Al. Florin ȚENE: Amintire din perioada când “Gaudeamus Igitur “era interzis să-l cântăm

Dezghețul după perioada stalinistă nu apăruse. Când am absolvit liceul din Drăgășani în anul 1960 nu am avut voie să cântăm celebrul “Gaudeamus Igitus “, pe care l-am auzit prima dată cântat de tatăl meu, Ion.

Într-o seară de vară a anului 1960, stăteam sub nucul din ograda casei împreună cu regretatul coleg de clasă Lică Liviu, alături fiind  tata. După un timp a venit și mama cu sora mea Violeta. Părinții erau bucuroși că terminasem liceul și luasem examenul de maturitate, după modelul impus de sovietici, (acum se numește bacalaureat). Tata absolvent de Științe Economice în București ne-a povestit că atunci când au terminat facultatea au cântat împreună cu profesori imnul “ Gaudeamus Igitur”. Pe care l-a cântat cu vocea sa caldă de bariton.          

-Copii, a continuat tata, profesorul nostru la cursul de istoria economiei ne-a vorbit în ultima lună de an, despre istoria acestui Imn al studenției.

-Te rog să ne-o spuneți domnule Țene! A intervenit Liviu.

-Iată despre ce este vorba…Popularul cantec academic „Gaudeamus igitur” , în traducere „Să ne bucurăm, aşadar”,  sau doar „Gaudeamus”, era  cântat sau recitat mai ales la ceremoniile de absolvire, pe vremea mea.

-Acum, tată, cântăm Imnul României, intitulat “Te slăvim, Românie! “, este imnul național al Republicii Populare Române între 1953 și până om vedea… Versurile au fost scrise de Eugen Frunză și Dan Deșliu, iar muzica a fost compusă de Matei Socor. Acest imn subliniază „prietenia” cu Uniunea Sovietică și ideologia leninistă, adică a celor care ne exploatează și ne fură bogățiile țării.

-Taci din gură! Vrei să ne audă vecinii de la bloc? m-a dojenit tata. Cum vă spuneam

numeroase scoli, colegii, universități sau societăți academice îl considerau cântecul lor oficial.

De fapt este un cântec despre viața și durata ei: „De Brevitate Vitae”, adică „Despre scurtimea vieții”.

Face parte din tradiția „CARPE DIEM” („TRAIESTE CLIPA”) și elogiază bucuria vieţii.

S-a cântat prima data in secolul al XVIII-lea, pe la  1781  și are la bază un manuscris în limba latină din 1287.  Unele surse de informare susţin că acest cântec a fost inspirat de un imn medieval compus de Strada, un episcop din Bologna în 1267. C.W.Kindelben ( 1748-1785) descoperind manuscrisul cu cântece datând din perioada 1723-1750 şi scris de un student german. Acesta va face modificări importante textului aducându-l oarecum aproape de forma modernă cunoscută astăzi şi publicându-l ulterior în culegerea de cântece “ Studentlieder “, în 1781. Originea germană a textului adaptat explică strecurarea unui cuvânt în a şaptea strofă-  “antiburschius “,care este o latinizare a cuvântului german care se referă la frăţiile studenţeşti.

Eeee, copii, poate o veni vremea să-l cântați din nou.

-Să dea Dumnezeu! noi vom fi pământ pentru oale și ulcele…A conchis mama.

                                                           *

Iată că a venit și acele vremuri sperate de părinți și de noi.Suntem bătrâni, părinții nu mai sunt, dar mă bucur că nepoților le pot trasmite acest cântec în limba latină și română. Sper că niciodată o cizmă de rus și al altui  cotropitor să ne interzică bucuria tinereții.

1 Gaudeamus igitur,

Juvenes dum sumus;

Post icundum iuventutem,

Post molestam senectutem

Nos habebit humus.

Să ne bucurăm, aşadar,

Cât încă suntem tineri

Fiindcă dup-o tinereţe agitată,

Şi-o bătrâneţe-ngreunată,

Ţărâna ne va avea pe toţi.

 

2 Vita nostra brevis est,

Brevi finietur;

Venit mors velociter,

Rapit nos atrociter;

Nemini parcetur

Viața ne este scurtă

Va fi terminată prea curând,

Moartea vine fulgerător

Atroce ne agață-n ghearele-i.

Nimeni nu-i cruțat de-aceasta

 

3 Ubi sint qui ante nos

In mundo fuere?

Vadite ad superos,

Transite in inferos

Hos si vis videre.

Unde-s, oare

Cei ce-au trăit înainte-ne?

Poți s-ajungi până-n Ceruri

Sau să păşești prin Iad

De dorești să-i revezi.

 

4 Vivat academia,

Vivant professores,

Vivat membrum quodlibet,

Vivat membra quaelibet;

Semper sint in flore!

Trăiască universitatea!

Trăiască profesorii!

Trăiască fiecare student!

Trăiască fiecare studentă!

Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!

 

 5 Vivant omnes virgines

Faciles, formosae.

Vivant et mulieres

Tenerae, amabiles,

Bonae, laboriosae.

Trăiască toate fecioarele

Binevoitoare și frumoase!

Trăiască, de-asemeni,

soţiile tandre, iubitoare,

Cinstite şi pline de hărnicie!

 

 6 Vivat et res publica

et qui illam regit.

Vivat nostra civitas,

Maecenatum caritas

Quae nos hic protegit.

Trăiască patria

Și cei ce-o conduc!

Trăiască-ne orașul

Și binefăcătorii acestuia

Care, prin caritatea lor, ne oferă siguranță!

 

7 Pereat tristitia,

Pereant osores.

Pereat diabolus,

Quivis antiburschius

Atque irrisores!

Fie ca tristețea să piară!

Fie ca urâtorii să piară!

Fie ca Diavolul să piară!

Fie ca oricine-i împotriva frăţiei noastre,

Oricine-ar râde de-aceasta, să piară!

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Amintire din perioada când “Gaudeamus Igitur “era interzis să-l cântăm”

Al. Florin ȚENE: Neamului nostru îi place…”bătaia”

În Oltenia în mediul rural cuvântul neam se folosește ca expresie ce exprimă cuvântul nu am. Se pare că substantivul neam provine de la verbul nu am, adică un popor ce nu are, adică este sărac.

-Fă, Mărie ai puțin mălai?

-Neam Floareo!

În limba noastră descoperim multe sinonime sau sensuri diferite ale cuvântului bătaie.

Probabil că plăcerea bătăii vine de la băutură.De aceea împăratul Traian a scos viile din Dacia, fiindcă locuitorii lor erau băutori de vin. Acest cuvânt s-a strecurat ca o reptilă în limba română.

Astfel, premergătoare fiecărei  sărbători, fie vară fie iarnă,  este  o bătaie, pentru că noi nu scuturăm  covoarele, noi le batem cu palma. Aceasta fiind suportul din crengi împletite, pe care îl numim palmă, sinonim cu palma omenească.

-Ioane, nu te-ai săturat să toți bați drumul ăsta zilnic?

-Nu, Naie!E un drum bătut din vechime pe Valea Oltului.

-Muică, văd că te bate un gând!

-Nu, fă, mă biciuie sufletul!

-Ai, că mă sperii!

-Păi…îmi bate inima!

-De ce?

-Mi-am cumpărat opinci și mă bat la spate!

-Aaa! Te rod, vasăzică!

-Bată-te norocul să te bată, fă Ilincă!

– Atunci… „Cale bătută!”

– Lasă…o bat dansatorii  din zona Moldovei cu „Bătuta”.

– Laptele nostru nu-i fermentat ci e bătut.

– Noi nu ciocănim, noi batem la ușă.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Neamului nostru îi place…”bătaia””

Carmen GIGÂRTU: Peştera

Era un sfârşit de septembrie însorit. Cerul părea mai albastru decât oricând, iar nori uriaşi şi albi acopereau vârfurile semeţe ale munţilor ce se zăreau în depărtare. Prezentul şi-a pus destul de puternic amprenta asupra Laurei şi îi invadează violent simţurile şi gândirea. Se priveşte în oglindă. E palidă. Ochii nu mai au strălucirea de altădată, par stinşi şi adănciţi în orbite. Cearcăne vineţii au început să apară în jurul lor. Îşi ridică mâna stângă cu greutate şi pipăie sânul. Simte un nodul de mărimea unei nuci. Ştie ce va urma: chimioterapie, căderea părului şi în final întunericul. E viaţa ei. Nimeni nu are dreptul să o târască prin spitale, dacă ea nu doreşte. Vrea doar linişte. L-a rugat pe doctor să-i spună adevărul, cât mai are de trăit. El a fost sincer şi i-a spus:”După mine cam trei luni, dar eu nu sunt Dumnezeu să ştiu exact. Dacă veneaţi mai devreme vă extirpam sânul, dar acum e prea târziu, e mult prea târziu”. Totul se întâmplă cum vrei Tu, gândeşte Laura privind cerul prin fereastra deschisă. Se pare că mă iubeşti tare mult de vrei să mă iei la Tine. Vezi? Sunt calmă, nu mă plâng, nu mă vaiet şi nici nu mă revolt întrebându-Te: De ce? Ştii, nu mi-e frică de moarte, fiindcă sunt convinsă că mă va ajuta să ajung la Tine. Dar ei vor suferi îngrozitor cănd vor afla că unicul lor copil este pe cale să plece. Nu, nu trebuie să afle. Nu o să mă internez la oncologie şi nici nu o să fac citostatice. Oricum, totul este în zadar. Destinul îmi este pecetluit.

În drum spre oraşul unde locuia priveşte copacii de pe marginea drumului care începuseră să-şi piardă frunzele ruginite şi gândeşte:”Viaţa omului se aseamănă cu o frunză. La început e mugure, frunză tanără, mândră şi frumoasă, după care, odată cu trecerea timpului se îngălbeneşte şi se dezlipeşte de trupul obosit, slăbit si bolnav.”

  O durere surdă pune capăt acestor gănduri. Opreşte maşina şi ea doua calmante foarte puternice întrebându-se: „Cât o sa mai rezist fără morfină? Sigur, nu mult timp. Cancerul este o boală perfidă, nu ai dureri decât în ultima fază, aşa cum sunt eu acum. Nu am avut nici un simptom. Mă simţeam doar puţin anemică, am slăbit câteva kilograme, fapt ce m-a bucurat că dieta pe care o ţineam a dat rezultate foarte repede. Am avut de câteva ori ameţeli, dar nu am luat în seamă. Doar când mâna stângă a început să mă doară destul de puternic am fost la medic, iar el după ce mi-a făcut o mamografie, un RMN şi o tomografie şi-a pus mâinile în cap. Se vedea pe faţa lui neputinţa şi compătimirea.

  Asta e ! Nu trebuie să mă plâng, fiecare trăim atât cât ne este dat.”

 Ajungând acasă îşi face un duş, se urcă în pat privind iconiţa de pe noptieră şi spune: „Mulţumesc, Doamne! Părinţii m-au crezut.

  Ei cred că o să plec să lucrez la o firmă în străinătate. Eu care nu am minţit niciodată, acum a trebuit să mint pentru a-i scăpa de suferinţă, de chin, de durere. Ştii prea bine că am minţit pentru a-i proteja. Acum ce să fac? Spune-mi, te rog! Am observat că unele animale când simt că se apropie sfârşitul se duc şi se ascund, aşa o să fac si eu. Dar unde să mă duc? Da, ştiu! O să merg la peştera din munţi. Acolo este locul ideal.”

A doua zi, cu rucsacul în spate, urcă pe potecuţa îngustă care o duce la peşteră. Aerul de munte, mirosul de brad, ciripitul păsărelelor o fac să se simtă mai bine.

  Soarele îşi aruncă cu dărnicie razele sale peste pământ şi ea se aşează pe o stâncă privind minunata privelişte ce i se desfaşura în faţa ochilor. „Pace, linişte şi frumuseţe aici printre brazi şi stănci, dar dincolo cum o fi? Şi acolo există iarbă, copaci, izvoare, soare, nori, stele ? Nu mai este mult şi o să aflu ce se ascunde dincolo de văl. Poate că este mult mai frumos de nimeni nu s-a îndurat să se mai întoarcă.

  Bunicul mereu spunea:”Cu siguranţă lumea cealaltă e mult mai minunată de nu s-a mai întors niciunul dintre atâţia care au plecat.” Acum şi el e acolo. Nu o să fiu singură, ci voi fi cu cei dragi mie, cu bunicii, cu unchii, cu mătuşile, cu străbunicii… Poate că ei mă aşteaptă şi vor da chiar o petrecere în cinstea mea. Doamne! Ce gânduri îmi trec prin minte! Nu are rost să-mi plâng de milă, ci mai bine să văd partea bună. Iar partea bună este că mă voi întâlni cu cei plecaţi, că voi explora o altă lume, mult mai fascinantă decăt aceasta. Cine ştie, poate trebuie să plec, fiindcă sufletul meu pereche mă aşteaptă nerăbdator acolo, în lumea cealaltă. Uneori, se întâmplă ca adevărul să-l găseşti întâmplător şi să rămâi uimit când descoperi că o elucubraţie aberantă este un adevăr pur. Poate că trebuie să plec din lumea aceasta, fiindcă acolo mă aşteaptă marea mea iubire. În evoluţia mea am avut momente de stagnare, de regres temporal şi am facut numeroase greşeli inerente. De aş putea le-aş spune oamenilor să nu-şi piardă niciodată identitatea şi spiritualitatea. Şi le-aş mai spune să nu le fie frică de moarte. Strămoşii noştri daci plângeau cănd se năştea un copil şi cântau, se bucurau când cineva pleca în lumea umbrelor. Ştiau că lumea aceasta este o adevărată Vale a Plângerii, iar lumea de dincolo e o lume mirifică. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, dar nu-mi place suferinţa. O urăsc. Ce bine ar fi dacă trecerea de la o lume la alta s-ar face lin, de ar fi ca o adiere de vânt, ca o mângâiere. Iar mă apucă durerile. Nu mai am nicio scăpare. Trebuie să fac morfina. Bine că nu mai este mult pănă la peşteră.”

Când intră în peşteră o durere puternică îi străbate întreg corpul de-i vine să ţipe. Se aşează lângă o piatră uriaşă care era într-un loc mai întunecos şi gândeşte:”Nu are rost să mai trăiesc chinuidu-mă în halul acesta. Cu zi ce trece corpul îmi devine o mare povară şi-mi transformă viaţa într-un adevărat iad. Trebuie să termin. Nu are rost să mă chinui şi să aştept să treacă zilele. Acum cât mai pot, cât mai am forţă o să-mi fac prima şi ultima injecţie şi o să se termine tot chinul. O să-mi fac o doză letală de morfină care mă va duce dincolo. Ştiu că este mare păcat, dar nu este mai mare păcatul ca eu să sufăr ca un câine? Nu este mai mare păcatul ca eu să mă chinui şi să urlu de durere?”

Se reazemă bine de piatră şi când să-şi facă injecţia pământul se cutremură, piatra se rostogoleşte şi Laura cade în gol. Acea piatră astupase sute de ani o intrare care ducea într-o grotă care era situată la un etaj inferior. Aude o voce de bărbat :

– La orice mă aşteptam, dar să mă trezesc cu o fată căzând din cer peste sacul meu de dormit…..Te-ai lovit?

 – Nu.

 –Ai avut noroc că ai cazut doar de la 2 m.

– Doamne! Ce cutremur!

– Nu a fost cutremur. Muncitorii dinamitează muntele. Vor să construiască un drum, dar asta ce e? arătând spre seringa care căzuse lângă sacul de dormit. Te droghezi? Asta-i culmea! Doamne! Nu, nu se poate! Doamne, te-am rugat aseară când am dormit în sarcofagul Sfântului să mă ajuţi să-mi întâlnesc sufletul pereche şi tu râzi de mine trimiţându-mi pe cap o drogată?

– Nu sunt drogată.

– Am vrut…

– Ia dă tu rucsacul acela care a căzut odată cu tine, să văd ce ascunzi…

– Nu.

Laura se repede să-l ia de jos, dar el o împinge şi îi smulge rucsacul.

– Eram sigur! Aici sunt peste zece doze de morfină. Eşti cu iubitul şi vă drogaţi amândoi?

– Nu, sunt singură.

– Ce  faci singură într-o peşteră cu atâta morfină?

 – Am venit să…

– Uite ce fac eu cu morfina ta…..

Se duce spre un colţ al peşterii şi aruncă într-un izvor subteran toată morfina.

Laura se repede la el ţipând:

  – Nuuu! Am cancer. Am nevoie de morfină pentru dureri. Dumnezeule! Ce mă fac acum?

– Adevărat? Nu minţi? Aşa arată un bolnav? Uită-te la tine! Ar trebui să fii palidă, fără vlagă, şi tu eşti roşie ca racul.

– De nervi, fiindcă am dat peste un nebun ca tine. Am fugit de lume să mor liniştită, să nu afle parinţii că fiica lor e pe moarte şi dau de un bonav psihic, care crede că sunt sufletul lui pereche trimis de Dumnezeu. Adevărul e că am vrut să mă sinucid, dar atunci a fost zguduitura şi am căzut.

– Norocul meu! Dacă o făceai rămâneam neânsurat toata viaţa.

  Mă numesc Mircea Milipov, am 27 de ani, sunt speolog, născut pe meleagurile Ceahlăului şi lucrez la un institut de cercetări din Iaşi. Am mai multe pasiuni, printre care şi terapiile holistice. Asa, că ai dat peste omul potrivit care te va vindeca .

– Cancerul nu se vindecă, mai ales în stadiul în care sunt eu. Mi-a spus medicul destul de clar.

 Laura Dragomir, 27 de ani, geolog, ardeleancă de prin părţile Sibiului şi lucrez într-un institut din Cluj.

– Se pare că ne potrivim. Bine că nu eşti olteancă! Mulţam, Doamne!

– Ce ai cu oltencele?

– Am auzit că sunt foarte rele. Cele mai bune neveste sunt ardelencele. Sunt faine!

Deci, tu ai vrut sa mori, iar El, se pare că are alt plan cu tine.

– Ce plan?

– Vrea să te vindeci, să fii nevasta mea şi să-mi faci vreo 5 plozi.

– Tulai, Doamne! Dar tu chiar eşti nebun!

– Sunt convins că ai să te vindeci. Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis o fată aşa frumoasă. Ia să fac un pic de lumină să te văd mai bine.

Se indreaptă spre un perete al peşterii şi dă jos o bucată mare de scoarţă de copac. Lumina pătrunde inundând peştera.

– Priveşte! Ce vezi deasupra acestei „ferestruici”?

– O cruce săpată în stâncă.

– Sunt speolog şi de 7 ani caut înnebunit această peşteră prin măruntaiele muntelui, iar ieri am descoperit-o. Aceasta este Peştera Sfântului.

– Care sfânt?

– Un sfânt fără nume. Legenda spune că cine doarme pe patul Sfântului 9 zile şi ţine post negru 3 zile se vindecă de toate bolile.

Se pare că în acest loc este o energie benefică foarte puternică, fiindcă eu nu am mâncat nimic de când am venit aici. Nu îmi este foame şi mă simt excelent. De obicei mănânc cât trei, iar acum văd că mă bântuie anorexia. Aici e ceva straniu.

Simt acea energie care mă încarcă şi îmi dă fortă, încredere şi bucurie.

– Ciudat! Eu când am căzut aveam dureri îngrozitoare, dar acum …

–Au încetat. E ceva aici. Mâinile mele o simt.

 –Cine ţi-a spus despre acest loc?

–Acum 7 ani eram cu prietenii în vacanţă si am venit pe lângă unda lină, şerpuitoare a apei, dar care se învolburează furios cănd se apropie de munte. După ce am urcat pe poteca principală am ajuns într-o frumoasă poieniţă în mijlocul pădurii de brazi. Vântul aducea prin unduirile lui un parfum de zmeură. Am traversat poieniţa care avea o strălucire stranie de la razele aurii ale soarelui . Am mers pe poteca din pădure care ne-a dus sub pripoarele celor trei stânci singuratice care par că tâşnesc din adâncul pământului.

Am ajuns în timpul apusului când soarele părea doar un fir subţire de lumină care se stingea departe şi colora cerul şi pamântul într-un feeric joc de lumini.

Toţi contemplam apusul soarelui când din spatele stâncilor apare o bătrânică cu câteva mioare.

I-am spus că suntem pasionaţi de munţi, de peşteri şi de legende. Atunci ea ne-a povestit legenda Peşterii Sfântului a cărui intrare a fost astupată de o stâncă, în urma unui cutremur, cu câteva sute de ani în urmă. Femeia ne-a arătat zona unde ar trebui să fie.

De atunci vin în fiecare an aici, dar totul a fost în zadar pană ieri.

Urcam pe potecuţa care duce la peştera din care ai căzut, cănd am văzut cum o stâncă se dezlipeşte de munte şi alunecă . Am luat-o prin hăţişul pădurii până am ajuns la locul de unde s-a prăbuşit stânca.

Nu-ţi imaginezi ce bucuros am fost…

–Acum văd cât de minunată este această pesteră! Seamănă puţin cu Peştera Polovragi. Sper că aici nu sunt lilieci.

–Nu, nu sunt.

–E o adevărată dantelărie în rocile calcaroase, o adevărată simfonie de peisaje carstice, care încântă retina prin pitorescul lor deosebit. Natura e cel mai minunat artist, e un scluptor desăvârşit.

Ce frumos s-au unit stalactitele cu stalagmitele formând aceste coloane superbe! Seamănă cu un adevărat altar!  Pare o lume de basm. Un loc rupt din altă lume.

  Văd că  apa nu stă pe loc, construieşte dar şi distruge dizolvând, erodând mereu roca pentru a-şi croi drum.

  –Izvorul subteran în care ţi-am aruncat morfina îsi are lăcaşul prin adâncul hăurilor subterane, în lumea adâncă a întunericului de nepătruns. Când ajunge afară iese cu presiune din subteran şi cu un debit destul de bogat se prăvale de la o înaltime de 30 m, părând din depărtare un fuior de argint viu .  La ce te uiţi?

  –Aici este un zăcământ de magnetită.

  –Iar mai spre stânga o sa vezi hematita.

  –Parcă un designer a combinat negrul magnetitei cu roşul sângeriu al hematitei. Frumos !

  –De-a lungul anilor am vizitat aproape toate peşterile din ţară, dar parcă nici una nu m-a obsedat ca aceasta.

  –Sunt peste 12000 de peşteri. Mi-a plăcut în mod deosebit Peştera Vântului din Munţii Bihor, cu meandrele ei spectaculoase şi Peştera Izverna din Mehedinţi .

  –Acolo a fost şi Jacques Ives Cousteau.

  –Să vizitezi şi Peştera Coliboaia cu picturi rupestre foarte vechi, de peste 30000 de ani. Deosebită este şi Peştera Sugau cu picături de aur din Transilvania sau Peştera Topolniţa din Mehedinţi cu adevărate păduri de stalagmite, cu prăpăstii ameţitoare şi nu în ultimul rănd cu o deltă minerală.

Recunosc că m-a pus pe gânduri Peştera Movile care i-a inspirat pe scenariştii americani, şi a pus pe jar lumea ştiinţifică, au fost descoperite acolo peste 35 specii noi.

Natura este un arhitect neântrecut dacă mă gândesc mai ales la Peştera Altarului si la acest loc unde ne aflăm.

În acest loc este şi Paradisul dar şi Infernul. Pe amândouă le-am descoperit aici.

Vino sa-ţi arăt comoara pe care am găsit-o în sarcofagul Sfântului.

–Ai dreptate! Seamănă cu un sarcofag egiptean, doar că este săpat în stâncă .

–Ştii ce am găsit în el?

–Un schelet?

–Nu.

–O comoară dacică?

–Nu. Mai degrabă o comoara atlantă. Nu ar fi exclus ca Sfântul să fii fost un atlant.

–Am citit undeva, nu îmi mai amintesc unde, fiindcă în ultimul timp am citit tot felul de tâmpenii, că atlanţii au conservat cunoaşterea civilizaţiei lor pentru posteritate în cristale, care vor ieşi la suprafaţa la momentul potrivit. Ai dat de vreun craniu de cristal?

–Nu. Uite-te ce am aici!

–Ha-ha-ha! Comoara atlanţilor?! Sunt superbe! De asta m-am făcut geolog, fiindcă iubesc pietrele.

Acesta e un diamant de Maramureş, o floare de mină, un cuarţ minunat roz, un cristal fumuriu, o citrină, o heliotropă. ….Sunt cristale pure, neprelucrate. Unde le-ai găsit?

–În sarcofag. Cred că cine a stat aici se ocupa cu cristaloterapia. Le-o fi lăsat Paracelsus în trecerea lui prin România.

Privirea Laurei alunecă pe lângă Mircea şi se fixează pe peretele peşterei.

–Ce ai văzut?

Fata se îndreaptă spre perete atingându-l.

–Uite şi o cromită!

–Este un produs de segregaţie magmatică a unor magme foarte bazice. Vezi, are un aspect filonian în rocă. Vino să faci cunoştintă cu noua ta casă.

–Crezi că o să stau aici?

–Obligatoriu, până te vindeci. O să stai 9 zile cum spune legenda.

–Unde este ieşirea?

–Sunt 2km până acolo, arătând în direcţia opusă.

Laura şi Mircea merg de-a lungul apei subterane printr-o galerie frumos dantelată, înaltă şi îngustă, un labirint întunecat, ajungând într-o sală uriaşă care se asemăna cu o construcţie gotică.

Părea un loc feeric, de pe altă planetă.

Pereţii erau îngroşaţi de scurgerile stalagmitice şi din ei străluceau cristale minuscule. Locul era plin de stalactite şi stalagmite având forme care de care mai fanteziste. Natura crease tot felul de unduiri, de flori, de discuri, de nuferi, de coralite, coloane de tot felul , de la cele simple până la cele în formă de palmieri, draperii, perle , domuri şi gururi, ce se formaseră prin acumularea de calcit si alte minerale.

Formaţiunile de calcite, helictitele de pe tavan semănau cu nişte flori de lotus, cu farfuriile zburătoare şi cu stelele de pe cer.

Erau o mulţime de formaţiuni aciculare în formă de copăcei, braduţi si arabescuri stranii.

–Mircea, aici este o adevărată grădină de calcit, o lume a cristalelor, a splendorilor.

–Am numit acest loc Paradisul, dar nu departe de acest loc o să vezi şi Infernul.

Părăsesc acel loc mirific şi străbat o galerie care se unduia ca un şarpe.

–Simt miros de sulf.

–Am ajuns.

–Miroase ca în Peştera cu Aburi din Banat. Dumenezeule! Ce prăpăstii!

–Să fii atentă pe unde calci.

–Locul acesta îmi dă fiori. De unde vine zgomotul asurzitor?

–E alt râu subteran care vine din faţă şi se prăvale în aceste hăuri întunecoase.

–Peisajul acesta mă infioară, mă înspăimântă, dar mă şi atrage ca un magnet.

Laura merge pe marginea uneia dintre prăpastii şi priveşte acele adâncuri înfricoşătoare . Părea o stană de piatră cu privirea fixă în hăurile întunecoase.

Dintr-o dată muntele începe să se cutremure şi roci mari se desprind, se rostogolesc şi se prabuşesc în adâncuri. Dar fata pare că nu vede şi nu simte ceea ce se petrece în jur.

Mircea fuge spre ea, o trage de pe marginea prăpastiei şi se întorc în locul unde Laura a căzut, lângă sarcofag.

Observându-i privirea pierdută în gol o întreabă:

–Ce este cu tine? Ce se întâmplă în mintea ta?

Să nu-mi spui că ai vrut sa te ….

Îi ia faţa în palmele lui vorbindu-i pe un ton poruncitor

–Uită-te în ochii mei !

Fetiţo, să-ţi intre bine în căpşorul acesta frumos că o să te vindeci.

Ea îşi ridică privirea spre el zâmbind ironic. Privirile li se intâlnesc. Laura vede doi ochi mari, negrii şi adânci ca acele hăuri întunecoase în care a vrut să se arunce, care o privesc insistent şi o domină, pierzându-se în adâncul lor.

Aude ca prin vis: „O să te vindeci, o sa te vindeci….” Simte că acei ochi îi scormonesc prin creier şi pun stăpânire pe mintea ei. Aude vocea lui gravă : „O rază de lumină venind din conştiinţa christică pătrunde în corpul tău prin chakra superioară. Lumina o să echilibreze toate energiile şi o să ardă celulele bolnave. O vizualizezi?” Cu o voce slăbită fata-i răspunde:”Da, o văd”.

” Lumina curge lin prin tot corpul tău, prin toate celulule, prin fiecare atom. Ajunge la locul bolnav. Ce vezi? „

Laura şopteşte:

„Lumina se îndreaptă spre un loc întunecos şi …cred că o să eplodeze.” Fata leşină.

Mircea o ia în braţe şi o pune în acel sarcofag gândind: „Nu-mi place să hipnotizez, nu-mi place să mă joc cu mintea nimănui, dar fata asta e într-o stare depresivă groaznică.

Întunericul, moartea, negativitatea o atrag ca un magnet. Doamne! Chiar a vrut să se arunce în prăpastie. Acum o să doarmă mult şi bine.

 În minte îi vin cuvintele bătrânului vraci din Bucegi : „Mircea, omul chinuit de o mare pasiune, înzestrat cu multă simţire si sensibilitate, ca tine, trebuie să rămână neutru între cele două extreme. Încearcă să ieşi din dualitate şi să priveşti totul cu detaşare. Detaşează-te de această lume, fiindcă moartea este în ea. Majoritatea oamenilor trăiesc dormind şi se trezesc doar când ajung în cealaltă lume. Tu încearcă să te trezeşti de pe acum şi ridică acest văl care orbeşte omul. Nu te lăsa prins în plasa amăgirilor acestei lumi şi a adevărurilor pe jumătate. Singura cale adevărată spre transcendenţă se află doar în tine. Caut-o! Armonizează-te cu Universul pentru a putea înţelege secretul, pentru a putea pătrunde misterul. Sufletul oamenilor este plin de cicatrici afective, adânci, dureroase şi neînţelese. Destinul tău este să-i ajuţi, să facă acest detestabil şi dureros drum în propriile caverne sufleteşti. În tine văd un potenţial enorm de a produce mari schimbări şi de a-ţi depăşi dorinţele personale şi egoiste. Rob al pasiunii mele am colindat multe ţări pentru a afla leacuri, pentru a vindeca oamenii, pentru a cunoaşte, dar rădăcinile mereu mă trăgeau să vin aici, în aceşti Carpaţi minunaţi.

Dacă omul ar fi conştient şi ar înţelege cauzele care-l îmbolnăvesc, atunci ar şti să prevină. Mereu am tras nădejde că într-o zi voi descoperi un leac care să învingă orice boală. Am ştiut mereu că destinul meu este să descopăr această poţiune miraculoasă. Am presimţit acest lucru şi într-o zi, când mă aşteptam mai puţin, totul mi s-a lămurit în urma unui vis. Cine caută cu toată inima, cu tot sufletul, până la urmă găseşte. Să nu uiţi asta niciodată!

Dacă vrei, poţi, chiar dacă totul pare împotriva ta şi imposibil de realizat. Mereu mi-am plecat urechea la nenumăratele glasuri ale Universului încercând să le înţeleg. Cand vei ieşi din peşteră mă vei uita, dar va veni un timp când iţi vei reaminti de mine şi de leacul meu.”

Cum de am uitat de el ?

Bătrânul avea darul de a face cuvintele să vibreze în sufletul celui care-l asculta.

În sinea mea gândeam că Dumnezeu l-a iubit tare mult de i-a dat un asemenea har.

L-am întâlnit acum 9 ani într-o peşteră din Bucegi. Am stat împreună trei zile, timp în care m-a învaţat cum să prepar acel leac . Când am plecat m-a binecuvântat şi mi-a zis: „Acum o să uiţi tot.”

Când am ieşit afară din peşteră totul s-a şters din memoria mea, de parcă acel lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Să fie acest loc vinovat că mi-am reamintit de Bătrân? Cu siguranţă, aici se întâmplă ceva straniu.

Printre atâtea lucruri care m-a învăţat, mi-a arătat şi acel tratament foarte agresiv împotriva oricărei boli grave, care se aplică doar atunci când se crede că omul nu mai are nicio scăpare.

Am tot ce-mi trebuie pentru a prepara acel amestec miraculos de care era tare mândru acest Paracelsus al Carpaţilor.

În rucsac am tot felul de plante, de muşchi, de licheni. De când eram copil am fost pasionat de fitoterapie. Mi-am petrecut copilăria cu cărţile Mariei Treban în braţe. Farmacia Domului este minunată şi neântrecută. O să pun la lucru şi cristalele dacă tot le-am găsit aici. Să le pun pe centrii energetici sau în jurul ei? Hm! Cred că o să le aşez în formă de cruce. Nu este deloc indicat să faci cristaloterapie pe un pacient care e dus în lumea viselor, dar mâinile mele ştiu să controleze energiile. Doar am absolvit cea mai renumită şcoală de terapii alternative din Moscova. Cum spunea maestrul meu: „Milipov, mâinile tale fac minuni. Puţini oameni sunt în lume ca tine. Mulţi se omoară învăţând şi rareori ating performanţa, dar la tine totul este nativ. Tu parcă te joci”.

Bătrânul Ceahlău mi-a dat această energie.Părinţii mei erau pe varful Toaca când pe mama au apucat-o durerile facerii . M-am născut într-o frumoasă dimineaţă de august, când deasupra Ceahlăului a apărut o hologramă uriaşă în formă de piramidă şi o lumină stranie de culoarea curcubeului îmbrăţişa muntele.

Dacă toţi copiii vin în lume plângând eu am venit în linişte. Cât au insistat ruşii să rămân la ei, dar nu am putut să-mi părăsesc ţara, pământul şi părinţii. Sunt ataşat şi iubesc locul în care m-am născut şi crescut. Muntele îmi dă energie şi forţa de a-mi ajuta semenii.

Sărmanii oameni sunt rătăciţi în neguri şi pierduţi printre norii întunecaţi ai vieţii aspre, a timpului tulbure pe care-l trăim.

O sa vină o vreme când vălul orbirii va fi îndepărtat şi lumina din ei o să strălucească.

Spiritul strămoşilor noştri veghează de dincolo de vreme, de dincolo de spaţiu şi timp. Ei mereu lucrează acolo, în alte dimensiuni, trimiţând energia si iubirea lor protectoare şi vindecătoare. Simt energia şi chemarea lor. Simt energia şi iubirea Cerului şi a Pământului.

Din nefericire, am văzut destui care-şi denigrează ţara şi fraţii, neştiind nimic despre istoria şi lupta dusă de veacuri a acestui popor pe acest pământ, după unii blestemat, după alţii binecuvântat. Ei nu ştiu că fiecare piatră de pe plaiurile mioritice este stropită de sângele eroilor ce s-au jertfit luptând pentru libertate. Aceşti denigratori de neam şi ţară nu sunt capabili să audă suspinele vântului, munţilor, izvoarelor, pădurilor şi ale mamelor care şi-au văzut copiii ucişi de duşmani, de cotropitori, de întuneric.

Un popor care îşi ignoră istoria, care-şi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul, aşa spunea Grigore Ureche.

Un popor care nu are conştiinţă nu va avea nici forţă vizionară şi se aseamănă ”fiarelor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte.”

Sufletul meu tânjeşte după tine, bătrâne Ceahlău, şi spiritul meu te cuprinde într-o lungă îmbrăţişare.

Mircea cade în genunchi în faţa crucii săpate în stâncă rugandu-se:

„Am nevoie de tine, Doamne, să mă ghidezi. Dă-mi înţelepciune şi energie pentru a o ajuta pe Laura ! Cer si Pământ ajutaţi-mă!

Se ridică şi începe să fărămiţeze şi să amestece plante de leac gândindu-se: „Mă întreb care boală este mai gravă, a trupului sau a sufletului? Pentru o vindecare completă şi sigură trebuie început cu vindecarea, în primul rând, a sufletului.

Îmi amintesc că într-o zi a bătut la uşa mea o femeie de 30 de ani care m-a rugat să-i vindec sufletul. Încercase tot felul de terapii, dar fără niciun rezultat. Avea o privire pierdută şi era nespus de tristă când îmi povestea:

„Am trecut prin clipe groaznice şi penibile din cauza lui, dar am trăit mereu cu speranţa că într-o bună zi o să mă vindec si o să reuşesc să mă eliberez.

Niciodată nu am crezut că iubirea te poate duce până în Infern. „

Eu i-am zis:Poate nu iubirea este cea care te-a distrus, ci ura.

„Da, ai dreptate. A fost un amestec de iubire şi ură, încât am ajuns să mă întreb şi eu ce simt. Comportamentul lui îmi provoca uneori milă, alteori silă, şi chiar o mare greaţă. Eram conştientă că pentru mine cel mai bun lucru este să evit să-l văd, pentru că atunci când îl vedeam sufletu-mi se otrăvea. Acest om devenise o otravă pentru mine, care cu fiecare zi ce trecea ma ucidea încet, dar sigur. Aşa că-mi impuneam să nu-l mai văd, să nu mai ştiu nimic de existenţa lui. El devenise îngerul dar şi demonul care mă chinuia.O parte din mine îl iubea şi altă parte îl ura. Era în interiorul meu o ură dar şi o iubire imensă. E groaznic să simţi în tine bătălia dintre ură şi iubire,dintre rău şi bine, dintre lumină şi întuneric. Parcă Paradisul şi Infernul sălăşuiau în sufletul meu şi se războiau între ele pentru supremaţie. Războiul acesta interior mă duce în pragul nebuniei.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Peştera”

Mihai BUZNEA: Casa

Atunci când se hotărâse să-şi ia lumea în cap, părăsindu-şi satul de voie, dar împins de nevoi şi de ambiţii, Andrei Andreescu era un adolescent înalt ca un stâlp de telegraf, firav la trup, dar isteţ la minte şi plin de vână. Asta i se trăgea de la muncile câmpului, adică de la „educaţia în cultul muncii” – după cum aveau să spună mai târziu comuniştii -, pe care i-o dăduseră ai lui, obligându-l astfel să-şi câştige cu trudă pâinea, de fapt mămăliga, pe care o mânca de trei ori pe zi – dimineaţa, la prânz şi seara. Obişnuia chiar să se dea mare printre flăcăii de-o seamă cu el: dacă mă stoarce careva curge snaga din mine ca apa dintr-un burete, fier, nu altceva! Cu traista agăţată de gâtul lung şi firav precum al găinii jumulite de pene, dar şi cu buzunarele aerisite, suferinde de sărăcie lucie, se suise în singurul tren „de persoane” ce oprea, de două ori în zi, venind de la deal ori de la vale, în halta pierdută în pustietatea câmpiei fără de margini şi toropită de valurile fierbinţi, ca de cuptor încins, ale căldurii înăbuşitoare a verii ce prevestea prăpădul din anii ce urmau să vină, cu secetă şi oameni sfârşiţi de foamea prelungă.

Flăcăiandrul pirpiriu tocmai îşi agăţase şcoala-n băţ, absolvise adică cinci clase primare, prea destule pentru acele vremi şi pornea hotărât să-şi facă un rost în viaţă. Trei dorinţi îşi pusese: să-nveţe o meserie, să-şi facă o casă şi să toarne o târlă de copii. Ambiţii mari, pe care şi le va împlini. Până atunci, puindu-şi piciorul desculţ pe scara vagonului de clasa a treia, se hotărâ: mă dau jos acolo unde s-o opri trenul de tot, la cap de linie. C-o lua-o-n sus, c-o lua-o-n jos. Nu contează! Ce-o vrea Ăl de sus. Şi trenul l-a purtat către destin în ritm de fiare scârţâinde, de tampoane ciocnite şi-n miros de cărbune ars de la locomotivă, însoţindu-i voiajul cu refrenul său monoton, sacadat de rostogolirea roţilor peste îmbinările şinelor: te duc… te duc, te duc… te duc, te duc – te duc!… L-a dus şi l-a basculat tocmai la Galaţi. Oraş mare, cosmopolit, cu palate şi căşi peste căşi, multe şi frumoase de-ţi luau ochii, cu tramvaie şi birje şi automobile, cu vapoare şi marinari străini, cu cocote deocheate sulemenite în culori ţipătoare şi crâşme ca nişte locuri ale pierzaniei, cu samsari şi hamali, cu şmecheri şi bagabonzi. Lume pestriţă, de tot soiul, domnişoare de pension, elegante şi pudrate de miroseau a parfumuri scumpe de la o poştă.

Trecea cu fereală pe lângă ele ş-apoi se-adulmeca pe sine şi se ruşina: de pe haine şi de pe trup i-adiau miresme de transpiraţie şi de săpun fiert de bunica în ceaunul din bătătură. Oare unde am nimerit?, se întreba cuprins de o teamă nelămurită; în Rai sau în Gheena? Nu mai ştia ce să facă, încotro s-o apuce. Dar îngerul său păzitor i-era pe-aproape, l-a apucat de-o aripă şi nici că i-a mai dat drumul. L-a salvat de la pieire tocmai sărăcia. De-ar fi avut parale cine ştie pe ce fel de cărări prăpădelnice ar fi apucat. Norocul îl pândea şi el, l-a înhăţat şi nici că i-a mai dat drumul. S-a tocmit ucenic fierar la atelierele c.f.r. Mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, a gândit, făcându-şi, cu limba, semnul crucii în cerul gurii. Leafă am de-acu’, cu gazdă bună m-am procopsit, acuşi-acuşi iau şi patalamaua de calfă, încă puţin şi-ajung meşter. Prima am băgat-o. Una la mână. Mai am două.

Proaspăt fierar cu hârtie-n regulă, s-a gândit să-şi facă haltă de om la casa lui. Să se-nsoare, adică. Treabă lesnicioasă, ajunsese cineva, avea simbrie bună şi permise gratis pe calea ferată, aşa că şi-a găsit mireasă pe măsură. Tot calică la origini, adică. Dar dragostea-i chioară şi amorul e ghebos, nu vede decât frumosul, plăcutul şi utilul, şi Andrei s-a trezit, cât ai bate fierul pe nicovală, cu casa plină de plozi. Abia acu’ pricepuse tâlcul întrebării-provocare pe care i-o pusese unul dintre camarazi, la cununie: bă Andreiule, te-nsori tu, te-nsori, da’ măcar ştii ce-i aia însurătoare? Ai? Rămăsese blocat ca mărfarul la semafor. Să-ţi zic tot eu, bă, reluase pezevenghiul: însurătoarea e bucuria sulii şi beleaua capului. Hă, hă, hă…! Râsese ca un prost ce era, ăla, da’ acu’ îi da dreptate, mai ales de câte ori îşi amintea spusele altuia la „una mică”, atunci când şi-o îngăduiau, dezgropate din folclorul de mahala: „Nici din şapte chiei de vacă/ Nu-i poţi face sulii teacă/ Da’ din scârbă de muiere/ Gata teacă sulii mele!”. Şi încă cu ce teacă se procopsise! Parcă avea draci la buci. Muierea, cum avea oleacă de timp liber, cum îl punea să bată putineiul. Aşa că acum i s-agăţau de nădragi, care cum apuca, trei fete şi tot atâţia băieţi. Când era întrebat, la atelier, de-i plac copiii de-a făcut o droaie de nu mai încape-n  pat de ei, le răspundea: e, îmi plac, da’ ce să fac dacă mereu găsesc nicovala-ncinsă!… Vreţi să-mi pierd îndemânarea? Antrenamentul?

Îşi mai împlinise, astfel, o dorinţă. Trec la ultima de-acu’, după care schimb macazul, nu vreau să aglomerez prea tare trenul şi să merg pe scară ori, Doamne fereşte, chiar mai rău, pe vagon. Şefii, oameni de treabă, cu frică faţă de cele sfinte şi cu multă înţelegere, îl ajutaseră să se mute într-o casă „de serviciu” la Casele Muncii, lângă Aviaţie, cartier proletar la marginea oraşului, dar cu case cochete şi confortabile, un fel de vilişoare, cu etaj, scară interioară şi balconaş, cu apă curentă şi lumină electrică, dar şi cu umblătoare pentru cele nevoi omeneşti. Doar baia îi lipsea. Nu prea-i ducea lipsa. Avea, în schimb, o curte mare unde-şi putea pune în valoare talentele de ţăran metamorfozat în clasă muncitoare. El, cu mâna lui, săpase şi plantase pomi fructiferi, croise ronduri de flori şi straturi pentru zarzavaturi, de n-avea grija pieţii cât era vara de mare.  Avea tot timpul fructe şi legume proaspete, făcea şi economie de parale. Să tot trăieşti aici, ca un  belfer!

Numai că Andrei Andreescu nu se socotea om împlinit atâta vreme cât nu-şi ridica bordeiul lui, cu palmele lui. Aşa că într-o vreme, când deja începuseră să-i înflorească ghioceii pe la tâmple şi-a luat inima-n dinţi şi, cu bruma de parale puse deoparte din ce câştigase la calea ferată şi-a cumpărat un pătrat de pământ într-o mahala megieşă, cât să-ncapă un bordei. Pe strada Libertății. V-arăt eu de ce-s în stare, le-a spus vecinilor. Staţi voi la Stat, că eu m-am săturat de Stat. El a fost şi proiectant, şi antreprenor, şi constructor, şi beneficiar. Forţă de muncă avea berechet, şapte perechi de braţe, opt cu ale lui.

Mai întâi şi-a pus flăcăii şi fetele să cutreiere mahalalele în lung şi-n lat, mai  de  pe la margini, ca s-adune baligile de cal, uscate, ce se-nşirau pe uliţele prăfuite ale oraşului port la Dunăre, baligi provenind de la caii căruţaşilor ce se-ndeletniceau cu căratul lemnelor din Docuri şi-a peştelui de la cherhanale. Erau pe post de ciment pentru pământul galben-lutos săpat din malurile Brateşului, acolo unde lacul mai că se-mpreuna cu apele Prutului spre malul dinspre moldovenii basarabeni. Pământ numa’ bun pentru chirpicii cu care avea să înalţe pereţii palatului mult-dorit. Muncă de ocnaşi condamnaţi la galere, dar gândul că vor fi apropitari le-alunga osteneala, le da puteri.

Casa se înălţa în chinuri, da’ se rădica într-o încăpăţânare vecină cu prostia şi nebunia. Două odăi cu ferestrele la stradă. Mici, bicisnice, da’ la stradă, cu gardul sub buza de jos a pervazului, ca să se vază. Au chemat preotul ca să le-o sfinţească, pe popa Gogoaşă, şi s-au mutat. Bucurie mare. Opt oameni în două odăi. Patru bărbaţi şi patru femei, din care trei erau de-acu’ fete de măritat. Palma de pământ pe care erau ridicate nu le-ajunsese ca să facă şi-un closet, n-aveau curte, doar un gang îngust cât să se strecoare spre uşa casei, aşa că gospodarul-fierar şi cap de familie avusese o altă idee genială, care i-a scos din încurcătură. Înainte de a pune podelile din pardoseală a săpat o gaură adâncă şi lată, ca să le-ajungă mulţi ani înainte, în mijlocul celei dintâi odăi care servea de bucătărie, sală de mâncare, cât şi de dormitor. Apoi a prins scândurile la locul lor, bătându-le în cuie de dulapii groşi ce vrâstau podeaua, după care au decupat gaura şi au croit capacul cu mâner.

Gata şi closetul! Deasupra au pus masa din scânduri geluite, străjuită de scăunele, câte unul pentru fiecare component al familiei. O sobă de cărămidă, cu plită şi cuptor pentru apă caldă, într-un colţ. De jur-împrejur, paturile. Din fier, cu tăblii pe care se-nălţau amoraşi roz şi cu plase de sârmă. Pentru bătrâni şi feciori. Camera din faţă era a fetelor. Trai pe vătrai, nu alta! Deasupra uşii dintre cele două odăi aninaseră, de-un piron, un difuzor ce le-asigura buna dispoziţie generală şi informarea promptă cu evenimentele de pe-acasă şi de pe cea lume. Ce altceva mai puteau să-şi dorească? Mai ales că între timp copiii se-nălţaseră, aveau servicii, câştigau, şi bunăstarea îi cam răsfăţa.

Bugetul era comun. Nimeni nu crâcnea. Numa’ că haleala multă şi burţile prea pline te fac să-ţi dai cam des  pantalonii în vine, nu te-ntreabă un’te afli şi nici nu-ţi dau voie pentru mai târziu. L-apucau nevoile pe careva? Se ridicau cu toţii de pe taburetele din lemn, apucau de colţurile mesei pe care se lăfăiau mămăliga mare cât roata din mijloc a locomotivei, oala cu borş şi lioştile de lemn cu care-şi holpăiau fiertura, o dădeau deoparte şi nefericitul apucat de pântecăraie se deşerta cu zgomot în gura haznalei, umplând bucătăria-dormitor cu mirosuri inconfundabile. Mirosurile mâncărilor, păi nu?! Ceilalţi, reveniţi între timp în poziţia „şezut” pe scăunelele lor colorate în gri-negru de slinul depus de-a lungul anilor, îşi continau masa, netulburaţi. Totul făcea parte dintr-un ritual inconfundabil şi unic. Iar după ce „fericitul” îşi slobozea pântecele, capacul din lemn îmbuca din nou gaura din podea, oprind revărsarea de miasme din hazna, masa revenea la locul ei şi cina iar continua.

Li se dusese buhul în mahala. Vecinii se distrau copios pe seama lor. Când treceau prin dreptul  geamurilor înalte cât genunchiul broaştei îşi desferecau băierile pantalonilor, se răscrăcărau şi cu nădragii în vine se scălâmbăiau arătându-şi bucile şi trăgând la gaze cu zgomote ce mai că făceau geamurile să zăngăne în pervazele lor. Mai ales derbedeii cărora abia le mijeau tuleile. Distracţie ca la balamuc. Gratis. Circ în toată regula. Andreeştii se făceau că nu-i văd, trăgeau briz-brizele de aţică peste ochiurile de geam, precum s-aşterne cortina la teatru peste scenă şi-şi vedeau în tihnă de bucătăria şi closetul lor, pe care-l umpleau cu o râvnă şi-un spor de se minunau singuri de ce-s în stare.

Continue reading „Mihai BUZNEA: Casa”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Randes vous zoo

         De fiecare dată când reușeam să mai ajung prin locurile pe unde am copilărit adică, prin Comuna Bălănești din Județul Buzău, imediat după ce descărcam bagajele, invariabil, eram atras ca de un magnet de primul drum care, pentru mine, însemna poteca din fundul curții împreună cu care, traversam livada, apoi via, după care se afla plantația cu pruni iar de aici, pătrundeam în pășunea numită ”Poduri” care ținea până la liziera Pădurii Bârza de unde începea Raiul nostru, al copiilor, adică refugiul care ne oferea de toate mai concret, fructe de pădure, ciuperci, locuri de joacă, de hoinăreală și altfel spus, orice aveam chef  să facem.

        Ultima oară când am reușit să mai ajung pe acolo însoțit de soția și de fetița mea, încă de la poartă mi   s-a strâns inima la vederea celor două corpuri de casă încăpătoare în care, spre deosebire esențială de perioadele precedente când trăiau bunicii, mătuși și unchi din partea tatălui meu, de această dată când nu  mai existau majoritatea celor dragi care ne întâmpinau cu mare dragoste de fiecare dată fiind vizibil emoționați de bucuria revederii în timp ce, acum,  am fost întâmpinați doar de o verișoară destul de acră și astfel, plictisită de singurătatea locului fiind vizibil nerăbdătoare să se întoarcă la Buzău unde locuia și avea treburile ei.

        După descărcarea bagajelor, aproape din reflex, am pornit spre poteca pe unde mergeam în livadă, apoi spre pășune și în cele din urmă, să ajung la pădure.

        – Nu-ți iei arma cu tine ? – mi-a strigat din urmă verișora mea.

        – Nu. Merg numai așa, într-o plimbare, să văd ce  s-a mai schimbat acolo pe unde cândva pășteam vaca.

        Primul lucru care m-a întristat a fost livada de pruni unde lipsa completă a fructelor era o consecință firească a grindinei care a golit pomii așa că, din cei 70 de pomi am reușit ca să culeg doar vreo două prune.

        Cu sufletul gol de amărăciune am pătruns în răcoarea pădurii încercând ca să-mi mai atenuez supărarea și din reflex, am pornit pe poteca mea preferată care mă conducea mai întâi la zona botezată ”La viziuni!” astfel botezată deoarece, în acel loc destul de abrupt și nu prea accesibil, iar astfel cam singuratec, se aflau numeroase viziuni de bursuci, de vulpi și alte viețuitoare ale pădurii iar noi copii, eram fascinați de urmele imprimate în pământul afânat de la intrările în vizuini ca semn al celor care locuiau în ele.

        După ce mi-am răsfoit alene amintirile legate de fiecare locușor în parte, fără a avea un scop anume urmărit, m-am pomenit parcurgând în liniște o altă potecă destul de ascunsă de frunzișul des și care, așa cum știam, m-a condus până la vechiul observator construit lângă o vie părăsită de mult, locul fiind numit ”Via lui Berbec” și astfel, aflată chiar pe marginea rupturii abrupte a malului care se mărginea cu Fâcâiana, o altă pășune mult mai întinsă.

        Apariția obsrvatorului mi-a stârnit iar nenumărate amintiri nu numai pentru că nu mă mai așteptam ca să-l mai găsesc acolo în picioare, dar pentru mine a reprezentat un prețios loc de observare în care mă cocoțam cu buzunarele doldora de fragi, zmeură, porumbe, cătină și ce alte fructe de-ale pădurii mai descopeream pe acolo iar apoi, mă tolăneam pe podeaua din vârf de unde supravegheam până hăt departe toate locurile bine cunoscute iar din când în când, destul de des surprindeam și diverse viețuitoare care treceau liniștite pe sub pe sub observator.

        Mi-m amintit cum, într-una din zile pe când de-abia îmi cumpărasem arma de vânătoare, bunica mea care era extrem de supărată de vulpi și ulii care îi cam dădeau iama prin puii cloștilor, mă ruga mereu ca să mai împușc din ele iar eu, bine înțeles că-i promiteam însă nu prea mă lăsa inima să trag în vulpi deoarece, nu numai că-mi plăceau ca viețuitoare dar gândeam că asta este menirea lor deoarece, Dumnezeu le-a lăsat ca să se hrănească numai cu păsări iar buruieni nu mâncau însă acesta era doar secretul meu și nu i l-aș fi dezvăluit bunicii care, precis m-ar fi pedepsit chiar dacă eram sufletul ei.

          Imi amintesc cum, într-una din zile, urcând spre observator am observat în pământul afânat o urmă proaspătă de vulpe care precis coborâse în spre sat la furat așa că, mi-am improvizat un ascunziș prin apropiere știind că, potrivit obiceiului, ea va reveni în pădure tot pe acolo. Așa că, fiind o după amiază tihnită de toamnă, m-am așezat comod după o tufă de măceș așteptând cursul evenimentelor ori venirea  serii, când porneam spre casă.

        La un moment dat, la poalele dealului unde mă aflam, am văzut o vulpiță care se cam îndrepta spre locul în care mă aflam eu așa că, m-am gândit iute că ar putea fi chiar autoarea urmelor context în care,    m-am instalat și mai comod după care am strecurat încetișor două cartușe în armă gândind că-i voi face o bucurie bunicii mele.

        Intre timp, mai înainte să-mi potrivesc arma, din spatele vulpiței s-au apropiat doi câini care au ieșit din cultura de porumb pe lângă care mergeau iar astfel, la apariția lor, vulpița s-a oprit brusc cercetându-se toți trei cu atenție așa că, deoarece distanța până la vulpe era prea mare ca să folosesc arma am rămas nemișcat urmărind cu atenție desfășurarea evenimentului. Eram sigur că cei doi câini o vor mozoli și chiar o vor putea răni sau mai rău așa că, eram cu ochii pe cei trei protagoniști când deodată, tot pe aceeași potecă a apărut un al treilea câine care de data asta era un dulău în toată regula care i-a cercetat indiferent din mers pe ceilalți doi căini după care s-a apropiat ferm  de vulpița care îl privea și ea stană de piatră iar odată ajuns lângă ea, a mirosit-o Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Randes vous zoo”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Aplecați-vă că ne facem decapotabili !

    Acea ieșire la vânătoarea de deschidere la iepuri a fost una dintre cele mai urâte, mizerabile și găunoase zile de vânătoare la care mi-a fost dat să particip în atâta amar de vreme și cu cât mă gândesc mai mult, tot nu reușesc să separ ghinionul de noroc așa că, până la urmă, nu am încotro și le las așa amestecate pe amândouă.

     Plecarea de la București a fost cam întârziată deoarece, în cele din urmă am cedat cicălelilor soțiilor noastre ca să-i luăm cu noi pe doi nătângi de nepoți care țineau morțiș să participe și ei la o vânătoare deoarece până atunci nu li se mai ivise o asemenea ocazie așa că, i-am n-am avut încotro și i-am depozitat pe bancheta din spate a Trabantului 601 pe care, încă de când l-a cumpărat Marin îl botezase când Treby, când Coana Mare în funcție de eficiența motorului iar eu, în calitate de copilot, până dincolo de Roșiori, i-am tot dăscălit pe cei doi asistenți cu privire la ce vor putea și mai ales, ce nu vor avea dreptul ca să facă pentru nu-i stânjeni pe vânători.

      Conform așteptărilor, întunericul ne-a prins din urmă așa că, mai ales că se și întunecase, fără ca să mai stăm mult pe gânduri ne-am oprit la marginea unei păduri și după ce am dezbrăcat iute de pe banchete blănurile de oaie, ne-am înfășurat în ele și cuibăriți unul în altul ne-am străduit ca să adormim însă cum fumul țigărilor aprinse pentru a ne mai încălzi nu prididea să ne satisfacă cerințele, ca nu cumva să pierim asfixiați am fost obligați  să întredeschidem două dintre geamuri iar astfel am constatat că, după fulgii de zăpadă care se jucau prin jurul nostru am înțeles că afară astfel se zvonea că va cam veni iarna așa că, ne-am zgribulit și mai mult unii într-alții dar fără nici un folos deoarece gerul își vedea de treburile lui.

     Ne-am chinuit așa destul de mult timp însă, constatând că frigul cam depășise și grosimea blănurilor de oaie strecurându-se dincolo de ele, în cele din urmă, la unison am hotărât ca să facem stânga împrejur și să ne întoarcem pe la cuibușoarele noastre dezghețându-ne instantaneu numai la gândul așternuturilor calde care precis că ne așteptau.

     Drept urmare, cu același cvorum am hotărât cu unanimitate de voturi ca să revenim iute pe la casele noastre astfel că, Marin al meu după ce ne-a asigurat că ne va duce înapoi ca fulgerul deoarece el știe niște scurtături astfel că, a și pornit motorașul lui Treby care, lăsând în urma lui un nor gros de fum a țâșnit miraculos de iute convingându-ne astfel că și el cam tremura de frig. Singurii din spre care nu se mai auzea nici cel mai mic semn erau asistenții care, gemeau ușurel fiind îmbrățișați la propriu și astfel, înveliți cu blănurile de pe bancheta lor pentru a învinge astfel gerul care se lăsa din ce în ce mai câinos asupra noastră.

     Șoseaua era complet goală însă Marin ne-a informat că deja simțea alunecușul poleiului pe sub cauciucurile roților care, la cea mai mică mișcare a volanului se răsfățau cu Treby făcând tot felul de giumbușlucuri.

     – Lasă-l ușurel Marine – i-am șoptit eu clănțănind încetișor din dinți datorită frigului care, încet dar sigur mă cuprindea ușurel din toate părțile – Mergi mai încet că exact de vreun carambol n-avem nevoie!

     Nici n-am apucat ca să termin bine când, deodată, prin ceața din ce în ce mai groasă care se tot lăsa peste noi asemeni unui lințoliu prevestitor de rele, brusc am zărit în fața mașinii lumina unui felinar care se tot bâțâia iar când m-am sucit imediat spre Marin am descoperit că el deja picotea conform obiceiului său dar și datorită gerului:

     – Marine, … ce naiba faci, Marine –     i-am răcnit eu la ureche speriindu-l dar trezindu-l astfel din somn iar concomitent m-am aplecat apucând strâns de volan pentru a-i menține direcția înainte deoarece, din bezna de afară, s-a desprins bariera de care era atârnat felinarul pentru semnalizarea trecerii de cale ferată pe care se și zăreau din stânga a noastră cele două lumini ale locomotivei marfarului care se apropia în viteză și ale cărui vagoane au și început ca să defileze prin fața parbrizului lui Treby în timp ce Marin, bine speriat și  de urletul meu și de uruitul vagoanelor trenului care se perindau în viteză pe la câțiva pași de noi în timp ce, lumina felinarului atârnat de barieră se apropia cu răutate de parbrizul nostru așa că, de data asta a fost rândul lui ca să urle:

     – Aplecați-vă că ne facem decapotabili !

     Mișcarea noastră a fost instantanee aplecându-ne fulgerător fără ca să aud vreun strigăt ori vreo exclamație iar imediat după trecerea ultimelor vagoane ale trenului, pe când Treby se oprise la câteva palme de calea ferată, am întredeschis încet ochii și în primul moment m-a surprins lumina din mașină iar de-abia apoi curentul rece al aerului împins de trecerea în viteză a trenului ale cărui sirene sunau de zor disperate, semn că și mecanicul văzuse mașina însă n-a mai avut altceva ce să facă.

     – Sunteți întregi ? – a bîiguit Marin înghiontindu-i pe cei doi din spate iar apoi s-a răsucit spre mine – Tu, ești zdravăn ?

     – Hm, … – am bombănit eu încă nepricepând exact prin ce trecusem – Păi, bine că  măcar de acum avem și lumină în mașină – i-am bombănit eu un fel de răspuns mișcând felinarul agățat de bariera care traversa mașina trecând pe deasupra acesteia deoarece aruncase cât acolo plafoniera iar în locul ei acum era felinarul aprins.

     – Ce-ați pățit, măi amărâților ?! – am auzit un glas bărbătesc și lângă noi a apărut un cantonier care se lumina și el cu o lanternă și mai flutura aiurea un steguleț galben:

     – Sunteți întregi ?

     – Păi, … cam așa se pare i-a răspuns Marin coborând din mașina devenită decapotabilă iar ca să desăvârșească treaba începută de barieră a început să tragă cu furie de stâlpii plafonierei Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Aplecați-vă că ne facem decapotabili !”

Stan PĂŢITU Jr: La doftoru’ Ungureanu

De câte ori îmi aduc aminte de această povestire din copilărie… încep să râd cu hohote! Sper să vă molipsesc şi pe dumneavoastră!

Când eram mic locuiam la Oradia Mare pe strada Poştei. Vis-à-vis de casa noastră îşi avea cabinetul doctorul Ungureanu, un medic foarte bun, dar cam zăpăcit… şi veşnic ocupat… Un excelent internist şi chirurg. Prin anii ’50 mai avea încă parte de cabinet particular.

În ziua aceea doctorul îşi terminase programul şi se pregătea să plece la spital unde avea de făcut o operaţie. Secretara sa, o jună domnişoară, era şi ea pe picior de plecare… Deodată se aud bătăi puternice în uşa de la intrare…

– Cine-i acolo!? (întreabă doctorul iritat…)

– Io!

– Care „io”, mă omule?

– D’apo io, Ioanè!

– Care Ioanè?

– A lu’ Petrinjel să trăiţ…

Doctorul Ungureanu supărat până peste măsură împinge brusc uşa, care  deschizându-se înspre afară îl loveşte puternic pe Petrinjel în piept. Acesta îşi pierde echilibrul şi cade în fund… Se ridica, se uită speriat la doctor, ţinându-se cu mânile de piept, cam în locul unde îl pălise clanţa uşii!

– Ce-i mă? Eşti beteag?

– D’apo’ mă doare un pic… da nu-i bai!

– Hai intră… dacă te doare!

– Da nu mă doare prè tare! N-oi muri…

– Nu-i muri că-s eu aici, dar la ora asta se vine? N-ai văzut orarul de pe uşă?

– Doumnu’ doftor, îl văzui… Vă cer iertare… dar…

– Mai, minte scurtă… păi dacă îl văzuşi atunci de ce vii la ora asta?

– D-apoi.. păntru că am…

– Noa ştii ceva? Dezbracă-te! Dar iute!

– Tulai Doamne, dar di ce? (se uită speriat cu coada ochiului la secretară…)

– Măi omule, tu ştii unde ai venit?

– Da, să trăiţ, la doftor!

– Noa atunci dez-bra-ca-rea! Dar cât mai iute, până nu mă mânii!

– Ioai păcatile mele! (şi se uită necăjit spre uşa cu pricina… ducând iar mâinile la piept!)

– Măi Ioane, tu eşti bolnav…! Văd că te doare pieptul?

– Nu mă doare prè tare… Ş-apoi dacă mă doare… mi-a trèce…!

– Eu mă grăbesc. N-am timp de vorbărie… Trebuie să plec!

– Da mèreţ dom’ doftor…Nu-i bai, oi vini io altădată!

– Acum dacă eşti aici, lasă că te fac eu bine…

– Da nu trabă, că nu mai am nimică! Nu mă mai doare… (ţanţoş, îşi umflă pieptul şi duce demonstrativ mâinile la spate!)

– Petrinjel, tu mă înebuneşti! De ce ţi-e frică? Nu ţi-am spus să te dezbraci? Mă mai ţii mult de vorbă… că-s aşteptat la spital! Am zîs, am zîs! Dez-bră-ca-rea!!! Unu-doi!

Omul nostru începe să se dezbrace încet, uitându-se cu tristeţe în ochii doctorului şi din când în când pieziş la tânăra secretară! Îşi pune clopul pe un scaun, apoi îşi dă jos vesta, o împătureşte cu meticulozitate şi o pune sub pălărie. Apoi se ridică pe vârfuri şi se uită fix spre fereastră de parcă ar vrea să comunice cu cineva din stradă!

– Măi! Ce te injimbi aşa…? Mai iute… că trece timpu’ şi te costă!

– D’apoi N-am bani dom’ doftor… că-s sărac!

– Nu-i bai! Lasă că mi-i plăti altădată, numa dezbrăca-te mai iute…

Omul îşi dezbracă cu mare precauţie cămaşa… întorcându-se cu spatele la secretară, o împătureşte şi-o pune ordonat pe vestă sub pălărie!

– Mă! Dă jos bocancii şi nădragii! Dar mai iute!

– Şi nădragii… şi bocoancele? Tulai, da cu ce greşii dom’ doftor?

– Da mult mai vorbeşti fârtate! Dă jos şi izmenele…

– Ioai… tulai, numa alè nu! (roşu la faţă ca un rac se uită speriat la secretară şi îşi acoperă ochii cu palmele…)

– Hai, lasă, lasă! Nu trebuie să te ruşinezi! A mai văzut fata şi alţi oameni dezbrăcaţi!

– Io nu pot… Îs însurat, mă vede Dumnezo şi mă bate!

– Dez-bră-ca-te am zis! Nu înţelegi! Vrei să pun fata să te dezbrace?

– Ioai Doamne fereşte… că de află Lodovica mè… mă şi omoară! Las’ că m-oi dezbraca io sîngur!

În sfârşit, omul se despoaie de tot… îşi împreunează palmele şi îşi acoperă cu ele părţile sensibile… precum fac copiii când se duc la scaldă… Nu mai poate scoate însă
nici un cuvânt!

– Petrinjel, vezi patul acela?

– Ca-ca-care pat? se bâlbâie Petrinjel, cuprins de emoţie şi ruşine…

– Ăla de lângă biroul domnişoarei…

– Vă-vă-văd! Şi-şi-şi ce-ce tra-trabă să fa-fac…?

– Noa culcă-te pe el!

– Doa-doamne Dumnezeule iartă-mă! Numa aaasta nu…! Aşè în chièlè goală, pă-pă pa-pat lângă be-berou?! Tu-tulai Doamne! Da… ce vreţ să fa-faceţ cu mi-mine dom’ doftor?

– Ioane, tu nu ai mai fost niciodată la medic!? Suie-te odată pe pat şi întinde-te cu faţa  în sus că trabă să te vijgălesc!

Ţăranul, livid, se întinde pe pat cu mare neîncredere…

– Noa amu spune ce ai! Care ţi-e baiu’?

– D’apoi dom’ doftor… am un car cu lèmne afară… Nu vreţ să le cumpăraţ că-s de  vânzare? Îs bine uscate…

Continue reading „Stan PĂŢITU Jr: La doftoru’ Ungureanu”

Silvia IOAN-BUTNARU: Muzele nesomnului

În luna octombrie a anului 2000, mă aflam la München, la întâlnirea scriitorilor de origine română, din München şi Bavaria, întâlnire care se ţine în fiecare ultimă vineri din lună. Poetul Gheorghe Istrate, din Bucureşti, era invitat de onoare, la această acţiune şi apoi, la Bad Kreuznach, pentru cea de-a doua Întâlnire a Scriitorilor Români-Germani, de pe valea Nahelui.

După discuţiile purtate cu scriitorii români din Germania, despre literatura română din ţară şi din diaspora, gazdele au hotărât să facem un tur în jurul oraşului München şi în împrejurimi, pentru a-i arăta poetului Gheorghe Istrate o parte din frumuseţile Germaniei. Ne-am oprit la o sărbătoare câmpenească, cu specific bavarez. Ne-am ospătat cu rasol de porc, stropit cu bere rece, adusă de ospătari, în halbe de un litru.

Gheorghe Istrate se simţea bine cu noi, declarându-ne că şi de data asta, ca şi în anul ce trecuse, va avea cu siguranţă destule teme de inspiraţie pentru revista „Curierul Român” din Bucureşti, revistă la care lucra ca redactor-şef.

Pentru că seara se apropia şi norii se îmbulzeau ameninţători la apus, după câteva fotografii făcute în grup, am mulţumit gazdelor şi am urcat grăbiţi în maşina mea, un Ford Sierra, ce avea să ne ducă vreo 450 de km numai, până la Bad Kreuznach.  Autostrada aproape pustie, în acea după-amiază de duminică, ploaia bătând rece, în rafale de vânt pe parbrizul maşinii, sacadat, ne aminti amândorura că toamna a sosit pe nesimţite. Când? Şi cum?!

Ghiorghiţă îmi destăinui necazurile lui. Despre boala Mihaelei (soţia lui), neajunsurile financiare, cu doi copii la falcultate şi alte multe necazuri. Îl ascultam tăcută. Îi ascultam destăinuirile. Mă gândeam şi eu, la necazurile mele de-a lungul şirurilor de ani petrecuţi în ţară străină, cu boala soţului meu şi cu multe, multe griji pentru copii şi pentru mine, griji care îţi macină nervii zi de zi.  Era un prieten sincer. Sincer şi delicat, cum numai un poet adevărat poate fi.

Într-un târziu, am constatat că nu eram departe de oraşul meu, dar rătăcisem drumul. Buna dispoziţie totuşi, ne-a ajutat să regăsim şoseaua rătăcită şi aproape de miezul nopţii, am ajuns în sfârşit acasă, urmăriţi de ploaia intermitentă, însoşită de tunete şi fulgere. Am intrat ca nişte pui muraţi, în holul locuinţei, unde ne-a îmbiat căldura casei şi un miros îmbietor ce se resimţea din bucătărie.

Mazina familiei oferea surprize. Gustările pregătite pentru o masă deosebită şi coniacul fin, franţuzesc, ne-a făcut să uităm de călătoria noastră aventuroasă. În linişte, pentru a nu deranja pe ceilalţi ai casei, am încheiat seara, lămurindu-l pe bunul meu coleg, că nu are altă variantă pentru acea seară, decât să accepte invitaţia mea. Adică, va dormi în pat cu mine. Eu, către fereastră, unde dormeam de obicei, el, către uşă, unde nu dormea nimeni.

Continue reading „Silvia IOAN-BUTNARU: Muzele nesomnului”

Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie

Aşezată lângă colţul ferestrei, aplecată pe fotografia ce o ţine în tremurul mâinilor, acoperită de lacrimi mari, dureroase, care se sparg de fizionomia părinţilor… odată fericiţi… fetiţa cu nume de înger, murmură printre lacrimi, cuvinte şoptite, dureroase, nişte rugi par a fi, ce vor să-i aducă pe părinţi împreună. Îi urmăreşte privirea mamei atât de fericită, o promisiune ce se vrea veşnică în ochii celui care îi este tată şi pe care îl iubeşte atât de mult…
Le acoperă cu palmele căuş, feţele, şi le ridică pe amândouă odată, cu gândul la despărţitura dintre ei, făcută de ruptura fotografiei pe care a găsit -o atunci când cobora scările ce o duceau spre dormitorul părinţilor.
La început crezuse că, parcă ceva acoperea doar o parte din poză, dar cu cât se apropia mai mult, observă că erau două bucăţi din poza care părea să-i apere viaţa prin privirile fericite şi promițătoare ale părinţilor ei. Parcă-i auzise vorbind mai apăsat, (cu reproş) dar se gândise căci lucrurile ” oamenilor mari” îi fac să vorbească mai agitat sau apăsat.
… închise ochii şi se văzu într-un cărucior… cu mai multe roţi decât cele obişnuite pentru copii cu ”acele ajutătoare” ce venise prin ”comanda la domiciliu şi pentru care mama plânsese mult când îl primise. Mai tot timpul stătea în el, când mama avea treabă în bucătărie, când asculta cântări cereşti la care plângea sau atunci când plecau împreună (şi căruciorul le însoţea peste tot) dar mai ales serile şi le reaminteşte când, venit după o zi de lucru, cu haine prăfuite, tatăl îşi întindea mâinile spre ea şi în genunchi, acolo lângă căruciorul ei, se apleca şi o întreba rar.
-Ce face prinţesa mea”? Cum se simte prinţesa? Ce a mai făcut azi prinţesa? şi toate durerile ce-i ţintuiau micul trupuşor atât de chinuit din cauza bolii, parcă o părăseau şi se credea cu adevărat prinţesă!
Ea îşi scotea carneţelul pe care îşi nota dorinţele scrise să nu le uite, şi cu ochii închiși i-l arăta, iar el, se făcea că nu ştie să citească, astfel încât ea, trebuia să i le spună tare, de mai multe ori, până când în final el înţelegea toate dorinţele, şi îi promitea prinţesei împlinirea lor.
Înaintea Crăciunului, tata veni pe neaşteptate de la serviciu, se îmbrăcă altfel decât în hainele de lucru, o salută pe micuţă, îi spuse despre iubirea lui pentru prinţesa scumpă a inimii lui şi parcă la despărţire, avea ochii umezi… Câteva zile mai târziu, el, care o ducea pe braţe în fiecare seară la camera ei special amenajată (în funcţie de suferinţa ei), simţi cum pe barbă îi picase un bob de rouă cald, ce parcă o cutremură şi-i dădu fiori, ca o veste rea. Se gândi;
Să aibe legătură cu plicul cu ştampila roşie care îl făcuse atât de trist? Se lăsă totuşi în braţele lui puternice de tată, se simţi prinţesă şi-n acea seară, dar inima începu să-i bată repede a frică, o teamă pe care n-o cunoscuse până atunci, gândindu-se că ”ceva străin” ar putea să-i fure braţele tatălui în care se simţea pe deplin, prinţesă!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie”

Carmen GIGÂRTU: Visul lui Ioan din Carpați

Pare  o umbră ce merge prin ploaie. Seamănă cu un copac stingher, fără frunze, fără flori, fără fructe, care e pe cale să se usuce. Lacrimile îngerilor cad alene şi se aştern cu indiferenţă peste el, fără să le simtă. Nu  aude vântul care şuieră, nu vede fulgerul care brăzdează cerul şi nici trăsnetul care cade prin apropiere. O totală nepăsare a pus stăpânire peste fiinţa lui.

Se gândeşte că a  pierdut tot. În realitate nu a pierdut nimic, decât un vis după care alerga  sperând că într-o zi va deveni realitate. Picăturile reci îi cad pe faţă, dar el nu simte decât acea durere surdă care-i sfâşie sufletul sau visător.

 A iubit-o ca un nebun şi Ea l-a trădat, l-a minţit şi-a bătut joc de sentimentele lui curate. Doamne! Cât a iubit!

Ploaia a încetat şi el  nu ştie pe ce lume este, dacă mai traieşte sau a murit. Aude strigătul unei păsări care-şi cheamă perechea. El pe cine să cheme?

Ea s-a dus, a plecat. Se opreşte în faţa casei, deschide uşa şi cerul începe iar să toarne de  parcă ar vrea să inunde pământul.

Este  noapte, întuneric şi furtună, iar gândurile lui zboară în derivă prin oceanul de gânduri al lumii. Un gând al lui vrea să mângâie gândul ei, dar se rătăceşte în acest univers al gândurilor. Poate este mai bine aşa. Ce rost mai are ? Aripile gândului s-au frânt şi a uitat să mai zboare, să mai viseze şi se ofileşte precum o floare. Picăturile de ploaie cad la geam într-un ritm ameţitor. E palid, seamănă cu o stafie. Se sperie de el când se uită în oglindă. El este acela? Dă drumul la duş şi se lasă biciuit de stropii de apă. Aroma  gelului de duş e asemănător cu parfumul ei. Nu, nu trebuie să se mai gândească la Ea. Se şterge cu prosopul şi îşi îmbracă halatul. Se duce în cameră şi se tolăneşte pe fotoliu. Privirea îi cade pe iconiţa din perete şi începe să vorbească singur:

De ce? De ce? Nu vrei să răspunzi? De fapt, Tu, ţi-ai jertfit propriul fiu. Aşa de mult l-ai iubit? Eu nu o să înţeleg asta niciodată. De ce suntem nişte jucării în mâna destinului orb? De ce? De ce a trebuit să se întâmple …? De ce? Cu ce ţi-am greşit? Nu am fost  ascultător? Nu te-am iubit? De ce mă pedepseşti? A,ştiu! Tu îi pedepseşti pe cei care-i iubeşti. Cu ce ţi-am greşit?

Lacrimile îi curg în timp ce vorbeşte : Doamne, de ce mă pedepseşti în felul acesta?” O voce îi şopteşte :”Fiindcă e gelos”.

 Piei Satano! Nu-i deajuns ce mi se întâmplă, acum îmi dai şi tu târcoale. Îţi simt mirosul de pucioasă şi îţi aud vocea tărăgănată. Vrei să mă ispiteşti? Un râset puternic se aude însoţit de o pocnitură . Nu, nu pot să cred ce mi se întâmplă. Mai am puţin şi-mi pierd minţile.

M-ai părăsit şi Tu, Doamne. De ce? De ce?

Ce este omul pentru tine?  Un pumn de ţărână care se zbate o viaţă întreagă, ca într-un final să ajungă mâncat de viermii pământului. Acolo sus vă distraţi privindu-ne cum ne luptăm să supravieţuim, cum strângem averi ca disperaţii, ca într-un final să le mănânce alţii. Poate că tu stai la masă cu cel cu coarne şi sunteti parteneri egali în afacerea Terra. Cine ştie? Poate că religiile au fost inventate, ca oamenii să fie mai uşor manipulaţi şi să ştie de frică. Care-i adevărul?

Iar  aude acel râs aproape isteric la urechea lui . După ce se opreşte din râs spune :

-Fraţilor, creatura asta umană nu-i chiar atât de proastă cum credeam noi. Ce întrebări îşi pune? Individul ăsta e în stare să ne zdruncine sistemul.

– Să-l înnebunim.

-Să-l facem să se sinucidă din dragoste.

-Să-l ducem să se înece.

-Să se arunce de la etaj.

-Ba să se spânzure.

-M-am plictisit de aceleaşi jocuri. Ce câştigaţi ?

-Ce câştigăm? Ha,ha,ha …….Un suflet pentru iad câştigăm, Samael.

-Păi, numai unul? Puneţi şi voi mintea  la lucru. Mai bine îl facem guru sau profet al nostru.

-O! Eşti genial, Samael. Îmi place ideea. Aşa am câştiga pentru iad sute de suflete.

-Poate mii sau milioane de suflete.

-Ce o sa ne mai distrăm.

-Eu zic să-l facem profet.

-Priviţi la el cât suferă pentru o slujitoare a iadului.Ha,ha,ha….

Nu ştie că iubita lui ne este fidelă nouă. Ce mi-ar place să-i arăt nişte imagini cu iubita lui. Ha,ha,ha….

-Gata cu vorbăria ! Să mergem la Stăpân să-i spunem planul lui Samael. O să-l ridice la rangul de Arhanghel pentru o asemenea idee.

Sărmanul om se uită la icoană îşi face semnul crucii zicând: Iartă-mă, Doamne!

Iar se aude acea pocnitură, semn că ei au plecat în dimensiunea lor.

Apare o lumina orbitoare  care-i vorbeşte:

-Ei nu ştiu că tu poţi să-i auzi. Să accepţi propunerea lor. Îţi cunoaştem inima şi la nevoie o să te ajutăm. Alegerea este a ta!  O să-ţi pun deasupra ochiului drept, pe frunte, semnul sfânt al jertfei de sânge a lui Iisus.  Această cruce te va apăra chiar de ar veni după tine tot iadul. Curaj!

Ioan simte cum  cineva îl atinge pe frunte ca o blandă adiere de vânt, după care lumina dispare  şi se aşterne tăcerea.

                                                           *

Într-o sală somptuoasă, pe un tron de aur imens stătea Lucifer. Era îmbrăcat în haine strălucitoare şi pe cap avea o coroană cu pietre preţioase. În mână ţinea strâns un sceptru cu cap de mort.

Cele şapte duhuri diavoleşti erau aşezate în formă de semicerc în jurul stăpânului lor.

Lucifer aruncă săgeţi otrăvitoare din ochii lui albaştri spunând:

-Ce veşti    îmi aduceţi de pe Pământ.

-Stăpâne putem să-ţi arătăm imagini. 70% dintre pământeni sunt ai noştri.

-De ce nu 100 % ? Şi nu vreau imagini. Sunt alergic la acele creaturi.

-Nu putem să-i manipulăm pe toţi .  Mai sunt şi oameni cu adevărat credincioşi Bătrânului şi Mielului. Cel mai uşor de manipulat sunt femeile.

-Da, ele întotdeauna au fost fiinţe slabe.

-E deajuns să le şoptim la ureche : „Bărbatul tău te înşeală, tu de ce nu te răzbuni? Trăieşte-ţi viaţa! Trăieşte clipa! ” Şi să  le vedeţi cum încep şi ele să-şi înşele bărbaţii. Azi cu unul mâine cu altul. Sunt mai rele ca diavoliţele noastre. Femeile tinere spun: „Ne plac bărbaţii maturi, cu experienţă”

-Da, dacă taurul bătrân are un cont frumuşel în bancă şi o plimbă prin ţări străine. Şi are ea grijă să  ţină în ascuns şi un tăuraş cu muşchi.

-Văd că vă distraţi bine pe Pământ. Îmi plac pământencile astea, or să fie un carburant bun pentru focul iadului. Ha-ha-ha!

-Mai sunt şi femei pe care nu le putem convinge să calce strâmb. Unele sunt nebune, altele frigide, altele credincioase şi altele îşi iubesc barbaţii lor.

-Să nu aud de iubire.

-Iartă-mă, Stăpâne. Să ştiţi că avem oameni fideli  în toate păturile sociale, începând cu şefii de state, de guverne, cu liderii religioşi din toate religiile lumii până la cel mai umil om.

-Aveţi grijă ca prin toate mijloacele de informare să promovaţi ideile noastre, doar aşa putem aduce haosul în lume şi domnirea noastră definitivă.

-Aproape toată mass-media este a noastră.

-Bine. În fiecare religie din lume oamenii noştri să lucreze şi să distrugă din interior.

-Da, Stăpâne.

-Să împrăştiaţi spaima, tulburarea, neliniştea. Să acţionaţi asupra oamenilor creând adevărate drame interioare, obsesii, psihoze. Provocaţi cât mai multe stari depresive şi obsesii. Odată omul atins de aceste boli va merge pe drumul care-l indicăm noi. Ha-ha-ha!

-Da, Stăpâne.

-Înşelaţi prin plăceri trupeşti, prin dulceaţa patimilor şi a viciilor. Slăviţi sexualitatea şi ricaţi-o la rang de religie. Trebuie să domine doar plăcerile senzuale, fără iubire.

Sugestionaţi, sugestiile voastre trebuiesc confundate de ei cu propriile gânduri. Aici este punctul nostru forte.Ha-ha-ha!

Prin toate mijloacele promovaţi culturalismul nostru demonic şi apropiaţi oamenii între ei, în cete, hoarde, cluburi, organizaţii, asociaţii,…Să nu rămână nimeni izolat, doar aşa putem să-i manipulăm uşor şi conştiinţa le rămâne adormită .

Vocea conştiinţei se trezeşte doar în omul care stă singur. Aveţi mare grijă să nu rămână vreunul izolat. Deci, adunaţi gloata şi controlaţi-o .

Să transformaţi oamenii în marionete prin liguşire. Această arma de care dispunem ne ajută să-i înrobim.  Ea va pătrunde ca o boală, le va altera spiritul şi îi va corupe.

Luptaţi pentru a distruge adevărul. Să lichidaţi speranţa din inima oamenilor, să le spuneţi că speranţa este un neadevăr, o fabulaţie, o aberaţie, o ficţiune. Dacă reuşiţi să distrugeţi speranţa, dragostea şi mai ales credinţa, atunci oamenii sunt ai noştri. Ha-ha-ha!

Pe oamenii credincioşi să-i consideraţi nebuni şi să râdeţi de ei. Ha-ha-ha!

În orice om este o hienă, ajutaţi ca acest animal să iasă la suprafaţă. Sfinţenia şi iubirea mă omoară, aşa că distrugeţi tot ce este sfânt, pur sau iubire.

Pe cei care iubesc înnebuniţii.

Samael, am auzit de ideea ta şi cred că este bună. Cum o cheamă pe noua ta victimă şi de  unde este?

-Se numeşte Ioan şi este din Carpaţi.

-Îmi place că se numeşte Ioan. O să spunem că în el s-a  reîncarnat Ioan Botezatorul. Ha-ha-ha! Ce „calităţi” are?

-Este supărat rău de tot pe Bătrân şi pe religie.

-Îmi place! Este exact ce ne trebuie. De unde-i vine supărarea?

-Omul iubeşte şi nu este iubit. Deci, Bătrânul nu l-a ajutat să fie şi el fericit.

-Ha-ha-ha! Nu s-a adresat cui trebuie. Noi ne ocupăm cu treburile astea. Dacă devine de al nostru îi vârâm în pat toate femeile şi  toate diavoliţele. Ha-ha-ha!

Voi  v-aţi vârât coada ca Ioan să ajungă  disperat?

-Nu, Stăpâne. Aşa s-a întâmplat. El e un om credincios, dar ea este exact opusul lui. Ea iubeşte viaţa, ştie să trăiască….. Azi este  cu unul mâine cu altul şi Ioan a aflat. De atunci a ajuns aproape o fantomă care se ceartă cu Bătrânul. În el sălăşuieşte o adevărată voluptate a răzvrătirii. Stă tot timpul singur, iar gândirea lui se eliberează de idei preconcepute. Prin minte îi trec tot felul de gânduri fluide care nu aparţin niciunui sistem. Sunt oameni care iubesc vorbăria şi excelează în tehnica fleacurilor, nimicurilor, dar el nu are chemarea aceasta. El se cufundă în metafizică. Spre deosebire de mulţi semeni ai lui care au îmbrăţişat minciuna, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea, zâmbetul făţarnic, el este exact opusul.

-Minciuna este o formă înaltă de talent pe care noi o stăpânim foarte bine. Ha-ha-ha!

-Ideea de supraom i se pare o elucubraţie. Uneori este un pamfletar îndrăgostit de adversarii săi .   Este  un om care a luptat şi încă mai luptă cu sine.

-Samael, se pare că o să ai o muncă destul de grea cu acest Ioan. Tu eşti adevăratul profet al iadului  şi îţi dau mână liberă. Ai la dispoziţie trei ani să-l înveţi pe Ioan doctrina şi legea noastră,  ca  după aceea el sa o propovăduiască.

-Da, Stăpâne.

După câteva zile Lucifer îl întreabă pe Samael:

-Samael, ce mai face Ioan din Carpaţi?

-Meditează asupra vieţii şi din ce în ce se îndepărtează de acea femeie pe care a iubit-o. L-a cuprins o totală indiferenţă care creşte odată cu trecerea timpului. Iubeşte muzica, se lasă pătruns de universul sonor şi păşeşte singur într-un infinit perceptibil doar de el.Se pare că muzica a devenit unul din refugiul sufletului său.

-Nu mai este disperat ?

-Nu mai pare. Acum filozofează singur şi pare a se lua la întrecere cu Nietzsche şi Spengler.

-Ştie el ceva. Filozofia este un leac bun contra tristeţii. Când omul nu e fericit începe să filozofeze.

-Ai vorbit cu el?

-Înca nu, Stăpâne. Mi-am facut mai multe planuri şi nu ştiu pe care să-l  pun în aplicare. Cum să-l abordez?

-O, Samael! Îmbracă-te într-o sutană  şi vorbeşte-i ca un preot. Spune-i că el este alesul Cerului pe care tu îl cauţi de mult şi noroc că  Dumnezeu ţi-a arătat în vis unde o să-l găseşti .

-Genial! Aşa  ceva chiar nu mi-a trecut prin cap.

-Curaj, Samael! Ioan este doar un om, o simplă gânganie cu care noi o să ne jucăm. Ha-ha-ha!

Samael se întoarce pe Pământ unde se intâlneşte cu bunul său prieten, diavolul Oscir.

-Samael, cum te descurci cu Ioan?

-Greu, Oscir. Ioan e tare încăpăţânat.

-Unii oameni nu se lasă manipulaţi.

-Ioan face parte din categoria asta. Ura mea faţă de oameni slăbeşte când  întâlnesc  un om puternic ca Ioan care mă provoacă.

-Samael, oamenii sunt doar nişte gângănii.

-Aşa zice şi Stăpânul, dar unii sunt înţelepţi şi oricât am vrea să ne cadă în plasă, nu cad. Ioan a devenit un psihanalist interesat de tainele inimii şi ale adâncurilor sulfletului omenesc. A început să exploreze punctele cele mai de jos, dar şi cele mai de sus ale sufletului. E capabil să transforme cel mai negru gând sugestionat de noi într-unul foarte luminos.

-E fanatic ?

-Nu. Mai degrabă un ciudat. Nu seamănă cu acei oameni care îmbrăţişează un mit, adoră un zeu şi sunt capabili de crime în numele acelui zeu. Spiritul lui nu este primejdios, ci mai degrabă şovăitor, plin de îndoieli, iar eu trebuie să fac din el profetul iadului.

-Dar profetul iadului eşti tu, Samael.

-Da, eu sunt, dar pe Pământ trebuie să propovăduiască el doctrina noastră.

-Sunt destule larve care predică, din toate religiile lumii. Toţi au misiuni, toti caută să îmbunătăţească viaţa tuturor. Se cred mari reformatori, se cred înţelepţi şi aleşi ai divinităţii, dar în realitate nu este niciunul. Fanaticii ăştia sunt capabili să ucidă pentru o idee. Dacă priveşti în trecutul omenirii vei vedea că majoritatea razboaielor au fost religioase. La unii, nebunia de a predica este înrădăcinată în adâncurile necunoscute ale fiinţei lor. Aceştia nu au viziunea exactă a nimicniciei lor, ci se cred mai importanti, mai deosebiţi decât ceilalţi. Se cred chiar apostoli sau mântuitori. Ha-ha-ha!

-În fiecare astfel de profet este un grăunte de nebunie şi o doză mare de autoamăgire.

-Dacă nu ar fi ei, noi cum ne-am mai distra atâta?

-Mulţi propovăduiesc iubirea, dar iubirea lor e doar o întâlnire „între două salive”.

-Ha-ha-ha! Ei, nu ai văzut cât de utili se cred?

-Totuşi, unii au fost într-adevăr utili, dar norocul nostru că nu i-a ascultat nimeni.

-Oamenii erau prea ocupaţi cu treburile lumeşti ca să asculte ce au zis şi ce au propovăduit sfinţii şi asta a fost pe placul nostru. Am început chiar să mă plictisesc în lumea lor, singuri se dăruiesc nouă .

-Încet, încet reuşim  să ucidem adevărul, măreţia iubirii, a dragostei şi a speranţei. Sprijinim din răsputeri orgoliul, desfrâul, haosul, minciuna, ura, deznădejdea şi distrugem bucuria şi fericirea. Fiecare om s-a născut cu o doză de puritate, dar avem grijă ca în timp să numai aibă nimic sfânt. Oamenii sunt incapabili să-şi păstreze sufletele pure, curate, se tăvălesc însetaţi de pofte, în noroiul şi mocirla vieţii. Se trădează unii pe alţii, îşi dau în vileag nebunia, răul din ei, şi distrug toate misterele, începând cu ale lor.

-Ioan face parte din categoria foarte rară a oamenilor care nu ascultă decât de sine şi de nimeni altcineva. Îl vezi cufundat într-o lume numai a lui, nepercepută nici macăr de noi.

-O fi având acces la lumea paradisiacă ?

-Nu cred că are, fiindcă nu este un sfânt.

-Dar cum este?

-Pare un om obişnuit. Într-o zi am ascultat gândurile lui .

-Şi ce gândea?

-Spunea că omul a înzestrat diavolul cu răutate, perseverenţă, l-a îmbrăcat în negru şi şi-a dat toată silinţa să-l facă cât mai viu. Se mai gândea el că diavolul este în fiecare om şi Dumnezeu la fel.

-Ioan ăsta  până la urmă ajunge la esenţa lucrurilor.

-Da, medita că în sufletul fiecărui om stă ascunsă o scânteie din Dumezeu care dă  blândeţe, bunătate, iubire, puritate, dreptate, speranţă, credinţă , dar mai este şi ceva rău în om, care trebuie eliminat .

-Asta nu prea îmi place. Dacă o să continue în ritmul ăsta cu meditaţiile, nu o să faci din el profetul Iadului, ci mai degraba al Raiului.

-Samael, ce faci cu sutana ?

-O îmbrac. A venit timpul să-l abordez pe Ioan.

-Mai bine o rugai pe Zurizu, frumuseţea Iadului să-l ispitească, sigur ar fi căzut în braţele ei.

-Iniţal şi eu m-am gândit la Zurizu. Cred că nici Papa nu ar rezista în faţa unei asemenea frumuseţi, dar sunt convins că Ioan nici nu s-ar uita la ea.

-De ce?

-A avut o decepţie în dragoste. Când vede cum o femeie se dă pe lângă el o catalogheaza drept „târfa iadului ” şi pe deasupra mai este şi fecior. A devenit alergic la femei ca Lucifer la rasa umană.

-Ce viciu are Ioan?

-Ioan nu are vicii.

-Atunci ai viaţă grea Samael.

-De ce Lucifer este atât de alergic la rasa umană?

-E o poveste tare veche şi nici măcar nu ştiu daca în totalitate este adevarată.

Se pare că prima iubire a lui Lucifer a fost Sophia cu care a avut o minune de fată pe care o ţine şi azi ascunsă într-o peşteră departe de iad.

Se zvoneşte că fata lui a fost singura care nu s-a transformat în demon, atunci când s-a întâmplat ……Sophia după ce a născut a fost cuprinsă de un mare dor de cunoaştere şi a plecat să exploreze toată creaţia. Lucifer a sperat că se va întoarce , dar nimeni nu ştie unde a dispărut. Între timp Bătrânul o crează pe Lilith pentru Adam. Lilith când deschide ochii îl zăreşte pe Lucifer şi se îndragosteşte de el şi el de ea. Bătrânul o trimite pe Lilith pe Pământ şi Lucifer s-a supărat rău, fiindcă o vroia el pe Lilith. A părăsit cerul, s-a dus după ea şi a urmat ce a urmat.

-Acum înţeleg de ce urăşte atât de tare rasa asta.

-Omul, o creatură inferioară, a avut ca soţie pe iubita lui. Nici Lilith nu l-a plăcut pe Adam şi când a venit Lucifer s-a aruncat în braţele lui.

Nu numai în lumea oamenilor s-au pornit războaie din cauza femeilor, dar şi în cer. Încep să-i dau dreptate lui Ioan,  care fuge de femei cum fugim noi de tămâie.

Oscir, am auzit că  numai din zona asta a Carpaţilor duci în iad câte 12-13 suflete pe zi.

-Samael, eu m-am specializat în sinucideri şi-mi ies din plin. Am reuşit să fac fisuri în câmpurile energetice ale oamenilor, îi sugestionez cum doresc şi ei ascultă ca nişte roboţei tot ce le spun.

Uite-l pe Ioan! Eu dispar. Succes, Samael!

Profetul iadului îmbrăcat în sutană se apropie de Ioan.

-Ce faci, fiule?

-Multumesc Domnului, supravieţuiesc încercărilor vieţii.

-Ioane, noi doi trebuie să vorbim.

-Părinte, casa mea este la doi paşi.  Am ajuns. Să descui uşa. Vă rog, poftiţi! Luaţi loc.

Ioan îl priveşte pe falsul preot drept în ochi şi vede cum faţa i se schimonoseşte şi seamănă cu a unui demon. Băiatul se freacă la ochi şi îşi spune :” A venit special după mine din fundul iadului. O să mă joc puţin cu el.” Smerit zice:

-Vă ascult.

-Ioane, eu te caut de foarte mult timp.

-De ce?

-Fiule, tu eşti alesul.

-Ha-ha-ha! Eu, alesul?!

-Da, Ioane.

-Părinte, poate alesul iadului. Eu nu sunt sfânt.

-Dumnezeu te-a ales pe tine.

-De unde ştiţi ?

-Eu sunt văzător cu duhul.

-Aveţi har?

-Da.  Pot să-ţi povestesc toată viaţa ta, de când te-ai născut şi până acum.

-Nu, nu este nevoie. Vă cred.

-Am venit  să te învăţ adevărata înţelepciune, care a fost ascunsă oamenilor de rând . Ea trebuie ştiută doar de cei aleşi.

-În ce constă  această înţelepciune ascunsă ?

-În multe taine şi mistere. Pentru început te voi învăţa cum să comunici cu îngerii.

-Părinte, mă învăţaţi să comunic cu îngerii sau cu demonii?

-Cu îngerii. Cum poţi să gândeşti altceva?

-Părinte, ştiţi,  mă gândesc că demonul este în jăratecul sângelui, în tulburarea nervilor, în gândul amar şi otrăvitor. El ajută omul să-şi distrugă speranţa, pofta de viaţă, dragostea, să se lapede de sine şi să-l lase pe el să-l conducă. Demonul locuieşte în sufletul întunecat, dornic de orori. E un asasin ce duce pe om pe calea pierzării. El cântă la urechea omului melodia descompunerii, a morţii, a putrefacţiei, a iadului.

Pătrunde în gândul omului şi-l duce pe acesta pe culmile disperării, a sinuciderii. Râde îşi bate joc, se răsuceşte până reuşeşte să-l sugrume, să-l anihileze pe bietul om, transformăndu-l într- o simplă marionetă.

Cei care au în ei un dram de iubire de sine corectă, luptă împotriva acestui intrus, îl prind, îi taie capul şi-l aruncă la groapa de gunoi a Universului. Iubirea îl arde, îl dezintegrează.

-Ioane, oamenii au o credinţă greşită în privinţa demonilor. Ei sunt lăsaţi cu un scop.

-Care?

-Ei ispitesc oamenii, ca într-un final să-i ducă pe calea cea bună.

-Ha-ha-ha! Calea spre iad .

-Ei sunt scara către cer , Ioane.

-Părinte, cred ca aţi vrut să spuneţi că ei sunt scara pe care omul se coboară în iad, pentru că adevărata scara către cer este Sfânta  Treime, Fecioara  Maria şi Iisus Hristos. Părinte, ce aveţi ? Vă este rău?

-M-a luat aşa o ameţeală. Cred că este de la postul îndelungat pe care-l ţin. Ioane,  pari trist.

– „Un plâns suspină -n mine

   Ca ploaia pe oraş.

   Ce molcome suspine

   Tânjesc mocnite-n mine?”(Verlaine)

-De ce,Ioane?

-„E chin fără ieşire

   Să nu poţi sti de ce;

   Nici ură, nici iubire

  Un chin fără ieşire.”(Verlaine)

Am alergat după o himeră, am căutat idealul de neatins, am căutat infinitul în finit, absolutul în relativ, idealitatea în realitate. Am fost un fel de rătăcitor visător care a vrut să atingă intangibilul, care a iubit, dar nu am fost iubit de cea pe care am iubit-o . Viaţa e tare ciudată! Suntem iubiţi de cei pe care nu -i iubim şi cei pe care îi iubim nu ne iubesc.

-Aşa este viaţa.

-Chiar dacă sunt tânăr am momente când simt că am obosit şi viaţa mea se opreşte în loc.Nu mai am dorinţe, nu mai am ce să-mi doresc. Am devenit rece, dur, intolerant, dar în acelaşi timp timid ca un copil. Puţinul pe care-l ştiu l-am învăţat singur. Sunt nestatornic, nehotărat, plin de contradicţii. Sunt un om slab, iar dumneata spui că eu sunt alesul. Cred că faceţi o mare greşeală.

-Nu este nicio greşeală, Ioane.

-Iubesc binele şi adevărul mai presus de orice, dar dacă cineva pe care l-am iubit mă tradează, nu pot să-l iert. Ştiu că Dumnezeu a zis să-i iertăm pe cei care ne-au greşit, dar eu nu pot. Mai uşor pot să iert orice duşman, chiar şi pe diavol, decât pe femeia pe care am iubit-o.

-Ioane, tu eşti un om care simte mult mai puternic decât ceilalţi oameni, suferi mult mai mult şi trăieşti viaţa mai intens, mai profund decât alţii.

-Am căutat zadarnic să dau un sens vieţii.

-Şi ai devenit un pesimist aplecat spre visare. Cum vezi femeia ideala?

-Simplă, delicată, sinceră, afectuoasă, devotată vieţii de familie. O văd ca un fel de religie.

-Interesantă comparaţie! Ce părere ai despre religie?

-Aş prefera o religie mai practică care să promită omului fericirea aici, pe pământ, şi nu

într-o viaţă viitoare.

-Asta vreau şi eu să te învăţ.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Visul lui Ioan din Carpați”