Întoarcerea clepsidrei
Pradă unei derive năucitoare,
uneori, imprevizibilul
răstoarnă
întreaga ordine a lucrurilor.
Simți adierea dulce, efemeră,
a unui sens
răsfrânt în oglinda paginii.
O întâmplare
te-a smuls
din absolutul fericirii.
Acum te întrebi dacă
te poți întoarce înspre povestea de aur
a singurei tale iubiri.
E o liniște cosmică în care
se-aude doar respirația ta calmă.
Ploaia îți poartă pașii spre paradisul vieții.
Să faci lumină și să desfaci
multe neștiute!
Realitatea e pânza albă
pe care pictezi cu speranța
care te călăuzește.
Privește în adâncime,
dincolo de aparențe!
Lumea prin microscop
se face tot mai mare.
Un punct apare și iată destinul
ce începe să se schițeze
în linii simple,
desprinse delicat
din fiecare literă conturată.
Femeia împlinește
zâmbetul lui Dumnezeu.
Intersecții sinaptice…
Intersecții sinaptice prin miracolele întâmplate…
Șirul cuvintelor, uneori, se oprește.
În zbor, veniți de nicăieri, fluturi ai luminii.
Odată cu ploile, o umbră singuratică
coboară din cer, luminând totul.
Captiv în purgatoriul iubirii
hașurezi noi contururi,
încetinești ritmul,
eliberat de umbrele trecutului.
În roua nopților, lăstari în floare,
gânduri eliptice,
în liniștea în care toate orgoliile s-au stins
se-ascunde necunoscutul.
– Te iubesc! Fii binecuvântată, curată iubire
a sufletului meu însetat și înfometat
de incredibilul ce mi se întâmplă!
Întâlnire divină.
Tu, cine-mi ești și cum te cheamă,
și ce păcat ispășitor mă mai așteaptă,
pe mine, damnatul la Iubire?
Fericire damnată! – îmi șoptești.
Mesager al eternității, ca un cerc într-o spirală,
timpul s-a dizolvat în tăcere.
Totul a rămas în trecut.
O nouă zi începe.
În jur aerul pulsează tulburător.
Pământ și nepământ. Ape limpezi și reci.
Amalgamul de senzații îți invadează mintea.
Când ziua se apropie de sfârșit,
la cealaltă margine a vieții,
dincolo de hotarele ei,
în verde-crud îți îmbraci sufletul.
Cu iubire îți hrănești Absolutul
– altarul bisericii tale.
Însângerat, destinul ți se zbate în dinții ciclopului.
O ceață densă te împiedică
să deslușești spațiile dintre cuvinte
din Câmpiile Celeste.
– Tu cine ești și cum te cheamă?
Cum te cheamă și de unde-mi vii,
și ce păcat ispășitor mă mai așteaptă,
pe mine, damnatul la Iubire?
Fericire damnată! – îmi șoptești, risipindu-te.
O punte posibilă
Un pas, încă un pas, sus, tot mai sus, departe, tot mai departe,
încă un pas, să ne ținem de mână, moartea va fi liberă,
într-un alt ritm temporal strângi bine pleoapele,
în tine ceva se mișcă, se răscolește,
se zbate, se înalță,
prin punți suspendate,
nepurtând nicio marcă,
cauți o ieșire din predestinare,
o barcă legată la mal vei găsi,
prin lume vei rătăci în rămășițele zilei
din copilaria aspră,
un fluture se deschide
dintr-un zâmbet,
o seceră sfărâmă ancora,
în urmă lași o închisoare întunecată.
Cu sufletul ușurat și un surâs pe buze
în zorii noii zile vei rosti
vorbele de taină,
descătușând șuvoiul lacrimilor.
Învăluit, parcă, într-o ușoară ceață,
în mâna stângă
strânge un glob de cristal.
Din coasta lui iese o tulpină de viță-de-vie
plină de struguri,
ce-l înconjoară ca o aureolă,
cu mâinile îi stoarce boabele
într-o cupă aurită,
lângă crucea din cununa grâului.
Sunt ochi care văd și ochi care nu văd,
sunt ochi care vindecă și ochi închiși, încă.
Așezat pe osiile universului, sfârșitul este imposibil!
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
28 septembrie, 2018