Întâi despre engleză:

Desigur, Shakespeare a jucat un rol covârşitor în dezvoltarea limbii engleze, dar pe timpul lui se ştie că engleza nu era o limbă internaţională. în Europa acest rol ÎI juca, la acea vreme, limba latină, iar, din sec. al XIX-lea,până după cel de-al doilea război mondial, franceza devenise deja limba numărul unu pe Terra. Aproape brusc, odată cu Înfiinţarea ONU-lui în anul 1945 şi cu stabilirea sediului acestuia la New York, franceza şi-a pierdut prioritatea şi limba engleză a început să se impună din ce în ce mai puternic şi mai rapid. Dar şi alţi factori au contribuit considerabil la răspândirea ei. Este suficient să amintim numărul mare al populaţiei din fostele colonii britanice, faptul că Anglia devenise regina mărilor şi a oceanelor, iar ulterior factorul decisiv a fost lansarea dolarului ca moneda cea mai importantă a omenirii (o consecinţă a faptului că, devenind puterea industrială cea mai mare din lume, USA şi-a dezvoltat şi cele mai mari, mai puternice şi mai numeroase bănci, de toate tipurile). Miile de filme americane şi engleze, răspândite pe tot globul, muzica uşoară din aceste ţări, au contribuit de asemenea la răspândirea limbii engleze. Desigur, nu spun aici ceva absolut nou, deoarece aceste cauze sunt deja cunoscute şi au mai fost explicate detaliat şi de alţii înainte.

S-a vorbit însă mai puţin despre felul cum particularităţile lingvistice ale aceştei limbi germanice din grupul vestic au jucat, la rândul lor, un rol esenţial. Dacă am considera engleza după caracteristicile ei fonetice, ortografice şi lexicale, ea ar fi departe de a îndeplini rolul unei limbi ideale, cu atât mai puţin rolul de limbă internaţională de prim rang, mai ales dacă ţinem seama că engleza nu are reguli exacte de pronunţie, precum franceza, spaniola ori germana (practic, ea nu are reguli ferme de pronunţie, fiecare cuvânt trebuie învăţat separat cum se scrie şi cum se citeşte, iar substantivele proprii, numele de persoane, denumirile geografice etc., vor trebui în mod obligatoriu spell-uite, adică dictate literă cu literă). însăşi topica frazei este rigidă, căci nu prea ne permite să schimbăm, după bunul nostru plac, locul părţilor de vorbire în propoziţii şi fraze ca în alte limbi, iar dacă ne referim la fonetică, engleza rămâne una dintre cele mai dificile de pronunţat, având 9-11 vocale, numeroşi diftongi şi 22-26 consoane (opinii lingvistice diferite), 2 semiconsoane (singura, împreună cu islandeza, din grupul germanic, care a păstrat spirantele dentale surdă şi sonoră; aspiraţia care însoţeşte realizarea fonetică a oclusivelor nu are nici ea rol distinctiv); accent fonologie dificil, cu pauze şi intonaţii distinctive, o limbă foarte idiomatică, cu multe polisemantisme care, de obicei, dau mare bătaie de cap traducătorilor ce pot încurca lesne polisemiile; un idiom cu extrem de numeroase idiolecte, cu numeroase cuvinte omofone şi omonime, cu numeroşi „false friends” foarte derutanţi, ce pot produce uşor confuzii vorbitorilor români etc., etc. în plus, numeroşi lingvişti – într-un fel exagerat sau nu – au considerat franceza, italiana şi spaniola mai muzicale şi mai uşor de pronunţat decât engleza şi, de aceea, cu mult mai îndreptăţite de a fi, oricare din ele, numărul unu pe glob. Am auzit chiar şi afirmaţia – perfect plauzibilă – că, în cazul în care Germania hitleristă ar fi câştigat ultimul război mondial, atunci în mod categoric germana ar fi fost astăzi limba internaţională care ar fi ocupat primul loc. Realitatea este că nu s-a întâmplat aşa şi că, în pofida dorinţei anglofobilor, cu toate neajunsurile ei, de „limbă destrăbălată”, cum i-au zis unii, engleza s-a impus cu fermitate drept limba mondială a secolului al XX-lea, vorbită ca idiom matern de peste 700 de milioane de oameni, devenind preferata limbă oficială şi de lucru a Adunării Generale a ONU, cu şanse mari de a-şi menţine prioritatea şi în secolul/secolele următor/ următoare (nu este obligatoriu ca o limbă să domine toate secolele).

Dar cred că, folosind din nou termeni ştiinţifici şi trecând peste defectele ei, una din marile cauze pentru care limba din arhipelagul britanic s-a impus cu atâta forţă este acea calitate extraordinară a englezei – şi anume caracterul ei de limbă analitică, după unele păreri, ori de limbă aglutinantă foarte economică şi simplă, după alte păreri, tinzând spre tipul izolant (rol foarte important al auxiliarelor şi al tuturor tipurilor de modificatori). Ştiţi ce înseamnă aceasta? înseamnă că engleza este foarte economică la vorbit şi foarte simplă, situându-se, din punct de vedere tipologic, între caracteristicile mongolei şi ale chinezei şi având tendinţa ştergerii graniţelor între părţile de vorbire (unele cuvinte pot trece simplu de la o parte de vorbire la alta, precum în chineza modernă). Mai înseamnă că, în cuvinte scurte şi în fraze incredibil de con-centrate, putem spune multe şi putem vorbi mai rapid şi mai legat decât în alte limbi.

Comparaţi, de pildă, un text de aproximativ cinci cuvinte englezeşti, cu traducerea lui în română sau franceză… Traducând cele cinci cuvinte în aceste două limbi, constatăm că textul apare în general cu mult mai lung, necesitând zece sau douăsprezece cuvinte pentru a acoperi exact înţelesul formulat în engleză. Aşa se explică de ce anglofonii vorbesc destul de rapid şi degajat, fără multe câcâieli, majoritatea vorbitorilor (mai ales dacă sunt culţi) imprimându-i limbii lui Shakespeare o impresionantă muzicalitate, un ton ferm şi bărbătesc în timpul conversaţiilor. în plus, engleza dispune de un lexic foarte bogat – cca 250.000 de cuvinte simple ce pot servi ca bază pentru o pluritudine de derivate şi de juxtapuneri, la rândul lor productive, admiţând creaţii noi prin combinaţii foarte maleabile.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Descrieri comparative despre limba engleză și limba română” →