– Ascultă domnule Ştrudelman, îl iau eu tare pe Marcel Ştrudelman. De când v-aţi mutat într-un apartament mai central şi mai grozav, gata? Nu mai cunoşti pe nimeni, nu mai treci să-ţi vizitezi foştii vecini, nu mai eşti acelaş om? Nu-ţi e puţină ruşine?

– Îmi este, mărturiseşte el blând. Sunt frământat, muşcat, consumat, erodat de o ruşine continuă şi neîntreruptă…

În ciuda faptului că fraza pare cam ironică, nu simt nici o fărâmă de ironie în tonul sau privirea lui Marcel. Aşa că îl privesc din faţă şi profil trei sferturi şi constat că dumnealui, de fapt, abia aşteaptă să-şi descarce sufletul.

– Bine, spun concesiv, descarcă-l…

– Ce anume?

– Sufletul.

Marcel Ştrudelman nu pare să mă fi înţeles, dar pentru că nu e nici singurul şi nici nu se întâmplă pentru prima dată, sare peste amănuntul cu sufletul. Şi îl descarcă.

– Acum doi ani, începe el, a născut madam Iliescu şi am fost poftiţi la botez, ca întotdeauna. Dar noi tocmai eram după mutare, casa era cu fundul în sus, nimic nu se afla la locul lui şi numai de petrecere nu ne ardea. Aşa că nu ne-am dus.

– Nu-i prea grav, constat.

– Da, dar nu ştiu cum s-a întîmplat că nu am mai apucat măcar un telefon sau o mică atenţie simbolică să…Şi ştii cum se întâmplă, cu cât trece timpul, mai greu e să repari o neglijenţă. După aia, s-a însurat băiatul lui madam Gurnişt. Voi v-aţi dus cu toţii, am auzit că a fost o nuntă grozavă, cu patru sute de invitaţi şi pepene galben felul întâi ca la marile restaurante… Am fi putut să mergem şi noi, dar nu ne-am dus.

Continue reading „Dorel SCHOR: Cerc vicios (schiță)” →

– Tineretul de astăzi nu prea se grăbeşte să se căsătorească, afirmă în cunoştinţă de cauză domnul Albert care este modestul patron al agenţiei matrimoniale „Matilda”. Şi cui îi spune treaba asta? Lui Şimon Şeinerovici care i-a fost client încă din vremurile bune, când nu trecea săptămâna fără să fericească măcar un el şi o ea. Ce-i drept, Şimon nu şi-a găsit perechea, dar cei doi au rămas amici.

– Agenţia noastră mergea foarte bine, dar în ultima vreme merge numai binişor. Le-au crescut pretenţiile la toţi, bărbaţii vor bogate, femeile caută titraţi, e o problemă… Când vine un client, trebuie să-i câştigi încrederea, să-l convingi că partenera propusă de noi e grozavă şi că numai o minune s-a întâmplat că a stat să-l aştepte tocmai pe el! Ei, cum dracu faci să te creadă??

– Lasă-mă pe mine! i-a propus Şimon. Lasă-mă o dimineaţă singur şi ai să vezi ce ispravă o să fac. Nu ai ce pierde.
Fapt este că domnul Albert a acceptat…

În ziua cu pricina, Şimon a stat vreo patru ore la agenţie şi n-a intrat nici dracul. Avea dreptate domnul Albert, nimeni nu face coadă la însurătoare… Şi tocmai când se gândea să închidă pentru pauza de prânz, apare un individ, aşa cam între două vârste, nici prea mic dar nici prea înalt, cu niţică burtă şi început de chelie, cămaşa curată, servietă, pe scurt modelul burlacului care s-a săturat de burlăcie şi vrea să se însoare. Şimon Şeinerovici îl pofteşte să ia loc, abia dacă îl lasă să spună vreo două cuvinte şi-i dă drumul:

– Agenţia noastră e cea mai norocoasă, domnule. Bine aţi făcut că aţi venit la noi… Numai noi avem sucursale în ţară şi în străinătate, putem oricând să vă recomandăm partide excepţionale, de toate calibrele. Dacă aţi şti ce combinaţii am realizat noi, v-aţi cruci. Numai săptămâna asta am căsătorit un diamantar, un director de bancă, un vice-ministru şi un doctor, doi avocaţi şi trei industriaşi…

– Înseamnă că vă merge bine, a spus timid candidatul.

– Auzi vorbă! Ne merge excelent! a precizat Şimon. Cifra noastră de afaceri poate rivaliza cu cele mai prospere întreprinderi din ţară. Numai la sucursala aceasta avem înscrişi peste două sute de viitori taţi de familie.

– Şi toţi plătesc? s-a minunat burlacul.

– Se înţelege. Scump, dar face! Decât să mergi la concurenţă şi să te alegi cu cine ştie ce partidă de duzină, mai bine plăteşti la noi cum se cuvine, dar te căsătoreşti perfect. Parcă de câte ori se însoară omul într-o viaţă? O dată, de două ori… Merită să nu te zgârceşti! Cine are de gând să facă economie, n-are decât să nu vină la noi.

– Dar eu am fost informat că la voi e ieftin, a tatonat tipul.

Continue reading „Dorel SCHOR: Idei matrimoniale (schiță)” →

– Ai auzit ultima noutate de la noi din bloc? Amalia, englezoaica de la patru, şi-a luat o slujbă…

– Ei, bravo! Şi ce va face cu copiii? Are doi copii mici.

– A găsit o soluţie. La etajul trei stă madam Brodiciche din Odesa. Îi lasă ei copiii până la ora patru. A acceptat s-o ajute, mai scoate şi ea un ban, că soţul ei are un serviciu cam slăbuţ.

– Chiar că e interesant. Dar cum o să se descurce madam Brodiciche cu doi copii mici? Parcă ştiam că lucrează croitorie, transformări, cârpeli, chestii din astea… N-o prea văd stând la maşina de cusut şi cu puradeii învârtindu-i-se printre picioare.

– Ah, dar madam Brodiciche nu lucrează singură. A angajat-o pe fiica doamnei Biton, marocanca de la opt. Fata are 15 sau 16 ani, e isteaţă şi deja ştie să coasă la maşină, să prindă un tiv, să pună nasturi.

– Prinde tivul şi pune nasturi, foarte bine. Dar ce face cu cei şapte fraţi mai mici când maică-sa pleacă la lucru la fabrica de bere?

– Ăia mici? Păi are grijă de ei Lia Sachelarie de la etajul cinci care şi aşa stă acasă. Madam Biton îi plăteşte cu ora şi Lia noastră, când plimbă căţeluşul argentiniencei de la şapte, scoate şi trupa lui Biton.

– Cum? Lia are două slujbe?

– Cred şi eu, nu ştii că românii noştri sunt harnici? Între noi fie vorba, cred că primeşte pentru căţelul argentinencei mai mult decât pentru echipa de handbal a marocancei!

– Chiar că nu e just…

– Oricum, căţelului îi face şi baie, iar la Biton numai supraveghează, că mai e un puştan de 12 ani printre ei, care o ajută.

– Bravo şi pentru Lia, zău aşa. Înseamnă că îşi câştigă frumos existenţa, mai ales de când a ieşit Sachelarie la pensie şi-şi cheltuieşte jumătate din ajutorul social pe ţigări.

– Nu, că nu mai fumează, săracu’. A făcut o semipareză şi abia se mişcă. Mai toată ziua stă în casă, citeşte ziarul, de fumat ţi-am spus că s-a lăsat, nici nu ştiu dacă se poate deplasa singur, mă înţelegi, acolo unde şi regele se duce pe jos…

– Atunci, chiar că nu mai înţeleg. Cum poate Lia să plimbe căţelul argentinencei de la şapte, să supraveghieze copiii marocancei şi să mai aibă grijă de un handicapat care nu se poate servi singur?!

– Păi nu se serveşte singur. Nu ţi-am spus de la început că Amalia, englezoaica de la patru, şi-a luat serviciu? A angajat-o Lia!

Vreau să vă povestesc o întâmplare care este strict autentică, aşa că personal nu am nici un merit şi nici o vină dacă cumva aţi mai auzit-o sau dacă vi se pare cumva exagerată. Cu ceva timp în urmă, mi s-a adresat un domn mai în vârstă, probabil pensionar, care m-a oprit la intrarea în policlinică şi a întrebat foarte politicos, dacă aş putea să-i lămuresc o nedumerire.

Am răspuns afirmativ şi iată ce mi-a relatat dumnealui:

– Eu, în urmă cu peste patruzeci de ani, am servit în armata sovietică vreme de trei ani, că sunt de felul meu basarabean şi am fost în multe locuri, la Duşanbe şi în Urali şi chiar aproape de Vladivostok şi am ajuns cu unitatea noastră, până la gradul de sergent major, că sunt om cu ceva carte şi eram bine cu căpitanul, unul gras de la aprovizionare. Cu toate acestea, am observat că peste tot, adică în toate locurile pe care le-am pomenit, în ceaiul ostaşilor se băga o substanţă, un fel de bromură, ca să fim mai potoliţi în privinţa femeilor de pe acolo. Adevărul este că noi am băut mult ceai şi chiar mai multă vodcă, sau alte băuturi alcoolice, dar nu pot să spun că pe vremea acea metoda asta a ajutat prea mult.

– Şi care e nedumerirea? m-am interesat.

– Păi, tocmai asta aş vrea să vă întreb acum, este oare posibil ca după atâta amar de vreme, după ce am ieşit la pensie şi m-am îngrăşat cu vreo două kilograme şi nici alcool nu prea beau, din cauza tensiunii, e posibil carevasăzică să-şi facă abia acum efectul bromura de pe timpul milităriei!? Că am aşa un fel de impresie…

Într-o zi, padişahul unei ţări de la Soare Răsare colţ cu Soare Apune îi chemă la el pe vizirul mâinii drepte şi pe vizirul mâinii stângi şi le spuse:

– Vreau să pun la încercare priceperea voastră în treburile de conducere, darul de a vă descurca pe teren şi inteligenţa naturală. Am să vă cer o chestie. Dacă rezultatul va fi pozitiv, vă menţin în slujbă, ba mai adaug şi un supliment la leafă, participare la telefon sau spor de ruşine, văd eu…Dacă însă daţi chix, atâta vă trebuie, vă scot la pensie şi o să trăiţi din alocaţia minimă pe economie…

– Încearcă-ne, prea luminate! spuseră cu câte o jumătate de gură cei doi viziri. Vom pune umărul împreună şi nu există să nu scoatem treaba la capăt.

– Tocmai aici e aici, râse în barbă, cu viclenie, padişahul. Tot chichirezul este că fiecare va lucra absolut separat. Veţi porni în misiune care aici, care colea, pe direcţii opuse… Eu voi da fiecăruia câte un galben şi peste o lună vreau să-mi aducă fiecare câte un berbec gras şi o pătură groasă, dar nici galbenul să nu-l cheltuiţi.

Cei doi viziri plecară foarte amărâţi, gândind cum să se descurce, căci misiunea li se părea peste poate de dificilă. Păi, nu?

Dar peste o lună, cei doi viziri se înfăţişară bine dispuşi, coborâră din B.M.V.-uri, iar şeful tare se miră văzându-i pe amândoi cu ce le ceruse, câte un berbec gras şi o pătură groasă, dar şi cu galbenul în palmă. „Uite ai naibii, se gândi padişahul, politicienii ăştia cad ca pisica în picioare”…Dar le zâmbi diplomatic:

– Cum ai făcut tu? îl întrebă pe vizirul mâinii drepte.

– Am întâlnit un cioban cu studii academice, răspunse vizirul mâinii drepte. El m-a învăţat să cumpăr cu galbenul un berbec netuns. Cu lâna lui, ciobanul mi-a ţesut două pături de calitate. Una am vândut-o unui turist american şi am luat pe ea un galben. Aşa că mi-a rămas berbecul, o pătură, iar galbenul iacătă-l.

– Bravo, domnule, îl lăudă padişahul. Dar tu cum ai reuşit? îl întrebă pe vizirul mâinii stângi.

– Eu, răspunse acesta, am întâlnit o ciobăniţă cu patru clase primare. Ea mi-a dat un berbec şi o pătură gata împletită pentru un post de secretară la Academie. Iar galbenul mi-a rămas şi am de gând să-l investesc într-un fond pentru stimularea cercetării ştiinţifice.

Aţi mai auzit vreodată o poveste atât de adevărată?

– Astăzi vreau să mă culc mai devreme, îi spun soției, am avut o zi grea. Voi dormi neîntors.

Așa că la zece eram în pat și la zece și un sfert dormeam. Când m-am trezit era deja… zece jumătate. Se auzea foarte de aproape sirena poliției…

– S-a întâmplat ceva! spun nițel speriat. Crezi că prin vecini?

– Absolut, îmi confirmă soția. E la vecini, la ăștia de deasupra.

– Vai de mine, dar ce-ar putea să fie? Sunt doar oameni atât de cumsecade.

– Cumsecade, dar pun televizorul cu sonorul la maximum. Sunt cam tare de ureche… Hai, dormi!

Dacă știu despre ce-i vorba, mie nici nu-mi pasă. Așa că am adormit rapid. Pe la unsprezece m-a trezit o altă sirenă. De astă dată sunetul era strident și ondulat.

– Război? tresar speriat. E alarmă!

– E alarmă, confirmă nevasta, dar nu e război. De câte ori sare o pisică pe mașina lui Abulafia, se declanșează alarma. Dormi liniștit că în cinci minute încetează.

Dacă știu despre ce-i vorba, eu nu-mi fac probleme. Am reluat somnul de acolo unde îl lăsasem. Pe la miezul nopții am auzit un țiuit din acelea menite să-ți spargă urechile.

– Pisica!? întreb mormâind.

– Ce pisică? vrea să știe consoarta.

– Pisica lui Abulafia…

– Pisica nu-i a lui Abulafia. Mașina e a lui, pisica e a lui madam Popovici. Dar ce se aude e alarma de la magazinul de zarzavaturi de peste drum.

– Au pus alarmă la zarzavaturi?

– Dar ce-ai crezut, că toți sunt niște prăpădiți ca tine? Știi tu ce valoare au astăzi legumele? Faci tu vreodată aprovizionarea să știi? Ia mai bine și dormi.

Asta nu e o problemă. Dacă știu despre ce e vorba eu dorm. Și chiar am dormit neîntors. Până pe la patru jumătate dimineața când a venit mașina de la salubritate să ridice gunoiul. Au un talent ăștia să răstoarne recipientele…
Gunoierii au plecat după un sfert de oră. După alt sfert de oră a sunat alarma la magazinul de zarzavaturi, după altă jumătate de oră pisica lui madam Popovici a sărit pe mașina lui Abulafia și după încă zece minute a sunat ceasul meu deșteptător pe care eu cu mâna mea l-am pus să sune, că dacă tot mă culc devreme…

– Aţi auzit ce a păţit Eliahu Iliescu, vecinul nostru? Omul ăsta nu ştia ce e odihna. Trup şi suflet pentru locul de muncă, primul la venire, ultimul la plecare şi între timp nici un minut de odihnă, nici o clipă de răgaz. Toată lumea îl aprecia, toţi şefii îl dădeau ca exemplu şi când a trebuit să fie unul avansat, acela a fost…

– Iliescu!

– Da’ de unde… Acela a fost Abutbul. Băiat bun şi ăsta, dar nici pe departe ca Iliescu. S-a dus Iliescu la şefi să-i întrebe, adică cum vine asta, domnilor, mereu spuneţi că eu sunt primul şi la o adică, îl avansaţi pe Abutbul? Şi şefii i-au spus, ai perfectă dreptate, dar nu cunoşti mentaltatea orientală? Vrei să se spună că facem discriminare? Sau că te preferăm pe tine din cauză că…Ai răbdare că la prima ocazie…

– Şi la prima ocazie…

– La prima ocazie a fost vorba de un schimb de experienţă în străinătate, pentru vreo două luni, în contul intreprinderii. Iliescu, mai, mai să-şi facă valiza când a aflat că a fost propus unul Shmidt. „Eu n-am nimic contra lui Shmidt ăsta, a protestat Iliescu, dar nu e drept! Aţi promis, m-aţi tot lăudat şi când să plec, deodată nu mai sunt bun”. Ba eşti foarte bun, i-au spus şefii pe şoptite, se înţelege că eşti cel mai bun, tocmai de aia nu ne putem lipsi de tine două luni…

Shmidt ştie engleză, de asta a fost propus, că altfel nu face prea multe parale…

– Şi la prima ocazie…?

– La prima ocazie s-a întâmplat că de la minister s-au dispus reduceri de personal. Şi printre cei concediaţi s-a aflat Iliescu!

– Nu se poate, e o greşală. Cel mai bun e dat afară?

– Chiar aşa i-au spus cei din conducere.”Vrei să-l dăm afară pe Abutbul şi să urle presa şi sindicatul că facem discriminare? Sau să-l concediem pe Shmidt şi să plece definitiv în Australia? Pe cine să dăm afară? Pe unul care abia ştie meserie şi nimeni n-o să-l angajeze? Pe altul care o să se apuce de hoţie sau, ferească sfântul, de beţie, dacă nu va fi ocupat cu slujba? Pe cine, spune tu, pe cine ne putem baza în aceste clipe grele? Nu pe tine?”

– Asta aşa este, ce-i drept e drept, am fost şi noi de acord.

Telefonul sună insistent, prelung şi obraznic, dar vocea care se aude în continuare este plăcută, feminină şi aparţine unei persoane care, în mod evident, nu are nici un motiv să se grăbească:

– Alooo, casa doctor Cutare?

– Da, doamnă.

– Dacă nu vă supăraţi, aş putea să vorbesc cu domnul doctor?

– La telefon.

– Ah, chiar dumneavoastră… Dar am impresia că v-am deranjat de la masă, dacă nu greşesc…

– Nu greşiţi deloc, doamnă, tocmai luam masa de seară.

– Vai… Dar de ce atât de târziu? E după unsprezece noaptea..!

– Într-adevăr… Am fost de gardă.

Aici se pare că vocea de la telefon ezită o clipă, dar îşi revine elegant:

– Regret că vă deranjez atât de nocturn, dar pentru mine e foarte urgent. Primiţi urgenţe?

– Dacă e urgent…

– E foarte urgent… De câteva luni îmi cade părul. Mai ales când mă spăl pe cap. E bine să mă spăl pe cap?

Se pare că doctorul s-a lămurit, dar răspunde civilizat.

– Spălaţi-vă pe cap cât doriţi…

– Dar coafeza mea spune că nu e bine să mă spăl. Zice să mă spăl pe cap numai la ea contra cost!

Se pare că doctorul începe să-şi piardă răbdarea.

– Doamnă dragă, chestiunea nu e urgentă…

– Ah, voi bărbaţii. La fel spune şi bărbatul meu… Dar permanent să-mi fac? Că îmi vine bine.

– Nu ştiu, doamnă. Nu vă cunosc, nu ştiu dacă şi cum vă vine.

– Îmi vine bine… Atunci, pot să vin? Că azi mi-am făcut un permanent şi mi-a dat cu un sprei şi eu am impresia că spreiul ăsta întăreşte părul de deasupra, dar el cade de dedesubt. E posibil..?

Doctorul, abent, răspunde că orice e posibil. Dar vocea e prezentă:

– Există medicamente care să-l întărească?

– Există…

– Dar nu-i periculos? Că am auzit că daţi nişte vitamine care îngraşă…

– Nu îngraşă… Şi mai sunt şi alte medicamente.

– Şi nici astea nu îngraşă?

– Fiţi fără grijă…

– Dar părul meu e slab, nu ar fi bine să-l îngrăşaţi puţin?

– O să vedem, stimat doamnă, pe când doriţi să vă înscriu?

– Pe când e posibil?

– Mâine la cinci după masă.

– Cum, chiar mâine? La coafeză nu pot să obţin rând dacă nu mă înscriu minimum cu două săptămâni înainte.

Doctorul cu ultimele răbdări:

– Eu nu-s coafeză, regret foarte mult.

– Aveţi şi de ce… Ştiţi ce clientelă are o coafeză?

– Nu ştiu…Atunci când veniţi?

– Vreţi să vin?

– Eu nu vreau, dumneata ai spus că vrei.

– Păi, nu aţi spus că nu-i urgent? Atunci de ce să vin? Ca să primesc minerale şi vitamine şi şampon.?.. Nu mai bine plătesc ceva în plus la coafeză şi mă spală ea pe cap? Că imi dă şi cu spreiul care face sa nu cadă părul deasupra… Şi care miroase splendid, nu ca medicamentele. Voi, doctorii, n-aveţi decât să faceţi experienţe pe alţii, nu pe mine. Pa şi pusi! Noapte bună…