Târziu, trecut de miezul nopții… e ora când partea mare-a omenirii oftează în somnu-i adânc, alții copleșiți de grijile zilei căutând o evadare din faldurile grele ale neputinței și dezamăgirii, alții, pierduți, rătăcitori printre vise, cautând să răzbată intr-o lume ideală, onirică, departe de toate cele de fiecare zi, care în ultimul timp le tulburară liniștea! Târziu… dar nu pentru mine, care încă mai sorb câtiva stropi din cafeaua rămasă în cupă, într-o amorțeală plăcută, deși paralizantă, o visare cu ochii deschiși, deși ceasul de mult a arătat trecut de miezul nopții; vreau însă cu încăpăținare să mai trag de ziua scursă, după cum mi-aș trage capătul de cearșaf peste cap refuzând să cred că așa s-a mai dus o zi din calendar amăgindu-mă. De ce? Nu știu, poate din cauză ca n-am nimic prea bun de prevăzut, ci o infiripată teamă de necunoscut, o incertitudine a zilei ce va veni, doar știind că ce mi-a fost azi, mi-a fost bine, liniștit, mâine fiind alta… cum va fi? De-un timp am invățat să apreciez mult timpul, fiecare zi, fiecare oră, adunând momente de ferice, știind lecția, că fericirea o aduni strop cu strop și că depinde de intensitatea fiecărui moment trăit frumos.
Târziu… fac pași de du-te vino pe balcon, mai sorb un strop de cafea rece, amăruie și privesc cerul plumburiu, miroase a ploaie. Cu siguranță undeva plouă, în nări parcă-i simt mirosul și deodată un vântuleț șuieră zbârlindu-mi părul și stârnind ceva frunze gălbejite ale florilor din glastră și-ale glicinei ce-mi acoperă veranda. Plouă cu funze m-am găndit zâmbind pal și îndepărtând cu mișcări domoale câteva șuvițe rebele de pe frunte! E ceva și asta mi-am zis, măcar vântul mai tulbură liniștea asta ce-a năpădit orașul! Ce pustiu, o liniște de cremene… niciodată parcă atât de scufundat în negura nopții! Nu știu de ce, dar imediat îmi răsar boabe de lacrimi în ochi… mă simt impresionată, nu e romantica noapte ce-am vrea mulți s-o punem în versuri sau pe note muzicale, nu-i Serenada lui Schubert, nici Moonlight de Beethoven, ci-i mai mult un Adagio de Sebastian Bach ce-mi sună ușor în urechi de la tranzistorașul meu.
E… CARANTINA… mă trezesc la un moment din visare analizând cuvântul; pare atât de frumos la pronunție, CA-RAN-TI-NA… ce sonoritate muzicala are, ca un nume de femeie, ce rezonață, plin de vocale, dar și consoane, ce frumos se intercalează și se împletesc unele cu altele! PAN-DE-MI-A… și ea are o sonoritate muzicală! Îmi scutur capul să mă trezesc din gănduri, ce nebunie… auzi, frumos cuvânt CARANTINA și PANDEMIA! Am inebunit de tot? Cum poate fi? Are atâta încărcătura negativă, cuprinde atâta suferintă, atâta grijă omenească, atâta teamă, atâta incertitudine pentru ziua ce va veni, atâta singurătate, atâta izolare! Mă găndesc la câtă durere există, unele ființe s-au dus, altele se duc chiar în momentul de față, altele se vor duce, mă gândesc la cei neajutorați, la cei ce-așteaptă o lumină, o speranță în zare, o miluire, binecuvântare…
Privesc cerul, la fiecare 5 minute sau mai puține moare un om… câte oare suflete se îndreaptă spre cer acum? Căte oare mă privesc de sus cu ochi nedumeriți? Câte vise destrămate? Câtă durere-a despărțirilor? Și unii mai aveau încă multe de facut pe-astă lume, multe de dăruit, încă multe socoteli de închis cu viața! Ce stranie senzație, mă furnică pe spate și tresalt de-un fior glacial, de parcă m-ar atinge șira spiării cu o bucată de gheață, ca gheara Morții! Mă cuprinde frica, mi se cuibărește în sân și mă roade încet, cu satisfacția învingătorului. Mă scutur de parcă aș vrea s-o alung din mine, de pe mine și de pe toți cei suferinzi. Doamne, de-aș avea putere, de-aș putea, ca printr-o vrajă, aș alunga această năpastă căzută peste omenire! Vreau să mă pot reîntoarce la viața de dinainte, așa cum ne-a fost la fiecare, mai bună, mai puțin bună, dar atunci trăiam cel puțin, poate cu neajunsuri, dar cu speranțe, cu visuri…doar când pierzi ceva îî poți înțelege valoarea adevărată!
Ce-avem AZI? Peste câteva ore se va lumina de-o nouă zi… ce ne va aștepta? Vreo minune la răscruce de drum, în haosul în care trăim, vreo lumină poate în bezna unde sutem azvâliți? Vreun zori de zi trandafiriu cu exuberanța unei vieți adevarate și nu coșmarul ce-l trăim de-un timp? Ne-om ridica de jos, de cum azi suntem îngenuncheați în fața unei sorți nemeritate? Avem vreo vină că ne-am înmulțit prea mult pe-acest Pământ ce nu mai vrea să ne suporte deasupra lui? Ne cere lutul îndărăt? Nu mai vrea EL sau… câțiva care dispun de viețile noastre, noi reprezentând doar simple cifre, vrând să ne treiere ca spicii, să ne decimeze?
Care oare ni-i STAPÂNUL sau… STAPÂNII? Vreau VIAȚA înapoi și-o vreau liniștită, calmă, în pace și armonie; nu vreau nici bogății, nici ranguri, nu vreau nimic ce nu pot lua cu mine! Îi vreau pe ai mei lângă mine și eu pe lângă ei, trăind fericiți, doar pentru că putem trăi! Cer mult? Vreau să văd iar orașul meu plin de viață până târziu, plin de luminile vitrinelor și lampioanelor, vreau să simt cu toate simțurile ascutite forfota străzilor, scrâșnetul roților și claxoanele mașinilor ce-ți străpungeau auzul, atât de enervante altădată, vreau să aud voci și strigăte, chemări pe nume, glume și râsete zglobii, hârjoana copiilor după terminarea școlii, plimbările îndrăgostițițor, mână de mână ; vreau luminițele de sărbătoare să strălucească pe străzile azi pustii, vreau ca la fiecare fereastră unde azi se-ascunde teama sub storurile trase și închise ermetic, să lucească globurile colorate-n pomii de iarnă, vreau la balcoane să pâlpâie beculețe de toate culorile, îl vreau pe Moș Crăciun să ne vină la fiecare în prag cu sacul plin de visele ce le-am pierdut, ce s-au zdrobit de-un zid dur, pe care scrie NU, de visele ce le-am mai putea încăface… Ah, cât de multe VREAU, ca un copil mic și dornic de tot ce vede, că-mi tresaltă inima și sufletul avid de dorințe… VREAU să trăim iar clipa de azi precum ne-a fost odată, prezentul și viitorul, că prea mai trăim ascunși prin faldurile treculului, pierduți prin vălurile amintirilor, intr-un „a fost odată, ca niciodată…”
Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: A încremenit orașul”
Lesne de văzut că, în România postdecembristă, nu numai că politica este (in)activitatea cea mai rentabilă, spre care se îndreaptă mulți dintre necalificații cu ifose ciocoiești (ariviști, impostori, tâlhari cu pretenții, demagogi, semidocți, falși culți, infractori sadea), dar și că acesteia i se alocă de la bugetul de stat fonduri consistente pentru derularea unor campanii electorale nelimitate în timp.
Aristotel vorbea de zoon politikon, concepția potrivit căreia omul este un animal socio-politic. Adică, prin însăși natura sa, omul este destinat nu numai unei existențe biologice, ci și uneia sociale, care se cheamă făurirea binelui și căutarea fericirii. Cu completarea că fericirea (mai mult un concept decât o realitate, în mult mai mare măsură o năzuință decât o împlinire statornică) presupune o totală independență de constrângerile materiale și care – ne face cunoscut gânditorul antic grec – se realizează plenar doar în comunitatea politică. Asta deoarece „individul este este incapabil să o facă singur”. În plus, așa cum corpul este anterior organelor, căci întotdeauna întregul premerge partea, tot astfel statul este anterior familiei și omului. Ba mai mult, potrivit cinicei spuse că „Nimeni nu este de neînlocuit” (nu-i așa că ea pare de-o vârstă cu politica?), individul nu poate să existe fără stat, în schimb statul poate să subziste fără un individ.
Nu mai pot face distincţii între nenumăratele coşmaruri de peste noapte şi realităţile virusal-coşmarizante de peste zi, în care umanul, în maximala sa generalitate, este literalmente şi realmente pedepsit şi dezagregat, lovit economic şi contorsionat social, într-o degringoladă biologic / ontologic fără precedent în istoria cunoscută a omenirii, noch nicht da gewesen in der bekannte Geschichte der Menschheit…
Apărut la noi în anul 1980 (la Editura Politică) cu titlul Ultimatum („Ultimele zile ale unui război atomic” sau „Din jurnalul ofițerului-declanșator X-127”) în excelenta tălmăcire a lui Dan Hogea, micuțul roman al lui Mordecai Roshwald (evreu născut pe 5 mai 1921 în localitatea Drohobîci, regiunea Lvov, zonă poloneză la acea vreme, care în 1934 emigrează în Palestina, apoi în Statele Unite, unde moare pe data de 19 martie 2015), romanul, prin urmare, a fost tipărit în anul 1959 în limba engleză cu titlul „Level 7”, impunându-se cu o atare autoritate ca scriere science-fiction postapocaliptică, încât omul de cultură britanic J.B. Priestley susținea că „reprezintă, poate, cel mai puternic argument pe care un scriitor l-a putut aduce până astăzi împotriva tuturor propovăduitorilor zeloși ai isteriei și șantajului atomic”, iar opinia logicianului și scriitorului Bertrand Russell era următoarea: „Aș dori ca această carte să fie citită de fiece om adult, atât din Est cât și din Vest…”
