Luca Benassi: Asediu

Pictură de John Hacking, Olanda

 

Asediu

Ce este acest asediu,
această încercuire lugubră de oștiri
sub zidurile Troiei?
E vorba despre nave în flăcări,
despre cerul înnegurat
ca râul acoperit de sânge
în urma bătăliei.
Însă războiul începe acum
cu creștetele negre de bărbați, ai tăi,
care își întind spre casa noastră spada
și tu, femeie,
numeri sunetul,
sunetul pietrei
ce ascute tăișurile.

Luca Benassi, Italia

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
din „I fasti del grigio”, Edizioni Lepisma

***
Cos’è questo assedio,/questa cinta lugubre d’armati/sotto le mura di Troia?/dicono di navi in fiamme/e del cielo nero/come il fiume coperto di sangue/dopo la battaglia./Ma la guerra inizia adesso/con le teste nere

degli uomini, i tuoi/che tendono le spade alla nostra casa/e tu, donna/conti il suono/il suono della pietra/che affila le lame.

María Auxiliadora ÁLVAREZ: SUNET AL EXISTENȚEI

Sunet al existenței

pentru Diana

 

rostește-ți gingaș numele peste al meu

repetă-l
noapte după noapte
în pragul fiecărui cântec
din vis

astfel numele meu va dispărea treptat
sub al tău

iar glasu-ți
fi-va unicul
sunet al existenței.

 

María Auxiliadora Álvarez (Venezuela, 1956)
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din“Poesía soy yo
Selecție de Raquel Lanseros și Ana Merino
Colecția Visor de Poesía, Visor Libros

***
di tu nombre suavemente sobre el mío // y repítelo/cada noche/antes de cada canción/del sueño //
de modo que mi nombre se vaya borrando/bajo el tuyo //y tu voz/sea el único/sonido de existir.

Irina AIRINEI: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL, LIMANUL CU DRAGOSTE

„Stimată și dragă Poetă, mulțumiri pentru volumele atât de vii, vibrante, închinate iubirii de viață și poezie  adică Iubirii. Exilarea în Tara Exilaților v-a priit, cred, dacă mă iau nu după superba declarație patetică de pe copertă ci după paginile în care a rodit cuvântul românesc cu atâta farmec și căldură. Vă doresc tot binele alături de Omul predestinat și în poezia din  care v-ați făcut DESTIN. Cu toată Afecțiunea, Norman Manea

O scrisoare care m-a tulburat. Da, cuvântul românesc a rodit în Țara Sfântă, Țara Exilaților, limanul cu dragoste al atâtor și atâtor creatori români în căutarea unei vieți care înseamnă speranță, lumină, o mare familie… Maria Găitan Mozes și soțul ei iubitor de carte, primul ei critic, au pășit pe acest liman unde ajunseseră, înaintea lor, atâția mari scriitori și cărturari evrei  plecați din România și care au făcut din Israel o nouă grădină, paradisiacă, mult visată, a culturii și literaturii româno-israeliene. Lor li se datorează aducerea noastră aminte, scriitorilor, jurnaliștilor care au primit-o cu brațele deschise pe Maria, în atmosfera Cenaclului „Punct”, a Editurii și revistei „Minimum”, mai târziu a Editurii „Familia”.

Așa cum îmi spunea marele scriitor Amos Oz în locuința sa din Ramat Gan, în Tel Aviv-ul unde Fania Oz mi-a fost ghid: „Este un cântec naiv, popular, cunoscut diverselor generații de pionieri, părinților lui Nilly, părinților mei și care spune că: «Aici, în țara strămoșilor noștri, toate visurile noastre se vor împlini»”.

Israelul este, într-adevăr, îndeplinirea unui vis. Un vis străvechi readus și azi, cu recunoștință și durere la Zidul Plângerii.  Această carte este ofranda lirică a autoarei către Țara care a primit-o cu dragoste. Limanul ei cu dragoste al ei și al tuturor celor care au făcut alya,au urcat către acest vis. Al tuturor celor care, încă de  la 1882, veniți din România, desțeleneau pământul sfânt cu sângele lor, îl udau cu lacrimile lor, îl încălzeau cu inimile lor. Rosh Pina, Zikhron Ya’akov, rădăcini românești, lupte, muncă, vis… Maria Găitan Mozes intră cu evlavie, cu pași de poezie, în acest vis…Un vis numit Israel, limanul cu dragoste al tuturor acestor visători…O țară dăruită mai departe, copiilor, de generații și generații de soldați… Ofrandă de viers românesc adusă Israelului care se dorește a fi citită de un public internațional cât mai larg. Alătur buchetului de poezii al autoarei, urarea mea de suflet: „Binecuvântat fii, Israel!”

 

Dr. Irina Airinei,

12 decembrie 2020, București

Președintele Asociației interetnice ANIMA FORI

 

***

MARIA GĂITAN MOZES – POEME (1) – PĂRTAŞĂ

 

PĂRTAŞĂ

Pământul acesta mi-a fost

sortit şi mie. Mi s-a dăruit

precum un talant.

Să mă culc pe o ureche

aşteptând din neant râuri

bogate de lapte ulcioare cu

miere ori blidul încărcat să

mi-l aducă un altul şi-n

puf şi mătăsuri să mă

primească patul?!

Mă vreau parte şi eu acolo,

unde se cere.

Umărul să-l pun atâta cât

pot fără să dau târcoale la

trudă

si să fur ca un trântor

din rod.

Vreau

ca şi lacrima mea

să fie în plâns

iar cântecului

să-i adaug pe portativ

şi notele mele

de bucurie

fiindcă inima mea

aici

a găsit

îmbărbătare

şi omenie.

 

 

CINE-S EROII

 

Cine-s

adevăraţii noştri

eroi?

Şi cine scrie istoria?

Cei care pier

sfârtecaţi în atentate şi

gloanţe,

cei schilodiţi,

ori cei ce rămân

să ducă prin timp

amintiri

şi dureri?

Cine-s eroii

şi cine scrie istoria?

Cei mulţi

ori cei ce se află în frunte?

*

Caut cu înfrigurare eroii.

Dar alături, doar oameni

cu îngrijorările zilei,

mărunte,

grăbind după treburi,

veselindu-se

când se iveşte prilejul,

ori

înghiţiţi de vârtejul

altor necazuri

ce se petrec pe la noi.

Aceştia, oare,

să fie eroi ?

Aceşti anonimi scriu, oare,

pământului nostru

istoria?

 

 

ÎNTÂLNIRE

 

Drumuri se despletesc

din răscruce.

Oameni feluriţi

grăbesc şi grăbesc.

Unul vine,

altul se duce.

Se întretaie mecanic

precum într-un joc.

În mişcarea continuă

şi monotonă,

un scurtcircuit

temporar.

O întâlnire neaşteptată,

duioasă.

Tatăl, concentrat,

e în drum către Gaza.

Feciorul,

ostaş,

se-ntoarce-n permisie

acasă.

Fulguie scame de zîmbet.

Ochii

sub umbre de griji

ca în „morse” – şi vorbesc.

Şi fiecare

se îndeamnă

cu câte o ţigară

tovarăşă de gânduri şi drum

deşi aroma

e iute

şi ama

 

 

SOLDATELE

 

Mai rotofeie,

mai subţiri,

mărunte,

brune

ori roşcate,

au pasul hotărât

şi sigur

şi le stă bine

ca soldate.

Instrucţia

nu seamănă a rock.

Pe umăr

arma

nu e joacă.

Din noapte,

zi –

au învăţat

să facă

şi de primejdii

nu le pasă.

Pe-un timp,

răsfăţul mamei

a rămas acasă

şi flecăreala

e ceva mai rară,

au taine

şi-ndrăzneală multă

şi deseori,

supuşi,

băieţii

de ordinele lor

ascultă.

Aşa cum sunt

mi-s dragi

şi mă amestec

printre ele

şovăitoare şi neîmpăcată,

că-i prea tîrziu

şi nu pot

fi

în rândul lor,

măcar

o zi,

soldată…

 

 

SOLDATUL MEU

 

Soţului meu, Iosef

Nu-i prea uşor

ca după

ani şi ani

să fii din nou

în haina militară,

să porţi

pe umăr

arma grea,

bocanci

şi să veghezi

sub arşiţa de vară.

Dar nu te plîngi

şi nici nu-ţi încolţeşte

sămînţa gândului

la dezertare.

Puterile

încerci să ţi le-aduni

şi datoria-ţi faci

ca fiecare.

Te ştiu călit –

dar

ca femeie

tremur,

şi-aş vrea-n aceste clipe

să m-alătur

ţie.

Să-ţi pot fi

sprijin

şi părtaşă,

soldatul meu

cu tâmplă argintie…

 

 

OSTĂŞEŞTE

 

Rücksackul

câte mai ştie

şi câte mai are:

rufe murdare,

nisip

şi sudoare,

tranzistor,

reviste, ziare…

Poate

c-aşa-i ostăşeşte,

cu toate

de-a valma.

Pe-un umăr

e arma,

pe frunte,

tăcută,

se-ntrezăreşte

o proaspătă cută…

Ţigara

o soarbe adânc,

pe-ndelete

şi-n fumul dulceag

şi-argintiu

trecute-ntâmplări

se şterg

şi se scriu…

Paşii

se-ndeamnă

spre-acasă

şi asfaltul ating

într-un zbor.

Pârjol

e-n amiaza sub soare

şi buchetul de flori

pentru mama

de mult

se vrea

slobozit

din a mîinii

strînsoare…

 

 

LA RECRUTARE

 

Tinerii par

căpriori îndrăzneţi,

încercuiţi într-un ţarc

de plasele nerăbdării.

Îşi încearcă forţele,

ca înainte de salt,

adulmecând necunoscutul,

de dincolo

de perdelele zării.

Din punctul acesta,

de la răscruce,

nu se ştie,

care şi încotro,

o să apuce…

Unii – se visează eroi

pe trena de valuri

din Mediterană,

ori, defrişînd un petec

din sterpul pămînt,

tămăduindu-l ca pe o rană.

Alţii – ascund

sub câte-un zîmbet fugar,

muguri de teamă.

Datoria

e însă una la toţi.

Armata îi cheamă.

Părinţi şi copii

risipesc, între ei, glume,

discuţii banale,

împărţindu-şi fără să vrea

îngrijorarea

în părţi egale…

Porţile cerului sunt larg

deschise

pentru cutezători.

E prezentă

şi marea ispită

de a ajunge ostaş

în unităţi de elită…

Furtuni de frămîntări

şi de vise.

Unele-n zbor,

altele, poate, ucise.

Aici, însă, e startul

Piatră de grea încercare

şi pentru foştii ostaşi –

astăzi

părinţi

şi pentru tinerii, încă, copii –

strînşi împreună

la recrutare.

Mereu alţii iau startul.

Noi salbe

de nopţi nedormite

pentru neobositele mame.

Alte examene de maturitate

cerute de viaţă.

Şi tinerii, n-au temere,

– învaţă.

 

 

ŞTIRI…ŞTIRI…

 

Ţipete de sirenă, ambulanţe

în goană…

Sfredelul durerii,

scormoneşte, iarăşi

nevindecată rană.

Un alt atentat…

Sub ce formă şi unde,

îndată se află

prin imagini şi unde.

… Se numără morţii,răniţii

– evidenţă dureroasă, amară –.

Noi ceilalţi

rămânem pe dinafară

întregi,

neatinşi,

perpelindu-ne, doar,

pe cărbunii durerii

răscoliţi

şi aprinşi…

… Peste care din case-n

această clipă

moartea-şi înfige

smolita aripă?

Cine-s orfanii?

Cine e văduv?

Cine şi-a lăsat

cu inima-n ţăndări

părinţii?

Cine-i mireasa rămasă

văduvă?

Care e mama care-şi duce la

groapă pruncul?…

îndată, se află,

prin imagini şi unde…

………………………………..

Ştiri…ştiri…

ce ne otrăvesc sufletul

până la măduvă…

 

 

MESTECĂ GUMĂ SOLDAŢII…

 

Mestecă gumă soldaţii apatic,

fără baloane şi zgomot

cu zâmbetul strepezit

între dinţi.

Au devenit dintr-odată

mult prea cuminţi.

Pe chipuri durerea,

le-a altoit ciudate contururi

încolţurate

şi dure

cum sunt şi colinele sure,

acolo,

pe pământul liban. Puful

din bărbi e în vraişte, cuibul

inimii,

mic,

neliniştea-i ciupeşte de umeri

şi-i scutură

de parcă e frig.

… Golul acela… de lângă… şi

Cel de alături de Lior…

şi mestecă gumă soldaţii cu

toate-amintirile lor…

în tainiţe, întrebarea vitală

roade adânc şi persistă….

… la câţi eroi, fără voie,

s-a ajuns

pe-a istoriei listă

si care din noi este oare la

rând?…

 

 

DERUTĂ

 

Pâlcuri de porumbei în

derută, –

se învolbură printre

dărâmături si ruine

gângurind în răstimpuri,

parcă-a ruşine,

că-s purtători, fără rost, ai

crengilor de măslin…

Lumea ia foc!

Galilu-i

Sub pârjol de katiuşe.

Libanul

din rărunchi zdruncinat.

Pământu-i ascunde în pântec

cuiburi

de arme si ură,

iar spinarea martirizată de

arsură

poartă mulţimile disperate-n

exod.

Apocaliptic, văzduhul e-n

clocot.

Moartea trage de clopot

şi omenirea, deoparte,

contemplă,

fără să pună teroarei

frâu.

Pâlcuri de porumbei în

derută…

se-nvolbură printre nouri de

fum…

Cine, cu ce îi ajută? Nimeni

n-are vreme de ei!

Aripile

li-s arse, rănite, –

fraţi

sfârtecaţi.

Naivi, se-avântă,

totuşi să zboare,

dar nu mai ştiu încotro…

 

Continue reading „Irina AIRINEI: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL, LIMANUL CU DRAGOSTE”

Cleopatra LORINȚIU: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL SUB CUPOLA CERULUI / ISRAEL UNDER THE DOME OF HEAVEN

Poezia care ajunge la sufletului celui ce o citește, sinceritatea și limpezimea destăinuirii unor gânduri și emoții, fac din poeziile alese în această antologie, o probă de onestitate poetică și civică. Iată-mă așa cum sunt, pare a spune poeta Maria Găitan Mozes, aceasta a fost viața mea, cu bune și cu mai puțin bune, mi le-am asumat pe toate și așa am străbătut aproape un secol de istorie, o viață marcată de apartenența sufletească la aceste două țări: România și Israel. În prima, a cărei limbă maternă m-a format, am ajuns în clipa dramatică a războiului, ca refugiată din Basarabia.

În a doua am ajuns prin propria alegere, aici trăiesc și azi și îi sunt recunoscătoare. Le iubesc și le respect pe amândouă. Nu am așezat între ghilimele această spunere pentru că, de fapt, nu poeta a rostit-o, ci asta am înțeles eu că ar vrea dumneaei să spună prin opera ei literară. Franchețea cuceritoare, ritmul suplu al versului, seninătatea ei în fața încercărilor vieții fac casă bună în poezii limpezi, clare, cu exprimare adeseori succintă, esențializată și potrivită cu exprimarea în limba ebraică. Într-o superbă caracterizare, aș zice chiar inegalabilă prin felul de a păstra măsura vorbelor, Zoltan Terner scrie: „Ne oferă o mirabilă lecție despre cum poți îmbătrâni frumos.(…) Ceea ce definește întâi de toate superba personalitate a poetei este insolita îngemănare între dârza verticalitate morală și delicatețea sufletească. (…) Prin scrisul ei, Mărioara Găitan ne aduce o adiere de bunăstare sufletească.”

Aș adăuga că un fel de rapel peste timp și spații transpare din întrebarea „Cine-s eroii?” evident sub impresia puternică a istoriei Statului Israel însă poezia duce cu gândul și la drama războiului de eliberare a României de sub ocupația fascistă. Căci tema eroismului și a sacrificiului personal este nuanțată și prin tema celui care supra-viețuiește, rămâne, prin tema martorului ocular marcat de durere și traumă, în fine, teme universal umane, temele luptelor pentru independență și păstrarea identității ființei naționale. Cele care nu se perimează niciodată. Când ajunge poezia la sufletul cititorului, mai cu seamă atunci când ea e tălmăcită în alte limbi? Tocmai atunci când atinge struna universală, general umană, când trece din emoție, prin meșteșug liric, către mesaj artistic umanist.

De fapt în biografia poetei au fost de toate: și război și refugiu, și sărăcie, luptă pentru supraviețuire, și speranță, mereu luat totul de la capăt, și stăruință, dragoste pentru inocența copilăriei căreia i-a dedicat mult din scrierile ei, și nespusă tandrețe de rememorare pentru companionii ei de la Școala de literatură Mihai Eminescu din anii ’50 ai Bucureștilor, creație instituțională a epocii dar de care nu se poate face abstracție tocmai prin valoarea incontestabilă a unor nume care s-au afirmat acolo, și muncă asiduă de redactor, iar mai apoi începuturile unei noi vieți în Israelul care i-a deschis o altă viziune dar a și lăsat-o ca în adâncul inimii să scrie în românește. O viață de om marcată de prietenii literare, doldora de amintiri, din care, cu aceeași neschimbată blândețe și modestie, Maria Găitan Mozes ne împărtășește și prin această frumoasă antologie.

––––––––-

Cleopatra LORINȚIU

12 decembrie 2020, Tel Aviv

***

Poetry that reaches the soul of the reader. The honesty and clarity of the revelation of some thoughts and emotions make the poems chosen in this anthology, a test of poetic and civic honesty. Here I am as I am, seems to say the poet Maria Găitan Mozes, this was my life, with good and with less good, I assumed them all, and so I went through almost a century of history, a life marked by the soul belonging to these two countries: Romania and Israel. In the first, whose mother tongue formed me, I arrived at the dramatic moment of the war, as a refugee from Bessarabia.

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU: MARIA GĂITAN MOZES – ISRAEL SUB CUPOLA CERULUI / ISRAEL UNDER THE DOME OF HEAVEN”

Lo Ching: Rouă

Picture by Lo Ching, Taiwan

***

 

Rouă

Ei spun

că n-ar trebui să sălăjuiesc

în munți așa de înalți

să nu trudesc

prin prăpăstii așa de adânci.

 

Ei spun

că n-ar trebui să mă retrag

izolându-mă prin multiplele, diversele mele-ncăperi

cu ramurile mele moarte pe post de degete

pictând nori albi, fantezii onirice

pe toată podeaua și pe pereți.

 

Dar ei nu știu

când întunericul revine

de unde mă-ntorc eu.

Acei splendizi-numeroși nori

plutind silențioși peste ținuturile cele mai aride

converti-se-vor în sunete

de intermitente, torențiale ploi.

Lo Ching, Taiwan

 

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din “Poezie fără frontiere
Editura Tiparg, Pitești, 2020

Germain DROOGENBROODT: Întrebare

 

Întrebare

 

Pământule, ești oare mai mult
decât simplă scânteiere din lumina dintâi,

 

copil orfan și schilodit
rătăcitor prin Infinit?

Vițel cu trupul aurit
ce-a-mprumutat aripi de înger

 

în vreme ce stăpânul lui, de zor
se înveștmântă-n straie de profet
tot propăvăduind minciuni drept adevăr

De-abia se mai aude lin, departe
știutul fâlfâit de-aripă
al inimii ce bate.

Germain Droogenbroodt

Traducere Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: “Contraluz”, Point Editions

Friederike Mayröcker: Ce îți trebuie ție

Tablou de LEE Tsuen-Chi, Taiwan

***

Ce îți trebuie ție

Ce îți trebuie ție? Un pom o casă dacă vrei să știi
cât e de mare sau de mică viața unui om
mare sau mică de scrutezi înaltul coroanei
pierzându-te în splendoarea cea verde luxuriantă
socoți că-i mare mică sau poate numai scurtă
viața ta pe lângă viața de arbore bătrân

 

Îți trebuie un copac îți trebuie o casă
nu una doar a ta ți-e îndeajuns un colț adăpostit
în care să te așezi să cugeți să visezi
să scrii să taci sau să privești la un prieten
la aștri iarbă floare și la cer.

 

Friederike Mayröcker, Viena 1924

 

din „Verwundbar wie Schönheit im Aug
Poezie modernă austriacă, Editura POINT 2001

                                ***

Was brauchst du // Was brauchst du? Einen Baum ein Haus zu / ermessen wie groß wie klein das Leben als Mensch / wie groß wie klein wenn du aufblickst zur Krone / dich verlierst in grüner üppiger Schönheit / wie groß wie klein bedenkst du wie kurz / dein Leben vergleichst du es mit dem Leben der Bäume // Du brauchst einen Baum du brauchst ein Haus / keines für dich allein nur einen Winkel ein Dach / zu sitzen zu denken zu schlafen zu träumen / zu schreiben zu schweigen zu sehen den Freund / die Gestirne das Gras die Blume den Himmel.

Germain DROOGENBROODT: Traversare

Pictură de Ho Huai-shuo, Taiwan

***


Traversare

 

Iarna își așterne frigul
biciuind crivăț și piatră
și decembrie înghețat
se strecoară printre ramuri

 

luna palidă, albită
agățată în zidul nopții
pare oglinda unui timp
licărind din ochi sleiți
de argint abandonat
printre aștri:

 

creițari de dat arvună
pentru o trecere de an.

Germain Droogenbroodt

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată

TRADUCERE ÎN LIMBA GERMANA DE GABRIELA CĂLUȚIU-SONNENBERG

Când amintirile mă duc în zariștea altor timpuri, la anii mai fragezi din zorile tinereții,  cea trăită ca-ntr-un vârtej, cu acel avânt asemenea unei furtuni în piept, purtându-mă în zbor pe aripile visării, azi mi se arată înaintea ochilor un licăr de lumină și de căldură. Retrăiesc cu bucurie toate amintirile năzbâtioasei tinereți, când bâjbâiam între real și ficțiune, perioadă care dăinuie cel mai viu de-a lungul vieții. Acei ani rămân vii prin propriul lor univers, ireductibili la realitate, capabili să ne facă a crede că putem atinge cerul cu mâna sau că ar fi posibil să ne iasă în cale minunății, chiar și măreția gloriei.

Pe atunci, și eu, conform etapei de viață pe care o trăiam, credeam în existența unei realități despre care nu știam că nu există. Visam în mare taină la scaunul măririi. Nu-mi dădeau târcoale dorințele înavuțirii, dar mi se părea posibilă întâlnirea cu laurii victoriei. Îmi doream împliniri spirituale, să fiu ca nimeni altul, să nu mă număr printre mărunții oameni nevolnici. Acum, amintindu-mi de Don Quijote, privesc cu duioșie și cu înțelegere acea nestăvilită, dulce zădărnicie în speranța împlinirii năstrușnicului vis.

Pentru că zilele treceau și la orizont nu se iveau semnele gloriei visate, începusem să scâncesc. Simțeam strâmtoarea clipelor prea repede curgătoare, dar încă mai speram la împlinirea marelui vis, fie chiar și într-un timp nedeterminat. Mă încrâncenasem muncind ca să mă împlinesc profesional, să-mi conturez personalitatea, să-mi cresc copilul ca să ajungă pe o treaptă mai sus decât mine, dar succesele obținute nu mă mulțumeau, chiar dacă erau remarcabile și strigam în interiorul meu: Cum, numai atât? Asta este întreaga mea măsură? Ce mai urmează? Când și cum?

Apoi a venit și timpul să las în voie lacrima care curgea pe dinăuntru pentru a spăla cenușa gândului care a ars în așteptare îndelungată. Anii au trecut așa cum știu ei să treacă, strecurându-se printre zilnicele noastre treburi. Treptat, am învățat să pun în traistă doar atât cât încape. Conform legilor firii, și eu am trecut prin toate cele omenești, prin ploi și soare, prin vânt și ceață, prin lumini și întunecimi, prin frumuseți și urâțenii, prin spaime și candori, prin noroc și nenoroc, prin șanse și neșanse, prin împliniri și eșecuri, prin cumpene ori mângâind sfințenia icoanelor și, uneori, alunecând în greșeli și în păcat, astfel, gustând din plin viața. Și iată că, acum, mi se arată la orizont deceniul care începe pentru mine cu cifra 9. Ce știam înainte despre această etapă a vieții? Că e timpul când dăm vama neputinței, suferințelor fizice, că gesturile aprige ale voinței de odinioară se reduc… și că trebuie să privim totul cu compasiune.

Ce meditez despre vremelnica noastră existență acum, când mă aflu departe de fiorul existențial al acelei etape de viață? Acum, în viața mea întomnată, adunând mierea de învățătură a anilor trăiți, dau trânta să dezleg semnele încifrate ale scurgerii timpului. Privind spre mișcările interioare, am observat cu deplină satisfacție, că ceea ce credeam cândva despre senectute, nu se confirmă întru totul. Un bob de speranță și o licărire de noroc mai dau culoare acestei etape de viață. Trăirea interioară rămâne vie, dorința de a trăi după propria voință e neschimbată, nu încetăm a lupta împotriva clipelor prea repede fugare, dar, instinctiv, ocolim schemele austere de altădată și ne auzim cuvintele cum cad în cascade blânde, cu aer meditativ.

Acum știu că Domnul a rânduit ca toate să vină la timpul lor și că în toate e o măsură. Nici nu ar fi frumoasă tinerețea fără visare, nici bătrânețea fără înțelepciune. Am înțeles că gloria se poate găsi și în fapte mici, făcute din iubire. M-am împăcat cu acest gând când am înțeles că și liniștea poate fi fecundă, oferindu-ne taine de negrăit, învăluite în deosebite frumuseți. Și, astfel, s-a luminat în mine scânteia unui gând, să continui a scrie și a-mi publica trăirile stârnite de frumusețea și miracolul lucrurilor înconjurătoare, potențând, în felul acesta,  împlinirea ființei mele interioare. Poți visa la glorie și pe acest tărâm al scrisului, dar acum știu că, luptând în acest scop, poți deveni vanitos și primejdia e mare. Meschina vanitate, când ți-a atins ființa cu degetele ei catifelate, nu te mai scapă din mână, nu te mai poți salva.

De atunci, tot cioplesc la această împlinire și trăiesc cu bucurie fiecare succes pe acest plan, oricât de mic ar fi. Mă las furată de frumusețea și de adevărul cuvântului bine cumpănit, de tăinuitele înțelesuri care, în tinerețe, treceau neobservate. Nici acum nu încetez să lupt pentru a învinge pizma, încrâncenatele invidii stârnite de câte un biet succes obținut cu multă trudă. Lupt să depășesc propriile-mi răvășiri și neputințe, inerente vârstei. Mă străduiesc să-mi păstrez bruma de candori, să rămân o ființă luminoasă. În fața urii, a nedreptăților, a lipsei de recunoștință  sau respect, astăzi am puterea de a sta drept și de a rămâne senină în interiorul meu. Dintre toate avariile, fie ele cele fizice, specifice vârstei mai înaintate, fie acele rele ce îmi stau în cale, așa cum sunt legile firii, am puterea să aleg cărămizile din dărâmături și să-mi reconstruiesc ființa interioară. Mi-e mai ușor acum să nu mă împotrivesc legilor înalte ale firii omenești.

Deși neliniștitul vuiet din mine s-a domolit, totuși vigoarea de altădată nu m-a părăsit total, am mai păstrat ceva din râvna împlinirii, căci întreaga viață a omului este o neîntreruptă speranță. Acum știu mai bine să las mai mult loc gândului mai bine cumpănit, iar clipele de odinioară care mă mai vizitează le primesc cu înțelegere și cu blândețe. N-am renunțat la visul împlinirii mele ca om.

Și, ca o concluzie, privind în urmă, știu că viața mea nu ar fi putut să se desfășoare altfel și, chiar de nu am întâlnit gloria cu laurii ei și oricât de firavă e urma lăsată de mine, știu că nu am trăit degeaba și sper să nu se stingă prea repede candela amintirii trecerii mele pe acest pământ.

–––––-

Elena Buică

Toronto, Canada

noiembrie 2020

***

WARTEND AUF DEN RUHM, DER NIEMALS KOMMT  

(Traducere Gabriela Căluțiu  Sonnenberg)

Wenn mich meine Erinnerung an dem Zenit verstrichener Zeiten führt, wandere ich durch die Gegenden meiner zarten Jugend, die ich wie einen Wirbel durchlebte, mit Sturm in der Brust und voller Elan. Auf den Flügeln des Traumes taumelnd, sehe ich dann vor gedanklichen Augen ein glanzvolles, glühendes Licht. Erfüllt von Freude durchlebe ich gedanklich noch einmal meine fröhlichen Jugendstreiche, aus Zeiten, in denen ich zwischen wahren und erdachten Tatsachen schwebte. Es ist der Lebensabschnitt, der jedem von uns hell in Erinnerung bleibt. Es sind die Jahre, die, dank ihrer ganz speziellen Weltprägung, niemals auf einen realitätsnahen Nenner reduziert werden können, Jahre in denen wir ernsthaft glaubten, den Himmel mit unseren Händen berühren zu können, Jahre, in denen wir uns selbst fast übernatürliche Kräfte zuschrieben und sogar das Erreichen des höchsten Ruhms auf Erden zutrauten.

Damals glaubte auch ich, meinem jungenhaften Elan entsprechend, dass es eine andere, unsichtbare Wirklichkeit gäbe, an dessen Existenz ich niemals zweifelte. Ich träumte heimlich vom Thron der Herrlichkeit. Nicht der Reichtum war mein Ziel, mir schwebte der Lorbeerkranz des Sieges in völlig anderen Bereichen vor. Ich wünschte mir geistliche Vollendung, unerreichte Erfolge, und wollte auf keinen Fall in der formlosen und bedeutungsleeren Masse gewöhnlicher Menschen untergehen. Heutzutage schaue ich mild gestimmt auf mich selbst zurück, ähnlich amüsiert wie beim Erblicken eines Don Quijotes. Ich bin zutiefst gerührt, voller Verständnis für meine damalige süße, gehaltlose Eitelkeit, aus Zeiten, in denen ich fest aber vergeblich auf die Erfüllung solch kühnen Ziele glaubte.

Da die Tage vergingen, ohne dass am Horizont meines Lebens Zeichen der Erfüllung meiner Ideale aufstiegen, begann ich innerlich zu jammern. Ich spürte den festen Druck der rasch davon fließenden Augenblicke, aber ich hoffte immer noch auf die Erfüllung meines großen Traumes, wenngleich ich mittlerweile auch mit einem verspäteten Auftritt gut leben konnte.

Ich hatte mich fest darauf versteift, meine beruflichen Ziele durch harte Arbeit zu erlangen und meine Persönlichkeit abzurunden, konzentrierte mich darauf, mein Kind zu erziehen, um mich irgendwann zu überholen und eine höhere Stufe als ich selbst zu erreichen. Aber, obwohl ich bemerkenswerte Ziele erreichte, befriedigten mich all diese Erfolge nicht. Eine Stimme in meinem Inneren schrie immer weiter nach mehr: War das alles? Nur so wenig? Ist das mein höchstes Maß? Was kommt noch? Wie und wann?

Dann kam der Punkt, an dem ich den Tränen, die sich in meinem Inneren gestaut hatten, erlauben musste, nach draußen zu fließen und diese Asche des langen Wartens wegzuspülen. Die Jahre vergingen auf gewohnter Art, schlichen sich heimlich durch die alltäglichen Pflichten davon. Schritt für Schritt lernte ich, nur so viel Gepäck mitzunehmen, wie ich selbst tragen konnte. Widerwillig unterwarf ich mich den Gesetzen des Lebens, machte Menschliches durch, ging durch Sonne und Regen, durch Wind und Nebel, durch Licht und Dunkelheit, durch schöne und weniger schöne Abschnitte, durch Furcht und Unschuld, durch Glück und Pech, durch Chancen und Versäumnissen, durch Siege und Niederlagen, durch schwere Entscheidungen. Ich kostete das Leben in all seinen Facetten aus, mal betete ich Ikonen an, mal sündigte oder unternahm ich bittere Fehltritte.

So bin ich jetzt an diesem Punkt angelangt, unmittelbarer vor dem Jahrzehnt der mit der Ziffer 9 beginnt. Was genau wusste ich bisher über diese Alter? Dass es die Zeit ist, um die die leiblichen Kräfte dahinschwinden, wenn man der Machtlosigkeit Zoll leisten muss und die früheren leidenschaftliche Willensstärke aufgibt…und es ist die Zeit, in der man lernt, alles aus einem abmildernden Blickwinkel zu betrachten. Was denke ich jetzt, welcher Gedanke fällt mir beim Betrachten meiner verstrichenen Lebensjahre ein, nachdem ich mich so weit weg von der prickelnden Existenzfreude der Jugend entfernt habe?

Continue reading „Elena BUICĂ: Așteptând gloria care n-o să vină niciodată”

Rose Ausländer: Tăcerea

***

Tăcerea

Când trăiești într-o lume
de sunete ce amuțesc

într-o clipă în care
roțile se opresc
aeronavele nu mai vuiesc

Brusc îți apare ea în față
făptura îngerească de cristal
dar nu e mută
căci tăcerea
își are glasul ei.

Rose Ausländer,

Cernăuți/ Bucovina 1901 – Düsseldorf 1988

din „Die Sichel mäht die Zeit zu Heu“ (”Secera face din timp fân”)
Poezii 1957 – 1986
Ed. Fischer, 1985