Melania RUSU CARAGIOIU: cinic

                cinic

                              

                              Trepădând năvalnic, gândul
                         Mă întreabă: De ce oare

                               Simt un spin, care mă doare-n

                               Fiecare os – de-a rândul ?

 

                                Cu pomadă piperată

                                Mi-am culcat picioru’-n pungă;

                                Cât izolarea-a fost lungă,

                                N-am avut zi alinată !

 

                                Coronvirus e de vină ?

                                Sau, paharul,  de cristal ?

                                Simt că moartea mi-e vecină !

 

                                Beau din ultimul pocal;

                                O aștept cu masa plină

–––––––––––––––

Melania RUSU CARAGIOIU

Montreal, Canada, aprilie, 2020

 

 

Maria HOTEA: Suntem precum două făclii (poeme)

 

E plaja pustie în noapte doar un felinar
Lumina lui se întrece cu strălucirile de jar,
Al iubirii refren răsună în noaptea albastră
Sub stele îmbrățișați trăim iubirea noastră.

 

 

Stau sufletele noastre și ascultă în tăcere
Cântul magic cel trăiesc cu nespusă plăcere,
Ca două stele suntem ce feeric strălucesc
Ce-n tăcerea nopții în șoapte doar își vorbesc.

 

Suntem precum două făclii ce în inimi se aprind
Ne învăluie magia iubirii ce naște dorințe în gând,
În noapte se pierd două umbre pe-o plaje pustie
Drumul ni-l luminează doar luna cu o rază argintie.

 

Mâinile noastre se unesc în calde îmbrățișări
Ochii privind cerul înstelat se ascund în visări,
Palmele tale îmi mângâie chipul cu blândețe
Când un zâmbet pe buze vrea să se răsfețe.

 

În brațele tale totul în jur se pierde în noapte
Buzele noastre se unesc într-un sărut însetate,
Îți simt răsuflarea caldă ce îmi da în trup un fior
E un semn de iubire ce se naște dintr-un dor.

 

Doar plopii în noapte se unduiesc în adieri de vânt
Sub cerul înstelat ne pierdem fără să rostim un cuvânt,
Adoarme tăcerea peste buzele noastre lin în șoapte
Până-n zori iubirea în trupurile noastre dorințe împarte!

 

 

Cum pot să te uit

 

În vesmântul iubirii ne-am îmbrăcat
Într-o noapte albastră cu cerul înstelat!
Numai luna cu razele argintii ne privea
Sufletul meu, cu ardoare pe tine te dorea.

 

Continue reading „Maria HOTEA: Suntem precum două făclii (poeme)”

Anatol COVALI: În căutarea veșniciei (stihuri)

Rugăciune pentru pace

*
Iisuse, Pacea noastră, care pentru-mpăcare
Ţi-ai întrupat în lume slăvita veşnicie,
deschide-n mine uşa ce nici un lacăt n-are
şi din a Ta lumină urează-mi: „Pace ţie!”
*
Tu eşti Izvorul păcii creştine, care-ntruna
ne răcoreşte viaţa cu undele-i de rouă,
gonind din noi trufia, mânia şi minciuna,
când din a Ta mărire spui simplu: „Pace vouă!”
*
Această sfântă pace ne-alină, ne-ntăreşte
şi-n splendidă iubire întruna se preface,
când mângâie durerea şi când ne înfrăţeşte
spre-a ne ura din suflet ca să trăim în pace.
*
Dar ca să stau în pacea curată şi deplină,
Tu-mi ceri o luptă dârză cu răul şi-uşor nu mi-i,
de-aceea-Ţi cer Iisuse ca blânda Ta lumină
să-mi lumineze drumul spinos spre Pacea lumii.
*
Menirea mea în lume este să n-am odihnă
în căutarea păcii şi să-i îndemn pe semeni
s-o caute şi dânşii, fără un ceas de tihnă,
spre-a fi cu Pacea noastră, Iisus Hristos, asemeni.

21 aprilie 2020

 

În viaţă

 

În viaţă este iarnă, dar în mine
e-o primăvară cum nu s-a văzut,
în care fiecare mărăcine
în crin imaculat s-a prefăcut.

 

În viaţă suflă viscolul durerii
şi în speranţe e un aspru ger,
dar eu admir splendoarea învierii
a trupului firav şi efemer.

 

În viaţă sună clopote-ntr-o dungă
şi în clepsidră e nisip puţin,
dar visurile mele vor s-ajungă
în miezul pur al unui alt destin.

 

În viaţă… Dar ce-mi pasă că într-însa
sunt amintiri care nu-mi plac deloc?
Destul ! Prea mult pe umerii mei plâns-a!
De-acum încolo vreau să râd, să joc!

22 aprilie 2020

 

 

Rugăciune către Sfântul
şi marele mucenic Gheorghe

 

Tu, purtător de biruinţă,
mărite Gheorghe, martir sfânt,
ce prin sublima ta credinţă
idolii urii i-ai înfrânt,

 

Tu, ce-ai ieşit senin din caznă
de câte ori te-a sfârtecat
a necredinţei grea năprasnă,
care nu te-a îngenuncheat,

 

Tu, care chiar şi după moarte
te-ai arătat biruitor
celor ce-au vrut să le ţii partea
sărindu-le în ajutor,

 

Tu eşti speranţa mea deplină
ca să înfrângi cu braţul tău
balaurul care domìnă
şi face-ntruna-atâta rău,

 

Tu, sfânt cu suflet de zăpadă,
ce nu suporţi tot ce e hâd,
înfrânge cu sfinţita-ţi spadă
dèmonii cruzi ce-n juru-mi râd.

23 aprilie 2020

 

 

Şi mâine e o zi !…

Şi mâine e o zi !…Sper c-o să fie
şi zori-or să-mi surâdă când din ei
o să culeagă viaţa mea târzie
ai bucuriei splendizi ghiocei.
*
Şi mâine e o zi !…De voi trăi-o
am să o strâng cu dragoste la piept
spunându-le-ndoielilor adio,
mergând prin ea pe drumul cel mai drept.
*
Şi mâine e o zi !…O zi pe care
am s-o trăiesc frenetic şi intens
sperând mereu într-o continuare
printr-un destin ce-a fost frumos şi dens.
*
Şi mâine e o zi !…Cred c-o să vină
şi nu în întuneric am să pier,
căci sufletul meu plin e de lumină,
iar inima e-un strop de-albastru cer.

23 aprilie 2020

 

 

Şi oasele…
*

Întâi or sã disparã cuvintele.
*
Vor zbura din gândurile mele,
stoluri de aripi speriate
de tulburãtoare vedenii.
*
Şi oasele vor începe sã plângã..
*.
Apoi se va stinge lumina.
*
Vor începe sã piarã culorile
umbrite de privirea întunecatã
a negrului absolut.
*
Şi oasele vor începe sã geamã…
*
Codrii vor înceta sã foşneascã,
apele nu vor mai avea unde,
iar cel din urmã fâlfâit
va fi al sufletului depãrtându-se.
*
Şi oasele vor începe sã cânte
reîntoarcerea în sânul naturii
a pãmântului care a fost
modelat pe nervurile
ce cu un strop de duh s-au sfinţit.
*
Şi oasele vor dormi odihnindu-se.

24 aprilie 2020

 

 

Mă simt
*

Mă simt cu conştiinţa împăcată.
Chiar de-am greşit n-am făcut rău nicicând,
iar celor ce mi-au vrut viaţa ratată
le-am reproşat zâmbind numai în gând.
*
Mă simt nevinovat de-orice acuze
mi s-au adus sau încă mi se-aduc.
De-aceea c-un surâs senin pe buze
şi-n ochi, în alte sfere-o să mă duc.
*
Mă simt aşa cum m-am simţit întruna
lipsit de pete, umbre, remuşcări,
iubind pe cei ce înteţesc furtuna
în ale mele mări şi-albastre zări.
*
Mă simt un om care n-a vrut să fie,
atât cât a trăit, un simplu ins,
arzând intens în cânt şi poezie
în care-am fost lovit, dar nu învins.
Continue reading „Anatol COVALI: În căutarea veșniciei (stihuri)”

Mircea Dorin ISTRATE: Semne și…însemne

SEMNE  ȘI….ÎNSEMNE

 

Mă fură viața-ncet de câte-s toate,

Nu-n față ca s-o văd, ci pe la spate,

În fiecare zi câte un pic

Ca să rămân apoi, cu mai nimic.

 

Întâi, din cât am fost, mă tot micește,

Mă scade de puteri, mă gârbovește,

Din pasu-ntins ce l-am avut odată

E doar un lat de palmă, deșirată.

 

Nu mai aud o șoaptă de departe,

Abia de văd ce scrie într-o carte,

Putere am în drapta, d-ai puțină,

În stânga nici atât, cine-i de vină?

 

Albit e părul, barba e căruntă,

E greauă pleoapa, ce fac azi se uită,

S-a lenevit și vorba ce odată

Îmi turuia ca moara cea stricată.

 

Mă doare peste tot, că de, sunt om

Și tot mai des mi-s nopțile-n nesomn,

Știutul neam încet s-a tot rărit,

De prieteni largul meu, s-a pustiit.

 

Noroc mai am, c-am tăinuit în gând

Bucăți de viață și, acum pe rând

Le retrăiesc pe toate cum au fost,

Atunci când viața asta, avea rost.

 

Și-apoi mai am puterea celui vis,

Mă poarte el prin largul necuprins,

Să uit de clipa vieții de acum,

Și să trăiesc o alta, pe-al meu drum.

 

Așa-i la toți, c-așa-i al sorții dat,

De la sărac la marele-mpărat,

Ne-arată viața când suntem aproape

De clipa mergătoare către…..

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Aprilie , 2020

Ileana VLĂDUȘEL: Iluzie

Iluzie

 

Nedefinită umbră, rece zvon

Ce treci prin verdele din pieptul meu

Și-ți lași amprenta, urmă înghețată

Acoperindu-mi rădăcinile de viață,

 

În urma ta-mi cad frunzele din suflet

Și îmi rămâne gol chipul de zâmbet

Stau salcie plângând la mal uscat

Tăceri cresc peste muguri scuturați.

 

Fantomă albă, copiindu-mi chipul

Te furișezi în trup și-mi ucizi timpul

Și dintr-o dată, păsările zboară

Din ramul meu și deja este seară

 

Și mă văd, singură pe malul unui râu

În așteptarea unui vas târziu

Ce mă va duce, zbatere flămândă

De timp și viață, pe-a uitării undă.

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

29 aprilie 2020

 

Eugenia BUCUR: În numele iubirii

În numele iubirii

 

De drumul e deschis de-un fir de liliac,

Tu îmi apari în cale aşa… ca o poveste

Şi printre miile de stele ce mi-s pe cer,

Una ce este sus, şi e a ta, mi se găteşte.

 

Când drumul mi se leagănă tremurător,

Lăsând oglinda lumii undeva în urmă,

Tu vii sfios şi îmi aduci, în albe straie,

O rază rămasă dintr-o lacrimă în umbră.

 

Când cotul drumului mă face nevăzut,

Un fulg de nea topit de ieri pe pleoapă,

Tu te ridici, să mă ridici pe firul ierbii,

Făcând din verde, în durere, eternitate.

 

———————————

Eugenia BUCUR

Slatina

29 aprilie  2020

 

Ileana VLĂDUȘEL: Crez

Crez

 

Cred în anotimpul ce renaște

Amintind de învieri din lut

Precum Domnul mântuirii noastre

Ne-a promis pe cruce răstignit.

 

Cred în primăveri și veri și toamne

Și în iernile din satul meu,

Leagăn pentru visele întrupate

În bătaia inimii spre cer.

 

În lumina zorilor și-n soare

Și-n albastrul cerului mai cred,

Ele-mi sunt icoanele spre care

Se îndreaptă ruga mea când cer

 

Libertatea aripii ce doare

Zborul când îi este întrerupt,

Ție Doamne îți îndrept chemare

Pentru-n vis aflat la început!

 

Mărturie îmi stau ca drept dovadă

În credința în care am crescut,

Crucile purtate peste haină

Dar și cele care m-au durut

 

Și pe care Doamne pentru tine

Le-am purtat așa cum am știut.

Iartă-mă de ți-am rămas datoare

Și-am stricat în mers din ce-ai zidit!

Cred în cheia ce deschide poarta

Spre cunoaștere și viitor

Spre a modela realitatea

Ramului rămas moștenitor.

 

Cred în curcubeul ce prin ploaie

Le zâmbește norilor și-n zori,

În apusul dăruind odihnă

Și în câmpul ce renaște în flori.

 

Cred în raiul înmugurind în inimi

Zâmbete, rodind îmbrățișări

Și într-un Iisus al mântuirii

Ce ne-a modelat din cruce scări!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

28 aprilie 2020

 

 

Adrian MUNTEANU: Sonetoterapie (I)

MEREU

Mereu, febril, o taină-n trup revine
Şi ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară,
Ca să urcăm un drum incert, de seară,
Ce într-un colţ de şoaptă se mai ţine.

 

Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară
Stă matematic în adânc de sine
Şi nu mai ştie dacă-i rău sau bine
Să fii vehicul spaţiului de-afară.

Sfârşitul e o fracţie-n scădere.
Va dăinui ştiutul din potir,
Trup renăscut şi îmbiat la miere

Din care-am tot desprins câte un fir,
Să-mi ţes veşmântul care nu mai piere

Şi stă la rând, să fie uns cu  mir.

 

 

ALERGÂND

Aceasta e a orelor aromă,
Când s-a pierdut o clipă fără vlagă,
Trudindu-mă s-ating cu palma-ntreagă
Aceeaşi zare palpitând în comă.

Prind geana ierbii, şoapta ce mi-e dragă,
Tot ce-a rămas surprins de axiomă,
Prigoana umbrei, trupeşă fantomă
Învinsă-n goana zorilor, dulceagă.

Sunt toate doar o dâră fumegândă,
O rămăşiţă-n scalpul unui gând
Cu dinţi de lut şi pururea la pândă.

Mă voi trezi mereu agonizând,
Rânjind parşiv, iubindu-mă-n osândă

Tot alergând de mine, alergând.

 

 

ÎNCĂ GÂNDESC

 

Mă zbat să scap de trupul ce mă-nşeală,
Să-nduplec urma focului, stăpână.
Un sunet stins amiezile îngână,
Primejdii reci îşi ţes în trup urzeală.

Păşesc pe drum de fum în taină până
O dâră picotind de oboseală,
Se dăruie în lanţuri şi beteală,
Aripilor desprinse din ţărână.

 

Priveşte-mă! Asa rămân prin vreme,
Zâmbind fragil şi nesfârşit de trist
Cu-n ochi inert ce-mpresurat se teme.

Reîntrupat într-un contur cubist
Al unui veac ce din străfunduri geme,

Încă gândesc şi, poate, mai exist.

 

 

ȚIN SFAT CU MINE

 

Ţin sfat cu mine-n colţ ferit de lume.

Cuvântul mă mai crede o epavă.

Reînnoit la mijloc de octavă

Nu şi-a găsit sub tâmpla mea un nume.

 

E frig destul pe-a sufletului navă.

Prin carotidă se preling cutume.

Consoanele nu-s tată şi nici mume

Atâtor clipe subţiate-n lavă.

De unde-atâta verticalitate
Când glasuri te-nconjoară şi te ard?
Dar eu rămân şi cred că se mai poate,

Iar gândul meu, murind tăcut pe gard,
S-a scurs în ochiu-n care se mai zbate

Un timp ascuns sub strat aprins de fard.

 

 

FIINŢA MEA DE VIS RISIPITOARE

Fiinţa mea, de vis risipitoare,
Înfrânge tihna gândurilor albe,
Destramă zborul ce compune salbe
Mireselor desprinse din strânsoare.

Justiţiei din frunze îi scriu jalbe,
Căci mă apasă fuga de mişcare
A verbelor uitând de conjugare,
Mânjind polenul gingaşelor nalbe.

Sonete scriu când lumea e scârbită
De craniile celor ce deţin
Un sceptru efemer, dar stă smerită,

Tot răscolind hârdăul cu venin
Sau aţipind în iarba nenuntită.

Trăiesc pentru-a trăi. E prea puţin!

 

 

MĂ BICIUIESC SECUNDELE 

Mă biciuiesc secundele cu ură,
Rupând din carnea mea ne-mpărtăşită.
Le simt suflarea rece şi grăbită
În trupul meu, pe cuget, pe figură.

Arunc cu scârbă vorba nedorită,
Încerc să scap de-a spaimelor arsură,
Să-nlătur palma ce îmi stă pe gură,
Ca să-mi rămână umbra primenită.

Izbit de haita timpului, setoasă,
În gândul meu firav mă răzvrătesc
Şi lupt să prind a clipelor grimasă.

Dar e doar praf pe care-n veci păşesc.
Cu pofta mea, mereu nesăţioasă,

Abia acum învăţ ca să trăiesc.

 

 

UNDE SUNT?
 

În răzvrătirea frunții se perindă
Crâmpeie de-ndoieli și de-ntrebare.
Trec defilând cu falduri temătoare
Sau se agaţă furtunos de grindă.

O scenă e cu patosul ce doare,
Într-alta viciul vrea să mă cuprindă.
Apare şi dorinţa să întindă
Urzeli, porniri şi spaime trecătoare.

Greţoasa ură prinde să îndemne,
Iar năzuinţa are dinţi de fier.
Sunt toate când smerite, când solemne,

Distrug, compun, frământă, dau şi cer.
Ce colcăială de trăiri şi semne!

Dar unde sunt, în toate câte pier?

 

 

SĂ NU MĂ TEM!
 

Zvâcniri gestante, scârba ce mocneşte,
Modesta umbră fadă a trăirii,
Tăişul viu al vorbei şi-al privirii
Pe gardul clipei vagi mă răstigneşte.

Să fug, să strig, din mult prea plinul firii,
Să mă ascund de ura ce sporeşte?
N-ar fi mai bine s-o înfrunt, orbeşte,
Să mă arunc în lama primenirii?

Să trec prin toate, cu priviri avide,
Cum aş tăia în carne de poem.
Un pas mai mult şi zborul se decide.

Sfârşeşte frica de un surd blestem
Şi-o poartă către mine se deschide.

Să nu mă tem! Deloc. Să nu mă tem!

 

 

SPUNE-MI, IUBITO!

 

Spune-mi, iubito, unde-ti e popasul?

În cuib zănatec, în amurg de ceară?
Unde-ţi aşezi piciorul să nu piară

Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul?

 

Cum ai învins râvnirile de fiară
Ce-au despicat pădurile cu pasul,
Ca să-mi aplec genunchiul, să-mi fac masul

La umbra coapsei tale de fecioară?

 

Lasă-ţi coroana-n iarba sângerie,
Bea din potirul brumelor nectar

Şi din căuş de patimi apă vie,

 

Arde-ţi veşmântul pe năvalnic jar,
Să te zidesc curată-n temelie,

Aceeaşi Ană, pe un nou altar.

 

 

VREAU DOAR UN SFAT!

-Vreau doar un sfat, maestre, vreau o cheie,
Pentru-a ieşi din trupul meu afară.
-Ce-i mai urât în lumea ta ternară?
Adu-mi răspunsul, vino c-o idee!

M-am îmbrăcat, cu râvna mea sumară,
Am colindat – aprinsă odisee –
Pământ şi spaime, gânduri de femeie
Şi m-am întors, răspuns să-i dau, spre seară.

Cel ce-a-ntrebat într-un copil se-ascunde.
-Eu ştiu răspunsul! spun. Ura-i mai rea.
Aştept acuma cheia!…Nu-mi răspunde.

Tăcere doar în trup de catifea.
M-a fulgerat un gând ce mă pătrunde:

Tăcerea e eternitatea mea.

 

 

VA FI UN MÂINE?

 

Din urmă iau doar ziua ce se duce,

Cu dinţi blajini, spre un deşert de seară

În care-mi uit târzia mea povară,

Calvarul meu, cel aşezat pe cruce.

 

Ziua de azi, şi dulce şi amară,

Se chinuie prin garduri să apuce

Frânturi de clipe avansând năuce,

Spre scutul oastei cu armuri de ceară.

 

Un mâine e? Cum ar putea răzbate

Prin bezna ce miroase a pustiu,

Când n-am sfârşit de-orânduit bucate

 

Şi nu mă vreau mai însetat să fiu?

Doar curg şi eu, cu râurile toate,

Încălecând acelaşi bidiviu.

 

 

ŞTIU UNDE SUNT?

 

Ştiu unde sunt, în ce ungher mi-e gândul?
Am înţeles că rostul lui mă-nvinge?
Că semăn cu mânia ce m-atinge
Şi cu trufia pieptul meu arzându-l?

Am sufocat desfrâul ce respinge
Şi împăcarea nopţi şi nopţi la rândul?
M-am depărtat de drum, apoi urmându-l
Şi de-nvrăjbirea care mă încinge?

Ce am făcut ca visul să nu treacă
Şi mulţumit de mine să nu fiu,
Să nu-mi mai scot invidia din teacă?

Şi mă întreb, cât încă mai sunt viu:
Eu am învins febrila zi ce pleacă
Sau ziua m-a învins fără să ştiu?

 

 

SĂ SAP ADÂNC!

 

Tăiat în două, fructul neputinţei
Revarsă iz perfid și nepăsare;
O aripă nu crede în visare,
Un mugure nu seamănă fiinţei.

Se născocesc idile trecătoare,
Perversul pune stavilă dorinţei,
Sfiala nu se dăruie credinţei,
Iubirea se preface în uitare.

Nici zâmbetul nu mai arată bine.
Îmbăloşat cu scârbă în iatac,
În rânjet a sfârşit, uitând de sine.

Mirii cei puri de mâine nu se plac.
Să sap adânc, până când dau de mine,
E tot ce-n viaţa asta pot să fac.

 

 

EVADARE

 

Mi-e trupul casă pentru zile grele,

Cu porţi de fier şi uşi întunecate,
Clădit din ură, silă şi păcate,

Ţinut prea des în sfori şi în atele.

 

Iar hainele mă strâng şi sunt uzate,
În glastre zac doar fade imortele.
Privesc afară numai prin zăbrele

La văile cu flori însângerate.

 

Nu mi-am văzut vecinii niciodată,
Dar ştiu că sunt în lumea de mister

În care vreau să mă trezesc odată.

 

Mă lupt să evadez şi să nu pier.
În casa ce pe viaţă îmi e dată,

Să nu rămân de-a pururi prizonier.

 

 

SUNT ÎN AMECA

 

Sunt în Ameca, ţara din vechime.
Culcat privesc cum sufletul meu pleacă
În neştiute spaţii să petreacă,
Uitând de tot, de spaimă şi mulţime.

Ajuns în cerc de săbii fără teacă,
Le simt înfipte-n mine cu asprime,
Tânjind să ia corola mea de rime
Şi pe tăișul lor avid s-o treacă.

Mă risipesc printre priviri ştiute,
Îmi sfâşii carnea crud şi nu decid
Cum pot s-ajung pe străvezii redute,

Dar mai aud cuvântul Lui avid.
Mă lupt să trec în lumi necunoscute.
Primesc o cheie. Nu ştiu să deschid.

 

 

ÎNVĂȚ SĂ TRĂIESC

 

S-alung din minte oricare ispită,
Să frâng și spaima-n noi ce mă reţine,
Când întrebări se prăbușesc în mine,

Să nu privesc spre urma otrăvită.

Emoţia o sorb cum pot mai bine,
În alergare prea târziu oprită,
În cea dintâi speranţă împlinită.

Ce-n gândul drept ar vrea să se anine.

Să uit de tot, cu sete şi în pripă
Şi să mă bucur de un rost prezent,
Stăruitor şi gata de risipă.

Continue reading „Adrian MUNTEANU: Sonetoterapie (I)”

Relu N. ALEXANDRU: Dincolo de (Uni)vers (poeme)

DINCOLO DE VERS

(Matematică Stănesciană)

 

Unu plus unu fac doi,

Tu și cu mine adunați,

C-un întreg de stele și ploi

Suntem egalați.

 

Doi fără unu fac unu,

Iar eu fără de tine

sunt doar… unu

Lipsit de iubire.

 

Unu ori unu fac unu,

Tu ori eu, eu ori tu,

Rămânem aceiași…

Un dar divin… eu și tu.

 

Doi împărțit la doi fac unu,

Tu împărțită la soare și lună,

Ești izvor nesecat de lumină,

Ce-l iubește pe… unu.

 

 

MAMA

 

Nici n-aș fi crezut sau să-mi fi dat măcar seama,

Că ea este al meu înger pe pământ, doar mama!

 

Poate că și azi, mă mai cuprind întunericul și teama,

Dar mereu mi le izgonește din suflet, mereu mama!

 

Păstrez în tăcere amintirile cu ea în rama,

Rama inimii mele, inimă care în veci va striga: „Mama!”

 

Timpul, întotdeauna îmi va fi vama,

Vama către un univers, un univers cu mama!

 

Cu puțină trudă, a izbutit a-mi vindeca rana,

Cicatrizată în trup și-n minte, doar mama!

 

Sorb ceaiul pregătit de ea, privind melancolic cana…

În lume, pe acest pământ, între-atâtea femei, ești unică, mama!

 

 

MOZAIC DE GÂNDURI

 

De prin cosmos

adunate toate,

Visele-mi cer socoteală,

C-am pierdut nopți de-a rându`

Și c-am înșelat parșiva realitate,

Cu sutele de fantezii,

Lăsând în urmă…

amintiri spânzurate…

 

 

NOAPTEA

 

Veșmântul, cu negură împodobit,

Se așterne peste bolta albastră,

Când dispare soarele iubit,

Alungând și razele de pe faţa noastră.

 

Continue reading „Relu N. ALEXANDRU: Dincolo de (Uni)vers (poeme)”

Mircea Dorin ISTRATE: Nesfârșite întrebări

NESFÂRȘITE  ÎNTREBĂRI

 

Stau și fac socoată lumii, să-nțeleg a ei poveste,

Câte bune ea făcut-a și de rău cât ea bolește?

Ce îmi fost-a înainte? ce va fi în viitor?

Cine soarta ei o face? ziua-n care toate mor?….

 

Cine-i El, care conduce universul?  astă lume?

Unde-n ceruri e lăcașul celui plin de-nțelepciune?

Câți ca noi mai sunt prin cerul cel scrutăm la nesfârșit?

Unde sunt alte Pământuri prin întinsul infinit?

 

Cât se-ntinde astă lume în lungime și-n lățime?

Cât de mare e Nimicul cel ce-ți face rău și bine?

Câte mii de Universuri stau în ‘nalturi în acuns?

Când măcar la toate astea voi avea poate-un răspuns?

*

La puține am răspunsuri, la prea multe n-am deloc,

Iar așa, a mea socoată o să stea mai mult pe loc,

Prea sunt multe taine-ascunse, bine-nchise, ferecate,

Ca să am, eu, muritorul, un răspuns la astea toate.

 

**

De la el, Adamul nostru, în mileniile scurse,

Omenetul tot privit-a cerul cu-ale sale-ascunse,

Încercând să deslușească ce-i pe-acolo-n afunzime,

Neștiind că-i Nesfârșitul, în aceea adâncime.

 

Astăzi, doar ghicim, se pare, cam ce-ar fi prin ceea lume

Și ce legi ar fi pe-acolo, prin Genunile nebune,

Așadar, aici e raiul, ce în iad noi îl prefacem

Cu dorința de mărire, de-mbuibare, ce ne-o facem.

***

Ca mai toate și Pământul este o ființă vie,

Iar când tu întreci măsura, el îmi simte și îmi știe

Și, cum face orișicare când se simte încolțit,

El se apără sărmanul, și-ți trimite un… Covit.

 

Așadar te potolește, fii cu el în armonie,

Ia atât cât îți priește, lasă-i și-altuia să-i fie,

Cată sus, spre-un cer cu stele și îți pune întrebări

Și visează cum, odată, vei pluti pe-a sale mări.

 

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Aprilie , 2020