E-aproape „azi” în vechiul „ieri” și nu știu dacă mâine
Ne va găsi pe amândoi rupând aceeași pâine,
Sau dacă orologiul vechi va strânge-n minutare
Tic-tacul ce timbra cândva un petec de scrisoare.
E-aproape blând, în adieri, același vânt de noapte
Ce își culca pe brațe nori și-n zori îi trezea șoapte.
Deșertul risipea nisip în pumni cu apă vie,
Prin umbra trupului de gând scăpat din colivie.
E-aproape „doi” înclepsidrat în timpul scurs devreme
Prin stern ce biciuie nevoi îngemănând poeme.
Ce ne-om fi fost de nu mai știm să lăcrimăm cuvinte,
Și ce ne-om fi când flori de soc ne-or crește pe morminte?
E-aproape „noi” în fraze lungi cu cratime pe margini,
Cu întrebări tivite alb în colțul altei pagini.
E-aproape „eu”, aproape „tu” și-aceleași alfabete
Ce scriu despre un „el’ și-o „ea” pe mâneci de regrete.
Se-ntoarnă cerul la apus și-agață-n trena Lunii
Un roi de fluturi alintați când se foșnesc alunii.
Îmbrac tăceri cu gust de noi, tu-nveți să le asculți,
Când raiul spune rugăciuni cu îngerii desculți…
——————————–
Nicoleta GORDON (Many)
27 septembrie 2019
Minunat!