Carmen GIGÂRTU: Visul lui Ioan din Carpați

Pare  o umbră ce merge prin ploaie. Seamănă cu un copac stingher, fără frunze, fără flori, fără fructe, care e pe cale să se usuce. Lacrimile îngerilor cad alene şi se aştern cu indiferenţă peste el, fără să le simtă. Nu  aude vântul care şuieră, nu vede fulgerul care brăzdează cerul şi nici trăsnetul care cade prin apropiere. O totală nepăsare a pus stăpânire peste fiinţa lui.

Se gândeşte că a  pierdut tot. În realitate nu a pierdut nimic, decât un vis după care alerga  sperând că într-o zi va deveni realitate. Picăturile reci îi cad pe faţă, dar el nu simte decât acea durere surdă care-i sfâşie sufletul sau visător.

 A iubit-o ca un nebun şi Ea l-a trădat, l-a minţit şi-a bătut joc de sentimentele lui curate. Doamne! Cât a iubit!

Ploaia a încetat şi el  nu ştie pe ce lume este, dacă mai traieşte sau a murit. Aude strigătul unei păsări care-şi cheamă perechea. El pe cine să cheme?

Ea s-a dus, a plecat. Se opreşte în faţa casei, deschide uşa şi cerul începe iar să toarne de  parcă ar vrea să inunde pământul.

Este  noapte, întuneric şi furtună, iar gândurile lui zboară în derivă prin oceanul de gânduri al lumii. Un gând al lui vrea să mângâie gândul ei, dar se rătăceşte în acest univers al gândurilor. Poate este mai bine aşa. Ce rost mai are ? Aripile gândului s-au frânt şi a uitat să mai zboare, să mai viseze şi se ofileşte precum o floare. Picăturile de ploaie cad la geam într-un ritm ameţitor. E palid, seamănă cu o stafie. Se sperie de el când se uită în oglindă. El este acela? Dă drumul la duş şi se lasă biciuit de stropii de apă. Aroma  gelului de duş e asemănător cu parfumul ei. Nu, nu trebuie să se mai gândească la Ea. Se şterge cu prosopul şi îşi îmbracă halatul. Se duce în cameră şi se tolăneşte pe fotoliu. Privirea îi cade pe iconiţa din perete şi începe să vorbească singur:

De ce? De ce? Nu vrei să răspunzi? De fapt, Tu, ţi-ai jertfit propriul fiu. Aşa de mult l-ai iubit? Eu nu o să înţeleg asta niciodată. De ce suntem nişte jucării în mâna destinului orb? De ce? De ce a trebuit să se întâmple …? De ce? Cu ce ţi-am greşit? Nu am fost  ascultător? Nu te-am iubit? De ce mă pedepseşti? A,ştiu! Tu îi pedepseşti pe cei care-i iubeşti. Cu ce ţi-am greşit?

Lacrimile îi curg în timp ce vorbeşte : Doamne, de ce mă pedepseşti în felul acesta?” O voce îi şopteşte :”Fiindcă e gelos”.

 Piei Satano! Nu-i deajuns ce mi se întâmplă, acum îmi dai şi tu târcoale. Îţi simt mirosul de pucioasă şi îţi aud vocea tărăgănată. Vrei să mă ispiteşti? Un râset puternic se aude însoţit de o pocnitură . Nu, nu pot să cred ce mi se întâmplă. Mai am puţin şi-mi pierd minţile.

M-ai părăsit şi Tu, Doamne. De ce? De ce?

Ce este omul pentru tine?  Un pumn de ţărână care se zbate o viaţă întreagă, ca într-un final să ajungă mâncat de viermii pământului. Acolo sus vă distraţi privindu-ne cum ne luptăm să supravieţuim, cum strângem averi ca disperaţii, ca într-un final să le mănânce alţii. Poate că tu stai la masă cu cel cu coarne şi sunteti parteneri egali în afacerea Terra. Cine ştie? Poate că religiile au fost inventate, ca oamenii să fie mai uşor manipulaţi şi să ştie de frică. Care-i adevărul?

Iar  aude acel râs aproape isteric la urechea lui . După ce se opreşte din râs spune :

-Fraţilor, creatura asta umană nu-i chiar atât de proastă cum credeam noi. Ce întrebări îşi pune? Individul ăsta e în stare să ne zdruncine sistemul.

– Să-l înnebunim.

-Să-l facem să se sinucidă din dragoste.

-Să-l ducem să se înece.

-Să se arunce de la etaj.

-Ba să se spânzure.

-M-am plictisit de aceleaşi jocuri. Ce câştigaţi ?

-Ce câştigăm? Ha,ha,ha …….Un suflet pentru iad câştigăm, Samael.

-Păi, numai unul? Puneţi şi voi mintea  la lucru. Mai bine îl facem guru sau profet al nostru.

-O! Eşti genial, Samael. Îmi place ideea. Aşa am câştiga pentru iad sute de suflete.

-Poate mii sau milioane de suflete.

-Ce o sa ne mai distrăm.

-Eu zic să-l facem profet.

-Priviţi la el cât suferă pentru o slujitoare a iadului.Ha,ha,ha….

Nu ştie că iubita lui ne este fidelă nouă. Ce mi-ar place să-i arăt nişte imagini cu iubita lui. Ha,ha,ha….

-Gata cu vorbăria ! Să mergem la Stăpân să-i spunem planul lui Samael. O să-l ridice la rangul de Arhanghel pentru o asemenea idee.

Sărmanul om se uită la icoană îşi face semnul crucii zicând: Iartă-mă, Doamne!

Iar se aude acea pocnitură, semn că ei au plecat în dimensiunea lor.

Apare o lumina orbitoare  care-i vorbeşte:

-Ei nu ştiu că tu poţi să-i auzi. Să accepţi propunerea lor. Îţi cunoaştem inima şi la nevoie o să te ajutăm. Alegerea este a ta!  O să-ţi pun deasupra ochiului drept, pe frunte, semnul sfânt al jertfei de sânge a lui Iisus.  Această cruce te va apăra chiar de ar veni după tine tot iadul. Curaj!

Ioan simte cum  cineva îl atinge pe frunte ca o blandă adiere de vânt, după care lumina dispare  şi se aşterne tăcerea.

                                                           *

Într-o sală somptuoasă, pe un tron de aur imens stătea Lucifer. Era îmbrăcat în haine strălucitoare şi pe cap avea o coroană cu pietre preţioase. În mână ţinea strâns un sceptru cu cap de mort.

Cele şapte duhuri diavoleşti erau aşezate în formă de semicerc în jurul stăpânului lor.

Lucifer aruncă săgeţi otrăvitoare din ochii lui albaştri spunând:

-Ce veşti    îmi aduceţi de pe Pământ.

-Stăpâne putem să-ţi arătăm imagini. 70% dintre pământeni sunt ai noştri.

-De ce nu 100 % ? Şi nu vreau imagini. Sunt alergic la acele creaturi.

-Nu putem să-i manipulăm pe toţi .  Mai sunt şi oameni cu adevărat credincioşi Bătrânului şi Mielului. Cel mai uşor de manipulat sunt femeile.

-Da, ele întotdeauna au fost fiinţe slabe.

-E deajuns să le şoptim la ureche : „Bărbatul tău te înşeală, tu de ce nu te răzbuni? Trăieşte-ţi viaţa! Trăieşte clipa! ” Şi să  le vedeţi cum încep şi ele să-şi înşele bărbaţii. Azi cu unul mâine cu altul. Sunt mai rele ca diavoliţele noastre. Femeile tinere spun: „Ne plac bărbaţii maturi, cu experienţă”

-Da, dacă taurul bătrân are un cont frumuşel în bancă şi o plimbă prin ţări străine. Şi are ea grijă să  ţină în ascuns şi un tăuraş cu muşchi.

-Văd că vă distraţi bine pe Pământ. Îmi plac pământencile astea, or să fie un carburant bun pentru focul iadului. Ha-ha-ha!

-Mai sunt şi femei pe care nu le putem convinge să calce strâmb. Unele sunt nebune, altele frigide, altele credincioase şi altele îşi iubesc barbaţii lor.

-Să nu aud de iubire.

-Iartă-mă, Stăpâne. Să ştiţi că avem oameni fideli  în toate păturile sociale, începând cu şefii de state, de guverne, cu liderii religioşi din toate religiile lumii până la cel mai umil om.

-Aveţi grijă ca prin toate mijloacele de informare să promovaţi ideile noastre, doar aşa putem aduce haosul în lume şi domnirea noastră definitivă.

-Aproape toată mass-media este a noastră.

-Bine. În fiecare religie din lume oamenii noştri să lucreze şi să distrugă din interior.

-Da, Stăpâne.

-Să împrăştiaţi spaima, tulburarea, neliniştea. Să acţionaţi asupra oamenilor creând adevărate drame interioare, obsesii, psihoze. Provocaţi cât mai multe stari depresive şi obsesii. Odată omul atins de aceste boli va merge pe drumul care-l indicăm noi. Ha-ha-ha!

-Da, Stăpâne.

-Înşelaţi prin plăceri trupeşti, prin dulceaţa patimilor şi a viciilor. Slăviţi sexualitatea şi ricaţi-o la rang de religie. Trebuie să domine doar plăcerile senzuale, fără iubire.

Sugestionaţi, sugestiile voastre trebuiesc confundate de ei cu propriile gânduri. Aici este punctul nostru forte.Ha-ha-ha!

Prin toate mijloacele promovaţi culturalismul nostru demonic şi apropiaţi oamenii între ei, în cete, hoarde, cluburi, organizaţii, asociaţii,…Să nu rămână nimeni izolat, doar aşa putem să-i manipulăm uşor şi conştiinţa le rămâne adormită .

Vocea conştiinţei se trezeşte doar în omul care stă singur. Aveţi mare grijă să nu rămână vreunul izolat. Deci, adunaţi gloata şi controlaţi-o .

Să transformaţi oamenii în marionete prin liguşire. Această arma de care dispunem ne ajută să-i înrobim.  Ea va pătrunde ca o boală, le va altera spiritul şi îi va corupe.

Luptaţi pentru a distruge adevărul. Să lichidaţi speranţa din inima oamenilor, să le spuneţi că speranţa este un neadevăr, o fabulaţie, o aberaţie, o ficţiune. Dacă reuşiţi să distrugeţi speranţa, dragostea şi mai ales credinţa, atunci oamenii sunt ai noştri. Ha-ha-ha!

Pe oamenii credincioşi să-i consideraţi nebuni şi să râdeţi de ei. Ha-ha-ha!

În orice om este o hienă, ajutaţi ca acest animal să iasă la suprafaţă. Sfinţenia şi iubirea mă omoară, aşa că distrugeţi tot ce este sfânt, pur sau iubire.

Pe cei care iubesc înnebuniţii.

Samael, am auzit de ideea ta şi cred că este bună. Cum o cheamă pe noua ta victimă şi de  unde este?

-Se numeşte Ioan şi este din Carpaţi.

-Îmi place că se numeşte Ioan. O să spunem că în el s-a  reîncarnat Ioan Botezatorul. Ha-ha-ha! Ce „calităţi” are?

-Este supărat rău de tot pe Bătrân şi pe religie.

-Îmi place! Este exact ce ne trebuie. De unde-i vine supărarea?

-Omul iubeşte şi nu este iubit. Deci, Bătrânul nu l-a ajutat să fie şi el fericit.

-Ha-ha-ha! Nu s-a adresat cui trebuie. Noi ne ocupăm cu treburile astea. Dacă devine de al nostru îi vârâm în pat toate femeile şi  toate diavoliţele. Ha-ha-ha!

Voi  v-aţi vârât coada ca Ioan să ajungă  disperat?

-Nu, Stăpâne. Aşa s-a întâmplat. El e un om credincios, dar ea este exact opusul lui. Ea iubeşte viaţa, ştie să trăiască….. Azi este  cu unul mâine cu altul şi Ioan a aflat. De atunci a ajuns aproape o fantomă care se ceartă cu Bătrânul. În el sălăşuieşte o adevărată voluptate a răzvrătirii. Stă tot timpul singur, iar gândirea lui se eliberează de idei preconcepute. Prin minte îi trec tot felul de gânduri fluide care nu aparţin niciunui sistem. Sunt oameni care iubesc vorbăria şi excelează în tehnica fleacurilor, nimicurilor, dar el nu are chemarea aceasta. El se cufundă în metafizică. Spre deosebire de mulţi semeni ai lui care au îmbrăţişat minciuna, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea, zâmbetul făţarnic, el este exact opusul.

-Minciuna este o formă înaltă de talent pe care noi o stăpânim foarte bine. Ha-ha-ha!

-Ideea de supraom i se pare o elucubraţie. Uneori este un pamfletar îndrăgostit de adversarii săi .   Este  un om care a luptat şi încă mai luptă cu sine.

-Samael, se pare că o să ai o muncă destul de grea cu acest Ioan. Tu eşti adevăratul profet al iadului  şi îţi dau mână liberă. Ai la dispoziţie trei ani să-l înveţi pe Ioan doctrina şi legea noastră,  ca  după aceea el sa o propovăduiască.

-Da, Stăpâne.

După câteva zile Lucifer îl întreabă pe Samael:

-Samael, ce mai face Ioan din Carpaţi?

-Meditează asupra vieţii şi din ce în ce se îndepărtează de acea femeie pe care a iubit-o. L-a cuprins o totală indiferenţă care creşte odată cu trecerea timpului. Iubeşte muzica, se lasă pătruns de universul sonor şi păşeşte singur într-un infinit perceptibil doar de el.Se pare că muzica a devenit unul din refugiul sufletului său.

-Nu mai este disperat ?

-Nu mai pare. Acum filozofează singur şi pare a se lua la întrecere cu Nietzsche şi Spengler.

-Ştie el ceva. Filozofia este un leac bun contra tristeţii. Când omul nu e fericit începe să filozofeze.

-Ai vorbit cu el?

-Înca nu, Stăpâne. Mi-am facut mai multe planuri şi nu ştiu pe care să-l  pun în aplicare. Cum să-l abordez?

-O, Samael! Îmbracă-te într-o sutană  şi vorbeşte-i ca un preot. Spune-i că el este alesul Cerului pe care tu îl cauţi de mult şi noroc că  Dumnezeu ţi-a arătat în vis unde o să-l găseşti .

-Genial! Aşa  ceva chiar nu mi-a trecut prin cap.

-Curaj, Samael! Ioan este doar un om, o simplă gânganie cu care noi o să ne jucăm. Ha-ha-ha!

Samael se întoarce pe Pământ unde se intâlneşte cu bunul său prieten, diavolul Oscir.

-Samael, cum te descurci cu Ioan?

-Greu, Oscir. Ioan e tare încăpăţânat.

-Unii oameni nu se lasă manipulaţi.

-Ioan face parte din categoria asta. Ura mea faţă de oameni slăbeşte când  întâlnesc  un om puternic ca Ioan care mă provoacă.

-Samael, oamenii sunt doar nişte gângănii.

-Aşa zice şi Stăpânul, dar unii sunt înţelepţi şi oricât am vrea să ne cadă în plasă, nu cad. Ioan a devenit un psihanalist interesat de tainele inimii şi ale adâncurilor sulfletului omenesc. A început să exploreze punctele cele mai de jos, dar şi cele mai de sus ale sufletului. E capabil să transforme cel mai negru gând sugestionat de noi într-unul foarte luminos.

-E fanatic ?

-Nu. Mai degrabă un ciudat. Nu seamănă cu acei oameni care îmbrăţişează un mit, adoră un zeu şi sunt capabili de crime în numele acelui zeu. Spiritul lui nu este primejdios, ci mai degrabă şovăitor, plin de îndoieli, iar eu trebuie să fac din el profetul iadului.

-Dar profetul iadului eşti tu, Samael.

-Da, eu sunt, dar pe Pământ trebuie să propovăduiască el doctrina noastră.

-Sunt destule larve care predică, din toate religiile lumii. Toţi au misiuni, toti caută să îmbunătăţească viaţa tuturor. Se cred mari reformatori, se cred înţelepţi şi aleşi ai divinităţii, dar în realitate nu este niciunul. Fanaticii ăştia sunt capabili să ucidă pentru o idee. Dacă priveşti în trecutul omenirii vei vedea că majoritatea razboaielor au fost religioase. La unii, nebunia de a predica este înrădăcinată în adâncurile necunoscute ale fiinţei lor. Aceştia nu au viziunea exactă a nimicniciei lor, ci se cred mai importanti, mai deosebiţi decât ceilalţi. Se cred chiar apostoli sau mântuitori. Ha-ha-ha!

-În fiecare astfel de profet este un grăunte de nebunie şi o doză mare de autoamăgire.

-Dacă nu ar fi ei, noi cum ne-am mai distra atâta?

-Mulţi propovăduiesc iubirea, dar iubirea lor e doar o întâlnire „între două salive”.

-Ha-ha-ha! Ei, nu ai văzut cât de utili se cred?

-Totuşi, unii au fost într-adevăr utili, dar norocul nostru că nu i-a ascultat nimeni.

-Oamenii erau prea ocupaţi cu treburile lumeşti ca să asculte ce au zis şi ce au propovăduit sfinţii şi asta a fost pe placul nostru. Am început chiar să mă plictisesc în lumea lor, singuri se dăruiesc nouă .

-Încet, încet reuşim  să ucidem adevărul, măreţia iubirii, a dragostei şi a speranţei. Sprijinim din răsputeri orgoliul, desfrâul, haosul, minciuna, ura, deznădejdea şi distrugem bucuria şi fericirea. Fiecare om s-a născut cu o doză de puritate, dar avem grijă ca în timp să numai aibă nimic sfânt. Oamenii sunt incapabili să-şi păstreze sufletele pure, curate, se tăvălesc însetaţi de pofte, în noroiul şi mocirla vieţii. Se trădează unii pe alţii, îşi dau în vileag nebunia, răul din ei, şi distrug toate misterele, începând cu ale lor.

-Ioan face parte din categoria foarte rară a oamenilor care nu ascultă decât de sine şi de nimeni altcineva. Îl vezi cufundat într-o lume numai a lui, nepercepută nici macăr de noi.

-O fi având acces la lumea paradisiacă ?

-Nu cred că are, fiindcă nu este un sfânt.

-Dar cum este?

-Pare un om obişnuit. Într-o zi am ascultat gândurile lui .

-Şi ce gândea?

-Spunea că omul a înzestrat diavolul cu răutate, perseverenţă, l-a îmbrăcat în negru şi şi-a dat toată silinţa să-l facă cât mai viu. Se mai gândea el că diavolul este în fiecare om şi Dumnezeu la fel.

-Ioan ăsta  până la urmă ajunge la esenţa lucrurilor.

-Da, medita că în sufletul fiecărui om stă ascunsă o scânteie din Dumezeu care dă  blândeţe, bunătate, iubire, puritate, dreptate, speranţă, credinţă , dar mai este şi ceva rău în om, care trebuie eliminat .

-Asta nu prea îmi place. Dacă o să continue în ritmul ăsta cu meditaţiile, nu o să faci din el profetul Iadului, ci mai degraba al Raiului.

-Samael, ce faci cu sutana ?

-O îmbrac. A venit timpul să-l abordez pe Ioan.

-Mai bine o rugai pe Zurizu, frumuseţea Iadului să-l ispitească, sigur ar fi căzut în braţele ei.

-Iniţal şi eu m-am gândit la Zurizu. Cred că nici Papa nu ar rezista în faţa unei asemenea frumuseţi, dar sunt convins că Ioan nici nu s-ar uita la ea.

-De ce?

-A avut o decepţie în dragoste. Când vede cum o femeie se dă pe lângă el o catalogheaza drept „târfa iadului ” şi pe deasupra mai este şi fecior. A devenit alergic la femei ca Lucifer la rasa umană.

-Ce viciu are Ioan?

-Ioan nu are vicii.

-Atunci ai viaţă grea Samael.

-De ce Lucifer este atât de alergic la rasa umană?

-E o poveste tare veche şi nici măcar nu ştiu daca în totalitate este adevarată.

Se pare că prima iubire a lui Lucifer a fost Sophia cu care a avut o minune de fată pe care o ţine şi azi ascunsă într-o peşteră departe de iad.

Se zvoneşte că fata lui a fost singura care nu s-a transformat în demon, atunci când s-a întâmplat ……Sophia după ce a născut a fost cuprinsă de un mare dor de cunoaştere şi a plecat să exploreze toată creaţia. Lucifer a sperat că se va întoarce , dar nimeni nu ştie unde a dispărut. Între timp Bătrânul o crează pe Lilith pentru Adam. Lilith când deschide ochii îl zăreşte pe Lucifer şi se îndragosteşte de el şi el de ea. Bătrânul o trimite pe Lilith pe Pământ şi Lucifer s-a supărat rău, fiindcă o vroia el pe Lilith. A părăsit cerul, s-a dus după ea şi a urmat ce a urmat.

-Acum înţeleg de ce urăşte atât de tare rasa asta.

-Omul, o creatură inferioară, a avut ca soţie pe iubita lui. Nici Lilith nu l-a plăcut pe Adam şi când a venit Lucifer s-a aruncat în braţele lui.

Nu numai în lumea oamenilor s-au pornit războaie din cauza femeilor, dar şi în cer. Încep să-i dau dreptate lui Ioan,  care fuge de femei cum fugim noi de tămâie.

Oscir, am auzit că  numai din zona asta a Carpaţilor duci în iad câte 12-13 suflete pe zi.

-Samael, eu m-am specializat în sinucideri şi-mi ies din plin. Am reuşit să fac fisuri în câmpurile energetice ale oamenilor, îi sugestionez cum doresc şi ei ascultă ca nişte roboţei tot ce le spun.

Uite-l pe Ioan! Eu dispar. Succes, Samael!

Profetul iadului îmbrăcat în sutană se apropie de Ioan.

-Ce faci, fiule?

-Multumesc Domnului, supravieţuiesc încercărilor vieţii.

-Ioane, noi doi trebuie să vorbim.

-Părinte, casa mea este la doi paşi.  Am ajuns. Să descui uşa. Vă rog, poftiţi! Luaţi loc.

Ioan îl priveşte pe falsul preot drept în ochi şi vede cum faţa i se schimonoseşte şi seamănă cu a unui demon. Băiatul se freacă la ochi şi îşi spune :” A venit special după mine din fundul iadului. O să mă joc puţin cu el.” Smerit zice:

-Vă ascult.

-Ioane, eu te caut de foarte mult timp.

-De ce?

-Fiule, tu eşti alesul.

-Ha-ha-ha! Eu, alesul?!

-Da, Ioane.

-Părinte, poate alesul iadului. Eu nu sunt sfânt.

-Dumnezeu te-a ales pe tine.

-De unde ştiţi ?

-Eu sunt văzător cu duhul.

-Aveţi har?

-Da.  Pot să-ţi povestesc toată viaţa ta, de când te-ai născut şi până acum.

-Nu, nu este nevoie. Vă cred.

-Am venit  să te învăţ adevărata înţelepciune, care a fost ascunsă oamenilor de rând . Ea trebuie ştiută doar de cei aleşi.

-În ce constă  această înţelepciune ascunsă ?

-În multe taine şi mistere. Pentru început te voi învăţa cum să comunici cu îngerii.

-Părinte, mă învăţaţi să comunic cu îngerii sau cu demonii?

-Cu îngerii. Cum poţi să gândeşti altceva?

-Părinte, ştiţi,  mă gândesc că demonul este în jăratecul sângelui, în tulburarea nervilor, în gândul amar şi otrăvitor. El ajută omul să-şi distrugă speranţa, pofta de viaţă, dragostea, să se lapede de sine şi să-l lase pe el să-l conducă. Demonul locuieşte în sufletul întunecat, dornic de orori. E un asasin ce duce pe om pe calea pierzării. El cântă la urechea omului melodia descompunerii, a morţii, a putrefacţiei, a iadului.

Pătrunde în gândul omului şi-l duce pe acesta pe culmile disperării, a sinuciderii. Râde îşi bate joc, se răsuceşte până reuşeşte să-l sugrume, să-l anihileze pe bietul om, transformăndu-l într- o simplă marionetă.

Cei care au în ei un dram de iubire de sine corectă, luptă împotriva acestui intrus, îl prind, îi taie capul şi-l aruncă la groapa de gunoi a Universului. Iubirea îl arde, îl dezintegrează.

-Ioane, oamenii au o credinţă greşită în privinţa demonilor. Ei sunt lăsaţi cu un scop.

-Care?

-Ei ispitesc oamenii, ca într-un final să-i ducă pe calea cea bună.

-Ha-ha-ha! Calea spre iad .

-Ei sunt scara către cer , Ioane.

-Părinte, cred ca aţi vrut să spuneţi că ei sunt scara pe care omul se coboară în iad, pentru că adevărata scara către cer este Sfânta  Treime, Fecioara  Maria şi Iisus Hristos. Părinte, ce aveţi ? Vă este rău?

-M-a luat aşa o ameţeală. Cred că este de la postul îndelungat pe care-l ţin. Ioane,  pari trist.

– „Un plâns suspină -n mine

   Ca ploaia pe oraş.

   Ce molcome suspine

   Tânjesc mocnite-n mine?”(Verlaine)

-De ce,Ioane?

-„E chin fără ieşire

   Să nu poţi sti de ce;

   Nici ură, nici iubire

  Un chin fără ieşire.”(Verlaine)

Am alergat după o himeră, am căutat idealul de neatins, am căutat infinitul în finit, absolutul în relativ, idealitatea în realitate. Am fost un fel de rătăcitor visător care a vrut să atingă intangibilul, care a iubit, dar nu am fost iubit de cea pe care am iubit-o . Viaţa e tare ciudată! Suntem iubiţi de cei pe care nu -i iubim şi cei pe care îi iubim nu ne iubesc.

-Aşa este viaţa.

-Chiar dacă sunt tânăr am momente când simt că am obosit şi viaţa mea se opreşte în loc.Nu mai am dorinţe, nu mai am ce să-mi doresc. Am devenit rece, dur, intolerant, dar în acelaşi timp timid ca un copil. Puţinul pe care-l ştiu l-am învăţat singur. Sunt nestatornic, nehotărat, plin de contradicţii. Sunt un om slab, iar dumneata spui că eu sunt alesul. Cred că faceţi o mare greşeală.

-Nu este nicio greşeală, Ioane.

-Iubesc binele şi adevărul mai presus de orice, dar dacă cineva pe care l-am iubit mă tradează, nu pot să-l iert. Ştiu că Dumnezeu a zis să-i iertăm pe cei care ne-au greşit, dar eu nu pot. Mai uşor pot să iert orice duşman, chiar şi pe diavol, decât pe femeia pe care am iubit-o.

-Ioane, tu eşti un om care simte mult mai puternic decât ceilalţi oameni, suferi mult mai mult şi trăieşti viaţa mai intens, mai profund decât alţii.

-Am căutat zadarnic să dau un sens vieţii.

-Şi ai devenit un pesimist aplecat spre visare. Cum vezi femeia ideala?

-Simplă, delicată, sinceră, afectuoasă, devotată vieţii de familie. O văd ca un fel de religie.

-Interesantă comparaţie! Ce părere ai despre religie?

-Aş prefera o religie mai practică care să promită omului fericirea aici, pe pământ, şi nu

într-o viaţă viitoare.

-Asta vreau şi eu să te învăţ.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Visul lui Ioan din Carpați”

Emilia STROE-ȚENA: Telefonul (jurnal)

  Motto:

                „Trecut-au anii …”

(Mihai Eminescu)

 

Am 19 ani și nu știu cum am ajuns să fiu mămică, atât de repede!  Prin câte am trecut!  Parcă nici nu a fost viața mea! Mai ieri eram o copilă care mergea la școală, mai ieri am terminat liceul, am dat și examenul de bacalaureat, iar apoi m-am căsătorit cu Andrei, prietenul meu din anii adolescenței. Locuiesc intr-un sat din vestul țării, un sat în care trăiesc în armonie români, unguri, nemți și sârbi.  Am facut naveta la liceu, in orașul capitală de județ, atât eu, cât și Andrei.  După ce am absolvit liceul, mă gândeam să mă înscriu și eu la o facultate, după obicei. Până la urmă, m-am căsatorit cu Andrei. Părinții mei au un mic magazin la stradă unde se vând de toate, de la produse alimentare,  la băuturi și imbrăcăminte. Ei au considerat că le-aș  fi  de mare ajutor dacă aș vinde eu în locul lor. Andrei stă tot în casa noastră, este, cum se zice, ginere în casă. El a dat examen la Facultatea de fizică, dar nu a intrat. Dupa nuntă, dragul meu Andrei  s-a mutat la mine. Locuim la etaj, unde sunt două camere și o baie.  Este o casă renovată, reamenajată și  foarte spațioasă. Părinții mei au rămas la parter, pentru că nu vor să mai urce scări.

Nici nu știu cum au trecut toți acești ani, anii copilăriei și adolescenței mele! Când mă uit în urmă, mi se pare, după câte mi s-au întâmplat, că parcă aș avea o sută de ani! M-am bucurat când am aflat că voi avea un copilaș.  Andrei  era și el în al noulea cer.  Părinții mei își doreau  să audă un gângurit de prunc în curtea lor. În fiecare dimineață mă priveam în oglindă și-l întrebam pe Andrei cum îmi ,,vine’’ burtica.

Am mers regulat la controalele medicale cerute de medicul ginecolog, mi-am făcut ecografiile necesare, apoi când bebelușul a crescut și l-am simțit cum se mișcă în burtica mea, am fotografiat ecografiile. Port copilașul meu nu numai în mine, ci și pe telefon!

Mă gândesc uneori,  oare cum se vor fi descurcat mamele înainte, fără tehnica de azi? Mama mea, bunica sau străbunica mea ce vor fi știind ele atunci despre sarcină, despre evoluția ei, despre naștere? Se vor fi îmbolnăvit și ele, cu pruncul în pântecele lor? Și oare cine și cum le-o fi ajutat? Mie mi s-a facut rău o singură dată, într-o seară și am sunat-o imediat pe doamna doctor ginecolog, iar Andrei m-a dus într-un suflet cu mașina, la dânsa,  la cabinet. Mi-a spus: „Alina dragă, stai liniștită, odihnește-te, vei face niște analize când voi fi eu de gardă la spital. Te-ai agitat cam mult, se vede treaba!’’

Am făcut și analizele,  care mi-au ieșit bine. Am stat internată  în spital două zile, apoi am revenit acasă. Când mi se făcea dor de bebelușul meu, mă uitam pe telefon la fotografii.  Andrei zicea că abia așteaptă să-l vadă acasă.  Peste câteva luni urma să nasc. Am ajuns la una din cele două maternități din oraș și m-am internat.  Mai erau alături de mine încă nouă gravide. Am aflat cu stupoare că ne-am infectat toate, fără să știm exact sursa și că va trebui să stăm izolate 14 zile. Este o boală cumplită care a pus stapânire pe aproape toată planeta, iar medicii și asistentele, având grijă de pacienți, sunt cei dintâi expuși. Boala se manifestă urât de tot, debutează ca o gripă, apoi se agravează, virusul  îți atacă plamânii, ajungi  la terapie intensivă, unde respirația se face cu ventilatoare mecanice, pâna ce nu se mai face deloc !  Imagini înfricoșătoare circulă la televizor, pe internet, din toate spitalele lumilor civilizate, unde oamenii zac întinși pe holuri, nemaifiind  paturi în saloanele de spital. Nimeni nu poate spune exact cum a apărut acest virus atât de rău, care a făcut și face sute de mii de victim, răspândindu-se cu o viteză fantastică și închizându-ne în case de teama  lui.

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Telefonul (jurnal)”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Accelerația de curbă

Accelerația de curbă este unda energetică a unui punct inițial aflat în desfășurare.

              Orice formă de organizare structurală a materiei, după ce îşi consumă energia cu care a fost înzestrată de impulsul inițial primit după Bing-Bang, iese din acceleraţia de curbă primită şi trece în altă formă re definită a materiei.

              Acceleraţia de curbă a universului este cea care determină forma de organizare, energia, masa și poziția oricărei acumulări energetice din univers.

            Interacţiunile ondulatorii dintre formele de energie atrase în acceleraţia universală determină reacţia dintre componente: masa, forma, viteza , locul şi rolul în spaţiu şi timp, orbita de deplasare, culoarea şi durata de existenţă sub forma primită iniţial.

          Toate acestea se schimbă prin trecerea în altă formă de manifestare, de mişcare, din momentul în care impulsul iniţial manifestat prin energia acumulată s-a consumat.

          Acceleraţia de curbă a universului devine infinită pentru că orice forţă se naşte din altă forţă şi creează sensul altei forţe, totul ducând la o expansiune continuă.

           Din păcate, această expansiune continuă duce la implozii şi explozii manifestate la nivelul fiecărei forme de organizare a materie şi chiar a universului cunoscut.

           Universul cunoscut nu este infinit, nu este paralel, este pur şi simplu un UNIVERS CELULAR, organizat asemeni unei celule !

             Infinitul universal este alcătuit din mai multe celule universale.

 Oriunde ai ajunge în spațiu treci dintr-un Univers Celular în altul și uiți de unde ai plecat și unde ai ajuns, unde te vei opri și dacă te vei mai întoarce.

            În alcătuirea fiecărui Univers Celular se aflâ celelalte componente structurale: pornind de la ,,Particula lui Dumnezeu,, să zicem și ajungând la un nucleu, la o celulă, la o stea, un astru, un sistem solar , o galaxie.

  De aici şi extinderea lui diferită, repetabilă şi continuă. Cercetătorii trebuie să afle care este miezul fiecărui univers celular, care sunt relaţiile dintre mai multe universuri celulare care interacţionează între ele determinant, ducând la apariţia timpului şi spaţiului specific fiecăruia.

  În Universul Celular unde se află Planeta Pământ, există o anume măsură a timpului şi a spaţiului, în alt univers totul se schimbă şi devine specific, cu alte măsuri, cu alte valori .

          Când un anumit Univers Celular cunoscut, al nostru să zicem, îşi va pierde acceleraţia de curbă primită din impulsul iniţial şi expansiunea acumulărilor lui ondulatorii vor copleşi forţele interacţionale, va exploda auto-distrugându-se.

           Din haosul rămăşiţelor lui forţele declanşate vor da naştere altui Univers Celular bazat pe o altă structură , pe o altă acceleraţie de curbă, la un alt nivel universal.

            Omul a denumit această formă de manifestare a energie universale, moarte. O invenţie lingvistică cu accente de formă a tragediei supreme.

            De ce să ne mai ascundem de noi, aşa este.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Accelerația de curbă”

Paul LEIBOVICI: Bordești (Capitolul II)

În timp ce coana Lina trebăluia de zor prin bucătăria luminoasă și a căror pereți erau ornați cu numeroase pînzeturi brodate de mîinile priceputei mele gazde, noi bărbații am șezut pe prispa din apropiere. Doar, dacă coboram cele trei scări puteam pășii spre cărăruia care ducea către spatele casei, unde se afla ,,sectorul legume și fructe”. Cu toate că Nichifor mă tot îndemna să-i vizitez gospodăria,mi-am tot găsit cîte o eschiveală. Privirea mi-am îndreptat-o spre ,,expoziția de lucru de mînă” a gospodinei. Ba chiar m-am ridicat  de pe scaunul cu o largă speteză de pe  prispă, atras de una din frumoasele broderii care împodobea unul din pereți.

,, -Mi –e o sete nebună…”i-am șoptit, cu vocea stinsă  lui Nichifor. Apoi, m-am  ridicat și am  pașit către peretele unde se afla atârnată o pînză brodată cu fire colorate și care -mi amintise de specificele broderii moldovenești. Pe când privirea –mi cîta spre ornamentele brodate cu finețe de coana Lina, observându-mă îmi spuse: ei, stimate oaspete…e de pe vremea când ochii erau tineri și împunsătura acului îmi bucura sufletul!….Ce mai anii tinereții!…Gospodina îmi vorbea, în timp ce trebăluia, tot învârtind și sucind un melesteu, ba o  lingură…Fiecare colț al pânzei avea un buchet de flori. După colorit și mărime, erau flori de liliac, ceea ce-mi aducea aminte de grădinița copilăriei mele sau de broderiile mamei. Se vede că Lina mi-a văzut încordarea cu care urmăream frumoasele broderii, căci lăsase trebăluitul pe lângă plita cu cratițe și oale,iar cu pași mărunți și plină de vioiciune a ajuns în spatele meu.

-Vă pricepeți la de-al de-astea!? N-am apucat să-i răspund când m-a îndreptat spre un alt colț al bucătăriei, unde atârna o pânză brodată în două culori, verde și albastru. De-a lungul unui pârâiaș a cărei ape cu nuanțe albăstrii-verzui se distingeau căpșoarele unor păsări cu penaj, iar ochișori le erau  îndreptate către femeia de pe mal ce ținea în poale boabele cu care le hrănea. Priveam fiecare mișcare a valurilor, și mi se părea că vietățile –fie porumbei, rațe s-au adunat în jurul  acesteia. Privirea-mi era de-a dreptul cucerită …când s-a făcut auzit glasul celui de pe prispă: păi n-o pornim spre râu?! Aș mai fi zăbovit …nu prea mă înduram să părăsesc frumusețile de pânze atârnate, dar nu voiam ca Nichifor să mă aștepte …că de …eram oaspetele lui!

-N-am apucat să înghit apa din ceașcă, pe cînd privirea mi-a rămas pe una din pînzele brodate…După ce mi-a aruncat o privire șălguită, și-a îndreptat pașii către poarta ce ducea spre uliță. Eram drept lângă Nichifor când de undeva o voce bărbătoasă strigă: încotro jupâne Nichifor?. Vocea venea de peste gardul din apropiere, iar răspunsul era o fâlfâiere de mână. Privirea –i-am simțit-o de parcă ar fi vrut să mă tragă de limbă. Ghicindu-i gândul, i-am spus de îndată: pereții plini de la un capăt la altul cu pânze brodate, mi/-a dat senzația că mă aflu la ,,Galeria de artă,,!!!

Nichifor zâmbea iar pomeții cam brăzdați și ochii tuciuri  s-au lumina deodată. ,,Sunt mâinile și priceperea femeii!! Am înțeles, își aprecia nevasta, ba chiar era mândru că eu, orășanul sosit de pe meleaguri îndepărtate, am dat atenție frumoaselor pânze brodate.  Am pornit-o la pas, e drept alene, căci Nichifor îmi tot vorbea despre cei doi băieți care sunt plecați la servicii în două orașe. Iar dorul e mare…Cu cât înaintam în direcția pârâului, pășind pe poteca pietruită, iar privirea-mi fugea către arborii a căror ramuri stăteau aplecate, aruncând o umbră plăcută. Cu pași mărunți călcam pe covorul de pietre bine și adânc înfipte. Coloritul de un gri pământiu. Doar ici, colo câteva grămezi cu pământ răscolit-era treaba copiilor care alergau adesea la scăldat. Nichifor, la un moment dat se oprii din mers. Cât priveam, de jur împrejur orizontul era limpede și cu privirea puteai să observi întinsul ce se așternea de jur împrejur. Făcând un semn cu mâna: iată colo se află zona colinară care o constituie bazinul râul Pietroasa. Iar comuna noastră Bordești de jos se găsește, în apropiere de Gura Caliței. Iar de aici și până la Râmnicu Sărat e o palmă de drum. Autobuzul trece pe la Primărie  și dacă dorești, apoi putem pleca într-o dimineață, pe răcoare.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bordești (Capitolul II)”

Carmen GIGÂRTU: Copilul cerului

Cu mult timp în urmă, când Sirius B nu era o pitică albă, chiar înainte de a fi o gigantă roşie, acum 220 milioane de ani, când Sirius A uimea universul cu strălucirea ei orbitoare, ascunsă şi încă nedescoperită de alte fiinţe din galaxii îndepărtate, lângă Sirius A şi Sirius B exista o stea micuţă care emana o lumină în toate culorile curcubeului. Dacă unora li se părea că Sirius este albastră, alţii o vedeau roşie şi altora li se năzărea că este albă, vinovată de acest lucru era steaua ascunsă care se asemăna puţin cu Terra .

Un mare magician al acelei planete sta de vorbă cu unul din locuitori.

-Nu vrei aur? Nu vrei fericire, bogăţie, renume…? Eu pot să-ţi ofer tot ce-ţi doreşte inima.

-Nu. Nu vreau aur, nu vreau glorie, nu vreau viaţă lungă. Ceea ce vreau tu nu-mi poţi da. Dacă ai putea să-mi dai o fărâmă de înţelepciune… da, atunci aş accepta. Dacă m-ai putea ajuta să evadez dincolo de spaţiu şi timp….asta aş vrea. Dacă ai ridica vălul să pot vedea adevărul, atunci te-aş urma. Dacă m-ai ajuta să-l întâlnesc pe Creator aş fi sclavul tău.

Nu mă număr printre fiinţele care vor să trăiască mult. Doresc să plec cât mai repede dincolo, să explorez alte lumi, alte planete, alte locuri din acest Univers.

Ceea ce-mi promiţi nu mă atrage. În mine e un dor, un mare dor pentru necunoscut, pentru mister, pentru Creator. Aici mă simt ca într-o închisoare, ca într-un spital de nebuni. Privesc la cei din jurul meu şi mi se par toţi surzi, orbi, neştiutori, nişte marionete, nişte maşinării.

Te lauzi că ai calităţi deosebite, că mă poţi face fericit, oferindu-mi tot ce-mi doresc, dar ştiu că nu este aşa. Poti doar să mă adormi, să mă amăgeşti şi să ajung şi eu ca ceilalţi din jurul meu. Cândva am avut ceva calităţi, dar nu am ştiut să le dezvolt. Poate le-am pierdut pentru că mi-am pierdut puritatea, inocenţa. Când am văzut ce e dincolo, inima mea nu a mai putut să uite şi tânjeşte după acea lume.Tu nu-mi poţi da ce doresc. Magia ta nu poate să-mi ofere ce vrea inima şi sufletul meu.

-De unde ai putere?

-Tu de unde o ai, magicianule? Nu, nu trebuie să-mi spui. Ştiu că ai încheiat un contract cu ei.Ţi-ai vândut sufletul întunericului pentru că ai vrut să domini, să controlezi. Tu şi ceilalţi ca tine aţi devenit sclavii lui.

-Nu suntem sclavi, ci parteneri

-Sunteţi nişte trădători. Faceţi magie, faceţi minuni şi fiinte slabe şi credule se prosternează în faţa voastră ca în faţa lui Dumnezeu, fără să cunoască adevărul.Vă bateţi cu pumnii în piept şi strigaţi cât vă ţine gura că-l iubiţi pe Dumnezeu. Vorbiţi atât de frumos despre iubire şi armonie că era cât pe aci să cad şi eu în plasa voastră. Afirmaţi că lucraţi cu lumina, cu îngerii, dar de fapt minţiţi până la cer. De o jumătate de secol încerc să iau legătura cu o fiinţă de lumină şi nu reuşesc.

În schimb, întunericul şi slugile lui şi-au făcut apariţia de nenumărate ori în viaţa mea. I-am simţit forţa, când s-a războit cu mine. I-am auzit vocile infernale, ţipând cuprinşi de disperare că nu pot să pună ghearele pe ultimul suflet de pe planetă. Iar acum văd că te-a trimis pe tine să mă ispiteşti cu aur, fericire şi renume.

-Eşti nebun! O viaţă ai! Oricine îşi doreşte ….

-Ştiu că eşti un mag renumit, iar eu sunt doar o fiinţă simplă, obişnuită de pe această planetă micuţă şi necunoscută, dar nu ai putere să mă întâlneşti cu cel pe care-l iubesc, nu ai putere să mă duci la El, la Creator.

-Nu am putere?! Eu? Vierme ce eşti, aşa-mi vorbeşti? O să-ţi arăt puterea mea. Din tine nimic nu o să mai rămână.

Întinde bagheta şi spune o incantaţie, dar nu se întâmplă nimic.

-Asta îţi este magia? Asupra mea nu ai nicio putere. Ştii de ce? Mie nu-mi este frică, ca lor…

-Eu nu iubesc aurul şi puterea, ci bolta albastră, natura şi tot ceea ce ne înconjoară.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Copilul cerului”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Puterea undelor

  

        Dacă undele gravitaționale emise de lună au putere să străbată magnetismul Terrei, să miște apele planetei, să le ridice, să le coboare, să influențeze existența terestră, este un semn că aceste unde conlucrează în tot universul. Nu sunt mereu antagonice. Unele mai puțin puternice, cum e cazul celor emise de lună, interacționează cu cele  ale Terrei și undele Terrei permit această influență.

          Sau poate undele emise de ape au o legătură strânsă cu undele emise  de lună.

           Luna influențează și existența din lumea viului.

Se tot vorbește de influiența pe care o are luna nouă, luna plină, asupra modului de manifestate al omului, a anumitor animale, asupra vremii.

          Ar putea omul să capteze și să folosească puterea  acestor unde, mă întreb.

          Dacă undele gravitaționale emise de lună intră și ies așa de ușor din atmosfera Terrei, oare, nu ar putea ele să ajute vehiculele spațiale să treacă și ele la fel de ușor?

          Energia aceea nu am putea să o folosim ca mijloc de propulsie?

Ca să pătrunzi în spațiu nu trebuie să arzi combustibil, universul are suficientă energie ce  poate fi folosită.

           Poate că legea atracției universale are în undele ei secretul mișcării primordiale. Cercetarea științifică va găsi, sper și sursa aceste cauze.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Alexandrina TULICS: Liviu…Liviu…

Întind mâna timid spre fetița cu privire îngândurată, îmbrăcată în haine de iarnă,cu privirea îndreptată spre cel care le aranjase în linie dreaptă să facă ”poza surorilor; Ana ,Tania, Sanda, Irina.

Se uită când la Tania, cea mai mică dintre ele, când la Irina,sora mai mare care pare atât de bucuroasă de ce se întâmplă.

-Faceți poze, faceți poze! Le strigase mama și fiecare se îmbrăcară repede ca pentru a petrece timp afară la joacă.

Căciulițe croșetate de mama, mânuși și hainele groase croite de Sârbu, croitorul cartierului care nu reușea să facă gulere rotunjite pentru haine de fete, le scoase pe scară dar și de această dată gulerul paltonașului Anei, arăta ca ”tras de urechi”

Tania o ținea strâns pe Ana de mână dar o căuta pe Sanda pe care o prefera la joacă. Se tot trăgea în spate să o vadă și pe Irina care i se părea cam departe de ea.

-Un, doi, trei, unu!

Fiecare râde sau zâmbește așa cum le spusese fotograful doar ea…Sanda,parcă nu este prezentă, nu afișează nimic din cele auzite.

Acoperită bine cu fularul ce-i ține gâtul ascuns, se uită parcă întrebător la cel ce încercă de două ori să o facă să zâmbească dar privirea ei transmite un dezinteres de ce se întâmplă, însoțit de o cercetare neutră.

E tristă?

Sunt doar câteva zile decând… și imagini i se perindă prin fața ochilor…

Era dimineața , înainte de a pleca la grădiniță, îmbrăcată cu șorțulețulul alb de pichet, bine apretat si călcat de mama,împodobit cu o fundă mare, bordeau, ca un fluture căruia -i făcea plăcere să-i simtă bărbia mișcându-se.

Își controlă ghiozdanul metalic pe care erau patru fete prinse întrun joc,semănând parcă cu ele, surorile în același număr.

Pachețelul, mărul și… se auzi un zgomot ca un gâlgâit de apă suflată, care-o făcu să se întoarcă,să se uite după Liviu, frățiorul care învăța să exploreze covorul , grăbit.

Nu-l văzu așa ca începu să alerge, căutându-l , strigându-l și parcă simți că cineva o împinge spre baia cu ușa deschisă unde era căzănelul cu apa adunată după baia lui de aseară.

Nu înțelese ce-s bulele de aer care se ridicau deasupra dar își propti bine genunchiul stâng de cazan și începu să caute cu mâinile în apă …

Apucă o parte a cămășuței ,simți forța să-l tragă cu amândouă mâinile și-l scoase,așezându-l tremurând de spaimă lângă cazan , pe frățiorul care-și lăsase capul moale întro parte.

Alergă țipând în fața ușii unde se întâlni cu mama ce venea cu bratul plin de lemne pentru teracotă.

Când își văzu fetita țipând mama înțelese că o grozăvie se întâmplase.

Aruncă lemnele, trecând pe lângă ea, căutând copilul pentru care înțelese că fetița țipa așa de tare strigând;

Continue reading „Alexandrina TULICS: Liviu…Liviu…”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Amintirile unui copil

TUMBY

(fragment)

            Dacă vii dinspre răsărit și ajungi la marginea subcarpaților de curbură intri în ținutul pădurenilor, locuri formate din dealuri și văi unde pădurile acoperă aproape  toate  întinderile. Satele apar ca oaze în largul unor poiene și doar drumurile forestiere unesc așezările înșirate înainte de a începe coama munților ce o zărăști în din depărtări.

            Mie îmi plăcea să merg la bunica pe un astfel de drum, mai scăpam din strânsorile vorbelor aruncate de mamy meu între  două nuielușe ce le meritam cu prisosință și uitam de ele ușor când bunica mă răsfăța cu alinturile ei.

            Seara evitam să mă întorc iar acasă și bunica îmi făcea un culcuș lângă sobă;

 ,,să nu îi înghețe fata,, cum ea însăși se răsfăța de ne prăpădeam de râs amândouă.

            – Hai fata bunicii, în seara asta dormim amândouă. Las-o pe mamă-ta că i-am trimis eu vorbă prin nora Atodiresei, să știe că rămâi aici, îmi zicea bunica în timp ce fața i se lumina de o bucurie ascunsă.

            – Dar o să mă certe, îi spuneam. Zice că vin la tine bunico pentru că tu îmi faci toate poftele, mă strici și apoi nu se mai înțelege cu mine.

            – Cum te stric? Ce pe ea am stricat-o? A sărit bunica atinsă în orgoliul ei de vrânceancă. Și tot așa am crescut-o, în drag și în răsfăț că nu era fată ca ea peste dealuri.

            – Zice că nu o mai ascult după ce vin de la tine, că mă învăț cu nărav.

            – O ști ea ceva de le spune, cine știe ce prostioare mai faci și tu pe acolo. Dar lasă, fă-le că ești copilă și ea le făcea, mamă, mamă ce  le  mai făcea! Dar acum, de, e mamă și trebuie să aibă grijă de tine. Nu îți vrea  răul, chiar dacă îți mai trage câteva nuielușe, o face cu drag, te protejeajă.

            – Cum mă protejează, bunico, adică mă bate cu nuielușa și tu spui că mă protejează?

            – Hai, lasă că nu te bate, te atinge și ea un pic, să te mai astâmperi, dar tu știi că nu dă tare, doar se face.

            – Ai dreptate bunico, și eu mă fac că mă doare și încep să plâng și atunci mămica mă ia în brațe să mă împace și mie așa îmi place, așa mă cuibăresc în brațele ei.

            -Gata, lasă tu alintările, acum bagă nasul în plapumă că e târziu și Moș Ene abia așteaptă să-ți tragă  câteva nuielușe, mă alinta bunica mea dragă de parcă știa cât de mult o iubesc.

            – Bunico, lasă tu nuielușele, o îngânam eu și vino aici lângă mine mai bine și povestește-mi ce prostioare făcea mama când era mică, așa ca mine.

            – Păi cum să nu, de povești îmi arde mie acum la ora  asta, eu sunt obosită că am muncit de  azi dimineață, încerca bunica să se exchiveze, dar ce credea că scăpa de  rugămințile mele? Îi dădeam replica imediat și amândouă ne puneam pe un râs de o speriam pe Kim și pe bunicul care moțăiau pe lângă noi.

            – Și eu sunt obosită, bunico, că de  azi dimineață m-am jucat întruna cu copii,cu vițelul nostru, cu găinile, ce știi tu?

            – Moașta pe gheață de zgâtie, joaca ta e muncă, mă alinta bunica intrând în pătuț lângă mine. Dar hai să povestim, poate așa adormi mai repede șiîl adormim și pe  bunicul tău,că tot moțăie el pe aici pe lângă noi.

            -Moțăi, tu, deșteapto, că mie nu mi-e somn, se trezi și bunicul să spună și el ceva. Eu ascult ce spune nepoata și o să fiu atent și la ce prostii spui tu acolo, poeteso, o atacă bunicul direct în orgoliul ei. Bunicuței mele, în sat, i se zicea ,,poetesa,, și ea făcea pe supărata când cineva o poreclea așa. Dar simt eu că îi place să i să spună,,poetesa,,

            -Poet ești tu, amețitule, că toată viața ai visat numai colaci pe varză,îi dădu replica imediat bunica, nu cumva să rămână ea mai prejos.

            Pisicuța bunicii, Kim, s-a urcat tacticos în pat lângă noi și a început să toarcă de bucurie. Am luat-o în brațe cu drag și am rugat-o pe bunica să înceapă povestitul că altfel mă fură somnul tot așteptând.

            -Hai să începem, s-a hotărât și bunica ,în sfârșit.

            Hei, era cuminte fata mea când era așa copilă ca tine și învăța așa de bine până când s-a făcut mare și a dat de năbădăiosul de taică-tu. Până să îmi dau eu seama, a trecut ceva timp, m-a păcălit, dar într-o seară  am înfipt mâna în coada ei și până nu mi-a spus tot nu am lăsato.

           Tocmai intrase la liceu și plecau amândoi la oraș cu mai  mulți copii, ce-i drept. Învăța bine, eram mândră de ea, dar de la un timp, seara când pleca după vaci, uita să mai vină și pe mine mă apuca  noaptea până reușeam să le mulg. Azi așa, mâine așa, am intrat la bănuieli și i-am zis bunicului tău.

            -Alexandre, pe tine nu te interesează de ce întârzie fata noastră seara când uită să aducă vacile de la păscut? Dar bunicul  tău era aerian rău de tot pe vremea aia, râde el acum dar eu știu ce spun.

            -Lasă fata în pace, se mai joacă și ea cu copii de seama ei, nu mai sări și tu cu clanța pe ea, nu vezi că toată ziua învață? Ți-a plăcut când a câștigat olimpiada la matematică, acum să-ți placă și când mulgi vacile mai târziu, îmi zicea deșteptul ăsta și așa ciudă îmi era pe el atunci.

            Bunicul moțăia pe scaunul lui, dar i se vedea pe față zîmbetul acela șugubăț ce o scotea mereu din sărite pe bunica prin calmul și înțelegerea lui nemărginită.

            – Dar ce, crezi că m-am lăsat? Ia să văd eu ce face Marina mea pe izlaz de-mi vine ea cu vacile așa de târziu acasă și mă apucă mai mereu noaptea pe mine, mi-am zis.

            Într-o seară, am luat-o așa pe la marginea pădurii de la Capul Codrului și am ajuns fără să mă vadă nimeni la marginea izlazului comunal.

               Erau toți copii acolo. M-am uitat eu ce m-am uita și nu prea înțelegeam ce tot se aleargă unii pe alții, așa, ca nebunii. Nici vacile nu mai pășteau și se uitau și ele la ei mirate, mugind a neînțelegeri.

              Toți erau așezați într-un fel de cerc și ăla a lu Anicuța de la marginea satului arunca o mingie în sus și striga cât îl ținea gura; Basarabia!

             Apoi fugea după Marina mea și mereu o prindea și o lua în brațe. Am mai stat eu ce am mai stat, am crezut că mi s-a părut, dar iar am auzit- Basarabia !

               Și iar Marina mea fugea de parcă abia aștepta să fie prinsă.

Mă, dar ăsta a lu Anicuța alte zone nu știe, mi-am zis? Ce tot îi dă cu Basarabia, să zică și Moldova și Muntenia și Banatul, că sunt destule, ce i-o fi cășunat pe Basarabia să o prindă numai pe Marina mea ? Să mai prindă și alte fete, nu doar pe ea.

             Dar m-am prins.

         Fira-ți voi să fiți de drăcușori, asta era cu Basarabia voastră deci, să o prinzi tu pe Marina mea și ea abia să aștepte să fie prinsă.

             Am venit acasă fiartă și am sărit cu gura pe bunicul tău.

             – Să vezi ce face fiica ta iubită, am fost și i-am urmărit. O aleargă ăla a lu Anicuța pe tot izlazul și ea mai că nu se împiedică să fie prinsă mai repede.

            – Măi, Angela dragă, lasă fata în pace, sunt și ei tineri, mi a zis deșteptul ăsta de bunică-tu. Ce noi nu făceam la fel, sau ai uitat acum cum eu alergam după tine la horă și tu abia aștepatai să jucăm amândoi?

            – Lasă tu prostiile, erau alte vremuri atunci, acum nu auzi câte se întâmplă cu fetele din ziua de azi? Noi eram cuminți și ne respectam, dar drăcușorii ăștia din ziua de azi, câte văd la televizor, atâtea fac și ei.Vrei să dăm de necaz, să ne facem de râsul satului, i-am răspuns?

            Marina intrase cu vacile în curte și cred că auzise tot ce spuneam și de cum a intrat în casă am și înfipt mâna  în părul ei. Dar ea știi ce mi-a  zis?

            – Ce a zis bunico, am întrerupt-o eu tare curioasă?

Stătea așa mândră și mă privea drept în ochi.

            – Ne iubim ! Nu facem nimic rău, doar ne iubim, atât ! Asta mi a zis.

            – Auzi, Alexandre, am apucat să mai spun, că nu am mai știut de mine și am leșinat. M-am trezit la un moment dat că bunicul tău mă uda cu apă rece pe față și Marina  mea plângea în hohot să o iert că nu mai face și o să fie cuminte,cuminte de tot. Dar mă cam ustura fața rău de tot și nu prea știam de ce.

            – Îți dădusem două palme zdravene peste obraji, că îmi era teamă că nu te mai trezești, începu bunicul să râdă încântat de poveștile ce le-au trăt amândoi.

            – Și acum îmi spui, afurisitule, atunci ziceai că doar m-ai mângâiat, se amuza și bunica și toți trei zguduiam casa cu râsul nostru zgomotos. Kim s-a speriat cred și a tras un căscat pisicesc. Să o alint și pe ea, i-am zis: pune lăbuța la guriță, deșteapto. Dar Kim habar nu avea a început să toarcă imediat.

            A doua zi m-am dus peste Anicuța și i-am zis, a continuat bunică prinsă de firul povestirii.

            – Fato, dacă fiul tău îi face ceva la fata mea să știi că ne certăm rău de tot.

            -Lasă fată copii în pace, a sărit și Anicuța de colo, dacă ei se plac și se iubesc, ce ne băgăm noi?

             Pe toți îi apucase  iubitul, Doamne, numai eu nu știam ce să mă fac să nu pățească ceva fata mea iubită.

            Dar am avut noroc și s-au cumințit. El a plecat și a intrat la facultatea lui și  Marina mea la facultatea ei. Cinci ani am stat liniștită că ei nu mai știau unul de altul. Ba parcă îmi părea rău că mă băgasem și nu îi lăsasem în pace. Marina mea venea mereu singură acasă și mă îngrijora.

            – Da, vino măi mamă și tu cu un băiat, i-am zis întro zi. Râde lumea de noi când  te vede mereu singură în sat. Marina mea însă habar nu avea. Îmi zicea că ea se simte bine așa și nu are nevoie să dea socoteală la gura lumii. Mie îmi era ciudă, dar nu voiam să vadă nimeni cum mă consum. Mă durea faptul că frumusețea mea de fată umblă singură la vârsta ei.

             O petreceam mereu la gară și mă uitam cum se urcă singură în tren în timp ce alte fete erau cu bărbații lor, unele aveau și copii. Când am petrecut-o întro zi, parcă mi s-a  părut mie că vorbea cu cineva la geamul vagonului, dar nu am dat importanță. După ce trenul s-a pus în mișcare ea a părut la geam să îmi facă cu mâna.

             Și ce crezi; lângă ea era chiar băiatul Anicuței. Se întâlniseră întâmplător și acum îmi făceau cu mâna  amândoi.

            Am venit acasă și i-am spus  lui Alexandru că nu mă simt bine. Toată toamna aceea nu m-am simțit bine.Aveam mereu dureri de cap și visam seara copiii cum se  jucau pe izlaz, jocul acela cu mingea. Parcă îl vedeam pe băiatul Anicuței cum o alerga pe fata  mea și cum o prindea și se îmbrățișeau amândoi.

            În primăvară a trebuit să mă internez și să mă operez la un ochi. După operație  vedeam așa de clar și așa de bine. Când fata mea a venit la mine să mă vadă, iar am crezut că nu mai văd bine. Norocul meu că doctorul era prin salon și m-a linștit.

            -Au venit copii în vizită, doamna  Angela, mi-a  zis. Să stați liniștită, să nu vă  agitați. Câteva luni nici de bucurie nu aveți voie să plângeți.

            Când m-am uita prin salon, fata mea venea de mână cu un bărbat așa chipeș, așa  frumos le stătea la amândoi. L-am recunoscut imediat, era băiatul Anicuței, cel ce o tot alerga pe fata mea pe izlaz când jucau ei jocurile acelea ale copilăriei.     Tată-l tău, de care tu ai fost așa mândră și care v-a crescut și iubit pe toate până s-a întâmplat nenorocirea aceea de vi l-a luat Dumnezeu.

            Dar gata cu poveștile, e târziu, mâine trebuie să te scoli devreme și să iei și unul dintre căței să îi dai drumul prin pădure. Nu am cui să îi dau și nici nu vreau să umplu curtea de ei.

            Cred că eu, Kim și bunicul adormisem demult vrăjiți de poveștile ,,poetesei,,bunicuța mea scumpă și dragă. Și am dormit și am dormit, de seara până dimineața și dimineața până mai târziu și când se crăpa de ziuă, așa, pe la10, cum râdea bunica de mine, m-am trezit. Kim, drăgălașa dormea în brațele mele și torcea  așa de tare, unde dormea cu burticuța în sus, probabil, că ei așa îi plăcea să se răsfețe.

            Noaptea l-am visat pe taty meu bun.Eu eram prea mică să înțeleg de ce a pierit dar am tot auzit, fără să vreau, fel de fel de zvonuri și povești spuse de oamenii locului. Unii ziceau că la Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Amintirile unui copil”

Carmen GIGÂRTU: Inocență

Era o zi frumoasă de aprilie. Soarele îşi trimitea razele sale binecuvântate asupra pământului,  iar băieţelul sta cu capul în poala bunicii, sub bătrânul măr din curte.

Cu privirile pierdute printre crengile înflorite, urmărind câte un nor pufos care se zbenguia pe altarul azuriu al cerului, întreabă:

-Bunico, cum arată Dumnezeu?

-Dumnezeu arată la fel ca noi. E îmbrăcat cu o haină albă ca a norului pe care-l priveşti şi are părul lung şi alb ca neaua. Din fiecare şuviţă de păr izvorăşte căte un izvor: izvorul speranţei, frumuseţii, curajului, adevărului, iertării, înţelepciunii, iubirii….

-Ce multe izvoare are Dumnezeu, bunico!

-Da, Dumnezeu este Tatăl tuturor izvoarelor. Din el izvorăsc: înţelepciunea, adevărul, frumosul, iubirea şi armonia. Faţa Lui străluceşte mai puternic decât soarele, iar din inimă radiază o infinitate de raze ale iubirii pe care le trimite în întreg universul. Când îşi mişcă capul se nasc puzderii de stele, planete şi galaxii. Braţele şi picioarele sunt tot de lumină.

Cei care l-au văzut în toată splendoarea Sa, spun că arată ca un soare cu patru braţe luminoase, ca o cruce de lumină, din care pleacă o infinitate de raze care sunt înconjurate de un curcubeu minunat, nemaivăzut, un curcubeu al splendorilor divine.

-Ce frumos e Dumnezeu!

Bunico, Dumnezeu ne lasă să ne îmbăiem în izvoarele sale?

-Dumnezeu asta doreşte, dragul bunicii.

Vrei să te duci să uzi muşcata, cred că îi este sete.

Băieţelul se ridică şi aleargă cu găletuşa  cu apă, indreptăndu-se spre floare. Când a ajuns lângă ea îi spune :

-Ce frumoasă eşti floricico! Mă laşi să-ţi dau un pupic?

De ce tremuri? Nu te speria! Am venit să-ţi aduc apă. Bunica a zis că îţi este sete.

-Da, sunt însetată şi înfometată de iubirea Lui.

-De cine?

-Nu -L cunoşti? Îl cunosc picăturile de ploaie, fulgii de nea, stelele, luna, soarele, păsările, jivinele pădurii, copacii, muntele, izvoarele…..

-Ştiu, tu vorbeşti despre Dumnezeu!

-Îmi este dor de Domnul……

-Ce de flori ai!

-Da, m-am gătit pentru El.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Inocență”

Ștefan-Constantin ȘELARU: Bubulina,…dragostea mea!

         Eram în plin sezon de vânătoare la mistreți iar afară, era o iarnă de basm, nu altceva. Zăpada căzută încetișor se așezase uniform cam de două palme iar astfel terenul și copacii erau îmbrăcați în alb imaculat. Vântul nu sufla decât adia ușurel iar gerul ne întrista cu lipsa lui lăsând în loc doar o adiere ceva mai răcoroasă așa că, acesta a fost o adevărată invitația la vânătoare, așa după cum am interpretat-o noi. Astfel, când am ajuns la asociație, majoritatea echipelor plecaseră deja spre terenurile cele mai apropiate de București iar directorul, foarte bine dispus, când m-a văzut pe mine și pe nea Cristea Dragu a clătinat din cap cu oarecare compasiune:

         – Nu mai am ce să vă fac ! Păi, la ora asta se vine ? Așa de greu ați reușit să vă desprindeți de căldura caloriferului ? – și a tot continuat astfel plin până sus cu regretul pe care-l simțea pentru noi așa că, l-am lăsat ca să ne plângă soarta până i se terminau lacrimile apoi ne-am așezat calmi pe două scaune de la aceeași masă cercetându-i calmi mimica. In cele din urmă, a răsfoit niște hârtii aflate în mapa de dosar deschisă în fața lui, după care i s-a făcut în sfârșit s-a îndurat și de noi:

         –  Constat că singurul teren unde n-am dat autorizație este cel de la Capidava și asta deoarece, pe de o parte că traversarea Dunării cu lotca nu este deloc sigură pe vremea asta iar pe de altă parte, mai mult ca sigur că, toți porcii s-au refugiat ori spre Călărași ori prin alte desișuri din zona Hârșovei așa că, nimeni n-a agreat ideea unui drum cam lung până acolo dar și cam discutabil dacă se strâmbă vremea.

         L-am ascultat amândoi în liniște apreciindu-i înțelepciunea prin înclinări tăcute ale capului apoi, nea Cristea i-a solicitat pe un ton calm:

         – Tot ce ne-ai spus este perfect dar autorizația pentru Capidava ai scris-o?

         Foarte surprins, directorul ne-a măsurat un timp numai din priviri pe amândoi după care, la fel de tăcut a cules o autorizație din mapa de dosar și a împins-o pe masă spre nea Cristea care astfel, a pescuit-o calm, a aruncat o privire atentă asupra textului ei apoi mi s-a adresat foarte serios însă făcându-mi foarte discret un semn cu ochiul în  timp ce a împăturit-o calm și a introdus-o în buzunar:

         – Deci, putem pleca, nu ?

         – Normal ! – i-am răspuns ridicându-mă de pe scaun și totodată, pregătindu-mă de plecare.

         – Stați măi, oameni buni ! – s-a ridicat și directorul de pe scaun – unde naiba plecați așa hodoronc-tronc ? De ce nu vă duceți cu ceilalți la oricare din pădurile din jurul Bucureștiului ? … Pe vremea asta vă duceți tocmai la mama dracului ?

         – Mda, … – i-a răspuns nea Cristea foarte serios -, chiar vrem să o vizităm pentru că, până acum n-am avut plăcerea să o cunosc personal pe mă-sa la care o să ajungem cu mâna goală – după are i-a strâns mâna și urmat de mine am ieșit amândoi din birou iar nea Cristea m-a împins ușor de la spate – Hai, bagă gaz, că acum se întunecă și n-am deloc chef ca să vânez mistreți la far !

         La acea dată, aveam un Fiat – tip multipla, pe care mi-l adusese un bun prieten din Italia. Fiind fabricat în serie foarte scurtă la Milano exclusiv pentru turism și care, nu se vindea nici măcar italienilor așa că, de câte ori mă întâlneam prin România cu turiști italieni, recunoscând Fiețelul lor, îmi făceau semne bucuroase și mă urmăreau mirați. Era minunată iar astfel, am botezat-o imediat BUBULINA. Consuma maximum 5 litri de benzină numai de 90 la suta de kilometri, avea 6 locuri înscrise pe talon iar băncile din spate se culcau transformând iar astfel, datorită spatelui scaunelor ce era acoperit cu tablă, Bubulina se  transforma imediat într-o camionetă. Ce mai, tura-vura, era uluitoare !

         Deși destul de lung, totuși, datorită zăpezii așternute drumul ni  s-a părut a fi extrem de plăcut și chiar reconfortant așa că, ajungând în dreptul ruinelor Capidavei am avut imensa surpriză ca să-l descoperim pe paznicul de vis-a-vis care, fiind alertat telefonic de directorul Nizam a și traversat Dunărea ca să înlăture zăpada de pe locul plat unde urma să lăsăm mașina și totodată, să ne aștepte acolo.

         Ne aștepți de mult ? – l-am întrebat eu strângându-i mâna bucuros de revedere.

         – Nu prea, am venit ceva mai devreme ca să adun câțiva tineri care să ne facă bătaia și să ne ajute dacă vom reuși să punem vreunul jos.

         – Ai vreo  presimțire ? – i-a făcut nea Cristea cu ochiul după care, a scos din buzunar niște bani împăturiți pe care i-a întins paznicului – Uite aici datoria de data trecută față de băieții ăștia pe care-i folosești la goane, pentru atunci și pentru astăzi.

         Inițial, paznicul, vădit surprins de gestul lui nea Cristea, a schițat gestul de a-i refuza oferta însă, nea Cristea l-a apucat ferm de articulația mâinii și s-a încruntat la el:

         – Băi, io sunt colonel de miliție așa că, dacă mă contrezi așa ținându-mă cu banii întinși, la plecare de aici te luăm cu noi și nici dracu nu te va mai putea scoate din mâinile noastre ! Pricepi ?!

         Foarte impresionat și înroșit la față de rușine, paznicul a primit în cele din urmă banii și s-a apropiat de grupul celor patru tineri care,  după ce au șușotit câteva clipe și-au împărțit banii iar unul dintre ei a și zbughit-o spre casele din sat:

         – Unde naiba a șters-o puștiul ăla ? El nu mai vine cu noi ? L-a chestionat nea Cristea pe paznic iar acesta i-a răspuns ușor  stingherit:

– Nu vă faceți probleme pentru că revine imediat. Mai mult ca sigur că le-a, dus bani bunicilor deoarece el n-are părinți care au murit înecați în Dunăre iar cei doi bătrâni, deși nu sunt bunicii lui l-au luat de suflet ca să-l crească iar puștiul, le duce ceva bani ca să mai cumpere d-ale gurii.

Foarte impresionați de cele auzite, ne-am urcat în lotca legată de fierul ascuțit înfipt anume în mal și pe care astfel îl văzusem data trecută iar peste câteva clipe a apărut și puștiul care a revenit gâfâind de alergătură:

– Phii, .. mi-a fost teamă că plecați fără mine – s-a bucurat el fiind bine primit de ceilalți tineri apoi, lotca s-a pus în mișcare.

Ajunși pe malul celălalt am fost din nou întâmpinați de soția paznicului care tocmai ducea spre casă un braț de crengi uscate:

– Bine ați venit ! – ne-a întâmpinat ea voioasă – Cu ce să vă aștept la masă ? Dar vedeți să nu întârziați pentru că mai adineauri a spus la meteo că, pe la prânz se schimbă vremea, cu vânt și ninsoare.

– Eh, … a intervenit nea Cristea, nici de vânt și nici de ninsoare nu ne e nouă teamă mai ales iarna, însă mare frică mi-a fost că ne vei face vreo urare de succes și astfel, eu mă hotărâsem deja ca să nu mai plec de la voi iar la vânătoare să meargă doar ei fără mine.

– Vai  de mine ! – s-a lamentat biata femeie savurând gluma – Cum puteam io să vă spun o așa blestemăție că doar îs nevastă de vânător iar ăsta al meu, m-ar cocoșa nu altceva dacă ar auzi din gura mea ieșind o asemenea prostie ! Ptiu !

Drept urmare, deoarece bătăiașii erau cu noi la un loc, nu a mai fost nevoie ca să mai intrăm în casă pentru a-i aștepta așa că, am luat direct drumul pădurii urmându-l pe paznic ai cărui ochi patrulau în față pentru descoperirea oricăror urme care în zăpadă se zăreau de altfel cu mare ușurință,  mai ceva decât pe pământul umed.

Și n-am mers prea mult deoarece am și dat de câteva urme proaspete lăsate chiar pe poteca pe care mergeam noi bănuind astfel că, sub stratul de zăpadă se află chiar poteca mistreților. Și nu ne-am înșelat deoarece, deși era acoperită cu zăpadă, ei îi știau foarte bine așezarea iar astfel, o preferau. Prin alte locuri și nu puține, pe asemenea poteci, chiar eu am descoperit de mai multe ori lațuri întinse special pentru a-i prinde pe mistreți așa că, le-am demontat iar de câteva ori chiar am stat ascuns un timp în așteptarea braconierului dar nu am reușit să-l prind însă, lațurile i le-am demontat.

Treaba a mers strună. La prima goană au fost împușcați doi mistreți, unul de paznic iar celălalt de nea Cristea care, insistând să intre în goana următoare printre gonaci, a reușit să împuște și o splendoare de vulpoi despre care paznicul, foarte mulțumit, ne-a spus că, l-ar cunoaște foarte bine deoarece, l-a văzut de mai multe ori cum îi cam dă iama printre puicuțele din ogradă dar n-a putut ca să-i facă felul deoarece era tare șmecher după care, auzindu-l de când se cunoaște el cu vulpoiul cel hoț, spre marea bucurie a paznicului, nea Cristea i-a pus vulpoiul în brațe pentru a-l jupui iar apoi, urmând ca să  i-l dăruiască soției sale sub formă de căciulă.

La a doua goană, tot nea Cristea a pus jos un alt mistreț dotat cu niște colți frumușei și care, dintr-un motiv știut numai de el, i-a ieșit brusc în cale tocmai pe când se îndrepta spre locul lui de stand. In rest, în bătaie au mai ieșit două ciurde de capre și câțiva căpriori dintre care unul cu un trofeu superb pe care i l-am zărit și eu foarte clar deoarece a trecut la mai puțin de zece metri de locul în care mă aflam.

Între timp, a început din nou să ningă ba chiar s-a cam întețit iar ninsoarea fiind ușor spulberată de palele unui vânt care parcă ne cam  anunța că s-ar mai întări așa că, am hotărât să mai facem o bătaie iar apoi, în funcție de cum va evolua vremea să procedăm în consecință.

Zis și făcut. Pentru a o lua mai înaintea zăpezii, am întins pașii iar astfel am ajuns în locul dorit de paznic iar acesta ne-a indicat la repezeală locurile unde ar fi bine să ne așezăm precum și de unde se va apropia goana spre noi în timp ce, el a tăiat-o undeva în stânga dispărând într-un des mare de mărăciniș despre care ne-a aruncat din mers că, ar fi unul din locurile predilecte ale mistreților, locul de unde   câinii nu se încumetă deloc să-i stârnească.

M-au uitat în jur pentru a dibui locul din partea dreaptă în care speram că s-a instalat nea Cristea însă, nemulțumit că nu l-am descoperit, m-am instalat cu vederea orientată mai mult spre stânga iar pentru orice eventualitate, aveam câmp liber de tras pe toată suprafața liberă din fața mea.

 Nici nu m-am așezat bine pe o buturugă rămasă de pe urma tăierii unui pom  că, de undeva din partea stângă, ceva mai departe de mine, s-a auzit un foc de armă așa că, am deblocat iute  carabina și   m-am așezat comod pentru tragere orientându-mă spre stânga mea ori în față iar astfel, am ciulit bine urechile cercetând totodată perimetrul din jur care era bine garnisit și astfel, foarte des cu plante de toate felurile. La scurt timp de la focul de armă recepționat mai devreme,   s-a făcut auzit încă unul venit cam tot din direcția de unde s-a auzit și precedenta împușcătură așa că, instinctiv, m-am încordat în speranța că mi se va oferi și mie ocazia ca să împușc ceva și astfel, sperând că, vânatul va traversa terenul liber din fața mea.

Exact în același moment în care făceam repetiție în gând cum aș proceda, de undeva din spatele meu s-a făcut auzit trosnetul unei crengi care s-a frânt sub călcătura unui om sau animal mai mare așa că, pe când îmi schimbam locul corectându-mi astfel poziția spre direcția din care s-a auzit trosnetul, tocmai pe unde mă aflasem eu s-a năpustit din stufărișul amestecat cu ierburi înalte un zdrahon de mistreț care, zărindu-mă, n-a mai reușit ca să-și schimbe direcția și astfel, scoțând un fel de guițat ori grohăit cum n-am mai auzit la un mistreț sau porc și astfel a accelerat aproape zburând la nici un metru pe lângă mine și după direcția în care se îndrepta am înțeles că intenționa să taie exact pe mijlocul golului din fața mea așa că, fără să mai stau pe gânduri, în miimea de secundă în care deodată mi-a oferit platul i-am trimis glonțul tocmai în urechea stângă pe care mi-o oferise vederii iar instantaneu, a îngenuncheat pe picioarele din față, grohăind nervos și scurmând pământul cu râtul de furie după care, s-a răsturnat pe o parte grohăind din ce în ce mai încet și scuturându-și picioarele cu ultimele puteri.

– A căzut ? – iar întrebarea paznicului m-a trezit din fascinația cu care urmăream superbul exemplar.

– Da, … însă m-a surprins pentru că, eu am auzit focul de armă pe care l-ai tras venind de unde din fața mea iar pe dumnealui, l-am auzit doar de la câțiva metri de mine când a frânt sub copită o cracă uscată iar în secunda următoare a năvălit afară din desul ăsta ca o torpilă și de-abia am mai avut timpul ca să iau linia de ochire pentru că, a și tuns-o în golul acela de parcă încerca s-o taie spre Dunăre.

– Mda, … mi-a dat dreptate paznicul apreciindu-i talia. Frumos exemplar ! Am mai ciupit și eu unul ceva mai tinerel pe care-l vor aduce copii. Ni s-a mai întâmplat ca uneori, simțindu-se încercuiți, să o taie spre Dunăre iar imaginea lor în apă este de-a dreptul uluitoare deoarece, înoată mai ceva ca oamenii și culmea, dacă este că, întreaga  ciurdă, am avut de câteva ori ocazia să-i văd aliniați așa cum fug și pe uscat.

– Adică, își păstrează ordinea după rang? – l-am întrebat eu amuzat.

– Exact ! În față sunt ăi bătrâni, apoi femelele cu puii lor, iar godacii la urmă.

Intre timp, luați cu vorba nici n-am observat când se întărâtase atât ninsoarea dar și vântul așa că, după ce a cercetat cu atenție cerul paznicul s-a arătat cam îngrijorat așa că, a înclinat de câteva ori din cap apoi mi-a spus:

Cel mai bine ar fi ca să revenim acasă nu numai pentru că avem deja cinci piese care ne vor lua ceva timp ca să-i deschidem iar până terminăm treaba și luați ceva în gură ca să nu plecați până la București cu burta goală. E clar că, vremea s-ar putea strâmba cum nici nu vă închipuiți însă eu o cunosc destul de bine și de aceea nu stau liniștit  așa că, haideți mai bine spre casă.

Între timp, s-a apropiat și nea Cristea însoțit de gonaci care agățaseră cei patru porci împușcați înfigându-le sub maxilar câte o agățătoare din lemn ascuțită de care trăgeau și totul mergea strună.

– Aoleo, … dar ce-i cu ăsta ? – s-a auzit glasul surprins al celui mai vârstnic dintre ei – Ăsta, de unde a mai apărut ?

– L-a adus vântu, … i-a tăiat-o paznicul – Hai, legați-l și p-acela și fuguța acasă ca să nu vă apuce cumva iarna pa-aici !

Drept urmare, până ce copii agățau porcii ca să-i tragă spre casă, la rândul nostru, noi l-am înțepat sub maxilar cu o agățătoare făcută la repezeală de paznic și odată ajunși acasă, a fixat mistrețul între două stinghii și s-a apucat iute ca să-l eviscereze în timp ce, eu și nea Cristea îl urmăream cu atenție.

– Păi, … unde naiba îi băgăm pe toți că nici rucsace nu avem ? – l-am întrebat eu glumind cu tristețe. Măcar să fi avut scândurile alea pe care le fixez pe mașină și între care ar fi putut sta dar altfel, pentru ăia patru care-s mai mici, culc bancheta din spate și îi așezăm acolo ca în camionetă dar cu malacul ăsta e ceva mai dificil … – mi-a exprimat eu îndoiala.

– Dar, ce spuneați de scândurile alea ? – m-a întrebat deodată paznicul – Ce scânduri sunt alea ?

– Păi, … scânduri ca toate scândurile dar ceva mai groase pe care le fixez pe acoperișul mașinii de marginile portbagajului.

– Și ? … Care-i șmecheria ? – m-a luat paznicul la întrebări fiind tare curios.

– Nici o șmecherie. Fiind lungi de câte zece metri fiecare, le leg câte un steguleț în față și în spate iar astfel circul fără probleme, iar când mă aflu la vânătoare și dau de vreun canal de irigație, așez scândurile peste canal la lățimea mașinii și trec dincolo iar  apoi, îmi iau scândurile și-mi văd de drum.

Paznicul m-a ascultat cu o atenție din ce în ce mai încordată apoi, s-a întors și a rupt-o la fugă spre o clădire din fundul curții de unde a revenit cărând după el o scândură grosuță însă ceva mai mică de zece metri:

– Ei, … ce părere aveți ? – m-a luat el la întrebări așezând scândura pe jos și deschizând în lungul ei un metru pliant de tâmplărie – Uitați, are patru metri lungime iar grosimea …

– Stop ! – l-am oprit eu imediat – Gata, te-am înțeles ce vrei să spui însă, pe scândurile tale eu chiar n-am de gând ca să traversez canale de irigație așa că, grosimea lor mi-e indiferentă. Te-ai prins?

– Mda, … până aici v-am înțeles perfect, dar chiar că nu înțeleg la ce v-ar ajuta acuma scândurile mele.

– Hm, … e simplu ca bună ziua, prietene, deoarece, dacă le fixez bine de portbagajul mașinii mele aflată peste gârlă, malacul acesta mare va sta între ele ca în loja Operei Naționale !

Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Bubulina,…dragostea mea!”