Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Taina scrisului (86) – Cuvânt, sunet și culoare

Taina scrisului… ce misterios se aude! E o taină care, câteodată, te poate învălui și purta „La răscruce de lumi”, ca un „Apostol fără nume”, voind să te ducă „La granița-ntre vise” și chiar și mai departe, „Pe tărâmuri neumblate” încă, sau vreodată sau, poate, „Spre zarea celora ce nu cuvântă” după titlurile volumelor mele de poezii!

Taina scrisului, e meșteșugul de-a înlănțui cuvintele cu cât mai multă măiestrie încât, din cuvânt să izbucnească sunet, din cuvânt țâșnind culori, din culori cuvinte, cu o artă anume, încât poezia să devină pictură și pictura poezie si muzica, după numele altui volum de poezii și picturi al meu, „Ut pictura poesis „. E într-adevăr o taină, cărăruile căreia am încercat să le desțelenesc autodidact dorind, cu ceea ce m-a înzestrat Dumnezeu, să descopăr frumuseți ascunse, ce treptat mi se dezvăluiau în fața ochilor făcându-mă să mă simt precum Alice în țara minunilor!

Omul este o ființă complexă, fiind compus din mai multe fațete, ipostaze cum ar zice Platon, anume trei substanțe spirituale: individ, intelect și suflet, fiecare dintre fațete fiind ca o oglindă ce reflectă „lumina”, Harul Divin, toate la un loc făcând OMUL, toate păstrând o taină a lor, care-n final îl caracterizează ca fiind un tot unitar și unicat, cum ne place să credem! Om și eu, la rându-mi, devreme mi s-au reflectat anumite înclinații deosebite, toate puse în slujba frumosului, pe care, dacă nu-l găseam întru totul în jurul meu, îl căutam în mine, îl înveleam cu poleială, îl făceam să lucească, cu  dorința de-al dărui celor din jur. Copil singur la părinți, deși expansiv, deseori căutam să fiu cu mine însămi, ba chiar îmi rezervam din timpul jocului, o părticică doar pentru mine, numit „Timp pentru Nora „, tainic, unde să mă întâlnesc cu sufletul meu, într-o lume de vise, de gânduri, cuvinte, sunete și culori, lumea mea de basm!

Făcând o retrospectivă a vieții mele, pot spune că multe taine mi-au dat  târcoale, taina muzicii pe la 7 ani ai mei… studiind vioara mulți ani de zile, cu multe înfățișări, premii, medalii, încercând chiar să compun mici „simfonii” cum le ziceam eu, având ca model pe Mozart și alți  clasici! Concomitent am surprins și-o altă taină, cea a scrisului, făcând mici poezioare, unele hazlii împărtășite cu copiii la joacă, altele mai melancolice sau dureroase după pierderea foarte timpurie a  tatălui meu! Mă poartă gândul la primul meu învățător, care, citindu-ne din Vasile Alecsandri poezia „Iarna”, cu glasul lui blajin și cald, ne-a fermecat și ne-a dat temă să analizăm fiecare strofă, să închidem ochii și imaginea formată pe retină, să încercam s-o desenăm alături în culori! N-a fost mai bună lucrare ca a mea, fiecare vers creându-mi o imagine, ce mai târziu am încercat s-o așez cuminte în picturile mele! N-a existat mai bună ca mine la compuneri, cred, la vârsta aceea, în descrieri în special, luând parte la diverse olimpiade literare, cuvintele prinzând forme miraculoase în mintea mea! Am iubit mult acei ani, cu poveștile spuse de părinții mei s-adorm, basmele spuse la radio ce se încheiau cu „Noapte bună, copii”, teatrul de umbre pe pereți… toate m-au fermecat și mi-au format o lume a mea, în care mă ascundeam ori de câte ori sufletul îmi părea rănit simțind nevoia de-a mă hrăni cu frumos, ca apoi iar să lucesc și să mă bucur.

Am citit foarte mult, de multe ori cărți ce-mi depășeau vârsta, fiind singura, cred, pe care bibliotecara o lăsa să plece cu geanta plină, neștiind care mai de care carte să aleg! Citeam tot ce se putea citi la acea vreme a copilăriei, chiar și pe ascuns, sub  cărțile de școală, sau noaptea până târziu sub plapumă, ca să nu mă vadă mama! De-atunci simțeam nevoia de-a-mi revărsa sufletul în proză sau în vers căutând momente să mă interiorizez și să-mi sondez adâncimile sufletești, pentru a le exterioriza, dându-le formă, după puterile mele copilărești! În aceeași perioadă am descoperit și taina picturii, care m-a condus în lumea culorilor, mi-a înflăcărat imaginația începând cu mici picturi, pe orice materiale disponibile, pentru a-mi împodobi cămăruța mea, pentru diverse ocazii, de ziua mamei, o nouă preocupare, care, mai târziu mă va face să-mi las amprenta mea peste timp!

Crescând, venise timpul „să cobor din nori” cum îmi spunea mama și la sfatul ei, m-am dedicat altei pasiuni a mea, medicina, care m-a câștigat, absolvind Facultatea de Medicină și Farmacie  din Iași și făcându-mi specializarea de medic internist, în Grecia, la Atena, rupându-mă pentru un timp de toate celelalte activități! M-am dedicat cu trup și suflet, având model pe tatăl meu, dăruind  bolnavilor, în afară de tratamentele necesare și câte un pic de suflet, având marea satisfacție ca, deși într-o țară străină la început, să am succese, care m-au umplut de mândrie, câștigând respectul în jurul meu, cinstind locurile pe unde am lucrat și, firește, locul de unde mi-au pornit pașii, din țara mea de baștină, ca româncuță ce eram și sunt! Mă impuneam bolnavilor, nu cu austeritate, răceală sau voce plină de importanța, ci doar cu blândețea și căldura care, probabil, emanau din sufletul dornic de-a dărui, de-a calma, de-a vindeca, după proverbul „vorba dulce, mult aduce”, exercitând asupra lor un fel de psihoterapie, necesară de altfel în cariera fiecărui medic ce se vrea bun, fapt care îi făceau imediat să se simtă cu mult mai bine, după spusele lor!

În ce privește viața personală, familia mea s-a mărit treptat cu doi copii, împlinirea, căldura familiară, trezindu-mi astfel acele taine pe undeva ascunse-n sertarele sufletului: una fiind pictura, evoluând autodidact într-un impuls de-a pune mâna pe pânze, pensule și culori, azi fiind înregistrată în Organizația Pictorilor Medici Moderni, pe plan elen și înscrisă în Albumul Medicilor Artiști și-o alta fiind taina scrisului, venită într-un moment, când făcusem deja o pauză cu pictura, simțind un filon de energie să mă cuprindă, să se reverse din mine și pe care l-am condus spre poezie! Pașii, timizi la început, îmi captau cu timpul aripioare și cu toată timiditatea ce mă caracterizează, am început să-mi postez poeziile pe facebook, având satisfacția că plac, mulți prieteni repostându-le și dându-mi curaj să continui! Marea mea emoție, la care am plâns de fericire, a fost când pe un anume grup mi-am auzit pentru prima dată poemele recitate, o surpriză nemaipomenită, la o emisiune radiofonică de către organizatoarea ei, Mioara Hususan, înduioșându-mă până la lacrimi!

Atunci, mi-apărut o voce, așa dintr-o data, de nicăieri parcă, voce a unui „Înger păzitor la vreme de seara…” după titlul unui poem al meu dedicat celei ce avea să devină îndrumătoarea pașilor mei, poeta și eseista Mariana Gurza, care mi-spus: „Hai, pe când un volum de poezii?”. Am rămas stupefiată, era un vis la care nu îndrăzneam să mă gândesc și-așa, la recomandarea domniei sale și prin intermediul Editurii „Singur” – fondator fiind un alt om de litere minunat, poetul și redactorul Ștefan Doru Dăncuș, am debutat în 2015 cu primul meu volum de poezii, „La răscruce de lumi”, apoi 2017 alte două volume, „Apostol fără nume” și „La granița-ntre vise”, în 2018 alte două volume, „Pe urmele pașilor pierduți” și „Ut pictura poesis ” – volum de picturi și poezii și-n curs de editare fiind alte două volume de poezii: „Pe tărâmuri neumblate” și „Spre zarea celora ce nu cuvântă,  precum și-n pregătire un volum de memorialistică „Frânturi de viață”!

Am avut onoarea unor recenzii excelente, din partea unor autori consacrați, poeta și eseista Mariana Gurza, poeta Dorina Stoica, poeta și eseista Vasilica Grigoraș, publicate în revistele din țară și străinătate: Confluențe Literare, Melidonium, Orizonturile Bucuriei, Singur, Logos și Agape, Observatorul (Toronto), Agero (Stuttgard), Regatul Cuvântului (Bruxelles), Miorița (Sacramento,SUA), Ziarul Informațional (Ben Todică – Australia), Revista ASRLQ, Armonia-Saltim Media, Destine Literare (Toronto, Canada), Armonii Culturale, Constelații Diamantine și altele! Am fost și-n calitate de coautor, la diverse reviste și antologii: Lyrics et Prosa, Antologia ASCIOR, Revista Banchetul, Antologia Centenarului Marii Uniri (1918-2018), Casa mea, România Mare, Antologia  „Centenarul” Unirii ASCIOR în curs de apariție, Scriitori Contemporani și altele ce vor vedea în curând lumina tiparului!

Mai mult ca oricând, azi, taina scrisului îmi este și foame și sete și necesitate și dorință de-a dărui, nu numai imagini feerice de lume ideală ci, acumulând de-a lungul vieții și tablouri ce s-au suprapus uneori peste cele ce te impresionează plăcut, trăind într-o lume nu chiar plăsmuită pentru Îngeri, din păcate, am surprins și aspecte mai triste de viață, care poate nu încântă cititorul, aspecte care se vor puse sub preș, dar nu asta e soluția, pentru că ele continuă să existe, le știi, le vezi, le simți și te dor… N-aș putea scrie, numai de dragul de-a scrie, prefăcându-mă că nu există așa malformații ale societății în care trăim, gama mea de scriere fiind, în afară de cele ce te impresionează plăcut și cele cu temă socială, existențială, filozofică, religioasă, în care culorile nu pot fi întotdeauna cele plăcute ochiului, viața înseși având culori de la cele pale, suave, la cele calde, fierbinți, până și la cele mai întunecoase și chiar negre! Cineva trebuie și pentru aceste aspecte… să picteze scriind sau să scrie pictând, „Ut pictura Poesis”!

Dorința mea mare, este să rămână ceva în urma existenței mele, visând la un strop de nemurire! Nu cunosc pe ce trepte voi ajunge, dacă voi ajunge, nu asta mă preocupă însă, Timpul fiind cel mai bun critic! Doar vreau să știu că trecerea mea prin viață, va lăsa o amprentă, un nume pe filele mele de carte, pe câteva tablouri și, de ce nu, pe trupul și sufletul pacienților mei ce i-am putut, cu ajutorul Domnului să-i ajut, în inimile celor ce, citindu-mă, le-am oferit o sclipire de lumină, dar, în primul rând copiilor mei și poate copiilor copiilor mei!

Poezia m-a ajutat să mă cunosc, să mă autodefinesc ca OM,  mă conduce din prezent spre trecut și viitor, așa, ca un carusel, de la amintiri, la cele de zi cu zi, la visare și speranță, de la singurătate, dezamăgire la extaz, oferindu-mi o gamă variată de trăiri, care mi-au îmbogățit sufletul!

„Taina scrisului”, e valul care te poartă, e vântul care te duce, e soarele ce te călăuzește, cerul ce îmbie să-i cunoști universul, e bulboană care te poate înghite în adâncul ei, e pământul din care îți tragi seva și ți-o lași, e focul care te arde până la cenușă și… cenușa din care vei renaște, iar și iar… și după cum spunea marele poet grec, Kavafis, „și chiar dacă la Itaka n-ai ajuns, ea nu te-a păcălit, ți-a dat frumoasa călătorie” și eu… mă mulțumesc pe deplin cu ea!

––––––––––

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

21 octombrie, 2018

 

Adrian GRAUENFELS: Taina scrisului (85) – Cling Dring, cum am ajuns scriitor

Dar înainte de astea şcoală primară! 

Iată 4 clase de trecut, un Rubicon pentru un băieţel roşcovan şi foarte timid. Eu, adică elevul Grauenfels. Într-o clasă veche, într-o şcoală veche undeva peste o Dâmboviţă care curgea aiurea, nestrunită. Lumina venea de la învăţătorul care purta un nume latin, sonor: Cicerone Mucenic. Un domn impozant care serios, calm, degajând căldură şi răbdare ne învaţă abecedarul, caligrafie, cititul, dicţie. Memoria mea este tocită dar îmi amintesc serbările de sfârşit de an, chiar şi costumul de veveriţă cusut de mama pentru scenă. Mucenic avea două fete, locuiau chiar în clădirea şcolii.. nu întârzia niciodată la lecţii. Eram un neastâmpărat, hiperactiv, dar o singură privire severă mă îngheţa. Ştia că mă plictisesc, că prind lucrurile din zbor, mă lăsa în pace să mă joc la infinit cu penarul, tocul şi peniţa. Eram mereu cu degetele albastre de la cerneală călimărilor înşurubate în pupitrele de lemn. Iarna se făcea foc într-o sobă mare de olane care mirosea a fum de brad. Mai îmi amintesc un concurs de citit poezii, cred în clasa a 4-a, repetam acasă din Coşbuc în faţa oglinzii, cât de sigur eram de premiul întâi care mi-a fost suflat la ultima rundă. Păstrez undeva o poză alb-negru: eram toţi la sfârşitul clasei 1-a, colegii mei, băieţi toţi, cu Cezara singura fată lângă Cicerone, el în centru – mentor, mare şambelan al turmei de pitici. Apoi a venit despărţirea, brusc totul a dispărut, au venit alte timpuri, alte feţe şi alte trăiri. Crescusem.

 

Vara la Cinemascop

încet, una câte una imaginile rulează

în zăduful sălii Patria

pe ecran dealurile respiră cu greu

corabia oraşului vâsleşte spre larg

în miezul anului, în întunericul verii

la balcon cucoanele plâng.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Taina scrisului (85) – Cling Dring, cum am ajuns scriitor”

Maria FILIPOIU: Taina scrisului (84) – Însuflețirea cuvântului

Motto: 

„Scrisul este glasul inimii din taina sufletului cu reverberații în conștiința cititorului. Scrisul creativ este însuflețit de spiritul gândului și răstignit de codeier pe crucea destinului, spre veșnicirea cuvântului haric din înzestrarea Divinității.” 

Scrisul a fost inventat din dorința de comunicare, iar perfecționarea lui a necesitat o evoluție perpetuă în secole și chiar milenii, din paleolitic (30.000 – 10.000 de ani) până în neolitic – mileniul VII î.Hr. Pe teritoriul României cel mai vechi scris a fost descoperit de arheologi în „Tăblițele de la Tărtăria” (Județul Alba), datând din anii 5.500 – 4.000 de ani î.Hr. (3 tăblițe de lut) Cele mai mediatizate reprezentări din începutul scrierii – o prescriere în ideogramă (semn-cuvânt) sunt în simboluri grafice și picturale, astrale și pământene, dăltuite în piatră, fiind cea mai rezistentă degradării prin timp.

Primele scrieri au fost descoperite în Egiptul antic, în perioada fanariotă, scrierea  hieroglifică (prin semne grafice și imagini) și continuând în perioada dinastiilor cu scrierea hieratică (prin litere), folosită în comunicări religioase, până la scrierea cursivă – perioada ptolomeică și romană. Cea mai veche inscripție de pe Terra a fost descoperită în China, pe carapacea unei broaște țestoase, înainte cu 6 600 ani î.Hr.

În Europa cele mai timpurii inscripții sunt grecești, datând din perioada (770-750 î.Hr.) în alfabetul fenician, din care au derivat alfabetul latin și alfabetul chirilic, folosite și astăzi, iar primele scrieri literare, care s-au păstrat până în prezent sunt Eliada și Odiseea, ale poetului antic – Homer, dovezi incontestabile a păstrării informației scrise.

Născută cu numele Popa Maria pe pieptișul unui munte, într-o zonă mitologică „Țara Luanei” din Subcarpații de Curbură (Văvăluci-Bozioru-Buzău) cu obiective turistice renumite în vestigii rupestre, aș putea spune că am învățat, încă din perioada preșcolară, scrierea ideografică de pe pereții grotelor – lăcașurile strămoșilor mei și L-am întâlnit pe Dumnezeu în Biserica din stâncă (Aluniș-Colți), despre care s-au scris multe monografii.

Pe plaiurile natale am auzit pentru prima dată legendele comorilor dacice ascunse în Dealul Tocitorilor (la câteva sute de metri de locuința natală), prin grai-viu, chiar de la localnicii care au explorat locurile cu stihii ce s-au năpustit asupra lor când au fost deranjate. Mărturisitor a fost unchiul Gavrilă Sergentul (cumnatul bunicii mele materne) din Scăieni-Bozioru-Buzău în prima jumătate a secolului XX.

De la bunicii materni, din neamul Filipoilor, am învățat taina scrisului în buchea cărții și prețuirea valorilor tradiționale ce s-au conturat în pasiunea colecționarului de folclor și etnologie, obținând din prima participare la un concurs de tradiții difuzat de Televiziunea Română – Departamentul Cultură, Premiul pentru originalitate acordat de scriitorul George Pruteanu în emisiunea moderată de Ioana Drăgan (după Revoluția din Decembrie 1989). De atunci am început să-mi revizuiesc jurnalul de tradiții, completându-l în repetate rânduri pe câteva sute de pagini, publicate în două cărți la Editura Paideia – Bucuresti, ce-au fost distribuite prin rețeaua de librării din toată țara (2008): „Tradiții creștine și ritualuri populare românești” și „Expresii populare și trăiri proverbiale”. Au fost urmate de participări în zeci de antologii literare și volume colective însumând peste 90 până în prezent, participări la concursuri literare și colaborări cu peste 30 reviste de cultură, obținând peste 25 de premii și diplome pentru creații literare. O altă temă îndrăgită a fost cea patriotică, publicând în anul 2015: „Ecouri Străbune – omagii și memorii în poeme”, „În Zodia Poeziei” și „Cinstire înaintașilor – în memoria personalităților dispărute” (antologie de coordonator).

În anul 2016 am publicat antologia de coordonator „Literatura de ieri, de azi și de mâine” (vol.I). Anul 2017 a fost cel mai rodnic, publicând două antologii de coordonator „Versuri pentru Eminescu” și „Literatura de ieri, de azi și de mâine – vol.II”, dar cel mai mare răsunet l-a avut volumul de autor „La Poarta Divinității”, cu prefață și aprecieri critice de criticul literar Horia Gârbea, lansat la Târgul Internațional „Gaudeamus 2017” și  publicat în peste 3.000 de exemplare, comercializate prin Librăria Coresi și site-ul Amazon.

În Anul Centenarului Marii Uniri – 2018 am lucrat la un volum de publicistică istorico-literară: „Recurs la Unire – Centenarului Marii Uniri”, ce urmează să vadă lumina tiparului la Editura Libris-Editorial, fiind comercializat pe site-ul Librăria Libris. Va fi lansat la T. I. Gaudeamus 2018. Tot în 2018 va fi publicată antologia de coordonator „Marea Unire Culturală – Centenarului Unirii”. În prezent redactez un volum de sonete și rondeluri creștine „Pelerin la Templul Cerului”, iar proiectele pentru viitor sunt multe, din care îmi doresc să le finalizez pe cele mai importante, cât îmi îngăduie calea destinului acestei vieți. Traversând prin era informațională, când se scrie mult și despre orice, necesitatea diversității tematice mobilizează truditorii condeiului pe ogorul cuvântului, spre rodirea lui în conștiința publică, iar creația literară este criteriul de selecție a informației ce merită să dăinuie prin timp, dar maratonul selectiv nu este, totdeauna, cel corect.

Împătimitul de scris nu poate supraviețui altfel, pentru că „scriitorul care nu mai poate să scrie este profund nefericit.” (Mircea Cărtărescu) Pasiunea pentru scris s-a născut din dorința cititorului de-a întâlni în cărți sămânța informațională, scriitorul fiind, mai întâi, un devorator de lectură prin care mobilizează conexiunile neuronale spre creativitate – logica îndemnului eminescian: „Citește. Numai citind mereu, creierul tău va deveni un laborator nesfârșit de idei și imagini.” Motivația pentru creație se transmite, psihanalitic, din cel de-al treilea ochi al demiurgului: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.” (Mihai Eminescu).

Produsul final din concepția ideatică fiind cartea, autorul care i-a dat viață o poartă în sufletul său prin labirintul vieții și o duce în veșnicie ca pe dorul ce-l desparte de fiii biologici spre o confesiune prin altă dimensiune spațio-teporală: „Carte –/ Sora mea cea bună,/ Din ce sfântă-mpreunare/ (…) Când –/ Pe-aceeaşi cale dreaptă –/ Ne trezirăm împreună,/ Mână-n mână…//” (Ion Minulescu, „Rânduri pentru o carte”)

Tributară unei sentințe divine, pe deplin asumată, ca o efigie a Cuvântului botezat în cristelnița lacrimilor și răstignit pe crucea destinului, închei eseul autobiografic pentru antologia „Taina scrisului”, coordonată de scriitorul român – George Roca stabilit în Sydney-Australia:

„Taina Cuvântului vrând să o deslușesc, 

Îmi duc rugăciune în altar sufletesc. 

Cu ochiul minții aprind făclie în gând, 

Pe jurnal să pot zări condei lăcrimând.” 

Maestre, bine v-am regăsit! Vă felicit pentru minunatul proiect și vă doresc mult succes în finalizarea lui.

–––––––––––

Cu stimă și recunoștință,

Maria FILIPOIU

București

Septembrie 2018

Gheorghe Andrei NEAGU: Taina scrisului (83) – Moartea penițarului

– Cristi, suntem liberi bă, îi strigă Mircea Dobrovicescu de sub geam! Împuşcăturile se auzeau în depărtare de parcă n-ar fi avut de a face cu existenţa lor. Geamul se deschise brusc. Doamna Şişman îşi arătă capul obosit şi îmbătrânit.

– Hai, nu intri?, îl îndemnă ea cu glasul hârşâit de atâta fum de ţigară Mărăşeşti.

– Da, doamnă, vin dacă este şi Cristi acasă!, îi spuse Mircea cu oarecare reţinere.

O ştia pe mama lui Cristian de mai mulţi ani. Pe tatăl nu ajunsese să-l cunoască. Murise de pe vremea când se construia hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz. Fusese condamnat la muncă silnică, era un matematician non-conformist, care vorbea liber ori de câte ori avea prilejul şi spre nenorocul lui, când l-a înjurat pe Stalin, i s-a înfundat.

– Din profesor am devenit pârnăiaş! Tot cu „p” se pune că este. Pentru că am fost prost ca o p…, obişnuia el să se autopersifleze în faţa miliţianului care-l supraveghea şi în celulă şi la muncă şi în baraca deţinuţilor. În preajma celorlalţi deţinuţi, se limita doar la prima parte a frazei. Asta pentru ca să ştie şi ei cu cine are de a face şi nu îl trateze ca pe un pârnăiaş oarecare. Ce puteau şti chiaburii condamnaţi ca şi el, la muncă forţată. Nu putea munci cot la cot cu ei deşi se străduia. Nu pentru că ar fi vrut să demonstreze cuiva că este în stare de o muncă abrutizantă ci pentru că aşa era educaţia lui.

Credea că pedeapsa i se cuvine, nu pentru că îl înjurase pe Stalin ci pentru că fusese atât de prost, de se lăsase prins. Aşa s-a stins, rostind abia şoptit ce anume înseamnă pentru el litera „p”. de atunci doamna Şişman se ţicnise de-a binelea. Rămasă văduvă, fără să-şi fi putut îngropa bărbatul, deşi încercase din toate puterile, doamna îmbătrâni brusc, căzu la pat şi de foarte multe ori băieţelul Cristian, orfanul Cristian o auzea blestemând pe cei de la putere.

Apoi timpul trecuse. Dar doamna Şişman nu-şi mai revenise. Fusese şi la Comunitatea Evreiască să afle măcar unde era îngropat soţul şi nu găsise sprijin, deşi mulţi dintre membrii comunităţii aveau funcţii importante în structura de partid şi de stat a acelor vremuri. De atunci căutările văduvei s-au întors cumva împotrivă. Cu puţinii bani pe care-i câştigase din servicii obscure, nu reuşise ca să-şi facă o pensie cât de cât onorabilă. Trăia de azi pe mâine cu te miri ce, izolându-se tot mai mult în sinea ei ca într-o carapace, unde nici Cristian nu avea cum să intre. Era într-o permanentă stare de alertă, suspicionând pe oricine ar fi încercat să-i treacă pragul casei. Izolarea îşi pusese amprenta şi pe Cristian, care încercă să evadeze din singurătatea impusă prin scris. Curând şi-a dat seama că poezia îi este mai aproape de suflet, decât orice altă formă literară. Iar atunci când îşi aducea aminte de ce vremuri trăia obişnuia să explodeze în  versurile sale, într-un mod destul de nefericit.

– Mă piş pe documentele Congresului al XIII-lea!, a recitat el plin de emfază dintr-un poem, la clubul Uzinelor 23 August, unde directorul Lagu înmărmurise ştiind că în sală se afla şi securistul care-i avea sub supraveghere. Nici Liviu Stoiciu şi nici alt cenaclist n-a scos o vorbă! Stăteam şi ne uitam la el înmărmuriţi. Pe unii nu-i amuţise cutezanţa versului rostit abrupt, pe alţii nu-i amuţiseră frumuseţea versului. Şi oricât de revoltător era în sine versul cu pricina, părea aşezat cumva nelalocul lui, părea lipit, părea stricător de armonie şi atmosferă poetică.

Ne-am fi aşteptat ca Mihai Grămescu, Liviu Stoiciu, Mircea Dobrovicescu să fie chemaţi să dea seamă, să dea declaraţii. Nu-mi amintesc să fi fost aşa ceva! Aşa cum se întâmplase când ne întâlnisem cu Adrian Păunescu la început de Cenaclul Flacăra. Mă şi mir că Mihai Grămescu nu s-a declarat şi el vreun disident, pentru că el avusese curajul să-l contreze pe Adrian Păunescu, atunci când îşi citea „De la Bârca la Viena” în sala mare a Universal-Clubului. Atunci am dat numai eu cu subsemnatul. Dar nici eu nu mă consider disident sau altceva. Oricum Cristian jubilase şi de acea dată, de parcă vocea tatălui său, i-ar fi ajuns la urechi şi l-ar fi lăudat pentru ceea ce s-a întâmplat.

Păşind pragul casei familiei Şişman, Mircea dădu în hol peste Mihai Grămescu şi peste Elena cea pe care o „îndrăgiseră” mai mulţi membri din cenaclu. Tocmai plecau.

– Ce faceţi măi, plecaţi când vin eu?, îi luă în şagă Mircea.

– Păi, nu încăpem cu toţii!, îi zise Mihai direct fără nicio altă explicaţie aşa cum îi era felul. Elena nu zise nimic. Îi plăcuse cândva de Mircea, dar îl părăsise fără nicio explicaţie. Ieşiră.

– Salut Cristi! Am fost în Piaţa Universităţii! Se împuşcă din ce în ce mai rar! Ar trebui să ieşi şi tu!

– Ce să ies mă? Ce crezi că se va schimba? Vine linia a doua a PCR, mai neinstruită şi cu tot felul de ciraci, puşi pe căpătuială, rosti Cristian cu năduf.

– N-ai dreptate, fiul meu, se auzi vocea răguşită a bătrânei lui mame. Scăpăm de teroarea comunistă!

– Şi cine vine mamă? Vine Brătianu?

– Oricine ar veni, tot e mai bine decât cu comuniştii, pe care nu ştiu dacă o să mai apuc să-i văd odată, puşi la zid, trimişi la canal sau judecaţi pentru crimele lor.

– Păi, dacă am face asta, ar însemna să schimbăm puşcăriaşii lor cu puşcăriaşii noştri!, zise Mircea, regretând pe loc că nu se putuse stăpâni.

– Mircea dragă, te ştiu creştin şi profund umanist, da nu uita că Brătienii de care râde Cristi, au făcut ţara mare…

– Da, dar casele ţăranilor aveau acoperişuri de paie iar drumurile satului erau pline de colb, în verile secetoase, până la genunchi. Am văzut cu ochii mei. La bunici.

– Măi Mircea, o fi fost el cum a fost, dar pentru scriitori ca noi cred că era mai bine, măcar puteai exprima, erai liber să mergi oriunde voiai, să scrii ce voiai, să înjuri şi să faci tot ce-ţi trecea prin minte.

– N-aş vrea să te descurajez, dar nu toată lumea va fi fericită, eu atâta ştiu, că am avut mulţi scriitori care au făcut foamea, dacă n–au lins poala stăpânului.

– Uite, eu nu vreau să mă cert, îmi sunteţi dragi, pentru că sunteţi tineri, iar asta nu-mi ajunge dragă Mircea, nu mai avem ce pune pe masă: bem ceai cu o bucăţică de zahar şi o bucată de pâine!, îşi descărcă văduva aleanul fără nicio reţinere.

Mircea ştia de suferinţele a ceea ce mai rămăsese din familia Şişman. La ceas de taină, când mai făcea rost de câte o secărică şi o beau împreună, Cristian devenea mai slobod la gură. Faptul că niciunul din ei nu urmaseră vreo facultate, îi făcuseră mai vulnerabili în faţa licenţiaţilor, care deşi nu aveau talent contau mult pe studiile lor, deşi nu citiseră nici jumătate din cât citise ei. Mircea mai ştia că oricât ar fi încercat să vină în ajutorul familiei Şişman, n-ar fi folosit mare lucru. N-avea nici el prea multe de dăruit. De aceea crezu de cuviinţă că era mai bine să lase lucrurile să meargă de la sine…

Timpul a trecut, guvernele se succedau unele după altele, industria ce producea numai găuri negre era cumpărată cu hurta de cine apuca de la indieni la austrieci la arabi, de la turci la italieni. Totul se vindea. Totul se demola. Au căzut pradă exporturilor din materiale feroase combinate siderurgice, fabrici, uzine, sisteme de irigaţii, vapoare şi chiar toată flota românească. A pierit şi doamna Şişman, de parcă nici n-ar fi fost! A pierit atunci când noul proprietar care se zice că era vechiul proprietar s-a prezentat să-şi revendice proprietatea. Uitase că fusese despăgubit. Şi nici măcar nu mai era el proprietarul. Veniseră nişte nepoţei străvezi, limfatici, exoftalmici, cu gurile arse de dorinţa recâştigării imobilului. Bătrâna Şişman care-l cunoscuse pe adevăratul proprietar dorise să meargă în instanţa de judecată. N-au primit-o! trebuia să vină reprezentantul ICRAL. Numai că acesta se împiedicase de câteva legături bune de dolari şi nu se prezentase. Ştia şi directorul. Aşa că nepoţeii au câştigat prin neprezentarea părţilor. Când s-o evacueze, doamna Şişman şi-a dat obştescul sfârşit, după ce mai blestemă odată comunismul.

Rămas singur, buimăcit şi cu privirile aiurinde, Cristian i-a impresionat pe nepoţei care i-au permis să stea în pod. Aşa că venirea ţărăniştilor la putere l-a găsit pe Cristian Şişman în plină activitate de amenajare a podului. Bucăţi de cartoane, de lăzi de portocale desfăcute, sau bucăţi de placaj de la alte ambalaje fură aşternute între grinzile podului, ca să-i ţină de cald sau să-i fie moale când avea să se culce pe ele pentru că nu-şi putea urca mobila prin oberlichtul lăsat drept cale de acces spre noua-i locuinţă. Vara crăpa de sete şi de căldură, de spălat, mai reuşea să se spele din când în când în subsolul casei unde era şi centrala de păcură. În rest baie la Dâmboviţa şi prin ştrandurile care-i mai permiteau să treacă. Venituri n-avea. Trebuia să muncească. A încercat să vândă la tarabele din Obor. A ieşit lipsă, de l-au snopit în bătaie ţiganii care stăpâneau tarabele cu zarzavaturi. S-a angajat la un magazin de încălţăminte, dar cu ochelarii lui şi cu felul şleampăt de a fi, mai mult îi izgonea pe clienţi decât îi atrăgea.

Treptat s-a resemnat, s-a dus cu poeziile pe la redacţiile marilor publicaţii. L-au publicat o dată, de două ori, fără bani. Ajunsese cunoscut ca un cal breaz la fel de inadaptat ca întotdeauna. Prietenii îl părăsiră rând pe rând. Pe Stoiciu îl pierduse când auzise că ajunsese şeful judeţului Vrancea. Apoi îi pierdu urma după ce citise în ziare că-şi dăduse demisia. Nici cu Mircea Dobrovicescu nu se mai văzuse. Doar pe Mihai Grămescu îl mai întâlnise prin paginile revistei SF, fără a se mai reîntâlni în realitate. Încercă o singură dată să fie primit de C.T. Popescu, dar constată spre surprinderea lui că nu-şi mai aducea aminte de el. Tot mai flămând, tot mai singur, nu mai catadicsi să coboare din pod. După câteva zile nu mai fu zărit de nimeni pe niciunde. Îl uitaseră cu toţii. Numai printr-o întâmplare i-au găsit trupul intrat în putrefacţie atârnat cu o funie de unul din căpriorii acoperişului ce-i slujiseră ca locuinţă. La picioarele lui, pe un bilet un scris mare şi lăbărţat lăsa să se desluşească: „Fiţi blestemaţi!”

–––––––––––-

Gheorghe Andrei NEAGU

Focșani, octombrie 2018

Adda NEAG: Taina scrisului (82) – Ce nu te omoară, te face mai puternic…

Când am scris prima dată? Păi să încep cu o poveste. Când eram mică adoram să cânt. Stăteam duminicile în curte și cântam  ore  în șir. De multe ori versurile nu aveau sens, sau poate deviam de la subiect, dar important era că puteam și crea. Anii treceau… și am aflat pe calea cea mai grea că vocea mea e de spart geamuri.

Mai apoi ca orice tânăr care caută un lucru care să îl facă special față de restul lumii, am decis să încep să desenez. Dar întrebarea era ce să desenez? Oricum treceam printr-o perioadaă mai dark, să zicem și desenam chestii abstracte. Și de data aceasta talentul meu s-a dovedit a fi un mare eșec. Pe la 14 ani, viața mi-a aruncat în față o poezie de a lui Bacovia, fascinându-mi existența și ducând la scrierea  primelor mele creații. Erau vai mama lor de poezii. În clasa a IX-a, de Ziua Francofoniei, am citit pentru prima dată o poezie de a mea în public. A fost o senzație greu de descris. Poezia se numea „Inspirația” și e una dintre preferatele mele. Poezia este singura mea ancoră. Public poezii din 2016. Și sunt mândră de tot ce am reușit să fac.

***

Adda Neag – „Demonul Uitării”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN/2359-7593, Editia nr. 990, Anul VI, 12 Iunie 2016. Prima dată când am avut ceva publicat, sincer titlut a fost extrem de precis, eu luptând zilnic cu demonii mei. Adică toată lumea are o bătălie cu ei, nu înțeleg de ce unii aleg să fugă de ei sau, în cel mai rău caz, să îi îngroape. Viața ne dă câți demoni putem duce, eu consider că lumea e plină de demoni cu fețe de oameni și suflete de îngeri.

Adda Neag – „Confesiuni”, Revista „Confluențe Literare”, ISSN 2359-7593, Ediția nr. 2085, Anul VI, 15 septembrie 2016, București. Un alt titlu care mi-a descris perfect viața în acel moment, sunt de multe ori o fire foarte directă, adorând  adevărul.

Adda Neag – „Confesiuni”, Revista „Armonii Culturale”, ISSN 2247-1547, Adjud,  Vrancea, RO Ediția 15 septembrie 2016

Adda Neag – „Prima zi de școală”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN  2359-7593, Ediția 2101, anul VI, 1 octombrie 2016. Cea mai frumoasă zi, prima zi a clasei a zecea, sufletul îmi bătea cu putere, dar și cu durere. Zilnic realizând că viața trece și eu nu pot rămâne într-un loc.

Adda Neag – „Prima zi de școală”, Revista „Clipa”, ediția 1216, 30 octombrie 2016, Anaheim, California, SUA

Adda Neag – „Prima zi de școală”, Revista „Prolitera”, 2 octombrie 2016, Germania.

Adda Neag – „Călătorie în lumea umbrelor”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN / 2359 -7593, Ediția 2183, anul VI, 22 decembrie 2016. Lumea mea e o lumea a umbrelor, gândurile mele adesea conturate de frică și durere. De multe ori, poeziile mele sunt niște victime colaterale ale problemelor mele zilnice… ele suferă pentru mine, mor și îmi dau putere să continui.

Andreea Diana Neag Csizmar – „Frica de oameni”, Revista Liceului Teoretic „Lucian Blaga”, Oradea, editia nr. 22 mai 2016, ISSN 2241-2606, ISSN L=2247-2606. Revista școlii! Ce bucuroasă și mândră am fost de poezia mea” E  pur și simplu sentimentul ce mă bântuie zilnic… frica de oameni, de necunoscut, de respingere.

Andreea Diana Neag Csizmar – „Confluențe blagiene”, Colectivul de redacție, editia nr. 1, aprilie 2016 ISSN 2501-5664 ISSN – L = 2501- 5664.

Andreea Diana Neag Csizmar – „O bucată de istorie alături de Varujan Vosganian”,  Ghid local Oradea.

Concursul de Creație „Lauda semintelor, celor de față și-n veci tuturor”, Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, editia 2016.

Adda Neag – „Bonjour, tristețea mea!”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN 2359-7593, Editia 2341, anul VII, 29 mai 2017. Chiar că, tristețea mea, ajungea la cote maxime. După câteva luni de la moartea bunicului meu, o lumină mi s-a arătat, adică poezia. Am fost ca o fantomă și chiar numai aveam nicio șansă de a compune. De multe ori am crezut că moartea e ceva simplu, dar durerea pe care am simțit-o atunci era sfâșietoare. Chiar dacă doare, lacrimile nu ajută, viața e nedreaptă și mereu te lovește când nu te aștepți. Sunt lacrimi pe obrajii mei chiar și acum, dupa un an jumătate. În trecut moartea mă fascina, îmi oferea încredere, știam că este un loc mai bun, dar acum e durere, și eu doar despre durere pot scrie, pentru că mă definește.

Adda Neag – „Păcatele îngerilor damnați”, Revista „Cofluențe literare”, ISSN 2359 -7593, Editia 2539, anul VII,13 decembrie 2017. Un înger damnat de multe ori e ceva greșit în ochii unor oameni! …dar și ei sunt printre noi.

Mențiune la faza națională, lucrare prezentată la secțiunea „Creație literară pentru elevi”. Am participat la Cenaclul „ECOART” coordonat de prof. Univ. Dan H. Popescu, la Biblioteca Județeana „Gheorghe Șincai” din Oradea. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, mulțumesc profesoarei Ruxanda Gavra, care s-a ocupat de mine căci altfel cred că aș fi rămas la rimele mele fără cuvânt. În cadrul Cenaclului am făcut cunoștiință cu domnul George Roca, venit din Australia, redactor șef al revistei „Confluențe literare”  care m-a încurajat și inițiat în tainele poeziei. Aș putea spune că dânsul a fost prima persoana care a crezut în mine ca poet și a avut grjă să nu mă pierd pe tărâm literar.

Continue reading „Adda NEAG: Taina scrisului (82) – Ce nu te omoară, te face mai puternic…”

Harry ROSS: Taina scrisului (81) – O epopee tatuată pe braț

Ce repede trec anii! Amintirile mă leagă de ținuturile natale, de aceea Toplița a anilor 1929 când am văzut pentru prima dată lumina zilei. Acea luminozitate minunată care mi-a dat aripi să zbor spre viață, spre soare, dar care viață deseori a fost și umbrită de forțele întunericului. Când m-am născut mă numeam Enric Roskovits, nume cu care m-am prezentat în anii de școală, apoi la ușa lagărului de exterminare nazist de la Auschwitz… Acolo, însă, am fost deposedat de identitatea umană, numele meu fiind înlocuind doar de un număr tatuat pe braț: „108767”. Tot la Auschwitz a dispărut și mama mea, Eugenia, cu care am fost deportat pe acele meleaguri de blestem, după ce tatăl meu, Zoltan Roskovits, murise în 1943 tot într-un lagăr de muncă forțată undeva prin Ucraina. În septembrie 1945 am revenit din lagăr „acasă” (!?)… singur-singurel, dar nu înainte de a fi internat vreo 3 luni într-un spital de recuperare în Germania. Aveam doar 16 ani și 30 de kilograme! Ştiu însă un lucru: gustul cenuşii l-am uitat imediat, pe cînd gustul libertăţii mi-a rămas pînă azi pe buze! În România, nu mai aveam pe nimeni apropiat, în afară de unchi, David Nussbacher din Baia Mare, care fusese și dânsul la Auschwitz şi la care am locuit, mai apoi, câţiva ani (1949-1959). Acum sunt cunoscut pe tărâm literar sub pseudonimul Harry Ross. Mi-a plăcut acest (re)nume, mai ales ca a fost deseori apreciat de cei care citesc și scriu literatură ebraică sau română… Dar pe copilul-adolescent Enric Roskovits, de dispariția părinților mei și de „numele de pe braț” nu am să-i uit niciodată!

Primele clase primare le-am făcut la Răstoliţa, din județul Mureș, apoi gimnaziul la Ditrău, o comună mare din județul Harghita, nu departe de orașul Gheorghieni. Cât am stat la Baia Mare, unchiul David a încercat să mă învețe două meserii pe care dânsul le practica: ceasornicăria și bijuteria. Mi-au plăcut, le-am aprofundat, dar simțeam că îmi lipsește ceva… exprimarea simțămintelor interioare… și astfel m-am (și) apucat de scris! M-am înscris la Facultatea de limbă și literatură română a Universităţii din Bucureşti, unde am simțit că universul meu comunicativ se împlinește. Am început să scriu poezii, eseuri, cronici și articole la ziare. Am fost redactor la „Viaţa Sindicală” din Bucureşti. Epurat din presă pe motive etnice, am lucrat un timp (1964-1976) ca îndrumător la unele instituţii culturale din Timişoara. Apoi am fost numit secretar literar la Teatrul de stat din Arad. În acei ani am scris două piese de teatru: „Moftangiii” (după schițele lui Caragiale) și „Cu jucăriile nu-i de joacă”, ambele reprezentate în premieră pe țară la teatrul din Arad. Tot în aceeași perioadă am devenit un colaboator activ al studiourilor de radio București și Timișoara, scriind numeroase scenarii care au fost jucate de actori profesioniști.

În l976 am emigrat cu familia în Israel. Nici aici nu m-a lăsat de scris! Am debutat cu cartea „Surâsuri vinovate”, după care am publicat câteva volume de povestiri, romane, nuvele, poezii și cugetări/aforisme. De peste zece ani colaborez cu „Jurnalului săptămânii” din Tel Aviv, publicând număr de număr, articole, eseuri, versuri, memorii… Public de câțiva ani în mai multe reviste de limbă română de pe mapamond precum: „Confluențe Literare”, „Cetatea lui Bucur”, „Singur”, „Logos si Agape” din România; „Clipa” și „Miorița” din Statele Unite; „Antipozi”, „Australiana” și „Argument” din Australia; „Prolitera” și „Așii Români” din Germania ș.a.

Sunt autorul unei trilogii despre Auschwitz, o lucrare  unică în evocarea genocidului înfăptuit acolo. Poate ca cea mai cutremuratoare mărturie a tragediei poporului evreu, la care am participat direct și care a dat peste 6 milioane de victime în cursul dominației naziste din cel de al doilea Razboi Mondial. „Auschwitz țara morții” (Eu nu pot să uit și nu pot să iert), „Cântece de pus pe ranå” (versuri traduse ți în limba ebraică) și „Noi, ultimii mohicani” (versiune și în limba engleză) sunt cele trei volume ale acestei lucrări. Pentru toate aceastea mi s-a acordat o Diplomă culturală națională israeliană și am fost felicitat printr-o scrisoare personală de către președintele statului Israel, domnul Shimon Peres.

Despre cărțile mele au scris mai mulți scriitori și critici, printre care Zoltan Terner, Tudor Mușatescu, Doina Meiseles, Arnold Helman, Lucian Zeev Herșcovici, Mihai Batog Bujeniță, Ivan Lungu, Liana Saxone-Horodi, Gabi Leibovici, Biți Caragiale, Elena Toma, George Roca și alții.

La o vârstă apropiată cu câteva luni de nouăzeci de ani, lumina ochilor mă părăsește! Și chiar dacă sunt aproape ca Homer, continui în cuget și în gând să  scriu și să visez literar… Acea luminozitate minunată despre care vorbeam la începutul acestui eseu și care mi-a dat aripi să zbor spre viață, spre soare, a devenit acum umbrită de forțele întunericului care mă înconjoară cu repezeală…

–––––

Harry ROSS

Naharrya, Israel

15 septembrie 2018

 

 

Doina ANDRONIC: Taina scrisului (80) – Scrisul ca o alinare

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când am o durere în suflet, scriu. Doinele de dor şi jale\ Ele-mi aduc alinare! Le-am auzit în jurul meu de când am văzut lumina zilei. Le tărăgănau bătrânii satului, rapsozii populari, interpreţii consacraţi. Din gură, din frunză, din torogoată, din ceteră. Ele mi-au fost cântec de leagăn, cântec de joacă, cântec de iubire, cântec de alinare.

Am venit pe lume într-o familie de ţărani harnici, buni creştini, iubitori şi păstrători de datini, în satul Ciuchici din Caraş-Severin care m-au încurajat de mică să fiu purtătoare a tradiţiilor neamului, să particip activ la şezători, la serbările organizate cu ocazia sărbătorilor din sat. Aici l-am cunoscut pe poetul ţăran Ion Frumosu, locuitor al satului meu, a cărui personalitate m-a marcat pentru totdeauna. Despre el Mircea Şerbănescu notează în volumul său „O scurtă istorie a literaturii Banatului”: Mi se dezvăluia un suflet bogat, o minte iscoditoare, o inteligenţă vie şi o sete de a cunoaşte, de a şti şi de a avea care impresionau. De atunci visul meu suprem a fost să merg pe un drum asemănător. Aşa am început să scriu versuri, mai ales doine, pe care le şi interpretam la diferite manifestări culturale. Aşa am devenit „Doina cea cu doruri multe – Din Caraşu’ de la munte”. Eram membră în echipa de dansuri din sat, solistă vocală şi îmi scriam versuri pe care le puneam pe melodii de doine.

Mai păstrez şi acum prima mea poezie scrisă după cum spune cântecul „Că nu e om să nu fi scris o poezie”: „Am iubit în viaţa mea\ Ochi albaştri ca marea\ Dar pe urmă am aflat\ Tu bade m-ai înşelat\ Cu mine ai mers o sară\ Cu alta ai mers o vară\ Şi-am mai fost o dimineaţă\ Cu alta te-ai dus pe viaţă\ Nu-i nimic, nu-mi pare rău\ Nu a fost să fii al meu\ Şi nici eu să fiu a ta\ Poate-aşa ne-a fost soarta\ Dar cum totu-i trecător\ N-o fi să trăim cu dor\ Eu fată şi tu fecior\ Pe placul duşmanilor\\”.

Am urmat cursurile Liceului Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” din Arad, departe de casă, susţinută din singurul venit al familiei – o pensie de invalid de război a bunicului meu, rănit în luptele de la Păuliş în cel de-al doilea război mondial… Poveştile lui şi faptele lui de arme mi-au trezit interesul faţă de istoria neamului şi mi-au cultivat patriotismul naţional, dar şi cel local. Un timp am crezut că istoria este vocaţia mea.

Dar nu a fost să fie. Profesoara mea de limba franceză, doamna Minerva Ciulei, mi-a îndreptat paşii spre un liceu pedagogic, având în vedere înclinaţiile mele spre muzică şi poezie, m-a susţinut şi m-a şi însoţit la examen. În această şcoală mi-am descoperit şi atracţia spre matematică şi sport. Toate aveau să rămână însă în urmă odată cu repartiţia în Timişoara pe care am obţinut-o la terminarea liceului. Un post permanent în învăţământ şi încă în Timişoara nu se putea refuza la acea vreme.

M-am dedicat familiei, celor doi copii ai mei şi profesiei. Toate aceste valori pe care le-am dobândit eu de la cei ce mi-au marcat viaţa, respectul pentru istorie şi pentru tot ce ne-au lăsat înaintaşii, le-am purtat în suflet şi-n gând şi am încercat să le transmit copiilor mei şi generaţiilor ce mi-au trecut prin mână. Aşa am început să aştern pe hârtie versuri pentru copii pe care le foloseam cu ocazia diferitelor evenimente şi serbări.

În anul 2006 m-am înscris şi eu în grupul celor şaisprezece educatoare – poete din Timişoara care, la iniţiativa şi sub directa îndrumare a domnului George Roca, pe atunci redactor la revista electronică „Agero” din Stuttgart, au scos un număr special al revistei dedicat sărbătorilor de iarnă cu titlul „Daruri de Crăciun”. Era darul revistei exprimând bucuriile acestor sărbători şi închinat românilor de pretutindeni. Experienţa s-a repetat şi în iarna anului 2007. Apoi volumul „Daruri de Crăciun”, editat de George Roca, a văzut lumina zilei ieşind de sub tipar tot în anul 2007 sub forma unei antologii de poezii dedicate sărbătorilor de iarnă.

Această apariţie editorială a fost prima mea mare bucurie ca autor de versuri şi începutul unei frumoase colaborări literare. De curând revistele „Confluenţe Literare”, „ProLitera” şi Aşii Români mi-au publicat câteva doine de dor, creaţiile mele de suflet care fac parte din volumul personal de poezii „Cu voi în suflet şi în gând”, ce aşteaptă să fie tipărit. Volumul, editat tot de George Roca, s-a născut din suferinţa pe care mi-a produs-o plecarea copiilor mei în străinătate şi este dedicat celor care mi-au fost aproape în viaţa de zi cu zi.

Ştiu că n-am să-i pot mulţumi niciodată îndeajuns acestui român cu suflet mare care-şi dăruieşte timpul şi priceperea celorlalţi. De aceea încerc să mă bucur de această susţinere, să merg mai departe pe drumul scrisului încercând să nu dezamăgesc prin creaţia mea al cărei deziderat va fi M la puterea a treia: mişcare, muzică, matematică! Doresc să las simple vorbe scrise care să mă definească în calitate de român ce sărbătoreşte Centenarul.

––––––––-

Doina ANDRONIC

24 august 2018

Timișoara

Gheorghe OBOGEANU: Taina scrisului (79) – Scrisul ca o taină

Omul a învăţat sa cuvânte, mai întâi, prin vorbire. Dar fiindcă vorbele se duc şi se aşterne uitarea peste ele, a înţeles ca trebuie să le aştearnă pentru posteritate. A vrut să lase un semn al trecerii sale… A vrut nemurirea! Şi aşa a apărut scrisul…

Întâi a scris pe obiecte, apoi pe pereţii peşterilor, ca mai pe urmă să găsească tot felul de materiale care să reziste în timp. Am moştenit izvoare nesecate de spirit și lumină, ceea ce ne-a adus evoluţia în istorie şi ne-a consolidat ca fiinţe universale.

Scrisul ca o taină…. Ce mai taină putea sa apară în inima şi în conștiinţa omului?! Scriem pe mormintele strămoşilor noştri pentru amintirea lor veşnică, ne punem amprenta spirituală pe oriunde suntem în trecere şi nu uităm ca am venit de la Dumnezeu… „Mai întâi a fost Cuvântul!”.

De ce scriu şi eu?! Scriu pentru că aşa simt! Pentru că inima mă îndeamnă să las în urma mea ceva care să placă omului. Dăruiesc din ceea ce eu am primit, ca o datorie faţă de cei care vor veni după mine, ca o împlinire a propriului Destin. Vă las vouă praful stelelor, furat cu ochii care au privit Cerul şi am cules de la Dumnezeu amintirile uitate prin cărţi. Le-am cules pentru a vi le dărui împreuna cu un strop de Iubire. Iubirea e Taina! Scrisul o luminează cu inima și mintea scriitorului! Fiţi fericiţi, înca mai scriem pentru voi!

***

Am publicat în luna aprilie 2017 volumul de poezie „Confesiuni – Vals sentimental” care a fost reeditat – la cererea cititorilor – în luna septembrie 2017 și în luna martie 2018 la  Editura „Armonii Culturale” din Adjud. Am participat, alături de autori din țară și din diaspora, la antologia de poezie patriotică numită „Centenarul Unirii”, editată de căre Editura „Starpress” din Râmnicu Vâlcea în luna iunie 2017 și la antologia de poezie „România pentru tine” editată în luna noiembrie 2017 de către Editura „Armonii Culturale”.

Am publicat la Editura „Ștef” din Iași, în luna februarie 2018, volumul de poezie „Confesiuni – Inimă de copil”, iar în luna august a aceluiași an, volumul de poezie „Confesiuni intre oglinzile sufletului”. Am avut mai multe apariții în revistele din țară și din străinatate cum ar fi: Starpress, Confluențe literare, Orizonturile Bucuriei, Logos și Agape, Revista E-Creator și recenzii de carte publicate în „Tratatul de Critică” al Uniunii Scriitorilor din România.

–––––––––

Gheorghe OBOGEANU

Galicea, Vâlcea

12 octombrie 2018

 

 

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: Taina scrisului (78) – Amintiri, amintiri, amintiri…

Din adâncul vieţii noastre apar permanent amintiri şi iar amintiri, apoi ele se topesc în sufletul ochilor noştri spălate de lacrimi, însă gândurile tot rămân la anii copilăriei: la părul lung şi castaniu al mamei împletit într-o coadă lungă şi groasă apoi strâns în formă de coc, la ochii albaştri ai tatălui, precum apa iazului Dragşani din minunatele locuri ale copilăriei sale, Bucecea, ori la casa copilăriei mele în care m-am născut, precum scriam cândva într-una din cărţile mele de versuri: „Panseluţe, albăstrele/ Pensule şi multe cărţi,/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ E tabloul cu-amintiri/ Al copilăriei mele.// De când ani s-au tot scurs,/ Gândul meu se mai topeşte/ În petalele de crin şi flori/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ Gândurilor dau fiori.//”

Copilăria a trecut. Am trecut şi eu prin şcoala primară, cursurile Liceului nr. 5 din Brăila în paralel cu Şcoala Populară de Arte – pictura, condusă de artistul plastic Vespasian Lungu, unde mă simţeam în largul meu. După terminarea liceului şi a Şcolii Populare de Arte, am susţinut câţiva ani la rând examene de admitere la Institutul de Artă
Nicolae Grigorescu din Bucureşti, spre a deveni artist plastic, însă de fiecare dată mă găseam pe locul 5-6 sub linia roşie. Într-o bună zi când eu am trecut de vârsta de 22-23 de ani, mama, cu lacrimile în ochi care i se făceau ghem pe faţă, mi-a mărturisit cu insistenţă  să-mi schimb planurile de-a deveni pictor, şi să urmez o altă şcoală spre a-mi câştiga existenţa  în viaţă. La auzul cuvintelor dânsei, spuse printre lacrimi, toată plăcerea mea pentru pictură  şi poezie, le-am închis într-un sertar al inimii şi mult am suferit din această pricină! M-am pregătit cu străinicie cu un unchi, profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti şi aşa am reuşit la examenele de intrare acolo.

Cel care m-a învăţat de mic copil să simt valaoarea pentru frumosul desăvârşit în artă, a fost artistul plastic Ion Gâţă, spirit cu care am copilărit, mi-am petrecut anii adolescenţei şi o parte din maturitate, fiindu-mi ca un frate mai  mare şi de la care am învăţat taina desenului, a acuarelei ori a uleiului pus cu pensula s-au cuţitul pe pânză ori pe carton. Aceste fapte se întâmplau pe când aveam 5- 6 ani, când el deja urma Şcoala Populară de Arte – pictura, iar în timpul liber mă punea să stau pe un scaun să-i pozez ca model de studiu. Uneori mă plictiseam de atâta nemişcare şi-l rugam să mai facă câte o pauză ca eu să merg să mă joc cu fetele pe stradă! „La cei 6 ani ai tăi, îmi spunea el cu o severitate în vorbe, nici o fată nu se joacă cu tine fiindcă nu eşti de seama lor! Stai aici şi pozează-mi şi vei avea mai mult de câştigat! Vezi pe viu cum se face arta!”
Când îşi aşeza culorile pe paletă, priveam pe furiş. Vedeam cum îşi mişca mâna cu rapiditate ori cum îşi amesteaca culorile pe paleta imernsă, considerând-o cât roata carului.

Cu tecerea anilor, uneori i-am mai pozat ca model, însă deseori îmi cerea să lucrez alături de el fiindcă din răutate copilărească îndrăzneam să-mi dau cu părerea când mă întreba dacă-mi place lucrarea pe care mi-o arăta! Consideram că vrea să-mi vadă simţul creaţiei poate, însă pe mine mă ambiţiona acest lucru! Până să termin şcoala generală, eram singura elevă din şcoală care desena pe coli imense de carton duplex: hărţi geografice, animale domestice şi sălbatice, flori şi copaci, fructe şi zarzavaturi pentru laboratoarele şcolii, fiindcă, uneori, acestea nu existau. Niciodată nu m-a ajutat, făcându-mi-le el. Îmi explica, desenam şi mă controla cu severitate de parcă era profesor.

Pe când eram în şcoala generală prin clasa a VI a, la una dintre orele de limba franceză pe care o făceam cu domnul Ion M. Gane -poet, eseist, traducător şi fondator  al unor reviste  ale vremii – parcă revăd şi acum acea imagine- s-a apropiat de banca mea, a rămas puţin aplecat asupra caietului pe care scriam, după care mi-a spus cu o voce blândă: „Scrisul tău este frumos şi dantelat, parcă ar fi scrisul lui Eminescu! Cum te numeşti?”

După ce mi-am rostit numele, îmi amintesc ce emoţie puternică mă copleşise pentru că îmi comparase scrisul cu al marelui poet Mihai Eminescu, mai ales că la acea vârstă mă străduiam să-i înţeleg poezia, citindu-l şi recitindu-l. Dar m-au copleşit şi urletele colegilor de clasă care mult s-au amuzat pe nedrept, pe seama vorbelor spuse de domnul profesor de limba franceză. Aşa mi-am dat seama că voi ocupa un loc aparte printre privilegiaţii Domniei Sale, iar în momentul în care nu m-aş fi descurcat, aveam curajul să-i cer tot ajutorul necondiţionat. Slăbuţ, de statură potrivită, cu trăsăturile feţei uscăţive, ochi mari albaştri şi nas acvilin, cu glas liniştit în vorbire şi privirea mereu hotărâtă, domnul Gane era pururi prezent la toate activităţile  culturale ale oraşului din acea vreme, la şedinţele Cenaclului „Mihu Dragomir” al scriitorilor din Brăila, la lansări de carte şi vernisaje de expoziţii. Într-o zi la una dintre orele de limbă franceză, i-am arătat domnului profesor Gane  un caiet de versuri scrise de mine. A luat caietul cu mulţă bucurie pe chip şi uimire, spunându-mi că va citi, va face corectura şi mi-l va da înapoi. Pe atunci, nu ştiam că Domnia Sa scrie versuri, că făcuse traduceri din limba franceză cu ani în urmă, editând şi nişte cărţi.

După ce am dat examen la liceu, Ion Gâţă a insistat să dau examen la Şcoala Populară de Arte, la pictură, fiindcă le puteam urma în paralel. Eram în clasa a IX-a de liceu şi în acelaşi timp elevă la Şcoala de Arte, avându-l ca profesor pe artistul plastic, de origine sucevean, Vespasian Lungu. Deseori domnul Gane îi făcea vizite domnului Lungu, la clasa noastră de pictură. Mă bucuram să-l revăd. Nu ştiam că totul era predestinat: gândeam că totul este întâmplător!  Mult mai târziu am aflat că prin orice vizită la clasa noastră de pictură, domnul Gane se interesa de situaţia mea şcolară, cum mă comport cu colegii şi de sunt punctuală la ore. Totul m-a încărcat emoţional şi m-a ambiţionat  şi mai mult. La sfârşitul  clasei a IX a , domnul Gane mi-a propus  să fregventez Cenaclul Literar ,,Mihu Dragomir,,  din care făcea şi dânsul parte, alături de alţi scriitori şi profesori care predau la diferite licee şi şcoli din oraşul Brăila, aici venind şi elevi străluciţi la limba şi literatura română. Această propunere a reprezentat pentru mine un adevărat accelerator al pasiunii mele pentru poezie şi pictură. Aici, o perioadă de timp cât mi-a fost posibil să frecventez, am întâlnit lumea care mi-a deschis gustul pentru poezia scrisă,  eu debutând cu poezii în anul 1970, în Revista „Convorbiri Literare” din  Iaşi, redactor fiind atunci poetul Gheorghe Drăgan, care ajuta tinerele talente promovându-le în revistă.

În anul I de studiu la pictură, domnul profesor Vespasian  Lungu ne preda cursuri de perspectivă în desen, anatomie artistică, istoria artelor şi teme compoziţionale. Tot Domnia Sa ne supraveghea atent  cu creionul în mână, pregătit pentru orice corectură, în orele lungi de lucru în faţa şevaletului. În perioada acestor ani, la sfârşitul fiecărui trimestru, se ţinea examen cu o lucrare executată în creion, acuarelă sau ulei pe pânză şi teme de istoria artelor, despre care noi, elevii, trebuia să ştim totul din scoarţă în scoarţă, precum o rugăciune. La acel examen, fiecare elev trăgea un bileţel, trebuind apoi să spună pe de rost tot ce-i pica spre expunere.

Cunoscându-mă de când eram elevă în clasa a IX-a de liceu şi anul I la piuctură, după ce am terminat cursurile la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, şcoală la care adesea îmi sugera să merg şi să dau examen, pentru domnul profesor Lungu devenisem  o persoană familiară. Când se întâmpla să mă întâlnească, îmi punea întrebări despre ce am reuşit să realizez în pictură şi ce am mai scris.

La prima mea expoziţie personală, care a avut loc în luna august 1973 la Brăila, domnul profesor Lungu a făcut vernisajul acesteia, spunând în faţa unui numeros public: „Cotidianul îţi oferă multe momente plăcute şi totuşi puţine rămân acelea care îţi produc satisfacţia durabilă, aşa cum ţi-o dă cântecul pe pânză, compus din oameni şi florile conturate cu gingăşie aleasă de tânăra pictoriţă Constanţa Abălaşei. Absolventă a Şcolii Populare de Arte, aflată la prima sa expoziţie personală, aduce prin tematica sa universul zilelor noastre făuritor al culturii materiale şi spirituale. Peisajele, florile şi temele compoziţionale  aduse aici, te introduc în descifrarea realităţii înconjurătoare. Portretele -toate luate la un loc şi fiecare în parte- aduc pe pânză candoarea luminoasă a copilăriei, pe care Constanţa Abălaşei nu a depăşit-o încă şi îndemnul exprimat chiar de ea, de-a fi mereu hotărâtă pentru permanenta ridicare a măiestriei.”

După această expoziție personală, au urmat altele şi altele. Deseori am participat şi la multe expoziţii de grup, concursuri şi etape pe ţară obţinând numeroase premii. Tot timpul am avut un desăvârşit respect şi asupra scrisului. Dacă nu publicam în revistele mari din ţară, publicam în revistele şi ziarele ce apăreau la Brăila.

Severitatea şi precizia meseriei învăţată la Institutul de Arhitectură, mi-a prins atât de bine în încercările mele de a face grafică în peniţă ori cu pensula, unul din domeniul plastic de care nu m-am lipsit niciodată. Voi încerca cu modestia care mă caracterizează, să vă prezint pe rând în cuvinte scrise  despre tehnicile pe care le abordez în arta pe care o fac, în urma unor viziuni personale fructificate prin experienţa zecilor de ani în faţa şevaletului ori la masa de lucru. Acestea se reflectă în cele peste 56-58 de expoziţii personale în ţară şi în străinătate. Aceiaşi mărturisire o fac şi despre cărţile editate de mine de-a lungul anilor, în număr de 17, având încă 5 în lucru. Cărţile editate sunt de poezie, proză scurtă şi memorialistică, albume de artă cu luctările mele şi critică literară. Aceşti toţi ani, au însemnat pentru mine formarea criteriilor proprii de apreciere a tot ce fac prin muncă multă şi exigenţă. Poate din aceste motive multe, foarte multe lucruri i-au marcat pe mulţi confraţi din oraşul copilăriei mele, ţinându-mă departe în penumbră, ignorând eficienţa tehnicilor mele în grafică pe care începusem să o abordez ca motiv în arta plastică dar şi pe tărâmul scrisului!

Prin arta grafică şi pictură am obţinut multe premii naţionale şi internaţionale. Mult mi-a plăcut în anul 2015, când la Botoşani, am obţinut Medalia „Teiul de Argint”, cu expoziţia de grafică „Dor de Eminescu”. În anul 2016, un alt motiv elocvent este expoziţia mea din China, Beijing, la Institutul Cultural Român şi la Palatul Imperial, dedicată marelui poet Mihai Eminescu, atât de cunoscut şi de apreciat aici în ţara lui Confucius! Publicul dar şi oamenii de cultură chinezi, traducători şi vorbitori de limba română, plăcându-le atât de mult grafica mea închinată lui Eminescu, anul acesta 2018, au editat o antologie de poezie eminesciană tradusă în limba chineză, ilustrată cu grafica mea, această carte fiind prezentată în luna august la Târgul de Carte de la Beijing.

Premiile mele pentru literatura scrisă au fost în decursul anilor astfel:
Premiul „Octavian Moşescu” în cadrul Festivalului Internaţional de literatură scrisă „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat în anul 2016. În anul 2017, am obţinut Premiul II pentru poezie în cadrul Festivalului Internaţional „Renata Verejanu” la Chişinău. În anul 2018, august, am obţinut Premiul II pentru eseu, tot în cadrul Festivalului Internaţional „Renata Verejanu” care a avut loc la Chişinău.

Pentru mine pictura cât şi scrisul, este ca dragostea! Acestea nu vor fi reuşite  dacă câmpul de imagine vegetal, acvatic, floral ori portretul pus pe pânză sau hârtie, nu-ţi transmit o părticică sublimă din sufletul meu. Cuvântul este acelaşi lucru dar mereu altul! Prin cuvânt, scriitorul, poate ascunde ori poate dărui cuvinte despre sine ducându-şi gândul  până la capăt, încât să dureze în scrierile sale, scrieri fără de moarte care sunt cărţile! Pentru mine cuvintele scrise  sunt cuvinte ale iubirii peste care am plâns sau le-am supus spre ascultare, prin întreaga mea dăruire. Ca şi arta plastică, arta grafică, arta monumentală ori cea compoziţională a muzicii, şi cărţile sunt nişte punţi peste moarte, legându-se pentru totdeauna  de cei rămaşi.

––––––––––––––

Constața ABĂLAȘEI-DONOSĂ

Brăila, 10 octombrie 2018

Paula ROMANESCU: Taina scrisului (77) – Fără de taine

Mi s-a spus că am venit în lumină într-o toamnă. Eu nu-mi amintesc. Trebuie să dau crezare unui act de naştere în care o pată galbenă de forma unei frunze – amprentă stranie, mă aşează dintru început sub semnul toamnelor.

Aşadar, după ce Dumnezeu m-a trimis în lumină (El ştie de ce, eu încă mai stărui să-I aflu vrerea!), mama mea – Maria (cum altfel s-ar putea numi o Mamă?) a primit carte de la tata, plecat departe cu arma pe umăr şi raniţa-n spate de când cu acel „Români, vă ordon, treceţi Prutul!”, prin care o ruga să mi se pună numele Paul (precum al acelui camarad al său căzut în luptă alături de el într-o rea zi). Cartea poştală găsită de mine în cufărul de comori al mamei după ce mama s-a mutat sub iarbă, semnată de urma unei lacrimi şi ştampilată cu „cenzurat”, purta data zilei mele de naştere: 20 octombrie 1942. A fost prima oară când aveam să nu-i dau ascultare tatei, nenăscându-mă băiat cum ar fi vrut!

Am descoperit mai întâi surâsul, apoi cuvântul şi, mai apoi, drumul. Nu ştiam unde duce. Nu prea ştiu nici acum. Ştiu doar că drumurile toate se fac mergând şi că depinde de fiecare dintre noi să nu îngăduim pustiului să se înstăpânească peste grădinile din suflet. Când a venit vremea să citesc, am pornit spre şcoala din sat, mai apoi la Liceul „Nicolae Bălcescu” (fost şi actual „I.C.Brătianu”) din Piteşti, au urmat „universităţile mele” în capitală şi nişte ani în care i-am tot învăţat pe elevii care s-au nimerit să mă ştie de profesoară de franceză cum să devină fiinţe gânditoare.

După sporadice apariţii prin presa literară, în 1993 am debutat în Franţa cu volumul de poeme „Avril de ma jeunesse en fleur”. Au urmat nişte premii literare, tot prin Franţa, care au făcut-o pe mama să mă privească bănuitor şi, pipăindu-mi fruntea cu degetele tremurânde ca să vadă dacă nu dă cumva de urma spinilor din coroniţa care ar fi trebuit să mi se pună pe frunte precum în copilărie la serbarea de sfârşit de an, să spună: „Dacă te-au premiat ăia pe tine, îmi dau seama cât de slabi trebuie să fi fost ceilalţi…”        Aceasta a fost şi rămâne cea mai pertinentă critică literară de care am avut parte.

De atunci scriu ba în română, ba în franceză; am tradus şi traduc din lirica marilor clasici români – Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, precum şi a unui mare număr de poeţi contemporani iar, în exerciţiu invers, din lirica franceză/francofonă – antologii (Roua unei lacrimi, Roua de senin, Roua de gând, Trecea un cântec peste veacuri, Poezie din închisorile comuniste – Unde sunt cei care nu mai sunt?/Où sont-ils ceux qui n’existent plus?, Poètes, vos papiers! etc.) şi selecţii de autor, între care Verlaine, Apollinaire, L. Labé, Ion Horea, R. Cârneci şi alţii.

Ba mai scriu şi poezie originală (tot în ambele limbi mai sus amintite) de s-a trezit un franţuz să mă întrebe de ce scriu în limba mamei lui. I-am răspuns că franceza este din punctul meu de vedere cea mai frumoasă limbă din lume. S-a înfoiat el şi, în loc să se mulţumească cocoşul galic cu spusa mea, a avansat surâzând subţire o nouă întrebare: -Dar româna voastră?

Aveam laserul privirii la mine când i-am răspuns:

– Româna, cher non-ami, este unică!

Mai scriu şi proză, eseuri, memorii, etc. Drăcovenia asta uluitoare care se cheamă internet v-ar putea spune mai multe despre mine, cum de altfel despre oricine se aventurează să se rătăcească prin în agora literară. Uneori aflăm chiar noi despre noi pe acolo lucruri de care nu aveam ştire…

Dacă ar fi să-i fac concurenţă lui Conu Trahanache (deşi el rămâne unic şef prezident de comitete şi comiţii!) aş îndrăzni să adaug la numele meu următoarele:

  • Membră a  Uniunii Scriitorilor din România (2004)
  • Membre de l’Académie Centrale Européenne des Sciences, des Lettres et des Arts (Paris, Sorbonne, 2011)
  • Président de la Section Etudes Littéraires et Traductions de la Ligue de Coopération Culturelle et Scietifique Roumanie-France (1990-2010)
  • Meritul Cultural în Grad de Cavaler, ( Preşedinţia României, 2011).

Schimbă acestea cu ceva profilul meu de om? Nici vorbă! Şi iată-ne acum. Într-un timp tâmp în care nimic nu mai seamănă a poezie, alături de alţi împătimiţi de cuvânt, eu cânt. Pentru că: „Nu vreau/ (dar nici nu ştiu)/ să zbor.// Nu mă mai îmbiaţi/ c-un colţ de cer/ şi doi stânjeni de rai…/ De fapt sub carul mare/ atâtea aripi/ abia de pot să-ncapă.//  Nici pe pământ/ nu-i loc pentr-o cărare/ numai a mea./ Aş vrea/ (dar să nu râdeţi!)/ Aş vrea/ să merg/ pe apă.//”

––––––––––

Paula ROMANESCU

București, 10 octombrie 2018