Iarna a venit aspră, plină de privaţiuni, lipsită de acea atmosferă sărbătorească de aşteptare a Crăciunului şi Anului Nou. Lipsa banilor, lipsa alimentelor, lipsa lemnelor, aduceau numai griji şi tristeţe, multă tristeţe! Cine a cunoscut proverbiala bunăstare a Basarabiei de după alipirea din 1918, cu greu putea accepta noua stare a lucrurilor. Să nu aştepţi Crăciunul, să nu te pregăteşti de sărbători?! Părea un blestem pogorât peste acest colţ de rai. Specula, corupţia în sânul aşa–zisului aparat administrativ, teroarea exercitată de poliţia politică, în general, nesiguranţa zilei de mâine, introduceau încet dar sigur un nou mod de viaţă, o nouă relaţie între oameni, bazată pe neîncredere, pe invidie! Oportuniştii au început să răsară ca ciupercile după ploaie. Noţiunea de informator a intrat în vocabularul curent. Această categorie „acoperită“ de nemernici a jucat un rol nefast în viaţa oamenilor. Turnătorii nu aveau scrupule. Turnau vrute şi nevrute la adresa unor necunoscuţi, a unor prieteni, sau, şi mai rău, la adresa rudelor. Părea neverosimil, dar acest flagel s-a întins ca râia printre oameni, accentuând până la absurd atmosfera de suspiciune, de teamă. Cazul din familia noastră când bunicul, Nea Ştefan Nemţeanu, a fost dat pe mâna torţionarilor chiar de fratele lui, un alcoolic inveterat, a îndepărtat orice urmă de îndoială. Mai târziu, plecarea precipitată a sovieticilor a lăsat urme de necontestat, dovezi scrise, denunţuri semnate de indivizi „onorabili“! Fenomenul „dispariţiilor“ a continuat nestingherit, oamenii ajungând să-l accepte ca pe o calamitate naturală, inevitabilă. Altadată curioşi la tot ce se întâmpla în jurul lor, oamenii au început să ocolească sursele de informaţii, de teama unor provocări. În văzul lumii, populaţia se primenea. Dispăreau localnici, apăreau venetici. Nu mai era un lucru neobişnuit să te trezeşti dimineaţa cu alţi vecini. Oamenii erau ridicaţi în plină noapte, lăsând casele pline cu tot ce era necesar unei gospodării. Noii veniţi se instalau în linişte, la o oră–două de la plecarea celor obidiţi. Unde erau duşi aceşti năpăstuiţi ai soartei, nu s-a ştiut niciodată. Se vorbea de deportări în Siberia, de lagărele de „preselecţie“ din regiunea Odessa, de locuri tainice ce ascundeau gropi comune. În ultima vreme au început să circule zvonuri tot mai ciudate cu privire la ceea ce se întâmpla pe fostele domenii Tulceanov, sediul Unităţii Speciale. Liniştea nopţilor a început să fie tulburată de lătratul câinilor şi de focurile de armă. Ceea ce punea mai mult pe gânduri populaţia din apropierea zonei interzise, era un nesfârşit du-te–vino al sinistrelor dube negre. Se zvonea că unii dintre cei anchetaţi la Consistoriu erau transferaţi la unitatea fantomă. A trebuit să vină războiul ca misterul să fie dezvăluit în toată grozăvia lui. De ceea ce s-a temut Daniil Stepanâci, nu a scăpat. Într-o seară de iarnă ismaileană, cu ger şi un puternic vânt din Est, Serghei şi-a făcut apariţia şi la noi acasă. „Tovarăşe Davâdov, vă aşteaptă comandantul! Vă rog să vă îmbrăcaţi!“ „Care comandant? Şi cine sunteţi Dumneavoastră tovarăşe?“ „Eu sunt cel din legitimaţie, dar pe comandant îl veţi cunoaşte la el la comandament. Hai îmbrăcaţi-vă şi să nu mai pierdem vremea cu întrebări!“ Râşcov îl primi amabil, i se adresă cu Daniil Stepanovici, îl pofti să ia loc. „Cum vă mai descurcaţi cu serviciul? Merge treaba?“ „Treaba merge bine, zic eu şi, până acum, nu mi s-a reproşat nimic.“ „Stiu, ştiu, sunteţi chiar apreciat şi asta mă bucură. De astfel de oameni avem mare nevoie, Daniil Stepanovici! De aceea ne-am gândit că aţi putea să ne ajutaţi şi pe noi. Noi nu cunoaştem oamenii, iar oamenii nu au încă destulă încredere în noi. Din contra, avem mulţi duşmani, se fabulează mult pe socoteala noastră, se organizează acţiuni subversive, şi încă multe altele. Dumneata, Daniil Stepanovici, ai multă experienţă în munca cu documentele personale, după câte ştiu ai fost şeful serviciului arhive la o episcopie mare, trebuie să ştii multe despre preoţii cu care ai fost coleg. Ştiu că nu ai fost preot, dar a trebuit să-ţi câştigi cumva existenţa. Ce aş vrea eu de la dumneata, e să ne ajuţi să aflăm mai multe despre aceşti preoţi, care, din păcate, au o mare influenţă asupra populaţiei. Ai putea să lucrezi pentru noi, neoficial bineînţeles, să ne prezinţi nişte informări despre anumite persoane. La noi totul este confidenţial, aşa că nu există nici un risc să fii deconspirat. În plus, noi ştim că ai fost în relaţii foarte bune cu familiile Vodă şi Ilaşcu, cu care din păcate noi am avut probleme. Ne interesează mult ce face soţia lui Ilaşcu, pe care ştiu că ai vizitat-o de curând. Şi, bineînţeles protopopul, sau cum i se spune, Popescu. Dumneata cunoşti foarte bine limba rusă, aşa că ai putea redacta totul direct. Cam asta ar fi dorinţa noastră, o simplă colaborare. Ar fi foarte bine şi pentru familia dumitale, deoarece vom avea grijă să nu ai nici un fel de probleme cu postul pe care îl ocupi. Şi mai e o problemă, zic eu serioasă, e situaţia fiului plecat la studii în Chişinău. Noi ştim că a fost implicat în organizarea fugii peste Dunăre, care din păcate s-a terminat atât de tragic, dar considerăm că a fost un act nesăbuit şi nimic mai mult. De altfel, de la Chişinău avem referinţe bune. Dacă crezi că te poţi descurca, e nevoie de o simplă formalitate, un angajament scris, care va rămâne la noi la strict secret. Ce spui, Daniil Stepanovici, facem treaba? Cum spun moldovenii, batem palma?“ „Din câte am înţeles îmi propuneţi să devin informator, mai pe moldoveneşte, turnător, nu?“ „Ei, nici aşa! Noi nu vă cerem decât să vă faceţi datoria faţă de Uniunea Sovietică, al cărei duşman, sunt sigur, nu sunteţi. Noi nu vă cerem să minţiţi, noi avem nevoie de simple informaţii pe care să le prelucrăm. Este o datorie faţă de patrie!“ „Tovarăşe colonel, dacă este vorba de simple informaţii, întrebaţi-mă şi, dacă pot, am să vă răspund pe loc. Cum să mă apuc să scriu informaţii când nici nu ştiu exact ce vă interesează?! Pentru aşa ceva nu este nevoie de nici un fel de angajament.“ „Bine, Daniil Stepanovici, în acest caz noi doi nu mai avem ce discuta. Veţi continua discuţiile cu tovarăşul căpitan Şevcenco. Serghei, vino să-l conduci pe tovarăşul, la tovarăşul căpitan. Spune-i să treacă puţin pe la mine.“ Coborând scările cu Serghei, Dănilă, mai ieri şef de serviciu în acea clădire, simţi ceva straniu, greu de explicat. Totul părea atât de rece, atât de necunoscut. Ştia că i-a venit rândul şi că nu avea cum să scăpe din capcana care i s-a întins. Când intră în camera de anchetă, simţi un fior rece străbătându-i şira spinării. Încăperea atât de familiară altădată, semăna cu o cameră de tortură descrisă în romanele istorice care vizau Evul Mediu. Din cele discutate cu Paul şi cu Ileana, şi mai ales, din mărturisirile făcute public de Paul la biserică, ştia că nu era vorba de un decor menit să impresioneze pe cei „invitaţi“. Îşi înfipse unghiile în palme încercând să-şi păstreze calmul. Trebuia să încerce să fie diplomat şi nu arogant. Cu brutele aşa ceva nu te putea ajuta cu nimic. Vlăjganii stăteau nemişcaţi, cu privirile aţintite în gol. Şevcenco intră sprinten, îl invită cu un gest să ocupe fotoliul cu cătuşe, se aşeză în fotoliul din faţa biroului şi aprinse reflectorul îndreptat înspre victimă. Dănilă închise instinctiv ochii şi intoarse capul într-o parte, prinzându-se în acelaşi timp cu braţele de fotoliu. „Vă rog să îndreptaţi reflectorul în altă parte! Nu suport lumina puternică.“ „De lumina asta am nevoie ca să urmăresc mai bine reacţia la întrebări, şi apoi, aici nu sunteţi la frizer ca să-i spuneţi ce şi cum să facă, aici eu hotărăsc. Dumneata trebuie doar să te supui şi să cooperezi ca să meargă treaba bine şi să nu pierdem timpul de pomană!“ Dănilă înghiţi replica din vârful limbii şi, deschizând încet ochii, încercă să se acomodeze cu jetul de lumină care-i inunda faţa. „Am înţeles, că n-aţi înţeles ce vi se cere. Probabil că tovarăşul colonel nu a fost destul de explicit. Când invităm pe cineva la noi, înseamnă că nu-i de joacă, iar cooperarea este singura soluţie înţeleaptă pentru cel invitat. Noi avem nevoie de informaţii şi apelăm la toţi oamenii de bună credinţă pentru a le obţine. Aceste informaţii ne ajută să le verificăm pe ale noastre. Dacă este nevoie de o demonstraţie, vă stau la dispoziţie. De exemplu, ştim că tatăl dumitale a fost arestat şi se află în anchetă. A ascuns că a făcut politică, că a fost primar, că are o avere de culac. Fratele lui, om devotat noului regim, ne-a deschis ochii. Ştiu că fiul dumitale, studentul de la Chişinău, a participat  la organizarea trecerii înot a Dunării, dar s-a speriat la timp şi a renunţat trădându-i pe ceilalţi. Ştim, o spun răspicat, că în timp ce preotul Vodă era sub anchetă, dumneata l-ai vizitat, iar după arestarea lui Ilaşcu şi evadarea lui, ai fost la soţia lui acasă. Este destul? Vreau răspunsuri concrete la o serie de întrebări, răspunsuri în scris. Se putea evita această anchetă, dacă ne dădeai nişte note informative. Vreau să ştiu ce ţi-a spus preotul Vodă despre anchetă şi despre soţia lui. Vreau să ştiu ce ai căutat la soţia lui Ilaşcu şi de ce te-a căutat preotul Popescu. Ce ştii despre Nicolov, despre Savatie. Vei rămâne la noi peste noapte ca să te hotărăşti dacă vrei să colaborezi. E bine să ştii că de asta depind multe lucruri legate de viaţa dumitale şi a familiei, bineînţeles! Trebuie să te avertizez că avem deja multe informaţii despre toate acestea, aşa că nu ar avea nici un rost să dai nişte răspunsuri evazive. Pentru noi ar fi doar un control, o confruntare de rutină, pentru dumneata însă un control al sincerităţii.“ „Dumneavoastră îmi vorbiţi despre sinceritate şi sunteţi primul care o încălcaţi. Dacă sunteţi sincer, atunci spuneţi-mi unde este acum tatăl meu. A fost ridicat de acasă şi fără nici un fel de judecată a fost dus undeva. La bază au stat declaraţiile unui beţiv notoriu, un alcoolic. De atunci nu se mai ştie nimic despre el. A fost un om iubit şi respectat în satul lui. Ce să vă spun despre episcop? Deja se ştie că a fost expulzat peste Dunăre. Acum două zile, la radio Bucureşti s-a auzit vocea lui inconfundabilă. A povestit totul cum s-a întâmplat. Ce să vă spun despre părintele Vodă şi soţia lui? Ştiţi tot aşa de bine ca şi mine că a învins frica şi a vorbit enoriaşilor săi în biserică povestind tot ce s-a întâmplat cu ei, aici, la fostul Consistoriu, altădată considerat lăcaş al slujitorilor Domnului. Ce aş putea să vă spun despre dispariţia lui Ilaşcu şi a lui Nicolov, sau despre soarta lui Savatie? Nimic! Nimeni nu ştie nimic din ce li s-a întâmplat. Ce am căutat la soţia lui Ilaşcu şi la potopopul Popescu? De la Popescu am luat nişte bani adunaţi de enoriaşi, ca s-o ajute pe soţia lui Ilaşcu. La noi aşa sar oamenii, creştineşte, când cineva are nevoie de ajutor. Ştiu că sunt în pericol şi eu şi familia mea, dar tot aşa de bine ştiu şi faptul că dacă aş accepta să scriu minciuni despre alţii, soarta mea şi alor mei nu s-ar schimba. V-aţi legat de oameni minunaţi care v-ar fi putut fi de mare folos. Distrugându-i, i-aţi întărâtat pe cei care i-au iubit şi respectat. Biserica în Basarabia nu se poate închide simplu cu o cheie, biserica este în sufletele oamenilor, şi asta nu de ieri, de azi. Dacă vreţi să reuşiţi în Basarabia, nu-i îndepărtaţi pe oameni, nu-i întărâtaţi, nu-i faceţi duşmani. Nu mai vânaţi oamenii bisericii! De ei veţi mai avea nevoie încă zeci de ani…“ „Văd că sunteţi unul şi unul. Ştiţi să ameţiţi oamenii, stiţi să vă apăraţi interesele, numai că aici nu sunteţi la tribunal ca să pledaţi, sunteţi în anchetă, într-o problemă gravă, problema siguranţei statului şi cu aşa ceva noi nu ne jucăm şi nici nu ne lăsăm vrăjiţi de vorbe frumoase. Sunteţi acuzat că deţineţi informaţii despre persoane duşmănoase pe care refuzaţi să ni le transmiteţi. Asta vă va pune în aceeaşi barcă cu ei! Mai gândiţi-vă!“ Sentimentul că totul era pierdut atât pentru el cât şi pentru familia lui, aduse cu el o stare de panică, ceva neobişnuit pentru felul echilibrat de a fi al fostului şef al arhivelor bisericeşti. Era în joc familia, adică totul! Copleşit de nelinişte, se întinse pe banca din sala de „aşteptare“. Ştia că nu exista soluţie de ieşire. Era vorba de un sistem de implementare a terorii ca mijloc de stăpânire a situaţiei locale, de înfrângere a recalcitranţei acestei populaţii eterogene, care, contrar aşteptărilor, se manifesta ca un tot omogen, greu de înţeles pentru aceşti îndoctrinaţi ai unui sistem utopic. Când după 1812 Alexandru I a pus piciorul în Basarabia, făcându-se stăpân pe Gurile Dunării, visul lui era să-şi croiască un drum terestru prin Balcani înspre Turcia şi vechea Grecie. Avea nevoie de acest ţinut al Basarabiei, de poziţia sa strategică, de bogăţiile sale. Cunoştea aspectul eterogen al populaţiei, dar nu s-a gândit la „corectarea“ lui prin transplant de populaţii, prin îndepărtarea elementului autohton. Era un pas important făcut spre Europa occidentală, pe care o admira atât de mult datorită educaţiei primite, era o capacitate aparte de a înţelege fenomenul convieţuirii paşnice dintre etnii. Alexandru nu s-a apucat de deportări vizând omogenizarea cu orice preţ, el a pus în practică un plan îndrăzneţ de colonizare multietnică a acestui ţinut binecuvântat de Dumnezeu, creând importante facilităţi pentru colonizare. Au putut veni elveţieni, germani, francezi, ruteni şi ucraineni, ruşi, bulgari şi găgăuzi, şi culmea, moldoveni! Alexandru a înţeles că nu se putea merge pe rusificarea teritoriului, iar moldovenii făceau parte din planul lui de a se extinde până la Carpaţi şi mai apoi, până la Dunărea de Jos. Lucrurile se prezentau cu totul altfel acum. Intenţiile imperiului sovietic erau mai puţin complicate. Rusificarea cu orice preţ, strivirea oricărei forme de rezistenţă! Şantajul, crima, deportarea, erau armele curent folosite de aşa–zisa poliţie politică. Trebuiau distruşi intelectualii recalcitranţi în frunte cu clerul, trebuiau distruşi cei înstăriţi, trebuia stârnită ura săracilor împotriva bogaţilor, trebuia semănată neîncrederea dintre tineri şi vârstnici, între membrii familiei. Corupţia şi oportunismul puteau înflori în voie! Cu asemenea gânduri se pomeni fostul şef arhivar bisericesc băgat, fără menajamente, într-o dubă şi transportat la domeniile atât de cunoscute ale lui Tulceanov, respectiv la enigmatica Unitate Specială. Era miezul nopţii când se trezi în faţa intrării principale a celebrelor pivniţe de vinuri. Cunoştea fiecare colţişor, de la sala de expoziţie şi degustare şi până la interminabilele galerii, cândva pline de uriaşele butoaie care ascundeau cele mai alese soiuri de vinuri. Câte amintiri legate de Alexandrov, de Stavrov, de degustările ce precedau marile sărbători! Acum, sala de expoziţii avea o masă de lucru, câteva dulapuri metalice, iar de-a lungul pereţilor goi, o sumedenie de unelte de săpat – lopeţi, târnăcoape. Mai erau găleţi şi roabe. Dănilă înţelese că aici avea să înceapă ultimul lui drum din viaţă, se gândi la Bob şi Luminiţa, la Leolea, la absurdele certuri cu Valeria, la năbădăiosul Mircea. „Oare se vor limita doar la mine, sau se vor ocupa şi de familie?“ Gândurile lui Dănilă fură întrerupte de apariţia unui personaj sinistru, sinistru prin urâţenia figurii sale. Militar, purtând însemnele gradului de căpitan, îşi plesnea carâmbii cizmelor, alternativ, cu o cravaşă din piele. Urâţenia chipului său, greu de descris, lua forme hidoase când încerca să afişeze un zâmbet „ironic“. Pe Dănilă îl trecu un fior rece. Încercă să se stăpânească, dar nu putu opri broboanele se sudoare care apărură pe frunte. Mai târziu avea să afle că era vorba de celebrul căpitan Nicolovschi Alexandr, supranumit, pe ascuns, şi pui de căţea. „Ce e Davâdov? Am auzit că nu prea vrei să cooperezi. Aşa fac mulţi, până ajung aici, la noi. Mai ai timp să te răzgândeşti, numai să nu dureze prea mult! Duceţi-l la baracă şi daţi-i haine de lucru. De mâine va lucra la galeria A. Aici cine nu lucrează, nu mănâncă! Clar?“ „La comun, sau la izolare? tovarăşe căpitan.“ „La comun, să-şi cunoască tovarăşii de muncă. Dacă vrei să-mi spui ceva personal, te anunţi la raport.“ O alee pietruită, străjuită pe o parte de butucii de viţă de vie, iar pe cealaltă parte de livada de pomi fructiferi, ducea spre fundul domeniului. Reflectoare puternice, instalate pe turle de observaţie, măturau, cu lumina lor strălucitoare, întreg perimetrul domeniului. Două barăci, proaspăt ridicate, se profilau la capătul aleii. S-au apropiat de cea din stânga. Sentinelă la intrare, un alt militar înarmat făcând rondul în jurul barăcii. Gratii solide la geamuri. La intrarea în baracă, o încăpere de primire şi de gardă. Un birou cu două corpuri, câteva dulapuri metalice şi bănci late aşezate de-a lungul pereţilor. Un singur militar, cu pistol la centură, ocupa un fel de fotoliu în spatele biroului. La intrarea noului venit, se ridică în picioare, îşi îndreptă rubaşca şi zâmbi obosit. „Prospătură? La comun sau la izolare?“ „La comun, până una alta!“ „Actele şi dezbrăcarea!“ Scoase dintr-un dulap nişte haine, le măsură din privire, se aplecă după o pereche de bocanci ponosiţi, o pereche de ciorapi, un fel de prosop şi o bucată de săpun de rufe. „Ţine şi ai grijă de ele! Altele nu mai capeţi. Poţi să te îmbraci!” Dănilă se conformă în tăcere încercând să ascundă repulsia provocată de aspectul dezolant al hainelor primite. „Davâdov?! Eşti rus de-al nostru?“ „Nu, sunt moldovean, dar mi-au schimbat numele la eliberarea paşaportului.“ „Bine, bine! Asta nu schimbă situaţia. Să mergem în dormitor.“ La lumina jucăuşă a reflectoarelor, Dănilă desluşi o încăpere lungă cu paturi înşirate de-a lungul pereţilor. La capătul încăperii i se indică un pat liber. „Aici ai să stai. Te scoli când sună sirena. În spatele barăcii este un spălător şi closetul. Vă întoarceţi în dormitor pentru apel, după care se merge în sala de mese, pentru ceai. Apoi, la muncă. O să te obişnuieşti, dacă ţii la viaţă.“ Continue reading „Daris BASARAB: Povod (5)” →