Domnul Oiţerman, fabricantul, mi-l arată pe Jenică, fiul vecinului Biton, sprijinit de gardul blocului şi mâcând seminţe de floarea soarelui:

– E nemaipomenit… A terminat stagiul militar, e sănătos ca un cal şi taie frunze la câini. Şi, ca toată lumea, are ochii mari. Dacă-l întrebi, o să-ţi răspundă fără fasoane că-l invidiază pe cutare sau pe cutare, care şi-au făcut o situaţie…

– Pe cine invidiază Jenică, întreb eu candid.

– Pe cine? De pildă pe Şimon Şeinerovici. Că are o slujbă, că şi-a cumpărat o rablă de maşină, de asta… În schimb, dacă o să-l întrebi pe Şimon Şeinerovici, nici el nu e mulţumit. Şi el invidiază pe unul sau pe altul. Nu mai departe decât ieri, câte el de mincinos, a avut un moment de sinceritate şi mi-a povestit cât de mult îl invidiază pe Alberto Oberlicht.

– Dar ce-a văzut la el?

– Ce-a văzut? Dar eşti naiv, domnule! A văzut că Alberto lucrează la o întreprindere de produse lactate şi pe chestia asta mănâncă brânză gratis.

Şi că are o nevestică nostimă… Şi că a fost o săptămână în Rodos… Asta a văzut… Lumea are ochii mari.

– Păi…

– Vezi că am dreptate? Dacă o să-ţi spun acuma pe cine invidiază Alberto, ai să rămâi ţuţ. Ia ghiceşte!

– Pe cine invidiază Alberto? Cum aş putea…?

– Gândeşte-te.

– Habar nu am!

– Cred şi eu. Pe tine te invidiază Alberto!

– Nu mai spune! De ce tocmai pe mine?

Continue reading „Dorel SCHOR: Cine pe cine invidiază (schiță)” →

Strada principală din Gibraltar se numeşte Main Street, denumire care se traduce prin Strada principală. O mulţime de magazine de tot felul se află pe ambele părţi cale de câţiva kilometri şi turiştii, după ce au coborât de pe stâncă, au vizitat castelul Maurului, tunurile victoriene, bateriile de coastă, maimuţele domesticite şi chiar muzeul, turiştii deci îşi amintesc subit că timpul trece, nimeni nu rămâne să înopteze în Gibraltar, şi cumpărăturile fără taxe vamale se pot face numai, sau aproape numai, pe Main Street.

Foarte convenabile sunt cumpăturile făcute în Gibraltar… Indieni cu alură de aristocraţi, pakistanezi plebei, arabi cu plecăciuni adânci, negri cu accent de Oxford te îmbie să le calci pragul magazinului. Cele mai multe magazine vând aparatură electrică şi cosmetice scumpe. Evident, la preţuri ieftine…

M-am interesat de un aparat de radio cu casetă. Fiul unui maharadjah a urcat o scară îngustă şi a coborât, cu mâini de pianist, exact piesa care îmi trebuia mie. Putea prinde o mie de posturi, pe opt lungimi de undă, caseta se schimba automat, utiliza baterii de un volt jumate sau curent electric. De 110 sau de 220, un mic buton schimba instantaneu voltajul. Iar preţul era foarte tentant.

Maharadjahul junior a predat aparatul lui Brahmaputra în persoană. Acesta a plimbat acul pe scala radioului, sunetul era de o calitate uluitoare… Am întins mâna spre aparat.

– O clipă, mi-a spus divinitatea hindusă, dumneata vei primi unul absolut nou, încă neatins de vreun muritor!

Mi-a mulţumit pentru dolari şi mi-a dat restul corect în sterline… Imediat ce am trecut graniţa, pe furiş, am desfăcut cutia elegantă. Aparatul arăta fermecător în haina lui de ebonită. Acul se mişca uşor şi antena telescopică era supermobilă.

– Ai luat un chilipir, mi-au spus toţi cei patruzeci de turişti din autocar. Ştii cât te-ar fi costat la noi?

– La noi? a replicat altcineva, păi unde găseşti aşa ceva la noi?

Omul avea dreptate. La noi nu găseşti aşa ceva, mai ales că am descoperit că aparatului îi lipsea o găurică, un dispozitiv, o piesă, dracu mai ştie… Nu am găsit unde să întroduc firul, nu avea loc pentru baterii. Specialistul de „acasă”, pe care l-am consultat, mi-a mărturisit că încă nu văzuse aşa ceva…

– Nu cumva l-ai cumpărat în Gibraltar?

M-am jenat foarte mult, dar i-am spus că da.

– Atunci lasă, nu are rost să ne ocupăm… Bine că nu ţi-ai cumpărat un televizor, te costa mult mai mult şi era mai greu de cărat!!

Pe Boris Israelovici îl cunoaşte toată lumea… Evident, mă refer la oamenii din blocul nostru, unde este preşedintele comitetului de administraţie, de vecinii din blocurile vecine, ba chiar şi de cei din cartier. E cunoscut la banca din colţul străzii, la tutungerie, la băcănie ca şi la chioşcul unde se vând ziare. De acea, în urmă cu câteva luni, când a căzut în bucătărie împiedicându-se de un taburet şi a reuşit să-şi luxeze glezna, toţi au ştiut, mai ales că el venea la vecini să încaseze taxa de întreţinere, sprijinindu-se mândru în cârje.

Tot aşa, adică sprijinit în cârje, cobora din apartament să arunce gunoiul, mergea să-şi cumpere ţigări sau juca table cu pensionarii în părculeţul de lângă bloc. Noi l-am bănuit că vrea să fie văzut că este infirm, cu un ghips la gleznă şi suferind. Apoi Boris s-a refăcut, a făcut puţină fizioterapie cu un specialist care venea acasă la el, a aruncat cât colo cârjele şi m-a rugat pe mine să le înapoiez la policlinică, că doar tot mă duc acolo zilnic…

Şi uite aşa au trecut câteva săptămâni până când, într-o zi, l-am văzut din nou pe Boris sprijinit în cârje, ba chiar şchiopătând mai abitir decât prima dată. Nu a renunţat să coboare şontâc, şontâc cu gunoiul, să meargă la banca din colţul străzii, la băcănie unde îl vedea atâta lume, sau să joace table cu pensionarii. Am presupus cine ştie ce complicaţie, o accentuare a durerilor, o fisură osoasă sau chiar ceva mai rău…

Într-o zi, când ne-am întâlnit la lift, mi-am oferit serviciile şi m-am interesat, bine înţeles, ce spun ortopezii în cazul lui, ce spun specialiştii. Boris s-a asigurat că nu ne aude nimeni şi mi-a mărturisit:

– Unii specialişti spun aşa şi alţii invers.

– Cum aşa?

– Păi, doctorii spun că n-am nici pe dracu’. Dar avocatul meu susţine că abia acum e cazul să umblu în cârje!

– Domnule, n-aş putea spune că horoscopul e un lucru serios şi că are o bază ştiinţifică. Dar de două ori în viaţă mi s-a întâmplat ca previziunile horoscopului să se potrivească atât de bine cu situaţia, încât o perioadă am crezut în ele. Ştiu că nu se prea asortează cu statutul meu de fost profesor de biologie, dar asta e…

Ne-am cunoscut în sala de aşteptare de la policlinică. Fostul profesor de biologie avea un deget bandajat şi urma să intre la medicul chirurg.

– Lasă impresia că e un fleac, dar pe mine mă necăjeşte de aproximativ patruzeci de ani. Nu tot timpul… E veriga mea slabă, cum se spune.

Şi fără să-l îndemn, îmi povesteşte:

– Aveam un prieten bun, profesor de matamatică la acelaş liceu. Băiat frumos şi sportiv. Şi intr-o după amiază, m-a convins să jucăm cu amicii fotbal. Până ce eu m-am accidentat serios, dar nu m-am lovit l-a picioare cum s-ar crede, nici la cap şi nici la piept, ci la pârdalnicul ăsta de deget. Am prins o minge şutată cu viteză, mi-a răsucit mâna, am crezut că leşin de durere. Doctorul m-a trimis la raze, cu radiografia m-am dus la ortoped şi în timp ce aşteptam să-mi vină rândul, am început să frunzăresc un ziar abandonat pe un scaun. Nu ai să mă crezi, dragă domnule, dar la horoscopul zilnic publicat, scria la zodia mea:”Feriţi-vă de activităţi sportive, există pericol de accidentare”. Ei, ziarul era de dimineaţă, dar acum era seara…Ce să mă mai feresc.?.

– Se întâmplă, spun eu neconvins.

– Evident… Prietenul profesor de matematică se simţea vinovat, el mă băgase în belea, susţinea. Nu mă lăsa o clipă singur, mă ajuta, mă însoţea. A cunoscut-o pe logodnica mea, îi spunea ce am voie şi ce nu, pe scurt, o instruia, îi explica, după câteva luni, tocmai în dimineaţa când în ziar horoscopul mă informa că este ziua mea cea mai norocoasă, logodnica m-a părăsit. A plecat cu el! Ziua cea mai norocoasă din viaţa mea, înţelegi? Profesorul de matematică s-a transferat în alt oraş şi ea cu el.

– Aţi mai aflat ceva de ei?

– Sporadic şi întâmplător. Dar peste mulţi ani l-am întâlnit pe fostul prieten. „Nici nu ai ideie ce noroc ai avut” mi-a spus spăşit. Era îmbătrănit, suferind şi în grea depresie. „M-a trădat şi pe mine” mi-a spus. „Iartă-mă. Dar cred că ziua când ea te-a părăsit a fost cea mai norocoasă zi din viaţa ta!”.

M-am dus în vizită la domnul Ghezuntertoit şi, din vorbă în vorbă, am început să mă plâng de insomnia mea rebelă la orice tratament. Nimic nu-mi ajută, i-am mărturisit. Hipnoticele cele mai puternice, medicamentele cele mai concentrate, alcoolurile cele mai tari, acupunctura cea mai specială, saltelele cele mai ortopedice, dar ce nu am încercat??, nimic nu-mi ajută… I-am spus:

– Te rog pe dumneata, care ai relaţii atât de grozave, să mă întroduci la un profesor mare… Nu mă uit la bani, numai să mă facă să dorm ca pe vremuri…

– Ar fi o posibilitate, mi-a spus domnul Ghezuntertoit, dar pentru asta trebuie să fii membru al clubului „Exclusiv”. Pe membrii clubului, dar să ştii că trebuie să faci adevărate sacrificii ca să fii primit, îi consultă o dată pe săptămână un profesor de la universitate, o adevărată somitate.

– Nu mă mişc de aici, am declarat ferm, pînă nu mă întroduci în acest club miraculos. Eşti ultima mea speranţă!
Domnul Ghezuntertoit a făcut pe dracul în patru şi a reuşit. Am fost primit în club. Profesorul m-a examinat aşa şi aşa, dar m-a chestionat ca la poliţie.

– Descrie-mi o zi din viaţa dumitale!

I-am descris.

-Ce faci toată ziua la birou?

Continue reading „Dorel SCHOR: Totul absolut exclusiv (schiță)” →

Am o cunoştinţă bună, aproape că aş putea să-i spun bun amic, cu care mă întâlnesc la şedinţele umoriştilor din oraşul nostru. Şedinţele astea au loc a dată pe lună şi se desfăşoară într-o atmosferă foarte prietenească şi amuzantă. Amicul meu, să-i spunem Sandu, este foarte apreciat pentru că râde la toate poantele, chiar şi la ale mele, şi are numai cuvinte de laudă pentru toţi. În plus, omul fiind pomicultor în celelalte zile, aduce la întâlnirile noastre, de fiecare dată, o lădiţă cu fructe de sezon. Spre lauda lui, deşi locuieşte într-un sat, la vreo 12 kilometri distanţă de oraş, nu a lipsit nici odată de la aceste întâlniri. Venea cu maşina lui, un ford vechi dar bine întreţinut pe care îl lăuda mereu.

Până în urmă cu câteva luni… când umoristul nostru pomicultor nu a mai venit. Ne-am zis că dacă nea Sandu lipseşte e din cauza muncilor agricole. O livadă presupune multă muncă, irigare, stropire contra dăunătorilor, culesul fructelor, sortarea lor, livrarea pe piaţă şi câte şi mai câte. Până când, oarecum îngrijorat, i-am telefonat şi umoristul nostru mi-a răspuns foarte vesel că nu s-a întâmplat nimic neobişnuit, atât doar că a trecut o operaţie. Şi atunci ne-am hotărât să-l vizităm. Am venit în corpore, Sandu ne-a primit cu pâine şi sare, dar şi cu mere Ionatan, n-a poftit în casă şi am ţinut şedinţa la el.

– Ce operaţie ai făcut, nea Sandule? l-am întrebat discret.

– De cataractă… La ochi! Nu mai vedeam prea bine, mă deranja mai ales la condus maşina.

– Şi acum vezi bine?

– Acum văd excelent. De acea nu mai şofez…

– Nu mai şofezi tocmai acum când vezi bine?

– Păi, sigur… Înainte nu vedeam, nu ştiam. Dar acum, când văd câte se petrec pe şosea, câţi nebuni şi câţi nepricepuţi cu sau fără carnet sunt la volan, mi-e frică.

Culmea e că nea Sandu, umoristul, nu glumea de loc.

Marcu avea obiceiul să spună:

– De când lucrez eu aici, am schimbat patru directori!

Ceea ce era perfect adevărat. La care am putea adăuga încă două adevăruri pe care Marcu, în marea lui modestie, le trecea sub tăcere. Mai întâi ca, în timp ce directorii se schimbau, el rămânea mereu pe același post nesemnificativ de vânzător la raionul de articole pentru bărbați. Și în al doilea rând, adevărul ca amicul nostru făcea ce făcea să se întâlnească cât mai puțin cu șeful, să nu fie în „colimator”, cum se zice.

Iar acum, ca întotdeauna când se schimbau directorii, Marcu avea emoții nemărturisite nimănui, dar profunde: de câteva zile se instalase un director nou, al cincilea în ordine, despre care se povesteau diverse. Ca e un ofițer superior demobilizat, un tip foarte sever…Că e prezent la birou înaintea femeii de serviciu… Ca trebuie sa te înscrii la secretara cu o zi înainte, dacă vrei să-i ceri o audiență… Și altele.

– Atâta pagubă! zâmbise strâmb Marcu. Poate să aștepte el mult și bine până am să vreau eu să-l vad.

Numai ca se întâmpla invers, adică directorul dori să-l vadă pe Marcu. Îl înștiința printr-o adresa dactilografiată ca în ziua cutare (exact poimâine), la ora cutare (exact în pauza de ceai) să se prezinte la birou. În consecință, Marcu se interesa discret dacă și alți vânzători fuseseră invitați și află cu stupoare că nu; el era singurul. Nu dormi doua nopți, întrebându-se cu ce a greșit, cine ar fi putut să-l reclame, dacă a întârziat în ultima vreme, dacă a repezit vreun client.
În ziua respectiva se perpeli ca pe jăratec. Marcu nu-și amintea să fi avut așa un gol în stomac, un puls atât de agitat și o paloare atât de pronunțată. Când sosi, în sfârșit momentul, Marcu își verifica ceasul pentru a mia oara, își șterse pe laturile pantalonilor (din galantar) palmele umezite și se îndrepta spre biroul directorului. Secretara îl întreba dacă e anunțat, verifica o listă, îl bifa și îl pofti să aștepte. Marcu își lasă nervii zgâriați de scârțâitul scaunului, electrocutați de soneria telefoanelor, striviți de pașii funcționarilor. Pauza de ceai tocmai se termina când pe biroul secretarei se aprinse un beculeț rosu și femeia îi făcu semn că poate intra.

Continue reading „Dorel SCHOR: Pagubă în ciuperci (schiță)” →

Băiatul lui Menaşe se întoarse de la şcoală îmbrăcat cu o cămaşă fără mâneci şi pantaloni scurţi.

– Ai să răceşti, nenorocitule! Cum de ai plecat fără o haină ca lumea?

– Scrie în ziar că astăzi e mai cald decât de obicei… Dacă tu nu citeşti…

– Scrie! Te iei după ce scrie sau după ce simţi? Ia dă ziarul încoace.

x

– Alo, redacţia ziarului „Prezent”? Aţi scris că astăzi e mai cald şi când colo e mai frig decât altădată. Aşa informaţi cititorii?! Păi dacă ne luăm după voi…

x
– Cu Direcţia Presei, vă rog. Alo, domnul director? Vorbeşte redactorul şef al cotidianului „Prezent”. Am primit o mulţime de reclamaţii de la cititori în legătură cu rubrica meteorologică. Ne-aţi transmis ieri timpul probabil de astăzi şi în loc să scrie că-i mai rece cu câteva grade, ne-aţi comunicat exact invers. Ce facem?

x
– Serviciul de Prognoză a vremii? Vorbeşte şeful Agenţiei de ştiri interne din cadrul direcţiei presei. Vă rog cu şeful secţiei de meteorologie … Alo… Păi, bine domnule dragă, ne induceţi în eroare? Am primit numeroase sesizări şi reclamaţii în legătură cu starea vremii. În regiunea de centru şi în localităţile din sud s-au înregistrat cu totul alte temperaturi decât cele pe care ni le-aţi comunicat. Vă rog să ne furnizaţi o explicaţie pentru cititori, că altfel ne pierdem credibilitatea şi ne facem de râs.

x
– Ce-ai făcut, măi Sandule?! Ai transmis la ăştia prognoza de acum două săptămâni..? Fii, domnule mai atent, nu-i adevărat că nu citeşte nimeni buletinul meteorologic. Ne aprindem paie în cap degeaba. Ia să dăm o explicaţie…

x
Comunicat. Un front neaşteptat de aer rece, polar a pătruns în straturile joase ale atmosferei determinând în întreaga zonă o coborâre bruscă a temperaturii. Această tendinţă va persista şi în zilele următoare.

xx
-Ai văzut, măi băiatule? Să mai spună cineva că Menaşe nu citeşte ziarele. Acum scrie clar că se răceşte. Puneţi o cămaşă mai plină şi pantaloni lungi, că n-a venit încă vara!

Când, pe la unsprezece dimineaţa, Sorin Barbălată, tânăr contabil practicant, ieşi în pauza de ceai, constată cu surprindere că pe coridorul instituţiei se revărsa nu numai soarele generos al verii, ci şi lumina a nu mai puţin de opt becuri aprinse. Pe scaune şi în picioare aşteptau o mulţime de oameni, aşa că Sorin le aruncă întrebarea:

– De ce nu stingeţi lumina?

– Noi nu lucrăm aici, răspunseră cetăţenii. Am venit cu cereri, probleme, audienţe. Nu e treaba noastră să stingem lumina! S-o stingă cine trebuie.
Sorin consideră că respectivii aveau dreptatea lor aşa că, ajungând în camera de ceai, o întrebă pe femeia de serviciu:

– De ce arde lumina pe coridor la ora asta?

– Aşa să ştiu de necazuri, răspunse femeia. Treaba mea e să încălzesc apa, să pregătesc ceaiul şi să-l împart. Mai trebuie să spăl paharele şi linguriţele, să am grijă de zahăr şi sucrazit şi dacă şeful vrea cafea, să i-o fac turcească. Lumina nu e treaba mea, eu nu am studii…

Pe Barbălată îl duru inima pentru risipa de electricitate, dar în sinea lui îi dădu dreptate femeii. Aşa că îl căută pe portar:

– Pe coridorul nostru ard opt becuri la ora asta şi e păcat, îi spuse. Du-te şi stinge-le!

– Cine eşti dumneata să-mi dai mie dispoziţii? se miră uşor ofensat portarul. Conform instrucţiunilor, eu sunt subordonat numai societăţii de pază şi domnului responzabil cu securitatea antiteroristă. N-au decât să ardă şi o sută de becuri, nu-mi pasă. Important e să fie pace!

Continue reading „Dorel SCHOR: Coridorul instituției (schiță)” →

Există unele evenimente la care, de voie, de nevoie, trebuie să iei parte. Boris Israelovici îşi propusese să meargă în după amiaza asta la un meci de fotbal din campionatul orăşenesc, când primi un telefon care îi răsturnă programul.

– Vorbeşte Aliza, secretara domnului Benedict. Domnul Benedict vă transmite trista veste că socrul lui a murit şi vă roagă să fiţi prezent la ora patru la cimitir, dacă puteţi.

Auzi vorbă: dacă puteţi… Păi, domnul Benedict e un om important, şeful direct al şefului său, cel de care depinde o primă, un bonus sau o avansare. Se mai pune problema?

– Voi fi prezent, domnişoară, sigur că da.

Boris se îmbrăcă corespunzător, îşi potrivi o cravată cernită, urcă într-un autobuz, apoi într-al doilea şi la ora patru şi zece, maximum patru şi un sfert, se prezentă la poarta cimitirului. Dar la poarta cimitirului, nici ţipenie de om.

– Ascultă, se adresă unui tip care fuma nepăsător sub un umbrar, matale ai vreo funcţie aicea?

– Da’ ce-ţi trebuie? vru acela să ştie. Un loc sau o parcelă?

– Deocamdată nu, preciză Boris. Am venit la o înmormântare şi am întârziat puţin. În ce direcţie au luat-o?

– Dar la ce oră trebuia să vii?

Continue reading „Dorel SCHOR: Absent de la eveniment (schiță)” →