu o deschidere…/mă știu că am dus tot ce se putea duce/și mai știu legea mea:/Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU!!”( „UN OARECE NELUMESC”). Ca un desăvârșit bun creștin, poetul cere în fel personal clemență lui Dumnezeu, smerindu-se: „hai, Doamne!/eu sunt, Marin, robul Tău cel mai păcătos” („SINOPTICA VISULUI DOARE”)

            Cititorul, purtat de versuri, poate chiar absorbit de dialogul poetului cu fratele-răzeș Ion Asaftei, poate înțelege și alege un rost al dragostei de țară, în Lumea de azi atât de grăbită și parcă prea superficială: „liniile noi put a vechi Frați Răzeși, hoții s-au sofisticat,/Hoți!/au întins sărăcia cât harta, dar țara s-a rămas aci,/mai suntem proști cu rădăcini!/și încă destui…/și ne vom întâlni cu Ștefan la Vaslui” (CU VITEZA LUMINII TRECUTUL ÎN VIITOR”)

            Așa cum locația „HANULUI RĂZEȘILOR”, nu este deloc un loc ascuns, deși se află în comuna Tupilați (județul Neamț), nici cartea nu se vrea pitulată în vreo magazie cu maculatură pregătită pentru reciclare. Este o carte vie, plină de viață, cu rol de regăsire pentru cititor, la fel ca orice muritor – un purtător de cruce a sorții.

În numele Editurii Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara, îmi exprim convingerea că mesajele transmise de poetul Marin Beșcucă prin această nouă apariție editorială va fi foarte bine asociat succesului antreprenorului cu chip de autentic răzeș de azi, Ion Asaftei. „Balada” este dedicată în fapt acelor oameni din preajma noastră care, prin înfăptuirile lor mai aduc bogăție vetrei noastre strămoșești.

Așa cum am putut descoperi în poem, despre „HANUL RĂZEȘILOR” vom mai auzi. Să ne vedem cu bine și alături de Mlădița Hangiță!

                        Așa să ne ajute DUMNEZEU!

Dumitru MNERIE – Director al Editurii

Fundației pentru cultură și Învățământ IOAN SLAVICI

din Timișoara

Al. Florin ȚENE: 9 de ani de la plecarea dintre noi a prietenului, poetul frumos ca Eminescu, ale cărui “râuri visau oceanul”

Pe Anghel Dumbrăveanu, născut la 21 noiembrie 1933, în comuna Dobroteasa din județul Olt, comună aflată nu departe de orașul meu natal Drăgășani, îl citeam prin anii 1960 în revista “Scrisul Bănățean”, unde era redactor. În acea perioadă i-am trimis poezii pe care le-a publicat pe parcursul anilor. Când am fost redactorul Stației de Radioficare din Drăgășani îi trasmiteam poezii la Emisiunea Locală. Făcea parte din familia Bacșiși din Dobroteasa.

            Însă, l-am cunoscut personal în luna mai din anul 1961 când, împreună cu poetul din Iași, Horia Zilieru, a lansat volumul de versuri “Fluviile visează oceanul “, apărut în colecția “Luceafărul”, care a fost lansat la Librăria “Mihai Eminescu” din București, după care am fost împreună la Casa Scriitorilor din Mogoșoaia.

            De câtre ori se ducea la Dobroteasa, venea cu trenul la Drăgășani și-l așteptam în gară, după care luat RATA spre comuna natală. Întâlnirea era o adevărată sărbătoare.

            Ne-am mai întâlnit, după mulți ani, la Serile de Poezie de la Brădiceni, organizate de scriitorul Ion Popescu Brădiceni. De câte ori ne întâlneam discutam despre poezie și, la Târgu Jiu, despre relația lui Brâncuși cu poezia populară.

Poetul de o mare sensibilitate, după absolvirea Școlii Pedagogice (1949–1953), a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din Timișoara  între anii 1962–1968. În perioada anilor 1953 și 1990 funcționează ca redactor, apoi ca secretar general de redacție și redactor-șef adjunct al revistei Scrisul bănățean, devenită Orizont. În ultimul timp a fost redactor-șef al revistei Rostirea românească. A fost căsătorit cu profesoara și poeta Alina Dumbrăveanu. Cei doi au împreună o fiică – profesoara, poeta și traducătoarea Violeta Dumbrăveanu.

            A scris și publicat peste 50 de volume de beletristică. Teritoriul poetic al lui Anghel Dumbrăveanu s-a conturat de-a lungul a patru decenii în volumele:

Fluviile visează oceanul (București, 1961),

Pământul și fructele (1964),

Iluminările mării (1967),

Oase de corăbii (1968),

Fața străină a nopții (1971),

Singurătatea amiezii (Timișoara, 1973),

Diligența de seară (1978),

Tematica umbrei (1982),

Curtea retorilor (București, 1989),

Predica focului (Cluj-Napoca, 1993),

Diamantul de întuneric (1997),

O ireală bucurie de-a aștepta (1999),

Begoniile de la mansardă (Timișoara, 2002).

Este prezent în: Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), – „Lumina piezișă”, antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3-9803871-1-9 Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”

            Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1973),

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1982),

Marele Premiu al Festivalului Internațional „Nichita Stănescu“ (1986),

Premiul Internațional de Poezie „Rozeta de la Bela Voda“ la Krușevăț-Iugoslavia (1998)[necesită citare]

Anghel Dumbrăveanu, Războiul estetic (cu o Postfață de Crișu Dascălu), București, Editura Eminescu (Poeți Români Contemporani), 1998 (vol. I), 2000 (vol. II).

Anghel Dumbrăveanu, Iarna imperială, București, Editura Minerva (colecția Biblioteca pentru Toți), 1986.

Violeta Dumbrăveanu, Tratat despre melancolie (antologie de 472 de pagini, cu esențialele cronici / studii literare despre „teritoriul poetic“ al lui Anghel Dumbrăveanu), Timișoara, Editura Eurostampa, 2001.

Mircea Tomuș, Carnet critic, București, Editura pentru Literatură, 1969.

Mircea Tomuș, Cincisprezece poeți, București, Editura pentru Literatură, 1968.

Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice, 1965 – 1970, Timișoara, Editura Aethicus, 2005, pp. 278 – 270; 388 – 402.

Ion Pachia Tatomirescu, Poemele lui Anghel Dumbrăveanu – «imateriale aripi ale materiei» – sau despre receptarea spectrală a lumii și paradoxismul existențial-cromatic, în Orient latin (Timișoara), anul VII, nr. 3 (septembrie) / 2000, p. 2.

Ion Pachia Tatomirescu, O ireală bucurie…, recenzie, în Caietele Dacoromâniei (Timișoara), anul V, nr. 17, 22 septembrie – 22 decembrie 2000, pp. 12 – 14.

Ion Pachia Tatomirescu, Receptarea spectrală a lumii, în Ramuri (Craiova), nr. 4 (250), 15 aprilie 1985, p. 4.

Ion Pachia Tatomirescu, Smirdarul din priveliștea Logosului (cronică la volumul de versuri, publicat în 1999, O ireală bucurie de-a aștepta de Anghel Dumbrăveanu), în Rostirea românească (Timișoara), anul VI, nr. 10-11-12 / octombrie – noiembrie – decembrie, 2000, pp. 70 – 72.

Este Cetățean de onoare al municipiului Timișoara.

   Autor al unei opere literare impresionante prin dimensiune și complexitate, personalitate cu o vocație aparte a prieteniei și a deschiderii generoase către scriitorii tineri, inegabil întemeietor, deschizător de drumuri și constructor al vieții literare timișorene, Anghel Dumbrăveanu lasă, prin plecarea sa, un imens și dureros gol în spațiul cultural românesc, în sufletul celor care l-au iubit, citit și prețuit ca pe unul dintre cei mai importanți și proeminenți scriitori din această parte de țară.

            După o lungă suferință a decedat la 12 mai în anul 2013 la Timișoara.

            Liga Scriitorilor în memoria acestui mare poet i-a închinat un medalion literar, unde Al.Florin Țene a vorbit despre viața și opera lui Anghel Dumbrăveanu, iar un grup de tineri au recitat poezii ale acestuia. Iar eu am citit poezia sa: „Niciodată uitarea”.

Sub icoana ta îmi încep ziua.
Aripa mea crește din umărul tău.
M-au închinat mării, aprig și pur,

Să fiu și să nu fiu învins.

Între noi sunt zăpezi și nisipuri.
Mâine, poate, cerul căzut.
Dar bucuria de-a traversa noaptea,
Să-ți ies înainte pe celălalt țărm,
Unde niciodată uitarea…   

Al Florin ȚENE                                                                                                         

COSMISIAN: CLEPSIDRA ȘI CREAȚIA LITERARĂ

Destăinuiri – Scriiturile mele se nasc din îmbrățișarea tăcerii

Au trecut câteva zile de când cauți să îmi înțelegi scriitura. Este seară și e devreme în primăvară. Simți și tu răcoarea ce se rostogolește pe podea spre picioarele noastre? Sper că nu te deranjează că am aprins câteva fărâme de lemn, cât să ne încălzească puțin, cât să îi ofere culoare șemineului. Recunosc că mă atrage sfârâiala cu care lemnul își captează privitorul, un sunet deloc înfiorător. Din toamnă până adânc în nopțile cu care primăvara se mai ține de răcoare privesc incandescența focului din șemineu. Mă liniștește și mă inspiră.

Te rog să iei loc pe scaun. Îl poți alege pe care dorești, amândouă sunt la fel, neatinse de prea multă vreme. Este prima dată când îi ofer cuiva să șadă pe unul din scaunele mele, mai ales în calitate de interlocutor ce își manifestă curiozitatea de a-mi ști secretele scrisului. Presupun că pentru tine este un lucru cu care te-ai obișnuit. Ți-am observat carnețelul pe care îl porți cu tine, în care scrii. Tu chiar ai desenat un cub rubik? Am tras cu ochiul și am reușit să citesc ce ai reușit să surprinzi din descrierea mea. Crezi tu oare că îți va folosi la ceva să zădărnicești perfecțiunea cubului fără a-i putea aprecia dispunerea de după?

Am văzut că ai numerotat întrebările pe care doreai să mi le pui, dar nici una dintre ele nu a prins glas. Aș fi refuzat să îți răspund unor asemenea întrebări. Te-ai gândit vreodată că modul în care adresezi întrebări unui scriitor îl poate determina să nu îți spună ce e cu adevărat în inima lui? Cine a născocit o asemenea suită nocivă de întrebări pe care să le aruncați asupra scriitorilor? Ți-am dezvăluit un secret drag mie. Văd în ochii tăi confuzie. Încă nu îți e clară complexitatea pe care cubul rubik o are în nașterea personajelor mele. Se pare totuşi că ai învățat un lucru din vizitele tale în casa unui scriitor oarecare precum sunt eu. Ai vrea să îți destăinui un alt secret al scrisului.

Pauzele – iată aici un mare secret al scrisului. Cu cât scriu mai mult, cu atât mai mult simt nevoia să tac. Tăcerea unui scriitor este de departe cel mai prețios secret pe care îl dețin până acum. Pauzele și tăcerea sunt înscrise în sufletul meu. Scriiturile mele se nasc din îmbrățișarea tăcerii. Te întrebi acum ce am scris eu în timp ce tăceam? Mă voi destăinui. Se întâmplă în fiecare primăvară…

Vântul adie ușor pe buza timpului, atingând granulele de nisip uscate, ușor de dislocat din loc. Eu mă plimb cu mintea liberă de vreo sarcină impusă de titulatura de scriitor. Soarele își ține încă fruntea sus, privind spre locurile pe care încă nu le-a vizitat, plutind spre ele maiestuos. În mintea mea se formează noi înțelesuri, unele derivate din firicelele de nisip purtate de vânt, altele culese din mintea mea, sătule să își aștepte rândul. În mintea mea există multe cuvinte, lipite între ele, prinse în neformă, adormite pe o semantică nebănuită.

Te-ai gândit vreodată cum ai putea încetini trecerea timpului? Ai crede că mă transform într-o pânză de păianjen care să prindă nisipul de strălucirea lui aurie, pentru a-l încetini. Eu îl umezesc cu roua dimineților în care mă târăsc scriind. Nisipul uscat este ușor de spulberat, așa cum sunt cuvintele fără sens ale vieții anoste. Doar roua știe să lege cuvintele de sensuri ce rămân fixate de tâmpla unei clepsidre literate.

Am dat din cap, convins fiind că aș putea creiona câteva făpturi stinghere, tăinuite de tăcere. Nu de puține ori mi-am privit curios umbrele din labirintul impus al minții mele, sperând să pot prinde ocazional sensul efemer al cuvintelor, poate înainte de a se disipa în neființa ce cuprinde uneori viața, poate după ce acestea se nasc printre oameni, clandestine, cu o viață ca de insectă, misterioase precum Palingenia longicauda.

Te-ai gândit de cât timp am nevoie pentru a permite cuvintelor să se ridice la suprafață, pentru a fi cunoscute? Nu îmi nasc cuvintele pentru spectacolul semantic, ci pentru a le oferi un mediu în care să se reproducă pentru o nouă perioadă de tăcere.

În piept port ființe ce pulsează a viață. Le hrănesc cu emoție, le fac cuiburi în care să se odihnească peste noapte, apoi le adap cu lacrimi pe care nu le vede nimeni. Ochii mei își plâng lacrima în inimă, râuri pe care le poate săruta în liniște doar cuvântul.

Cuvintele par a îmbrăca mantia sunetelor, ca ale unui pian ce își duce melodia spre adâncimile sufletului, într-o extrasistolă, o notă căzută pe umărul surorii ei, un contratimp viu, unul pe care doar pauzele de respirație îl mai înțeleg. Atunci, pe neașteptate, din sânul timpului, o fărâmă de cuvânt, nenăscut cu totul, vine să își suplimenteze destinul, resuscitând dorința de a scrie. Te-ai gândit cum se nasc cuvintele care rămân? Ele renasc după ce trăiesc în interiorul unei ființe ce găzduiește semnificații pe care puțini le pot culege.

Când scriu, cuvintele mele devin dantela cu care înfrumusețez coloanele pe care se sprijină liniștea. Liniștea mea. Anii tinereții mele au fost nesăbuiți, iar cuvintele lor au fost ca lampioanele pe care le lasă să lumineze întinderea cerului, de parcă el ar avea nevoie de efemerul pe care îl poate purta un licăr de lumină. M-am deșteptat pe măsură ce nopțile în care îmi așteptam în zadar reîntoarcerea cuvintelor lampion se disipau.

Păcat. Mi-a luat mult timp să învăț să-mi țin cuvintele aproape de nări. Le expir ușor, cât să prindă formă, apoi le inspir îmbibate cu aer proaspăt. Ai crede că ele au nevoie de aer. Eu vorbesc pentru a-mi transforma gândurile în cupe cu care să recoltez aerul cu care îmi umplu pieptul. Doar după ce îmi înnobilez cuvintele pot afirma că scriu.

Stilul meu nu are menirea de a mă face cunoscut în rândul celor ce citesc. Pentru mine, stilul este o necesitate interioară, singura de altfel când vine vorba de scris. Stilul este zbuciumul cuvintelor, este înflorirea naturală a semințelor pe care le port în piept, spontaneitatea cu care cuvintele doar devin ce sunt, niciodată mai mult, niciodată mai puțin. Stilul, în ciuda aparentei insistențe cu care îl invoc, este doar o obligație pe care o am față de freamătul interior. Crezi că îi poți face loc acestui secret și în inima ta?

(Din Manuscrisul „Ciornele unui scriitor tăcut”)

Autor: Cosmisian

Vasilica GRIGORAȘ: Dincolo de nori, dragoste de cuvânt

Norii plutesc în văzduh
năpădesc azurul armonic
plouă cu nemiluita
și-mi tulbură pacea cugetului.

Sub cerul biciuit de fulgere
resortul sensibilității tremură
trăsura inimii geme
și inspir cu putere vădită
vibrația dialogurilor celeste.

Apusul întunecat se destramă timid
stelele zvelte cu un aer binevoitor
îmi călăuzesc intenția
de a urca treptele interiorului
spre lumina divină
din adâncul înaltului.

Descopăr fascinanta
aură a cerului de borangic
emblemă iconică
a îmbrățișării seninului
brodat îngerește
în ghergheful trăirii
cu dragoste de Cuvânt.

Vasilica Grigoraș

Liliana MOLDOVAN: Scriitorul Al. Florin Țene, la ceas aniversar

A scrie despre viața și personalitatea unui maestru al literaturii române contemporane, precum domnul Al. Florin Țene, este o mare onoare, dar și o mare responsabilitate, fiindcă ești nevoit să găsești formula potrivită pentru a prinde într-o definiție elocventă și completă, atât pe omul Al. Florin Țene, cât și pe mentorul și autorul de literatură, care a construit un edificiu literar solid, variat și extrem de valoros.

            Încercând să surprindem structura literară a acestui edificiu, primul palier de autoritate ne conduce, inevitabil, spre vastul și inconfundabilul teritoriul al poeziilor lui Al. Florin Țene, scriitorul care a descoperit deliciile creației poetice, de timpuriu, debutând, la frageda vârstă de 17 ani, în revista „Tribuna” cu poezia „Eu m-am născut când…”, publicată în această binecunoscută publicație clujeană la rubrica „Debut”. După câțiva ani de la prima apariție într-o revistă, s-a produs și debutul editorial al tânărului Țene, care a luminat lumea cu fiorul versurilor sale și a tipărit întâiul volum de poezie „Ochi deschis” în 1974, la Editura Litera, din București. De la momentul debutului și până azi, Al. Florin Țene s-a dăruit poeziei cu o dragoste nestăvilită și a oferit publicului 23 de volume de versuri. În toate aceste cărți, talentul „poetului se dezvăluie din plin, iar cititorul este condus spre ființarea întru poezie”(Constantin Geantă).

            Sunt versuri scrise în clipe de tristețe și de bucurie, sunt versuri zămislite în miezul unor profunde dileme existențiale sau răsărite din delicate clipe surprinse în momente de spiritualitate și extaz. Fiecare poem ne poartă „într-o lume aflată sub mirajul cuvântului”(Constantin Geantă).

            În palmele gândirii sale poetice s-au așezat, de-a lungul spornicilor ani de creație literară, versuri ce pot fi comparate cu poemele marilor maeștrii ai literaturii naționale și universale.

            Dar, președintele Ligii Scriitorilor din România este și un adevărat maestru al prozei contemporane. Ajunși pe cel de-al doilea palier de autoritate, cel al prozatorului, este firesc să așezăm în lumina reflectoarelor, ca într-o complexă, bogată și nemuritoare expoziție și cele 5 volume de proză scurtă dar și cele 16 romane pe care le-a scris. Dintre ele, un loc dominant ocupă biografiile romanțate despre viața și opera unor scriitori români și oameni remarcabili precum : Gib I. Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Ion Minulescu, Traian Dorz. Aceste inedite pagini document, aflate la hotarul dintre realitate și ficțiune, fac parte – dacă ar fi să o parafrazez pe Mariana Cristescu, autoarea prefeței cărții „Geamănul din oglindă” – din categoria romanelor puternice, emoţionante, „aflate sub drapajul literar  al unor vremuri dramatice trăite de oamenii acestui pământ românesc”.

            Printre volumele tipărite de Al. Florin Țene se găsesc și piesele de teatru : „O stafie tulbură speranța”(2010), „Florile Sarmisegetusei”(2010), „Cozia, dramă istorică în versuri” (2010), „Magazinul frumoaselor vise de vânzare:  farsă comică” (2017). Fără prezența acestor cărți de teatru, de pe scena celui de al treilea palier de autoritate, dl. Țene, nu și-ar fi împlinit pe deplin vocația de scriitor.

            Extrem de valoroase sunt preocupările de istoric și critic literar ale dascălului Al. Florin Țene. Din perspectiva cercetărilor de estetică și critică literară vom reține că  dl. Țene a insistat mereu asupra necesității ca interpretarea oricărei opere literare să se realizeze nepărat „în orizontul ei istorico-literar specific”. Aflat pe cel de al patrulea palier de autoritate, criticul, filosoful și estetul literar consideră că literatura contemporană are nevoie de o nouă carte de istorie literară, completă, actualizată, trecută prin filtrul prezentului și decantată prin prisma recentelor paradigme de critică și estetică literară. În cadrul unei noi istorii a litetarturii române, care ar putea deveni cartea de căpătâi a neamului nostru, Al. Florin Țene, crede că procesul de decantare al operelor literare ar trebui să înceapă cu filtrarea critică și responsabilă a cărților de literatură scrise în perioada comunistă.

            Dorindu-și „o lume tot mai rațională, mai dreaptă, mai bună, mai frumoasă”, Președintele Ligii Scriitorilor din România, se dovedește  a fi un vizionar ce are încredere în capacitatea oamenilor de a se reîntoarce la esența culturală și spirituală a sufletului românesc.

            Încrezător în capacitatea culturii a ne îmbogăți spiritual, Al Florin Țene a construit, și va lăsa posterității, o solidă citadelă literară. În acest sens, s-a folosit de  incomensurabila sa forță de creație, de o voință de fier și o intensă și constantă activitate de documentare și cercetare în domeniul literaturii române și universale.

            Cu fiecare carte dăruită tiparului, a renăscut și s-a împlinit, atât ca om, ca autor și critic literar, dar mai ales, cu fiecare volum editat și-a mai construit câte o treaptă spre cerul nemuririi literare. În consecință, cu referire la scriitorul, jurnalistul și criticul literar Al. Florin Țene, putem afirma pornind de la Noica, marele filozof român, că : Președintele Ligii Scriitorilor Români a trăit tot atâtea vieți, câte cărți a scris!

Liliana Moldovan,

Secretar – LSR Mureș/UZPR

Veronica BALAJ: Realitatea între metaforă și visare – „Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne”, autor Cosmisian

La Editura Siono, din București a apărut un nou volum semnat de Cosmisian, scriitor care se află deja în posesia unei tonalități proprii, recognoscibilă dacă citești fie și fragmentar vreuna dintre cărțile sale. Ar fi vorba de mlădierea metaforei, după cum impune inspirația. Desfășurarea epică a celor trei volume ale sale, Mouelle Roucher, Lucette-Viața dincolo de imunitatea zero, respectiv acum, Mariette, muza și inspirația lui Jules Verne, se sprijină pe sentimentul iubirii, eterna lege a firii. Întâmplările din volumele sale au totdeauna o aură ușor enigmatică, problemele grave sunt îmbrăcate în metafore așa cum sunt și trăirile care strălucesc sau, faptele neprevăzute.

Să ne imaginăm că ne propunem a fi cititorul acestui volum care, firește, a fost gândit să intre mai întâi  în competiția vizuală cu numeroasele apariții editoriale care ne încântă și ne atrag privirile oriunde ar fi expuse. Așadar, condiția grafică nu trebuie neglijată. Ca urmare, se arată excelentă. Nu o poți trece cu vederea între celelalte exponate livre-ești de pe rafturile unei librării. Atractivitatea copertei și-o asumă Claudia Feti.

Prefața cărții, prin autoarea sa, Petruța Petre ne avertizează că vom avea de-a face cu o poveste plină de surprize. Imprevizibilul se ivește din metafore, dar, nu numai. Acestea fac nota particulară despre care pomeneam la început. Ușurința cu care manevrează iluzia că universul epic își are veridicitate, că este chiar așa cum ni-l prezină metaforele, am mai subliniat și cu alte ocazii, și repet, este remarcabilă. Cunoscând acestea, iată-ne oarecum pregătiți să purcedem la lectura acestui volum cu titlu atât de incitant.

Prima surpriză este că, ne învăluie un parfum imprimat în fiecare pagină. Ar fi, să spunem, o discretă invitație la o lectură plăcută. Astfel, se confirmă faptul că autorul este un  perfecționist, un foarte atent la detaliile care pot  stabili o relaționare cu cititorul.

Mă feresc a povesti în detaliu subiectul. Ar fi ciuntită curiozitatea stârnită de subiectul care, trebuie spus de la bun început, se clasează în trei părți și un Epilog. Pentru a nu răpi  plăcerea descoperirii noului, a evoluției epice, mi se pare absolut firesc să mă refer la particularitatea artistică a textului. La valențele sale stilistice în structura epicului.

Remarc de la bun început inventivitatea autorului. El însuși devenind personaj, recunoscut în Naratorul, (vocea auctorială). Foarte interesantă această poziție a celui care creează povestea.

Textul ne atrage într-un vertij de întâmplări care, ne-ar putea depărta de realitatea imediată. Dar, nu se întâmplă asta întrucât Cosmisian știe să echilibreze balanța visare-imaginar–realitate, la momentul potrivit. Exact când trebuie. În acest carusel, adevărat carusel dirijat între enigmatic și explicit, Jules Verne este absolut firesc să apară. Legătura dintre Mariette și Jules Verne este o altă dovadă de inventivitate artistică. Într-un angrenaj al visării, gestionat de Fetița cu Codițe, Jules Verne devine și el într-un anume fel, personaj implicit. Precum Fetița cu Codițe, Mariette, precum părinții, precum obiectele fermecate, tabla de șah, sentimentele atât de diverse. Punctul care susține caruselul este în mișcare, sub forma unui  pandant mobil între vis și realitate. Luând în atenție și relaționarea dintre personaje și tehnica folosită, înaintând pe firul epic, ne întâlnim cu Firul Narațiunii, care, uneori se implică explicit în mersul poveștii sau, rămâne doar spectator. Desigur, nu putem să nu remarcăm această  altă….  inventivitate scriitoricească:

”M-am abținut cu greu să nu intervin. Cu toții știm  dacă Naratorul îi permite Firului Narațiunii să intervină pentru a-și salva personajele, doar pentru c-ar putea să le schimbe destinul”. (pag16)

Putem conchide că avem a cunoaște un demers epic plin de dinamism, o derulare a faptelor trăite la rang de vis ardent sau, nu, de realitate ambiguă uneori tristă, oricum, caruselul se învârte între magie și realitate. Vom accepta să ne imaginăm o tablă de șah misterioasă, o călimară, la fel, o bogată lume de vise pe care o duce cu sine Mariette și, ca element de rotunjire al acestui univers magic, intervine realitatea cât se poate de palpabilă.

Putem conchide că întreaga derulare a epicului poate fi asemuită cu o călătorie fascinantă între cei doi poli numiți deja: real și imaginar legați prin metaforă, (o forță magică de asemeni).

În același registru al metaforei, a surprizelor narative, intră în scenă personaje simbol: Destinul, Timpul, Manuscrisul 66 în forma unei Neașteptări, (ca un colier care sugera chiar pe Fetița cu două Codițe) sau, Joji, rugat să o îndrume pe fetiță într-o aventură de la un capăt la altul al lumii… De remarcat felul în care Cosmisian, și în acest roman ca și în celelalte semnate anterior, îmbracă faptele dramatice în metaforă și tandrețe discretă. Coloratura aventuroasă a viselor, tristețea, un anume dat dramatic, care ține de destin, legat de fetița cu sindrom Down, totul este prezentat cu o admirabilă finețe sentimentală.   

Călătoria dinspre realitate spre zona fascinantă a visării, a imaginarului și invers, redă un anume fel de-a trăi. Subliniez acest pandant foarte bine strunit. Când ai impresia că Fetița cu Codițe, personajul principal, Mariette, ne va atrage în labirinticele spații ale imaginației sale, unde ne-am putea pierde, la moment, se restabilește un echilibru și intrăm într-o realitate cât se poate de obișnuită.

Veronica BALAJ

Nina ISTRATE: A apărut cartea ,,Personalitățile din Drăgășani – borne de hotar ale culturii române”, de Al. Florin Țene

Aproape întreaga operă literară a harnicului scriitor și ziarist Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, membru UZPR, fiind vorba de romane și poezie, sunt pătrunse de fiorul dorului locului nașterii sale, municipiul Drăgășani. A cărei atestare documentară provine din anul  1535 (7043), iunie 7. Hrisov prin care Vlad Vintilă vv., domnul Ţării Româneşti, îi întăreşte lui Fârtat pârcălabul din Drăgăşani şi fiilor lui, ocine în Lăleşti, Drăgăşani şi Murgeşti. „Din mila lui Dumnezeu, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului Radu Voievod, dă Domnia mea această poruncă a domniei mele, cinstitului boier al domniei mele jupanului Fârtat pârcălabul şi cu fiii lui, ca să-i fie în Lăleşti şi în Drăgăşani şi în Murgeşti, pentru că îi sunt drepte ocine dedine”. Text aflat în volumul, recent apărut, intitulat ,,Personalitățile din Drăgășani – borne de hotar ale culturii române”, semnat de Al.Florin Țene. Carte de istorie locală, apărută la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2022.

            Practic volumul, care este structurat în următoarele secțiuni: Cuvânt înainte, Cuprins, Postfață, Addendă și Bibliografie, nu este de istorie locală, fiindcă peronalitățile cuprinse sunt cercetători, scriitori , istorici  și oameni politici care au scris pagini de istorie în știința, cultura națională și politica țării, fiind recunoscuți și peste hotare.

 Încă de la început autorul își justifică acțiunea sa, spunând, că: “Am scris acest articol cu gândul că cititorii vor cunoaște acele personalități din Drăgășani, unde a fost castru roman Rusidava, combătând cu exemple zicerea lui Sadoveanu. Am pornit la punerea în practică a acestei idei, având în memorie și zicerea lui Blaga: „Este greu de spus în ce măsură ideea creează istoria. Dar un lucru e sigur; ideea e atât de puternică încât în istorie ea ține adeseori loc de realitate.”

Un alt argument al meu este acela ca numele acelor personalități drăgășenene să fie cunoscute în timp ca borne de hotar al culturii române, împotriva fenomenului de globalizare. În aceste condiții, există pericolul ca o parte din istoria poporului din spațiul Carpato‑Danubiano‑Pontic și din „lada de zestre” a spiritualității românești să fie uitate, sau să dispară, așa că este necesar ca lucrări precum cea de față să apară cât mai multe pentru tezaurizarea valorilor neamului nostru. Numai așa se poate confirma adevărul din aforismul lui Emil Cioran: „Când valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într‑o adevărată lume istorică, atunci acel neam s‑a integrat în devenirea culturală.”

            În această carte descoperim importante personalități cunoscute în țară și străinătate, care au scris pagini de istorie în știința și cultura națională și internațională, precum: compozitorul Marin Brânaru, prof.univ.Bucă Marin, pictorul Cerăceanu Constantin, procurorul general și scriitor Cochinescu Nicolae, Vintilă Corbu scriitor, Mugor Isărescu, economist, Guvernatorul Bănci Naționale, Istocescu Emil istoric literar, poetul Virgil Mazilescu, Nanu Sava Ion,  membru al Academiei Române, prof.univ.Negreanu Ion, Compozitorul și dirijorul Paraschiv Oprea, Scriitorul și președintele Ligii Scriitorilor, membru al Academiei Americană Română  Al.Florin Țene, poeta Titina Nica Țene, doctor în istorie, Ionuț Țene, specialistul în televiziune Vali Florin Țene, istoricul, prof.univ Radu Vasile, fost Prim Ministru al României, istoricul și profesorul universitar Vulpe Ilie etc. Cartea cuprinde 52 de personalități, truditori pe “altarul” culturii și științei românești.

            Urmare întreprinderi autorului Al.Florin Țene, îmi dau seama, că acest scriitor talentat este și un cercetător dotat cu acribia arhivistului care din documente pline de corbul timpului, a scos la lumină o pagină din istoria națională. Volumul emană, printre rânduri, iubirea de concetățenii, știuți și neștiuți ai municipiului Drăgășani.

                                                                                                            Nina Istrate