ZAMFIR ANGHEL DAN: Un basm cuantic (fragment)

Creatorii- IniȚiali mă așteptau în grădina universului. Se plimbau amândoi fără a lua în seamă venirea mea. În partea de sus a unei oaze stelare, ManuneDanda mă aștepta învăluită în faldurile unei bucurii solare.

Poate că nu m-a lăsat singur și ea, mi-am zis în timp ce îi sărutam brațele cu care mă copleșea.

– Nu puteam fără tine a rămâne, mi-a șoptit strângându-mă între atingerile ei cuantice. Am vrut însă să-mi cern încercările și la capăt de sens numai tu apăreai. Deci calea noastră, dor noi suntem , mi-am zis.Tot încerca ManuneDanda strângându-mă în brațele ei să îmi explice plecarea.

Și am venit să îndur așteptarea venirii tale din nou. Lasă-mi dorința de braț să te ia și împreună să ne aflăm înaintea Creatorilor- Inițiali.

Le vom emite de ace am veni, ce am lăsat pe noul teluric și ce credem că din greșeli, multe ne încearcă și pe noi.

Îndoiți în mișcare le-am ieșit în cale și am expus.

– CreaTorilor de viu ancestral, menirea din care ne-ați dat ne-a adus până la Voi.

De pe noul teluric numai de bine să știți. Știm mai puțin decât Voi și am pus încercarea venirii pe seama a ce intenționați a ne obliga să reașezăm din intenții.

Acolo jos se petrec multe neajunsuri. Ce a răsărit din însămânțările embrionale ale Createlor cu Batanții aleși nu au chip și asemănările Voastre.

Trebuie să acceptați această sferă de stare. Îmbinările cunatice ale materiei inteligente nu au sădit intotdeauna intenția firii. Sunt anomalii multe și încă neexplicabile suficient.

Și voi purtați o parte din franjurii vinei astrale. I-ați trimis pe acel Teluric nestabilizat, iar încercările lor de creare de viu au fost învinse de forțețele universului.

Foarte puțini din ce au recreat Batanții și Createle au luat chipul și asemănarea intențiilor. Voi nu le-ați dat toate secretele viului și ei, cei din Create și Batanți polenizați, deși au evoluat în stadii diferite fiecare, toți se întreabă încă; cine sunt, de unde au venit, de ce pier și rămân?

Hominii ne pun fel de de fel întrebări la care noi nu am avut drept de răspuns. E bine că am fost de Voi reprimiți pentru dictări astrale.

Cei de jos deja au început să își răspundă singuri la întrebări și iau unele decizii de neexplicat.

Au ajuns în stadiul ideii de relocare. Vor să plece de pe teluricul lor să găsească și să cucerească alt spațiu teluric. Al lor nu le mai ajunge. L-au consumat înainte de a-și consuma el energia inițială.

Dispuneți ce știți că e bine a face înainte ca experimentul să intre în sfârșit. Acesta este motivul venirii noastre spre înalt.

-Știm.

Doar asta au emis Creatorii. Ne bucură venirea voastră spre noi. Pe cei de jos lăsați-i să urmeze calea materie.

Voi, dacă retrăiți momentele primei relocări a viului umanoid în univers, o să înțelegeți sensul urmării.

Vă mai amintiți ce am emis noi înainte de intrarea pe noul teluric?

Recitiți cartea primului început și apoi veniți să străbatem împreună starea materie în univers.

Admitem că prima încercare de însămânțare a viului în alt univers celular, pe alt teluric, a fost un experiment din care materia a acumulat necesitățile de care are nevoie. Cei de jos își vor consuma energia primită și vor intra din nou în sensul materiei.

Acum, tu vei primi darul polenizării astrale umanoide, ManuneDanda .

Din îmbinărite tale cu EncelaDus vrem să însămânțați o nouă formă de viu umanoid. Căutați sau inventați un nou teluric în alt univers celular total diferit de ce s-a încercat până acum.

Cale pe sens, vouă și celor din voi apăruți.

Și CreaTorii- IniȚiali au plecat lăsându-ne pe mine și ManuneDanda suspendați total în semnele înțelegerii expunerii lor.

– Doar sensul materie dictează- a emis ManuneDanda atârnându-și brațele-i reci de umerii mei. Ai înțeles ce au emis Creatorii? M-a întrebat Ea răsfățându-se în lumina aștrilor ce mărgineau Grădina Universului.

Iubește-mă, EncelaDus cât mai sunt vie și nu am trecut încă în altă formă de restructurarea a materie. Asta au spus CreaTorii.

Mâine pot fi un fir de iarbă într-o pală de vânt. Sau o floare în fereastra unui gând nerostit sentimental. O pasăre în zbor căutând un curent să o poarte la marginea depărtărilor. Un alt astru înscris pe o orbită stelară Azi însă, sunt Insolita ta Albastră și tu ești Enceladusul meu.

Să ne bucurăm de darul viului primit. Cei ce au avut această șansă vor înțelege și ei în final că în univers contează doar iubirea cuantică, astrală și corneană. Restul este o constantă a Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Un basm cuantic (fragment)” →

Constantin-Ștefan ȘELARU: Primii pași spre vânătoare

Întotdeauna am fost fascinat de vânători. M-au atras mereu datorită alurii lor, a felului în care vorbeau cam stăpânit, a seriozității cu care abordau problemele însă, pot spune că, primii pași adevărați spre vânătoare i-am făcut când m-au acceptat în grupa de bătăiași în care erau și copii și adulți printre care și câțiva bătrâni pe lângă care mă cam fofilam eu deoarece, unul dintre ei pe nume Fătu, era tare sfătos și cu orice prilej ne povestea câte-n lună și-n stele până ce vânătorii aflați prin apropiere îl luau peste picior numindu-l vrăjitor iar astfel, râzând și de el și de noi pentru că îi ascultam pe nerăsuflate toate povestirile, din care, unele ni le povestea a nu mai știu câta oară deoarece uita că ne-o mai spusese însă în noua versiune părea ceva mai interesantă decât cea anterioară.

Și așa, încet, încet, fiind destul de îndemânatic, spre groaza mamei mele care îngheța de frica gloanțelor și a vânătoarei, iar în cele din urmă am fost acceptat în grupul celor câțiva copii care le făceam cartușele. In fapt, de la nea Vasile primeam tuburile și burele gata pregătite de el deoarece avea o ștanță potrivită încă de pe vremea când muncea ca cizmar în sat, ștanță cu care tăia burele dintr-o pătură foarte groasă după care, le fierbea în untură iar la urmă, fiind bine gresate, le presa în cartușe peste pulberea turnată deasupra capsei acoperită și ea cu un căpăcel de carton tăiat tot cu aceeași presă.

Separat de tehnica lui nea Vasile, cu câteva zile înainte de vânătoare, primeam tuburile cartușelor astfel pregătite iar noi fabricam poșurile, adică, muniția propriu zisă pe care o fabricam din niște bare de plumb pe care ni le aduceau de la Buzău unul din șoferii de pe RATA care, atunci când putea, mai venea și el câteodată la vânătoare. Astfel, după ce topeam plumbul îl turnam într-un șanț săpat în lemn tare de carpen iar după ce se răcea, o tăiam la dimensiunea poșurilor cărora le dădeam forma și dimensiunea dorită băgându-le între două buturugi pe care le frecam una deasupra celeilalte până ce dopurile de plumb căpătau forme relativ rotunde iar astfel, puteau deveni poșuri care, erau muniția preferată a vânătorilor de mistreți. In realitate, fabricarea poșurilor ne-a fost nouă repartizată deoarece, frecarea celor două buturugi una de cealaltă era destul de migăloasă până ce rezultau poșurile însă, numai după ce am dezvăluit-o în detalii celor de acasă, de-abia atunci s-au liniștit aflând că, în fapt, nu umblam cu praful de pușcă și alte chestii periculoase pe care părinții noștri le bănuiau.

Cu goana prin pădure eram familiarizați deja așa că, nu mai trebuia să ne dăscălească nimeni iar atunci când, a sosit primul ministru Maurer la vânătoare am fost recomandați ca bătăiași pricepuți dar el nu a fost prea mulțumit deoarece, din cele două ciurde de mistreți care au cam năvălit peste el, nu a reușit să împuște decât vreo doi sau trei astfel că, după cum am aflat mai târziu, l-a trimis pe unul dintre milițieni ca să-i aducă pușca lor care era o armă cu repetiție iar astfel, a doua zi lucrurile au intrat în normalitate deoarece, așa cum se povestea, cu noua pușcă ar fi împușcat mai bine de zece mistreți din care, câțiva au fost tranșați și împărțiți vânătorilor localnici și gonacilor adulți iar restul, ar fi luat calea Asociației de la Buzău și astfel, să fie livrați la plan.

Anii au trecut cam prea repede și fiind înarmat cu prima mea armă de vânătoare m-am prezentat la primul meu instructaj și asta, după ce noii mei camarazi, bucuroși că astfel ne reîntâlneam, mi-au pipăit arma nouă, au mângâiat-o și mai ales, i-au admirat lungimea țevilor.

– Cu ce tragi, tot cu poșuri? – m-a întrebat nea Vasile care, în acel moment, fusese și el promovat în funcția de staroste al gonacilor, în fapt, o gașcă de puști așa cum fusesem și eu până nu prea de mult așa că, i-am admirat cu nostalgie iar apoi le-am împărțit cu dărnicie cele două pungi cu tot felul de dulciuri de care ei nu prea avuseseră până atunci parte ca să guste și de fapt, nici nu știau de existența lor așa că, pentru ei cel puțin, a fost o zi de adevărată sărbătoare.

– Deci, … cu ce tragi?! – s-a iritat nea Ion Diaconu deoarece fiind înconjurat de copii uitasem ca să-i răspund lui nea Vasile.

– Cu bile crestate – i-am răspuns eu scoțând din cartușieră un tub ce fusese încărcat de mine iar bila era la vedere fără ca să fie acoperită cu vreun căpăcel de carton.

Nea Ion l-a luat cu mare grijă din mâna mea și fiind aproape imediat înconjurat de membri grupei de vânătoare au cercetat cu toții și cu vădită curiozitate muniția mea, au dat cartușul din mână în mână, l-au scuturat la ureche iar în cele din urmă nea Ion mi l-a restituit mustăcind sceptic:

– Adică, vrei să-mi spui că tu tragi cu chestia asta crăpată în mistreț?

– Da.

– Păi, … nu se sparge în foc?

– Se mai sparge, dar în el și … nu de el! – i-am răspuns eu sfătos și totodată, amuzat de nedumerirea lui – Dacă se fărâmă în vânat este perfect deoarece îi sporește rana dar afară, nu are nici un motiv să se sfărâme, dacă nu lovește vreo cracă mai groasă.

– Dar, dopuri d-alea de plumb cu care trăgea domnul Maurer, nu ai?

– Breneke? – l-am informat eu zâmbind – Am și d-alea vreo câteva.

– Dar cu poșuri, de ce nu mai tragi? – m-a chestionat nea Ion într-un târziu.

– Oho, … de mult nu mai trag cu așa ceva. Nu numai că la București nu am de unde să le procur însă, cu bila crestată ori cu Breneke sunt sigur de foc. Dacă nu pică în foc, înseamnă că numai eu sunt vinovat pentru că am tras greșit.

Vânătorii adunați în jurul meu mi-au dat dreptate în tăcere înclinând numai din capete apoi s-au răsfirat fiecare pe unde își avea rostul. După plecarea gonacilor însoțiți de câțiva vânători care să păzească flancul, nea Ion mi-a făcut semn ca să-l urmez iar în liniște ne-am separat de restul vânătorilor până la un pripor nu prea adânc însă pe fundul căruia se prelingea un firicel zglobiu de apă limpede. Fără să schimbăm vreo vorbă, în liniște deplină, nea Ion mi-a făcut semn cu capul ca să-l urmez mergând pe marginea priporului iar odată ajuns într-un anume loc știut de el, s-a oprit și a cercetat atent pământul jilav arătându-mi ceva pe la picioarele mele. Uitându-mă și eu atent am descoperit imediat câteva urme clare ale unor copite de mistreți printre care una era cât se poate de vizibilă datorită dimensiunilor ei fiind și bine imprimată în pământ iar asta clar datorită greutății mistrețului iar Nea Ion mi-a indicat-o în mod cât se poate de serios apoi mi-a făcut semnul conform căruia pentru eu să rămân acolo arătându-mi direcția din care puteau veni mistreții iar el, fără nici cel mai mic zgomot a pornit în susul priporului dispărând printre pomi.

Rămas singur, după ușorul tremur al mușchilor trupului mi-am dat seama că eram cuprins de emoție însă m-am concentrat imediat și am reușit ca să-mi stăpânesc sistemul nervos după care, mi-am mai verificat încă odată arma, curățindu-mi cu palma linia de miră pentru a îndepărta resturile de frunze și acele de brad căzute, am verificat ambele țevi ca să fie încărcate cu bile crestate și de asemeni, ca piedica să nu fie pusă după care, m-am așezat în liniște pe o buturugă aflată acolo parcă anume pentru mine și sprijinindu-mă cu grijă de pomul alăturat mi-am verificat direcțiile de tragere încercând ca să intuiesc de unde vor veni mistreții.

Ascultând susurul discret al firicelului de apă aflat ceva mai jos de picioarele mele precum și foșnetul molcom al pădurii cu aerul ei curat m-am simțit deodată stăpân pe tot trupul meu fără să mai dau semne de emoție. De fapt, ce simțeam eu era beția bucuriei, era împlinirea vieții mele, a momentului atât de visat, de dorit și de așteptat încă de când eram un copilandru care, aflându-mă cu vitele la păscut pe liziera pădurii, mă uitam cu jind după șirul de vânători care, mândri de ei, se pierdeau printre copaci. Eh acum eram și eu ca ei !! Eram unul de-al lor, ceea ce nu era puțin lucru!

Răsfoindu-mi astfel nostalgiile mi-am dat seama că, în mod sigur gonacii s-au pornit însă probabil, fiind ceva mai departe încă nu-i auzeam așa că, mi-am controlat cât mai bine auzul dar liniștea din jur aproape că mă apăsa, așa era de profundă. Nu se auzea nici măcar ciripit de păsărele ori cârâitul cunoscut al coțofenelor care, imediat ce descopereau vreo mișcare prin pădure cârâiau în toate felurile. Deocamdată liniștea era deplină.

In momentul în care mi-a venit ideea ca să cobor panta mică până la firicelul de apă din care să sorb măcar o înghițitură din acea apă limpede deodată am presimțit că nu mai sunt singur iar astfel, am rămas perfect nemișcat rotindu-mi numai pupilele pentru a putea cerceta zona din preajma mea și nu mică mi-a fost surpriza când, la circa 5-6 metri de mine o ursoaică maronie însoțea doi puiuți cărora le lovea ușor satele cu laba pentru a-i dirija astfel într-o anume direcție dorită de ea însă probabil, neacceptată de cei doi care, în joacă nu se opreau din țopăit. Deodată, ursoaica s-a ridicat brusc pe labele din spate amușinând aerul cu mare atenție și mormăind supărată i-a cules iute pe cei doi zburdalnici trăgându-i spre ea apoi i-a împins în fața ei dispărând după niște tufe. Am fost atât de emoționat de această companie inedită încât uitasem complet că am în brațe o armă. Totul a durat nu numai prea puțin timp dar s-a și terminat prea brusc, de fapt așa cum a și început, iar în locul ursoaicei și-a făcut apariția un vier cu niște colți imenși care adulmeca aerul vădit iritat și mai mult ca sigur simțind mirosul ursoaicei care tocmai dispăruse.

Încetișor am ridicat arma verificând din reflex starea piedicii dar stând cu ochii pe mistrețul care își tot arunca râtul în sus grohăind iar astfel verificând în continuare mirosul lăsat de ursoaică moment în care mi-am adus aminte de unul din sfaturile lui nea Ion Diaconu care, cu ani în urmă, pe când mă mai școlea contând că voi deveni și eu vânător mi-a spus că: „Acolo unde stă ursul, nu stă mistrețul deoarece nu se au bine deloc!” iar acum constatam pe viu această regulă a pădurii. Revenind la realitate, am fixat patul armei în umăr și cu un ultim tremur nervos am constatat că înălțătorul armei mele era deja fixat pe platul mistrețului care nemișcat, tot adulmeca în direcția în care dispăruse ursoaica așa că, fără să mai ezit am apărat pe trăgaci.

Tunetul împușcăturii a sfârtecat liniștea apăsătoare a pădurii iar instantaneu, mistrețul meu a dispărut, fără ca să fi sesizat dacă a marcat sau nu focul. „Doamne, l-oi fi ratat? Doar cătarea era pe platul lui iar el era nemișcat și adulmeca în urma ursoaicei!”

Brusc, liniștea s-a instaurat cu și mai multă autoritate iar eu, după ce am înlocuit cartușul tras cu un altul, am deblocat iarăși focul pentru orice eventualitate și m-am apropiat circumspect de locul în care fusese vierul, de fapt la aproape șase metri de locul în care stătusem eu. Am cercetat locul cu atenție și n-am dibuit nici măcar o picătură de sânge în schimb, am descoperit o urmă cu ghearele ascuțite ale ursoaicei care perforaseră câteva frunze veștede de pe jos iar alături, una din copitele mistrețului.

„Doamne, să-l fi ratat cumva? Oare n-oi fi tras pe deasupra? Păi, de fapt nici măcar n-a marcat locul!” Continue reading „Constantin-Ștefan ȘELARU: Primii pași spre vânătoare” →

Gheorghe Andrei NEAGU: Ciorpacul

În ziua de Sf. Gheorghe, aproape toată lumea din sat mergea la biserică. Era o biserică durdulie, ce părea făcută după chipul şi asemănarea postelnicul Vârnav, pe la 1700 şi ceva. După ce popa îngâna nişte litanii, îi omenea pe enoriaşi cu câte o mlădiţă de salcie înmugurită. Ajunşi acasă, o puneau la icoana cu chipul Sfântului Gheorghe sau la poartă dacă n-aveau icoană. Gheorghiţă ştia de acest obicei, mai ales că primise în dar o pălăriuţă din postav verde şi o pereche de ghetuţe din piele maro. De aceea, cât timp ai lui plecaseră la biserică, el se plimba ţanţoş prin curte, speriind găinile cu un cărucior improvizat ce-l făcuse tatăl lui atunci când împlinise şase ani. Bineînţeles că într-un an de zile căruciorul începuse să scârţâie, prin curtea în care băiatul năzdrăvan începu să alerge. Nici nu şi-a dat seama când a ieşit dincolo de poartă, pe uliţa ce ducea la budăi, spre moara lui Brăescu.

Între budăi şi moară era iazul boieresc, pe malul căruia creşteau sălcii pletoase din belşug. Cârduri de raţe se bălăceau fără nicio jenă în apa unde mătreaţa era mai deasă. Din când în când apucau în plisc câte-o şuviţă din mătasea broaştei. Trăgeau de ea şi când vedeau că nu se mai termină, o lăsau să cadă pe fundul iazului. Bătrânul albanez Avaneţ îşi făcuse obiceiul de a sta sub o salcie pletoasă cu un băţ în mână. O plută improvizată dintr-un spic de porumb stătea nemişcată pe suprafaţa iazului. Doar ţânţarii se mai mişcau pe lângă ea, de parcă ar fi vrut să-i alunge albanezului peştii îndemnaţi cu o biluţă de mămăligă înfiptă într-un bold să se dea prizonier. Şi cu toată nemişcarea asta, albanezul avea într-un minciog câţiva peşti ce se zbăteau din când în când speriind ţânţarii. În partea cealaltă a bălţii, era Ghelbăroaia. Avea şi ea bucăţi de mămăligă aşezate în mijlocul unei plase mai dese prinsă în patru colţuri de două nuiele mlădioase şi arcuite. O prăjină mai lungă lega bolta făcută din nuiele de pescar.

– Ai prins ceva? întrebă Ghelbăroaia smuncind ciorpacul cu năduf.

Mămăliga dispăruse din mijlocul plasei unde fusese ţintuită cu o aşchie de lemn.

– Mai nimic! îi zise albanezul aprinzându-şi o ţigară.

– Mai ai ţigări? îl întrebă ea fără sfială.

– Mai am, dar nu mă mişc de aici. Dacă vrei, vino să-ţi dau.

Femeia îşi cufundă ciorpacul fără mămăligă printre mătasea broaştei şi papură. Se ridică şi înconjură tot iazul să ajungă la ţigări. Avaneţ îşi scoase din buzunarul pantalonilor de doc pachetul de Naţionale, unde mai zăceau câteva ţigări turtite. Trase cu mâna lui o ţigară, o frământă puţin ca să-şi capete forma cilindrică, o bătu la cap şi i-o întinse Ghelbăroaiei. Ea o apucă, o puse între buze şi aşteptă să-i dea chibritul. Albanezul scociorî după el, în buzunarul de la piept şi-l scoase cu multă fereală, să nu-i cadă beţele din cutia turtită. Apoi prinse un băţ ce ieşise deja pe jumătate şi-l trecu peste catranul cutiei. După două, trei încercări, băţul se aprinse. Ghelbăroaia îşi înmuie capătul ţigării în flacăra ce pâlpâia lemnoasă. Trase de câteva ori din celălalt capăt al ţigării până când jăratecul deveni statornic. Dacă te-ai fi uitat la faţa ei, ai fi putut zice că-şi mişca obrajii precum peştii din minciog în căutarea apei. Fumau în tăcere. Altădată s-ar fi uitat unul la altul cu mai mult interes. Anii trecuseră peste ei, potolind interesele. De undeva un scârţâit le atrase atenţia. Venea Gheorghiţă bălăbănindu-se după un picior pe altul. Trăgea căruciorul cu oarecare sfială. Nu-i plăcea cum scârţâia. I-a zărit pe cei doi fumând sub salcia pletoasă. Venea spre ei.

Ghelbăroaia nu se putu abţine. „Iată-uite şi la mucia acesta”. Avaneţ nu spuse nimic. Tocmai i se mişcase pluta din vârful băţului. Trase scurt smuncind. Asta ca să i se înfigă boldul în buza peştelui poftitor de mămăligă.

– Und’te duci bă cu râşniţa aia? Nu vezi cum scârţâie. Vrei să ne sperii peştii? îl potopi Ghelbăroaia.

Gheorghiţă se opri tulburat. Întotdeauna se intimida în faţa cuvintelor rostite în şuvoi. Aşa mai vorbea şi Zangarica, văcarul satului. Numai că la el se învălmăşeau într-o bâlbâială greu de înţeles.

– La dumneavoastră veneam. Bună ziua, spuse pierdut Gheorghiţă.

– Dar ce să-ţi facem noi? mormăi bătrânul Avaneţ.

– Nimic. Să mă lăsaţi să tai nişte nuiele să le pun pe cărucior.

– Nu tai tu nuiele din salcia noastră, câte zile voi avea. Treci puntea pe partea cealaltă şi tai din sălciile cele tinere de pe malul celălalt, îi tăie elanul Ghelbăroaia.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Ciorpacul” →

Aurelia GROSU: Verificare

– fragment –

Când îți faci o verificare cinstită a întregii tale ființe, poate vei găsi locuri goale, fără arderea aceea interioară, care te face să te simți viu, util și măreț.

Întoarce-ți pașii în direcția bună, află-ți scopurile adevărate și încearcă să nu mai rătăcești pe căi lăturalnice, care să te îndepărteze de divinul din tine!

Scopul vieţii nu este de a învinge, ci de a creşte şi a contribui, a ajuta și a iubi. Când priveşti înapoi la tot ce ai făcut în viaţă, vei avea mai multă satisfacţie din bucuriile mărunte sau mai mari, pe care le-ai adus în vieţile altora decât din timpurile când i-ai întrecut şi învins pe alţii.

Contribuția la fericirea altora asigură fericirea personală, alimentând rezervorul de iubire cu forța vieții și a bucuriei, bucuria și emoţia cu care faci lucruri frumoase, de urmat. Bucură-te întotdeauna! Și când plouă și când este o zi luminoasă, când ieși la plimbare sau speli vase în ambientul cald al casei tale, fiecă e a ta sau e cu chirie. Pentru că nu vei schimba nimic, dacă vei fi nemultumit.

Roagă-te neîncetat. Rugăciunile fac minuni în tine și în alții, schimbă rostul existenței fiecăruia, produce transformări de situații, de oameni, de viziune.

Fii atent la tine și la ceilalți! Ai grijă de natură și de mintea a cărei putere stă în forța gândurilor pozitive. Ai mereu o atitudine senină și cuvinte de pace și înțelepciune, mereu vor conta acestea, mereu vor rodi fructe sănătoase în alte inimi și suflete, iar fructele pot îmbiba trupul tău cu vitamine și minerale atât de folositoare.

Dacă ai greșit ceva, dacă te-ai mâniat sau supărat, vino seara și cere iertare, apoi mergi mai departe. Autoevaluarea profundă te va ajuta să schimbi ce crezi că nu este așa cum e normal. Uneori, îți va fi greu să îți păstrezi inima curată, dar viziunea rămâne aceeași. În timpul scrierii acestei cărți, am descoperit o poezie pe care te îndemn să o memorezi:

O inimă curată, Doamne,
Este tot ce-mi doresc din partea Ta.
O inimă curată, Doamne,
Este tot ce-mi doresc din partea Ta.
O inimă în care răutatea să nu stea,
O inimă în care să domnești, eu aș vrea.
O inimă deschisă pentru Tine, Domnul meu,
Să-Ți înalțe osanale
Către Tine, cel mai mare Dumnezeu.

——————————————-

Aurelia GROSU

Galaţi

Iulie 2020

(Din viitoarea carte : ,,Momente cu tine”)

ZAMFIR ANGHEL DAN: Iubiri virtuale (fragment 3)

-Mâine vine liberarea, soldat a zis generalul satisfăcut. Dacă îmi promiți solemn că mergi direct la iubita ta căreia îi scriai acele fascinante scrisori de dragoste, atunci liberarea vine și pentru tine. Promiți, juri?

– Jur, tovarășe general, să trăiți! Promit solemn că direct la ea am să merg.

Trecuseră mai bine de 3 luni de zile și el nu avea nicio veste de la Mocanca. Deși îi scrisese aproape zilnic, de la ea nu a primit nimic și nici adresa nouă la care zicea ea că o să stea în gazdă. Așa că i-a scris pe vechea adresă și i-a explicat tot ce a pățit. Își făcea fel de fel de gânduri, dar le refuza pe toate sperând că Leny a lui nu l-a părăsit, nu l-a uitat. Poate nu a avut voie să primească scrisori cât a fost pedepsit, sigur asta ar putea fi cauza, altfel ea i-a scris, cu siguranță.

Cum a ajuns în comună s-a dus direct la Uța, verișoara lui, să întrebe ce este cu Mocanca?

– Nu mai știu nimic de ea de când a plecat la facultate. Nici în vacanță nu a mai venit. De tine s-a zvonit în sat că te-a prins armata în timp ce vindeai un vagon cu cărămizi la niște țigani. Te-au arestat și te-au condamnat la doi ani de muncă silnică. Cum ai scăpat? Îl întreba Uța așa mirată că îl vede.

-Le-am spus că o iubesc pe Elena și mi-au dat drumul, a explicat el lămurit de cât de complicat a devenit cazul lui. Demolat, a plecat acasă și nu s-a mai știut nimic despre el. Și-a continuat studiile și a încercat să uite de iubire. De ce o fi așa de complicată iubirea asta și de ce îți aduce atâtea bucurii și necazuri, Dumnezeu știe. Oricum, el nu mai voia să audă de nicio iubire. I-a ajuns, să se mai iubească și alții își zicea mereu când se împrietenea cu altă fată.

După doi ani s-au mutat și părinții lui la oraș. A trebuit să vină în comună să vândă casa părintească. Nu mai avea niciun gând să se mai întoarcă la Frimu. S-a înțeles cu clienții, a luat banii, au făcut actele în numele întregii familii împuternicit de o procură și stătea acum la ocazie, poate prinde o mașină ce merge spre gară.

Când a ajuns pe peron au căzut toate vagoanle peste el. Mocanca stătea pe o bancă în fața săli de așteptare, îmbrăcată în doliu, lângă un copil cam de doi anișori și ceva. I s-au înmuiat piciorele și a vrut să se ascundă, să nu fie văzut. Mocanca îl simțise însă.

– Hei, a strigat ea cu vocea aceea ce îl termina pe el când o auzea vorbind.

Tu ești? Bine te-am regăsit, în sfărșit.

Vino aici lângă noi și nu te mai ascunde. Te-am văzut.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Iubiri virtuale (fragment 3)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Iubiri virtuale (fragment 2)

În seara aceea urma să fie un mare bal organizat de Petrică cu participarea extraordinară a lui Fane, acordionistul. După ce și-a călcat cămașa lui favorită cea de culoarea coniacului, cu care dădea moarte în gagici când ieșea pe uliță, și-a tras pantalonii aceea de velur, galbeni ca paiul, s-a încălțat cu pantofii cei noi de o sută treisprezece lei și a plecat spre Luncă să o ia pe Elena.

– Nu e acasă Lenuța, a ieșit maică-sa la poartă să îi dea vestea îngozitoare. Am trimis-o la sora ei cea mare la Frimu să aibă grijă de ăia mici. Mi-a zis să îți spun că o găsești acolo dacă vrei să o cauți.

– Am înțeles, a răspuns el sufocat de ciudă și de emoție că a dat peste mama ei.

– Să stai și tu cu ea să o ajuți, dar să fiți cuminți că dă boala în voi dacă aud că s-a întâmplat ceva, ai înțeles? Mama Elenei era o femeie dintr-o bucată, îți zicea una și atât îți trebuia dacă făceai altfel.

-Am înțeles, a plecat el împleticindu-se să iasă mai repede din raza vizuală a viitoarei lui soacre.

Când a ajuns, Elena se juca în curte cu ăia mici. Alergau toți după pui și speriau toate orătăniile din ogradă. Pisoii fugeau și ei după pui și cățelul lătra de mama focului când l-a zărit pe intrus.

Elena era îmbrăcată într-o rochiță trandafirie cu flori de toate culorile, așa de transparentă că ziceai că nu are nimic pe ea. Când l-a văzut pe prietenul ei a alergat spre el așa de tare că sânii îi săreau din rochiță răzvrătindu-se ca două țepușe de care el s-a lovit fără a avea timp să se ferească. Și-au tras un pupuic repede, fugitiv în timp ce se strângeau în brațe cu atâta foc sugrumându-se unul pe altul.

– Ce frumos miroși, i-a zis el privindu-i chipul luminat de soarele verii.

– M-am jucat cu ăștia mici, ne-am tăvălit prin iarbă, pe sub pomi, ne-am jucat cu pisoi, cu eduțul acela zăpăcit și cu puiuții. Sunt scumpi rău și mie-drag să am grijă de ei. Ce bine că ai venit, mai pupă-mă că doar m-ai atins, vreau să mă pupi mai bine cum știi tu, îi zicea Elena prinsă într-o exuberanță copilărească.

-Stai cuminte că ne văd ăștia mici și ne spun la ai tăi, încerca el timid să scape de pupături amintindu-și de ce i-a zis mama ei.

– Și ce dacă ne spun, ești băiatul meu cel drag și mama știe de noi, i-a zis Elena și i-a tras ea un pupat de i s-au înmuiat genunchii, nu alta. În momentele acelea simțea că nu mai are niciun echilibru, că se topește tot în gura ei și începea să tremure necontrolat când sânii ei îl înțepau prin cămașa lui de culoarea coniacului.

Mai stăm un pic și îi băgăm la culcare pe ăștia mici și apoi noi facem ce vrem. Sora mea și cumnatul vin pe la ora nouă, mâine dimineață, au zis, așa că avem timp să mergem și la bal.

Cei mici au adormit ca două păpușele după zbenguiala la care i-a supus Elena cu dragostea ei pentru copii. Îi priveau amândoi minunându-se de ce înseamnă copiii la vârsta când sunt ei cei mai scumpi și încep să meargă în piciorușe, să alerge și să facă năzbâtîi drăgălașe. I-au învelit pe fiecare cu pătura lui și i-au lăsat să doarmă liniștiți după ce au închis ușa la dormitor.

-Mergem în sufragerie și dormim și noi să fim odihniți când mergem la bal, i-a zis Elena în timp ce îl lua de mână și îl trăgea după ea. S-au întins amândoi cu fața în sus pe canapeaua din sufragerie și priveau în tavan niciunul din ei neștiind ce să facă.

Elena s-a întors cu fața spre el și îl privea ținându-l strâns de mână. S-a întors și el spre ea și o privea așa speriat, așa timid, nu cumva să își închipuie ceva rău despre el. S-au apropiat unul de Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Iubiri virtuale (fragment 2)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Iubiri virtuale (fragment)

Primise ordin să plece în armată. Era prieten cu cea mai frumoasă fată din sat. Mocanca, cum i se zicea. Semăna așa de mult cu Sofia Loren că ziceai că e copia ei. Așa era moda pe atunci, Sofia fiind un fel de model de măsură a frumuseții fetelor. Toți băieții o curtau, în special cei mai mari și plini de ei, veniți de la oraș, frumos îmbrăcați, curați, educați.

Elena însă îl preferase pe el, Dumnezeu știe de ce. Ce-i drept era și el frumușel foc, se îmbrăca mai aiurit decât se îmbrăcau băieții obișnuiți. Un fel de rebel cu pantaloni de culoarea paiului copt, cu o havaieză de culoarea coniacului cubanez, umbla cu pletele în vânt, niciodată pieptănate sau aranjate și ele, așa vâlvoi, cum râdea singur de el. Chiar, și acum se întreba de ce l-o fi preferat Mocanca pe el? Așa îi zicea, Mocanca, că așa o chema. Când erau împreună însă el îi zicea Elena, Elena din Troia, că o mai chema și Elena, sau Leny cum o alinta când i se adresa.

În timp ce rula acest film la ei la cămin s-au împrietenit . În cursul zilei se întâlniseră întâmplător acasă la Uța, verișoara lui. Erau prietene amândouă și Mocanca venea mereu duminica și plecau împreună să se plimbe prin sat apoi să vadă un film.

Era un fel de modă în perioada aceea. Fetele și băieții plecați la oraș veneau sâmbăta și duminica acasă la ei în sat și se plimbau toți frumos îmbrăcați pe șoseaua pietruită de nemți.. Erau așa de mulți că abia încăpeau pe șoseaua principală. Părinții și neamurile lor ieșeau la poartă pe bancă și își admirau fiecare odraslele.

Ceva s-a întâmplat în curte la Uța că din clipa aceea nu își mai luau ochii unul de la altul și plini de voioșie au plecat toți trei să se plimbe prin sat, povestind și râzând de toate glumele pe care le inventa fiecare.

Seara au intrat să vadă filmul ,,Elena din Troia. Cum se derula o șcenă mai de groază, cu lupte și fel de fel de aventuri periculoase, Mocanca, fără să vrea, probabil, se apropia de el, parcă să o protejeze.

A prins și el curaj și a luat mâna ei în palma lui și o ținea lângă el fără să o strângă prea tare, doar să o protejeze. Ea și-a lăsat mâna în mâna lui și chiar a început să îl strângă ușor, parcă să Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Iubiri virtuale (fragment)” →

Rodica Anca și Alexandra-Maria Citirigă: Mergem în India

17 X 1976

mergem în India

hai în India

ești și mamă

Pe un copil l-a lovit o ușă și-i curge sânge și l-a luat salvarea și l-a dus de la spital și l-a băgat în pământ. Așa a pățit, să știi. O să pățești și tu ca el. Pământ și un băiat.

O să mă indiez

o să ne indiem

o să mă Indie

hei hei hei

nu suntem noi ăia

să ne rătă

cim

ba da ba nu ba da

ba nu ba da ba nu

a (aa)

un elefant

aa (doi elefanți)

avem sfanți

25 (duminică) oct. 76

Ce este viața? Unui copil. Viața unui copil ce este? Riginală. Vrei să spui originală? Originală. De unde știi? De la mama și de la tata. Ei sunt originali? Riginali.

6 nov 76

paturile noastre sunt avioane

intră în apă și zboară

zboară zboară zboară

uite-așa era

da nu mai e

așa era

da nu mai e

cutia de chibrituri

14 XI 76 B

Mâine vă duceți, lapte luați puțin, pâine multă, și plecați. Vine o fetiță și mă roagă să-i dau pâine multă, frișcă puțină, să n-o doară gâtul, că pe urmă face infecție – dacă vine și se duce salvarea, că zice că e sănătos și să plece mama la Cluj și pe el (ea) să-l ia bucătarul în salvare și să plece.

30 dec 76 București

La grădiniță m-a bătut un băiat și m-a bătut și o fetiță. Și m-a luat și de păr una, și m-a descălțat, mi-a luat ciorapii, mi-a luat chiloții, pantalonii, și părul mi l-a tăiat și mi-a luat și din carne și i-am spus: – te spun la tovarășa dacă—mi mai iei din păr, și am spus-o. M-a descălțat, m-a ciorăpit de-aicea și m-a dezbrăcat în pielea goală, când erai tu ocupat, te băgai în bufetul de la mama de la servici, și era mare bufet acolo și te-ai băgat de prima dată. Și după ce te-ai băgat tu acolo, a venit un bau-bau și te-a dezbrăcat tot ca pe mine și ți-a tăiat părul. Dacă n-ai fost cuminte? De ce-ai deschis dulapul la pisici?

Un copil a fugit singur pe stradă și l-a prins un om și l-a băgat în groapă acuma. Și a mai prins și o fată și un băiat și i-a băgat în groapă, acolo unde săpa.

2 ianuarie 1977

În ultimele zile, am stat de vorbă oarecum serios. O dată te-am și repezit. Ai pus buza, așteptându-mă, m-am apropiat și ți-am surâs. Și tu mi-ai răspuns. Fără ranchiună. Poate fiind de acord că nu trebuie într-adevăr să ieși despuiată pe ușă, iarna.

Replicile nu prea le mai țin minte, deși poate m-aș abține. I-ai spus mamei, în baie, deconspirativ, dar-ar Dumnezeu să mergem în India.

Tată, mâine să-mi cumperi o pisică. O pisică de-adevăratelea. Părul lor îți intră-n gură. Îți cumpăr o pisică în India. Da, dar în India nu e de-adevăratelea.

23 I 1977

la castelul Babilon

veni un galben de tron

de mână cu-un vermillon

și cu un sitron craidon

baby baby baby don

se sui pe parapet

și un modern violet

baby baby baby zet

facem cu toți cale-ntoarsă

c-a venit o umbră arsă

baby baby baby varsă

poți să stai aici un an

dragul meu alb de titan

baby baby pe maidan

și ne sare peste gard

din China verde smaragd

baby baby Babadag

Babadag Bagdad by Bagd

Din cauza dragostei tale pentru culori – spui că mama te va învăța să pictezi -, am construit împreună castelul Babilon. La temelie, galben, apoi gri, albastru și roșu, înconjurându-l cu toate trei rânduri de culori. Am rimat aiurea 2-3 tuburi, după ce una dintre voi a tras un pârț, poate negrul de ivoriu.

De dimineață, mi-ai spus două-trei povești. A fost odată un băiețel care, mi se pare, a plecat de acasă. A fost o fetiță, și-ai încălecat pe o lingură scurtă, să trăiască cine-ascultă. O poveste cu pușcăria.

Aseară doreai să te faci milițian, ca să-i bagi pe cei ce nu-s cuminți la pușcărie. Unde e pușcăria? Lângă fântână.

(Când s-a dus iepurele la leu, să-l mănânce, și, trecând pe lângă fântână, și-a văzut chipul în apă, l-a păcălit pe leu că un dușman puternic, cu cetate, îl amenință. Și leul paraleul, prins, când s-a văzut în oglindă, a crezut că e dușmanul și a scos un răget, întărit de noul dușman, aruncându-se furios în fântână).

De la grădiniță, povestești mai des isprăvile lui Furnică. Îmi spui să-l scriu și pe Mircea. Îl mai am și pe Sava și pe toți copiii îi am în grupă. Am văzut o fetiță cu rochiță ca puloverul tău. Asta e, tată, ce să-i fac? Am și eu un cățel și-l mai iau și pe bebe, ceva, o jucărie și mă duc acasă.

Joci și teatru. Suflet bun, de l-ai păstra. Ești altfel decât în pruncie. Parcă ai ști și poți ce nimeni nu mai știe și nu mai poate. Mă ții pe picioare fără orice Indie și slujbă. Ești mai presus de întâmplările grele. Spune, ce să scriu?

Mai am și pe Cenușă și pe Sava. Sava e băiat și ocupă toate locurile. Ocupă locul meu, al lui altu, lu altu, lu altu și eu nu mai am unde să stau. Mă și bate. Scrie toți copiii, că eu nu-i știu pe toți. Unu cu rochiță, unu cu șorț, unu cu. A venit unu și a zis că nu se duce cu șorț la grădiniță, că se duce cu uniformă la școală.

Zicem așa, ba că nu știu ce, ba ne ducem la tata, ba ne pisicim. Mă, vorbim prostii. (Am căzut din tren, a căzut și ursul). Uite, Sava a înjurat, a zis căcat, prostii d-astea. Și eu am spus că-l bate tovarășa. Și l-a bătut. M-am mutat pe alt scaun.

Uite, copiii mei se duc cu trenul. Nu mai ai niciun chip, și aia e. Alo, știi ceva, uite, copiii de la grădiniță m-au bătut. Și dup-aia, i-am bătut și eu. Și dup-aia, nu m-au mai bătut.

Alo, pa, te-am pupat. Ai pus telefonu-n furcă? Da. Bine. Alo? În ce gară ai ajuns? În Gara de Nord. Cine e pe-acolo? Vasile, alb, are căciulă. Vii și tu cu el? Îți aduc căciulă, și să vii. Acum vino. Pe unde s-o iau, e șantier, pe strada Unirii e noroi. Alo, nu nimeresc drumul. Hai că vin eu să-ți arăt.

Nu-l văd pe Vasile. Păi a plecat până ai venit tu. Mi-a dat peste căciulă (se dă jos din tren și mi-o potrivește), mi-a pus căciula la loc. Bine. Îți pun un polovăr gros să mergi. Am ajuns în gară. Scoate polovărul, că aici este cald. Vii cu trenul? Stai puțin, hai să te-mbrac, acum că este și frig, dar nu este așa prea frig, dar este cam frig. Îmi pun și eu căciula (albă). Îți pun și p-asta, dacă-ncape. Parcă ești un pitic. Mă duc acasă.

Ai ajuns. Acum te dezbrac. Nu, mă, tot suntem la Gara de Nord, să mai stăm și noi puțin, că nu plecăm așa cum vrem noi, că sunt niște milițieni pe drum și nu ne lasă să ne plimbăm de colo până colo. Tată, haide scrie c-am venit. Și cu mine se rupe scaunul, că sunt prea grea, ia ridică-mă-n brațe, aoleu, ce greu ești.

24 II 77

De ce scrii fișa? Ca să nu car toate cărțile. Păi să nu cari toate cărțile, că te bate mama. Ie-te, n-are pe cine bate? Te bat și eu. Mai sunteți multe? Te bate și tata. Să-l bat? Da. I-am dat pentru Platagea și plânge. Dacă-l las, te ia la poceală. Pe cine-am bătut? Pe tata lu Nana.

27 I 1977

Ai pictat, de trei zile, cu acuarele, în stil liber. Mă tem pentru ele, să nu le rupi. Îmi oferi numai câte o jumătate de foaie. Ai văzut puțin din Copelia și acum dansezi prin casă. Privești patinatorii și spui că ar semăna cu Blândul Ben. Îi dai mamei (care refuză) o bomboană ca o casă. Toate desenele astea sunt frumoase, dar dacă Nana e urâtă sunt și ele urâte. Ai scris o rețetă pentru mamaia și grădinarii iscusiți. Mi-a zis creionul ăsta să scriu puțin cu el. Ți-am dat pixul – ai văzut ce balerini sunt? Mi-ai promis că după ce pleacă d. Stoica mă lași să pictez. Ceartă cu mama. Nu mai plânge, că chem pe Speroni Sperone din Geosone,

Luni 21 II 1977

M-am întors de la spital. M-ai strigat din fereastră. Am stat de vorbă, te-ai culcat, te-ai trezit și ne-am jucat cu țoabele. Am inventat jocul Pe un băiat îl cheamă Petrică. Pe o fată o cheamă Gina – pe un tătic îl cheamă Girimia – Pe un băiat îl cheamă Combino. – Pe un combino îl cheamă Nelu. – Ai zis tot aia.

Dacă ești cuminte, îți fac niște desene foarte frumoase. Dar mi se pare că ești cuminte! Dar copiii mei nu fac nimic, dar taie. Copiii mei totdeauna făceau așa, le dădeam de lucru și tăiau. Copiii mei nu făceau nimic, nimic, dar tocmai tăiau (ca) niște puncte pe care le pun eu la niște desene, altceva, mai importantă, că vreau eu să fac niște desene. Că eu nu le tai de tot.

Ție, mamă, îți fac cel mai miștocin desen și pe urmă îți mai fac unul albastru, nu negru. Uite, lui mamaia ce i-am făcut, vezi ce-i fac? Tocmai de-aia-i fac. Copiii mei dacă nu fac nimica, ce să le fac, nu taie nimic, dar tai eu și fructe, tocmai de-aia se țin după curul meu, nu mă lasă să fac treabă. Uite că ți-am făcut două acolo, mamă, mamă, ce frumoase sunt.

Stai să scriu poanta asta. Ce poantă, mă? Mai zic, oi. Ce? Știi ce zici? Iepure. Mai vorbește ceva ca mama, eu să răspund, hai că abia aștept, că-mi place. Nu-l mai face pe tata să râdă. Păi nu-l fac să râdă. Mai vorbește chestia cu mama și eu să zic da.

Știi ce? Hai să facem un spital pentru copii și pentru oameni mari. Facem o pădure, dar cum să facem noi pădurea, dacă nu le-aduc pe-alea vechi? Câți ani ai? Știi ce, mamă, nu mai vrei să răspund câți ani am? Câți zici. Stai, cum te cheamă? Alexandra Maria Anca. Unde locuiești? Strada Izvorul Crișului, apartamentul 57. Vrei să dăm la ora exactă telefon, da, ca să văd cât e ceasul. Nu mai râde așa că-ți ies mațele din tine, eu râd dar n-am coastele rupte, tu le ai. Mamă, credeam că mâțișorul e biscuit. Pisicule, până fumez țigara asta și pe urmă mă culc. Hai la culcare.

Mai ții minte decul? Ce dec? Ghiocul de care te speriai când erai mică. Mai spune. Ți-era frică, și când nu erai cuminte ți-l arătam.

Vezi că vine școala și chiar de-acum e cazul să învățăm măcar niște poezioare franțuzești. Păi, hai să învățăm acum, pe scurt.

Dacă nu te culci, mi se rupe operația de supărare, plec la spital, dacă te culci, se vindecă. Stai, că mă îmbrac.Te mai doare? Te-ai vindecat? Ce, mamă, pleacă în papuci? N-ai văzut că i-am dus papucii la spital?

22 II 1977

Mamă, ai ciocnit ouăle, cioc în cioc, să le spargem și să le punem la fiert? Cireșica mică învață mult la școală, și la servici nu învață și m-am ciocnit și cu ea.

apropie-te de fereastră

prinde un băiat

pune-l să cânte

cel mult un cuvânt

neștiut de mama

de tatăl său

de mama

de tatăl tău

de tine

de el

de nimeni

11 martie 1977

A fost odată ca niciodată, demult, când se scria… Am zis-o p-aia. Altceva.

Iepurașul s-a dus să aleagă floricele. Și deodată găsise floricele. El și-a luat floricelele-ndată, dar

vine ploaia, iepuraș

ce să mă fac eu

merge el amărât

fără ceva-n mână

fără nici unbrelă

fără nimic

Tot p-asta ți-o spun, că nu e gata, că eu n-am făcut-o scurtă. Hai să ne-mbrăcăm. Hai că mă-mbrac. Păi ce, mă, ai scris repede și eu nu am terminat povestea. Și a zis iepurașul că se duce să se-mbrace. Că e frig dezbrăcat. Că mai vine, dar mai stă un pic să mai scrie. Și după aceea, iepurașul o să se ducă la mămica lui, care era iepuroaica. Un iepuraș rău, rău, și n-a câștigat.

14 III 77

Ce-ai desenat? Am desenat o ra… un tren. Cine e în tren? Ăla cu două burți (B). Și mai cine? Și atâta. Singur? Singur. Uite, are și o linie, pe din afară. Și trebuia să fac și un cerc. Asta e mâzgăleală? Nu. Altceva ce mai faci? Eu nu vreau să povestesc. De ce? Nu, eu vreau să desenez cu pixul tău. Pixul meu e ocupat. Da, e ocupat, nu ești tu bine la cap, ocupat pe pisici, pe moaș-ta pe gheață. Ce părere ai despre mămica ta? O minge adevărată. E mămica ta? Da. Roșie? Nu. Este de alte culori: o bluză, e roșie, și niște pantaloni albaștri mai închiși și o d-asta, mânecă, cu maro, cu d-asta de mai multe culori. Ce mai e? Nu mai e nici nimic de capul ei. N-are d-ăsta. Cherestea? Cherestea. Ți-a făcut ceva? Zice să nu fumezi toate țigările. Tu te-ai lăsat de fumat? Da. De ce? De banc și de cotoi bătrân. De cotoi bătrân și de altceva? Și era să ne pice și casa, să cadă peste păpuși și să le omoare, mamma mia, doamne ferește să spargă și geamurile, să vină gazele și să murim una peste alta, cu operația, cu tot ce avem, și așa ne mai cunoaștem și noi ce-avem.

15 III 77

Florina, să vii pe la mine, că golim dulapurile, le dăm mai încolo și, dacă vine cutremurul, iar golim dulapul și dăm cutiile mai încolo.

19 III 77

Tu erai împăratul. Mama era împăratul. Mamaia era împăratul. Eu eram împăratul. Toți eram împăratul. Toate lucrurile erau împăratul.

26 aprilie 1977

Acum se ia luminalul? Da. Două? Una. Două. Tata știe mai bine. Nu, mă tată, două. Două. De ce să le iau, mă, știu eu mai bine că după masă nu se iau două. Să te spun la doctoriță. Acum mă trombonești.

5 mai 1977

Dă—mi dosarul și ia tu sacul. Acum tu ești Nana și eu sunt tata..

Geta și copiii vor pleca în Balta Albă. Să mergem și noi în baltă. Nu, că nu știm unde se duc. Și asta e, am pierdut trenul. Să prindem trenul. E un tren de vorbă, uite cum îmi scapă din gură.

E un serial cu Shirley Temple și tu ești prea mică să-l guști. E al doilea pe care-l văd. Sâmbăta trecută, un copil fără părinți, de la orfelinat, intră în compania unor actori, care au neplăceri cu proprietăreasa hotelului, o domnișoară bătrână, bogată și rea – chiar cu fratele ei, bun, urât și cu chelie. Ce frumos dansa fetița, pe toți îi încânta și făcea să aibă haz un club de moși, altfel, aiuriți. În fine, ajung la proces: bătrâna, cu trupa.

Ce zici că apare ca martor și prietena noastră? Și judecătorului îi vine o idee, o idee neobișnuită, cum nu i-a mai venit altui judecător: să dea cei învinuiți o reprezentație. Imediat, ziarele – și eu sunt ziarist – scriu despre nemaipomenita întâmplare. Dar e adevărat. Toată lumea se distrează de minune. Adică și judecătorul, mai pe furiș. Ba, până la urmă și uricioasa de domnișoară

bătrână și, gata, în loc să-i dea afară, îi angajează cu bani mai mulți decât oferise un spectator.

Azi, o domnișoară ca un soldățoi cuminte, dar sosit din India, apare la o școală pentru copii de părinți bogați, împreună cu tatăl ei, căpitanul Crow. Peste-o oră, el va pleca în război – așa a și început filmul, cu șiruri de soldați cu căști defilând, dar filmul, eu o știam, este tot al unei fetițe ce ne va umple inimile de emoție. Iar o domnișoară bătrână, tot acră, groaznic: directoarea școlii. Rangul și banii căpitanului o conving să-i dea fetiței cea mai luxoasă cameră, fereastră în fereastră cu camera unui lord aiurit, servit de Randas, indian cu turban și cu papagali – ce plăcere.

N-o mai lungesc, vedem o școală particulară de fete – și eu sunt profesor – din Anglia războiului cu burii, la 1899, parcă – pote greșesc dinadins, și chiar pe mica actriță, adică marea, cea mai mare actriță-copil, dacă am scris-o incorect înseamnă că a fost să fie, pentru a-ți aminti și de cea mai bună prietenă a fetei căpitanului (o fi un poem de Pușkin cu titlul ăsta): Backy, nume etern al poveștilor englezești, de ți-a inventat și mama alte povești cu un nume asemănător și mie nu mi le povestiți niciodată.

Măcar să fie ca-n filmul ăsta, că lucrurile merg prost în război, pe lista morților apare și tatăl lui Sarah. Ea e mutată într-o cameră neîncălzită, trimisă să muncească și să mănânce la bucătărie, la fel ca Backy. Ea se supune, le face focul la închipuitele de pensionare ale domnișoarei Minchin, mai ales că are un gând, simte că tatăl ei n-a murit. Nu e extraordinar?

Cum sosesc răniți, ea se dă peste cap să ajungă la spital, să-i vadă. Le și cântă. La început, dansează, să-i înveselească, deși era tristă și avea și ea nevoie de bucurie. Vecinul ei, Randas, cel cu papagalii, când dormea, îi împodobește camera ca-n frații Grimm.

Aș face o piesă cu doi frați. Piese mici cu nume mari. Să joci și tu un rol, ca Sarah. Să-ți dea și ție un indian papagali, iar eu să mă aflu, orice s-ar întâmpla, așa cum simți tu. Căci, adevărat, căpitanul – ce căpitan, că nu mai știa nici cum îl cheamă, zicea doar Sara! Sarah! Ai înțeles, trăia, era rănit, bandajat la cap, ca Apollinaire.

Pann Polin, nici Peter Pan, nici pan Apollinnaire. Place la toată lumea. Acolo se va juca și piesele mele. Deci aceea e patria mea. Un Will, puțin chel, cam alcoolic, pictor ce se dedică deodată teatrului, se închipuie și se pictează, o clipă, Shakespeare, dar își reia, pe o cale nouă, a sa, povestea adevărată a unor munci și zile.

Da, căpitanul trăia. Domnișoara bătrână, directoarea, văzând frumusețea de cameră, cum o împodobise indianul, chemase poliția, care ajunge și-n spital. Într-un scaun pe roate, un tată spune într-una numele fiicei lui, ea îl aude, el o recunoaște, filmul se sfârșește ca un basm american, nu de Grimm.

Tu ai apărut la Heidi. Pictezi cu acuarele pe drăguțul ăla pentru care te-o fi îmbrâncit Dan. Aurelia Diaconu te-a pictat goală, cântând la pian, copie după o ilustrată poștală. Timpul trece în iunie. Mama și cu mine împlinim 11 ani de căsnicie, tu 4 ani de viață. Să nu-ți închipui că viața e prea frumoasă și pe urmă să-ți pară foarte urâtă. Să nu ne distrăm cu povestea unor bani puțini și a multor pirați ai bucuriilor. Mama asta ar vrea să ne mutăm, pentru că nu mai rezistăm cu plătitul ratelor.

28 mai 1977

Am o bubă dulce, care se suge.

Aseară te-ai izbit cu capul de tocul ușii și n-ai dormit bine. Am descopeir pe Martinel cel mare, fără un picior – unde i-o fi? S-a dat peste cap și s-a făcut bila asta. Și bila nu se poate da iar peste cap și să se facă din nou piciorul ursului. Nu. Mai jocă-te și cu mama. Jocule, unde e mamaia? La spital (azi e săptămâna de când, la spital, murise).

Continue reading „Rodica Anca și Alexandra-Maria Citirigă: Mergem în India” →

Ben TODICĂ: Aprind becul și intru…

2020 în cinematograful ”7 Noiembrie” din Ciudanovița.

Am trecut de ruptul biletelor, de lanț, unde tanti Veronica rupe biletul și acum urc pe scările largi de marmură, pe care la inaugurare rula frumos printre vergelele din adâncul treptelor un covor roșu. Era amprenta comunismului sovietic care se instalase în bazinul miner pentru exploatarea uraniului. Pereții înalți, cu ferestre luminoase și draperii grele de catifea erau încă și azi decorați cu tablourile mele. Ramele trase din lanteți de la mină la rindea de nenea Zaharia de la Blocul 12, tata fraților Zaharia, cel mic coleg de clasă cu mine iar înrămate erau afișe din cele mai frumoase filme americane ale anilor ’5o-’60. Toate creau o atmosferă de lux.

Am ajuns la etajul doi unde se aflau intrarea în sală, o ușă dublă care să servească la mișcarea a cinci sute de persoane, cu cei în picioare, iar la dreapta pe partea opusă ușii o fereastră înaltă burgheză, 3-4 metri înălțime și în stânga ei, intrarea scărilor către cabina de proiecție. În această cabină am trăit cele mai mari împliniri ale copilăriei mele. Ușa era închisă. Din sală se aud rafale de aplauze și intru atras de ele. Intrarea era construită în așa fel încât cel care deschidea ușile să intre printr-o pereche de draperii largi și grele de catifea roșie, fără să disturbe întunericul din sală. Se vedeau spătarele ultimului rând de scaune basculante, pe spătarul cărora apăreau frumos cifrele scrise caligrafic cu pensula vopsite în alb pe mobilierul maro întunecat cifrele 297, 298, 299, 300. Cifra trei era mai artistic modelată decât restul scaunelor. Casa scărilor era luminată de candelabre mari iar în sală între ferestre erau montate trei brațe lumini lumânări care erau parte din intimitatea și spectacolul de lăsare și deschidere a cortinei sau introducerea în intimitatea întunericului dintre film și fetița cu codițe lungi, fundițe și năsucul cârn de lângă tine. Luminile ascunse între tavan și pereți creeau impresia de lumină însorită de vară pe care proiecționistul cu măiestrie o ducea lin, în lumina lungii veri ferbinți de pe ecran.

Pășesc în liniște pe culoarul larg de doi metri. Luminile erau aprinse, spectatorii cu fețe albe de marmură priveau atenți. Eu savurez curios sala pe care nu o mai văzusem de 45 de ani. Nenea Josef, proiecționistul trece pe lângă mine grăbindu-se către cabina de proiecție. Era îmbrăcat într-un halat lung negru și avea o atitudine serioasă de neamț. După el, la câțiva pași îl urmează o doamnă doctoriță îmbrăcată elegant, cu pupilele ochilor căprui, jumătate acoperite de pleoapele de sus, ea zâmbește din înălțimea clasei ei și părea că mă cunoaște, eu nu. Pe scenă are loc o prezentare modernă, din America. Un specialist gălăgios ca un vânzător ambulant țipa, învățând șase muncitori, fiecare la măsuța lui, să asambleze ascuțitori de creioane de mărimea și forma dopului de plută, bănuiesc electrice. Din câte știu, eram buni la cele manuale. Minele de uraniu s-au închis de la revoluție și minerii trebuie reprofilați. Americanii ar trebui să facă mai mult pentru România. Ceaușescu a sacrificat țara și pe el însuși pentru politica americană, opunându-se și boicotând blocul sovietic. Ascuțim creioane! Om fi buni în asta? Privesc în jur. Parcă erau mai entuziaști pe vremuri la meciurile de box ale campioanei naționale Minerul Ciudanovița. Urlau etuziaști de răsunau țipetele peste șapte văi precum bomba lui Bush în Afganistan. Aveau suflu minierii și dragoste pentru toate ansamblurile culturale din România: Timișul sârb și român, Jiul oltenesc, Călușarii Maramureșului, ansamblurile Moldovei, regatul german și maghiar, teatrul de Revistă și Estrada București etc.

S-ar putea să fiu invizibil pentru că nimeni nu semnalizează fizic prezența mea aici, doar îi cunosc pe toți. Soba de teracotă imensă din partea stângă a sălii pe care o înfundam iarna cu bușteni de un metru lungime ca să încălzesc sala și să afum spectatorii când bătea “cosava”, viscolul care venea de la Moldova Nouă, din cotul Dunării acum era transformată într-o cușcă a inginerilor de sunet cu ferestre duble. Am trecut prin ea și m-am îndreptat către cabina de proiecție. Deschid ușa scărilor de metal greu, dar aflu că intrarea era blocată cu o masă minerească din scândură aspră, tăiată proaspăt de la circularul minei, unde se preparau armăturile și netrasă la rindea, cam așa cum aveau oșenii și maramureșenii de la Baraca Italiana sau barăcile cu trei etaje din valea de sub Gara Ciudanovița proaspăt veniți să lucreze în mină, apoi deasupra, în loc de față de masă era acoperită cu ziare Scânteia, plină cu farfurii de plastic și hârtie presată și în ele tot felul de biscuiți și covrigei. Era așa de bine încastrată în intrare încât nu am putut intra și am renunțat. Am pornit în jos pe scări către caseria de bilete, unde tanti Eva, soția lui nea Josef vindea bilete. De fapt el era deja în caserie că i-am recunoscut vocea coborând în dialog cu doamna. Să-i las în pace să-și termine discuția și mă întorc sub casa scărilor mari de marmură roșie a sovietelor, unde erau WC-urile cu oglinzile pentru machiatul și pudratul doamnelor și depozitul de lemne.

Continue reading „Ben TODICĂ: Aprind becul și intru…” →

Rodica ANCA și Alexandra-Maria CITIRIGĂ – Impostație la un an-doi

31 iulie 1974

Tata mama

Nană iubită,

Ai treierat tu, și noi cu tine, te-am dus mai înainte în brațe și și mai înainte în noi, iar acum te sărutăm cu o dumnezeiască iubire. Ai fi vrut o poezie în jurnalul pe care mama ți-l va scrie, o ploaie de confetti ce fac păpușile să cânte? Hai, Nana, să vedem doar oglinda noastră de la ruperea turtei tale. Stai pe pat, nu e șapte, ți-au venit nașii din America, iar cu somnul tău, salut, zici pa și te întorci la mămăița. Mama îți face reclamă plecând la serviciu. Și te sărutăm.

12 sept. 74

Nicăpăinede

Diana

es / os / pa as da

măi mă mo

29 sept. 74

Plimbare în Berceni Sud V, arătarea soarelui, exerciții la bătător – părculețe nu-s încă; strigăt în puțuri; valuri de lut verde și nuci numeroși; mai mult decât o emisferă cerească, amintirea și pomenirea Romei.

Nana, azi am fost la vaporean să declarăm electricele și nu era și am ajuns la ședință cu maiorul și plutonierul sectorist, în spălătorie, lumea căsca gura la maior, care povestea din decretul 153, ce închisoare iau cei care își alungă soțiile, care nu ajută la înfrângerea calamităților, care nu spun(e) numele vinovaților. Tu te-ai plictisit și-n fumul lor ai adormit pe umărul meu.

Am stat tot timpul împreună, am dormit, ne-am povestit, tu ai spus cum face măgărușul (i/ha), gâsca, ursulețul, purcelușul, Nana, și toate ființele; dacă zici tataia, spui și cărnii cacaia și babaia, bau-bau-lui. Ce bine petrecem noi – și după părerea ta. Fotografiile de astă-vară au ieșit faine.

Mi-e dor de tine și când suntem împreună. Clovnului, să mă ierte că i-am cântat: Are/părul roșu de jidan/și în ochi câte un ban/și mai are o vioară/ da n-o ține subțioară/că-i jidan/nu e țigan. Franceză ai început cu soleil, ba cu vivez votre vie/Allez en Roumanie, plus că seara ai ales, ca de obicei – era cu foi rupte – le plus petit Larousse și l-ai citit (ie-te).

30 sept, 74

parliamo con il zmeu

io sono Nana tu?

E mio padre ti ama

perche ti amo io

e dico venga venga

signor zmeu

che viene anche

la signora

la signora luna

luna luna et il zmeu

hanno detto aoleu

Miky mi hai datto questi fiori

ma la tua anima

non e la mia

Miky, perche mi hai indolorato?

Io sono Miky

ti sono portato i fiori

ma mia anima

c’e nel cosmos

O, cara mia Minnie

o cara mia mia

uno due tre

poc poc poc poc poc poc

în fotolii, între noi busuioc

canarul nu fluieră deloc

dicționarul cel mic

dansul din buric

Na na na fluierătură

fluierătură na na na

Ți-ai inventat jocul rezemătoarea fotoliului: mingii, moșnegi pupați (doar Pinocchio, să nu-i mai mănânci nasul… că tot crește), Miki, Minnie – le arunci din spate, pe deasupra spătarului, să pice, nevăzuți, în fotoliu, cu zgomot, ca-n prăpastia de dincolo a iadului. Dacă îți aduceam toate jucăriile, umpleai prăpastia.

1.X. 74

neneata, cacaia=carne; călătorie în ț. Ploicică. La policlinică, ajunși, ne chemau dimineața.

19X 74

Astăseară: luna. Până acum: taia (steaua); de aseară: bec și bloc. Astăseară: hopa silabisit, chiar hopa șa sau hopa-hop, cu dans. Cununie-n coșmelie (biserică). Insistă cu babaia și bu (bau-bau), la orice cavernă, chiar din pâine.

Și-a învățat obrazul și și-l înțeapă cu degetul când o întrebi: ai obraz? Unde ți-e cheresteaua? Plăcerea nasului propriu și al celor dragi. Ochii, cu mister. Confuzia frunte-barbă. Căutarea limbii (în gaură de șarpe).

Veta (ta) are succes scontat. De n-ar fi bolnavă, ar fi o nebunie.

Nana mea, ai învățat de acum 2 -3 seri că dacă se întrerupe curentul, și toate dacă se întrerup, Steaua mai stă aprinsă, să i-o arăți lui tata, și luna să i-o arăți mamei, iar noi să te iubim de oriunde, de oricând, Nana mea.

Iubirea ta nu mă cutremură

pe cât bucuria ierbii cu ea în mine

creșteai alunec în sinusuri

neînnăscute mie nici nimănui

cum ni se întâmplă pic

din lună și din stea iar tu

cu degetele toate arătătoare

mă așezi pe vetrele dintâi

să te chem cu ochiul nu cu

obrazul nasul fruntea limba

mă voi pierde ușor cu o răgușeală

până să prinzi de veste cum

cineva se poate pierde ori

o iubeai pe Elisaveta anume

nu n-o iubeai o iubeai pentru

chemarea mea să te înveselească

în chipul neîntâlnit în alt chip

uite că povestea se povestește sieși

tu ai început să adormi

mama și mama te mângâie

de-aș vorbi cu tine știi cu biserică

în călătorii sub cer în timp

mereu m-aș așeza asin

să o pornești să te bucuri

X. 74

Pantomimonina, pantomimonana, pantopanto mimona mimonina minamimo (prin Berceni, să-i dăm telefon Noanei de mama).

25.X, 74

Donda – donda – donda n dor

Unde ești tu lună, fă

Dopă nor pe după nor

Uite-mă

Dragă Nană, uite-mă.

5 XI 74 B

Ce-o fi furând, căci iar se bucură la ce s-a mai bucurat, la soare, aseară la stea și la ai ei, la somnul pe umăr, pe iubire, de unde să furi, și ce cuvinte, ce jucării, Nana, toate în ochii noștri, din ai tăi, a început să-mi placă și mie cerul, pe senin pe frig.

9 X 74 Berceni

Mita Mița Mița

Face pe pipița

și pe veverița

Frige prepelița

Nana Bu, Nana Poc (Baia). Bau-Bau a mâncat pe Chichi; îi face pa, îi dă să mănânce; țipi, ea bate cu pumnul îm masă; răspunde cerții, cară pe Mița, Gabriela și Petruța una lângă alta pe pat, pe cai, la dans, la Bu. Închide ochii. Plăceri anatomice de recunoaștere. Șterge praful cu cârpa peste tot. Aleargă într-una, dansează oriental, preferă o anume veche a ei muzică, te privește în ochi te râde, îi închide. Citește. Mult, văd că de minute, îmi nenorocește caietul adult; alergia îi mai scade, dar în loc de 3-4 picături de doctorie primea o linguriță – le înghite dumnezeește.

Fotografii după statuile lui Anghel la cărturar – îi spun cum îl cheamă, ea: Kukuda. Monseniorul Ghica. Mi-a luat stiloul, m-a luat și pe mine. Ne privim pe sub nasă, aranjează cărțile după o tactică prelungită, le tasează, trage fața de masă, sare în sus la o ilustrație, cu zgomote, a unor salturi de cascadori, vrea cântece cu poantă pe care să o spună ea și – după – toată ziua – mor, mor, mor -: aaa acum e toamnă (ea:) da. Acceptă exerciții de dans, îmi ridică tălpile, doar atingându-mi-le, până sus spre tavan (reactor atomic), mă ocolește, ca mai înainte masa și fotoliul, mă va săruta la plecare

America, America

e de Nana, e de Nana

e de Nana și de Tata

America, America

Vede bine, aude bine, mirosul nu i l-am mai încercat, pipăitul îmi amintește mângâierea minunii, gustul – generos, manierele, felul de a fi, gândul – epatante.

Luni 11 XI 74 Berceni

(păcat că am întrerupt ieri, când aveam în minte o zi întreagă de minuni)

Astăseară, cu steaua, cu becul, în leagăn, nu încă (o pui și se agață să o dai jos); o mașină pornește motorul în spate, o ia la fugă. Văd un câine, îl reperează, în întuneric. La magazin oferă un pachet cu biscuiți unei fete mai mari (asta trebuia să-l plătească la casierie? Or ieșea spunând, mi l-a făcut cadou, când venea rândul Nanei: ce să plătesc, vezi mata la mine? nu știu încă ce e un cadou; dar îi întindea tot coșul de putea s-o și jefuiască). Am pornit-o pe jos – am și traversat Metalurgiei, la telefoane: dansul cu un băiat mare – călușărește el, din șolduri ea, oriental. Mai și râdeau telefoanele. Mamă-sii, la telefon (A, a, a, acum e toamnă?) DA. (E, e, e, frumoasă vreme e?) E. Ies pe jos, cu o floare, mirosind-o pe rupte amândoi.

(Floare, floricică,

Cine e mai mică?)

Ata

(arătând spre floare)

Cine e mai mică? (Nana)

Ata

Sărind peste noroi, ocolindu-l pe bordură, țintesc un luciu și sar cu stângul, după un salt prin aer începe să mi se scufunde sub greutatea amândurora, moleșitor, plăcut, fluierul drept se izbește de dunga spărturii de asfalt, tot atunci Nana scoate un țipăt, mă trezesc din stângul, o apăr, ca-n băiță, o ridic ca într-o plasă de fluturi, nu mai zice nimic, simt o euforie, încep să-mi extrag piciorul, simt când mi-a ieșit genunchiul, am impresia că laba piciorului îmi râde, eu ce să mai fac, evazat, burlănind, în brațe cu Nana, iar când, după refuzul piureului mâncase mămăligă muiată în zeamă de fasole (!), până ne-am dat seama că e dreasă cu untură, și nici uleiul nu-i e prea permis, la alergia ei, vine vorba că până unde e ea de mare și cum e MALE, MAE, MARE, zice.

20 noiembrie 1974

Nu e (pentru tot ce a fost: o jumătate de măr terminată) male. l eteric. Privirea în ochi. A, a, a. Da. E. Și-arată burtica, umerașul (mișcându-i) ochii închiși. Pasiunea dansului, twist, salturi bruște, genuflexie.

30 XI 74

bobote (brânză)

pupune (păpușă)

(farmecul unui măr)

Draga mea,

Citind în carte, spui cuvintele pe care le știi și silabe: cum ai înțeles că acele cuvinte sunt scrise, unde-ți voi fi citit eu?

Noi suntem afoni. Tu? Vei suferi mult în carieră?

(Vream să fiu trist, am caietul de tristețe în camera cealaltă, doar plătim. Să știi că disperarea ar fi o distracție față de spleen-ul nenorocit provocat de atmosfera politică a țării. Aș fi fost poate un scrib mai răsunător, așa îmi trudesc surdina, refulându-mă în speranța că tu vei împlini, tot sentimental, sufletește, oricând în afara propriilor idei – vei fi o femeie doar – și totuși, vei reflecta așa – dacă atmosfera era cea de la televizor, de ce nu închidea televizorul și așa mai departe, așa este, Nana, Alexandra-Maria Anca X, ori X-Anca. De-ai citi aici mi-ai vedea fericirea dorințelor, să-mi păstrezi numele, visul de renume rămânând să-l ducă mai departe odrăslirea ta. Am deschis fereastra, e lună. O închid, căci Nansi tușește, a adormit de oboseală, umblă la Curtea de Argeș, muncește creatoare în fabrici, o iubim, da?)

Te aud plângând. Plângi rar. Și numai pentru că nu vrei să te culci. A, chiar astă-seară, coborând de pe cai, i-ai răsturnat peste tine și te-ai speriat; cu un reflex mai mult decât cerebral, i-aș fi prins.

Hai să scriem amândoi. De ce-mi iei, dansând, penița, apoi capacul și-a. Ce mâini curate frământă caiețelul diary. Noi te iubeam, vezi bine, ce egoism o fi iubirea, dar pentru tine te iubeam, cum nu știu de acum de-oi putea și tu să te mai iubești (te imaginez la 18 ani – și noi, speriați de ispitele tale).

1 dec 74

Iubită Nana

o să vină gerul

jos e pământul

și sus e cerul

(ea arată)

ta-te, mult t, vocale, silabe de isterie.

Cred că tu nu știi ce e zgomotul și somnul îți e liniștit, visezi liniște.

Tataia, mamaia… dac…dac…ou…na-na…pa…banii = punguța cu doi bani; când citiși cartea cu poze, cu flori, cu copii – pălăria băiatului, floarea de la pălărie, ghetele (mama și ochelarii nu-i arăți niciodată în carte ci acolo unde sunt prin casă ori unde trebuie să fie, ai impresia că nimic nu se schimbă, te învăț să ne batem palmele și vii cu tot corpul, te păcălesc și-mi cazi în brațe, nu te păcălesc eu când spui corpul, nici onomatopeele, nici replicile la poezii.

Te-am mai învățat care lucruri sunt roșii prin casă (când ai văsut cocoșul în carte: banii).

Pantomima ți-e plină, galeșă, inteligentă, îngerească. Plăcerea imensă ți-e să faci ca măgarul.

Nu uiți. În patul mamaiei te zbengui ca pentru a o aminti, te privesc, e și mama, a venit și maica Rina, mă bucur pentru mama mea, mamaia ta cu care te jucai, e la spital, te dorește, n-ar îndrăzni să te cheme în vizită la oncologie.

Doamna Zoe a fost de părere că gesturile mâinilor tale sunt politice, și privirea, ținuta în poza din 30 iulie, color, trimisă de nași de peste ocean.

13 decembrie 1974 B

Un an și jumătate, să trăiești. Mama e la Curtea de Argeș, eu mă bălăbănesc într-un fel de melancolie, de care nu mă vei mai fi crezând în stare. Tanti se întrece cu mine să-ți interzică una și alta. Maică-ta mare, de la spitalul de la șosea, ea mă întristează. Tataia al tău de la Târgoviște, pe care l-ai văzut o dată, de două ori, dar și mie mi-a spus unul că sunt prea palid. Hm, cu mama ne-am fi jucat împreună mai mult.

Speranța de Richard Antony, cu Nana-na-na, nana nana – am luat-o în salturi, în zbor și plutire – nu m-am jucat de fericit între amintiri triste, ce mă temeam să nu te atingă.

Tot n-am aflat ce-nseamnă Acan – oare pantalonașii tăi ce se încheie pe umeri?

Foaie verde Mărior

Am plecat să mă însor

N-am cu cine n-am cu ce

Mărine și Mărie

14 decembrie 1974

(Ploaia) Poaia pouă: pic.

Cascadorii de la Lido

cântă joacă do-re-mi-do

Plăcerea panterei, mai mare decât a focii, recunoașterea în puii de tigru a pisicilor, iată-te și pe tine mai atrasă de tropical, vom fi fiind mai mult nordici, fata mea?

Păpușile miniaturale n-au haz, nu-i așa? Dar ale d-nei D?

19 XII 74

sase (ceas); ciupitură tatei și mamei (de preferință, având pielea mai subțire)

leitmotiv: tata bate bau-bau cu bățul mare

2 ianuarie 1975

Am mers la tataia Nase (pantomimă) și la mamaia Cati. N-am vorbit. Mi-au plăcut peștișorii și i-am mângâiat. Pisicuța neagră semăna cu un ursuleț. I-am smuls de două ori laba dreaptă din față. Tataia i-a înșurubat-o la loc. Până la urmă, înainte de plecare, am stat și pe umerii lui. La Cati, nu. Mi-a dat un pui cu o jumătate de coajă de ou. Mi-a plăcut mie dintre bibelouri.

Am 12 kilograme. Tata făcea socoteala că are 80. Mama se văita și ea. Ce să le faci? Ajunși acasă cu 111, 102 și 95, ne-am culcat, iar seara am stat la televizor. Tata a venit de la baie întors pe dos, îl mușcase un păianjen. L-am masat, cum îmi face mie mama bu. Vărsasem apa pe fața de masă. Acum muiam palma în locul acela și-l îmbăiam pe tata, care s-a vindecat. Curând îi dispăruseră vânătăile și ipohondria.

Spun multe cuvinte, aponiți, nănamăți, acani – p-astea nu le cunosc ai mei. Spun multe propoziții: cheia mau (cheia de învârtit pisica); tata, aida a nana, aida a papa; pom, paă,par(r)te, buni, bune, bine, pâine, mâine, bani.

7 ianuarie 1975

Cine a scris pe perete?

Musa.

Ce-i asta?

Masă

Și aia?

Ușa.

Ce faci tu la oliță?

Caca

Și mai ce?

Pipi.

Ce e ăsta?

Pumn

Ata ade a Nana… Taii… Dăi… Pală… Fok…Phu…pute

Îți bați joc de mine?

Sunt un rahat?

Nu.

Mă iubești?

Daaa!

Îmi scoți un dinte?

Da.

Îmi dai un sărut?

Da.

Vrei luna de pe cer?

Da.

S- bat pe mama?

Da.

Să-i dau na-na lui Nana?

Da.

Lui Bau-bau?

Da.

Ești frumoasă?

Nu.

Să te bată mamaia?

Da.

Unde?

Ata (arată coada)

punu (săpun)

Cine e ăla?

Nenea.

18 – 19 I 1975

Spune orice cuvânt, cântă orice melodie, dansează orice dans:

Trei moșnegi cu plete sure

S-au dus și ei la pădure

Și-ntâlniră un zapciu

Și făcură toți: haptiu.

A spus film.

Ce faci, nene Leonardo?

Ce să fac și eu, pictez.

Să scriu mama?

Da.

Nana Babana?

Da.

Tata prostu?

Da.

Ce-a spus astă-seară? Haptiu. N-a spus că mă-sa vorbește ca o moară stricată și a plâns când m-am prefăcut că o pleznesc. Îl recunoaște pe tataia (în desen, bașca Nene, Bebe, Tanti, Pasăre/Pape).

Les debuts du Calcul (Paris, 1965). A deux volent les hirondelles. Pour l’enfancon. Je m’en vais au bois.

Un nez, deux yeux,

Une bouche, deux oreilles,

Un cou, deuz bras,

Une tete, deux mains,

Une poitrine, deux jambes,

Un ventre, deux pieds

Tout cela est a moi.

1, 2, 3, je m’en vais au boi,

4, 5, 6, cueillir des cerises,

7, 8, 9, dans mon panier neuf,

10, 11, 12, elles sont toutes rouges.

Jean-Jean, notre bon marchand,

Ne vend que des anes blancs.

31 I 75 B

Încet: – Hai, spune lui tata, ce a făcut cocoșul; spune, a plecat pa, da? – Da. Tare: – Ce-a făcut cocoșul? – Ou.

Încercările cu a fost odată o brânză, copii ei: șvaițerel, caș și cașpăcal, pe unul l-a luat în gură o cioară – cra – mama era când neagră, când împuțită de supărare.

2 II 75 B

Trei moșnegi cu plete sure

s-au dus și ei la pădure

și-ntâlniră un zapciu

și făcură toți: hapciu

Pădurarul dinadins

le răspunse dur: v-am prins,

lemnele furate îs

nu mai ziceți voi nici pâs

Prin pădure prin poene

ne plimbarăm și noi, nene,

mutrele noastre nu-ți plac

ia intră mata în sac.

5 II 75 B

(Mama:) Ține-l de urechi (castronul). Nana se ține de urechile ei. Nana: Bobo; Mama: N-am, o să cumpăr mâine; Nana: Banii… Fon (de ieri, de când l-a instalat)

8 II 75 B

Mama,patu ud. – Ce face afară? – Nine. – Ce-a băut mama? . Fea. – Ce-am în mână? – Gaia. – Cine e asta? – Nașa. – Dă-te-n mă-ta. – mă-ta tu.

10 II 75 B

Sur la route ya des fleurs. Noel des Jacques.

Vine-o cioară jos la moară

Tica tica ta

Să macine grâu, secară

Tica tica ta

Găina cerne făina

Tica tica ta

Și gânsacul umple sacul

Tica tica ta

Hop ș-o rață mică grasă

Tica tica ta

Duce sacul plin acasă

Tica tica ta

13 II 75

Dodo pae șina (să repare mașina). Mama ucă Nana (urcă). Mama pune cap ghină (găină). Nu e cupa (cârpa). Nani, nani, chichi mamii.

16 II 75

Vine boabă

de întreabă

ce faci Nană

bine Boabă

ia taci nană

nu tac boabă

cânt copilului

s-adoarmă

nani nană

pui de boabă

bobaboboboba

21 II 75

Orice cuvânt îl reia uneori prescurtat. Replicile încep să fie replici. Mângâie din proprie inițiativă: Gigică sunt eu.

Nea Alecu,

Copilașul cel mai mic

Nu sunt eu, e un pitic.

25 II 75

Mama, puga. – Bine (o ia în mână și strecoară ghiocul deasupra ascuțitoarelor. – Ia decu, mama, Nu pot, mi-e frică. – Fică. – Ia-l tu etc.

Continue reading „Rodica ANCA și Alexandra-Maria CITIRIGĂ – Impostație la un an-doi” →