Lia RUSE: Concerte de Mai

În aer, concerte!.. Luna Mai zâmbește

Uimind secundele!

Se știe când vine că-naltul trimite,

Strălucind, undele…

Spațiul se spală-n în ploile timpului,

Revine viața-n ritmul anotimpului

Prin raze care piaptănă lumina blând,

Când  vremea-i brăzdată de zefir, când și când.

Ziua-și umflă verdele , clipă de clipă,

Cunoscând misterul…

Are un surâs strălucitor și gingași, soarele

Colorând, cerul …

Vin atâtea flori, în luna Mai, pe pământ!

Se prinde viața în ochiul -astrului-, deschis

Si-n dans aerul amețește-vrând-nevrând,

Scoțând tăcerile din fiecare vis…

Și,..-anotimpul tandru, cu zile rotunde,

Micșorându-și noaptea  pân` la transparență

În calde-amintiri, vrea ceasul să-l scufunde

Lunecând pe vreme spre altă prezență.

Descătușat, timpu-și schimbă, mereu, fața

Și-o duioasă tandrețe vine spre mine,

-Fiecare zi de Mai, chiar dimineața-,

Cu brațele de flori și de iubire pline !…

……………………………………………

LIA RUSE

Laval-Montreal, Canada

Mai  2020

Mircea Dorin ISTRATE: Mă întoarce Doamne (versuri)

Zorii se revarsă,

roua scânteoiază în luciri de soare,

iar către amiază,

peste-ntinsa vale ciute pântecoase,

rumegă-n umbrare, veșnic sperioase.

 

 

E-nceput de toamnă,

lungă, lenevoasă, iar ,, Bătrâna Doamnă”

are poala plină

de gutui și mere, prune îmbrumate,

ce ne fac cu ochiul: ,,Hai, luați de toate!”

 

Noi, țângăi de-o șchioapă,

nesătui din fire,

la îndemn ca ăsta, fără de oprire

iama dăm prin vii,

prin pomiștea popii, de, suntem copii.

 

Cine să ne prindă?

că suntem zglobii, roiuri de albine,

snop de colilii,

bucuroși de toamna lungă și bogată

ce-am crezut atuncea, că nicicând se gată.

*

Dă, Mărite Doamne,

toamnă fericită

și acol’ mă-ntoarce-n vremea potrivită,

ca să fiu din timpu-ți, clipă neuitată,

în cel ev în care, am trăit odată.

 

 

MI-AM  GĂSIT  COPILĂRIA

 

O mărgică sclipitoare, un briceag și-o curelușă,

Le-am găsit în podul casei, mai dosite, după ușă,

Puse-acolo, tăinuite, dintr-o vreme ce-a apus,

Când eram speranța lumii, visul ei, care s-a dus.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Mă întoarce Doamne (versuri)”

S.L. PEERAN: Pace lăuntrică

Tablou de Satish Gupta

*

Pace lăuntrică

Sunt aspre chinurile îndurate
de sufletul și trupul vătămat
în agonia și tumultul vieții

pe drumul către Adevăr,

la ceas de mare încercare

prin suferințe și dureri.

Atunci când însă aflăm Adevărul

dăm peste un izvor curat

cu apă limpede și lină

ce potolește setea

și ne îngăduie momente

de fericire și elan, Nemărginit –

har, acea pace interioară

ce luminează sufletul cernit.

S.L. Peeran, India

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

PEACE WITHIN/One has to undergo severe/Mental and physical sufferings/Agony and turmoil in life/Before arriving at the Truth/A testing time, a period/Of severe anguish and pain./On arriving at the Truth/You reach the stream/Of fresh, soothing waters/To quench the thirst/To gain moments of/Ecstasy, joy and Supreme –/Bliss, to bring peace within/And enlighten the dark soul.

Alexandrina TULICS: Atât de albe și smerite (stihuri)

Atât de pur, atât de fraged…



…Atât de albe și smerite,
Petale alb-mărgăritar,
Sunt ca Mireasa pregătită
Să se închine la altar.

Atât de pure și gingașe,
Rostesc din adevărul sfânt.
Sunt ca arcușul pe vioară,
Ce note-n alb, Îți cânt’.

Atât de sincere-s întruna,
Ca preaiubita ce o-aștepți,
Să fiți pe veșnicii, doar una,
Pecetluită de Sfintele Peceți.

…Atât de pur, atât de fraged
Atât de alb la sfânt altar,
E voalul de Mireasă îmbrăcată
De Tine, ca un alb mărgăritar…

 

 

-De ce?

  (Din albumul ,,Colț Stelar”)

 

-De ce ninge Tată-n vară?
Iar pomii frunzele își pierd?
De ce își părăsesc mame, copiii
Și sunt atâtea lacrimi fără crez?

-De ce, în loc de fericire,
Trăim printre suspine-n vale?
Şi parcă norii se-mbulzesc
Lăsând tristeți pe-a noastră cale?

-De ce își plânge rândunica,
Dând roată, cuibul la plecare,
În zbor-suspin chiar de se-nalță
Plutind spre alba zare?

Continue reading „Alexandrina TULICS: Atât de albe și smerite (stihuri)”

Ileana VLĂDUȘEL: Îți caut iubire, portul

Îți caut iubire, portul

 

Îmi lipsești iubire noaptea, când singurătatea poarta

Către inimă-o deschide

Și la mine-n piept pătrunde.

 

Și-mi lipsești iubire ziua când se- întoarce amintirea

Și-mi bate încet la ușă

Și  apoi deschide și intră.

 

Te caut iubire în vise cânt tristețea mă ajunge

Și-ți caut cerul și steaua

Unde te-a ascuns ghionoaia.

 

Pe nisipul ars pășesc încercând să te găsesc,

Dar nu ești, doar urme goale

Și absența ta mă doare.

 

Când oftez și doare oful îți caut iubire portul

Și nava ce mi te-a dus

Mării, să nu te ajung

 

Și privesc spre farul stins căutând urme prin timp

dar nici  tu și nici  catargul

nu mai umpleți astăzi largul!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

14 mai 2020

Emilia-Paula ZAGAVEI: Dor

Dor

 

Îmi scriu poemul pe un fir de iarbă

Și îl botez cu lacrimi mari de ploaie,

Descânt iubirea într-o palmă oarbă

Din zdreanța sufletului detronez războaie.

 

Adun poveștile din umbrele pustii

Al pașilor ce slobozesc blesteme,

Bucăți de dor întemnițez în triste gratii

Zidite-n stânci ce tăinuiesc dileme.

 

Înmormântez tristețea sub sărut

Bocind pe-ascuns a mea copilărie,

Mă-nchid în mine supunându-mă tăcut

Regulilor scrise cu aprigă silnicie.

 

Mă-nchid în mine nimicind amarul

Tristeților otrăvitoare și viclene,

Pictat de pașii ce-au strivit aleanul

La crucile regretelor eterne.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

14 mai 2020

 

Dorel SCHOR: Suntem ceea ce mâncăm

*   Nebunii sunt convinşi că lumea nu-i normală. Au dreptate!

*   Speranţa moare ultima… Dar cât suferă săraca

*   „Intelectualii este proşti. Dacă ar fi pieţaşi, ar avea multe voturi.

*   Dacă îţi dai seama că nu înţelegi ceva, mai ai şansa să înţelegi…

*   Unde este deşteptăciune este şi multă prostie. Oare merge şi reciproca? (Mihai Batog-Bujeniţă).

*   O singură litera face diferenţa dintre Eroare şi Teroare.

*   Cu timpul, unele femei ajung nişte doamne şi altele numai bătrâne.

*   Suntem cea ce mâncăm? Înseamnă că ne sinucidem.

*   Fiecare se îndoapă după gradul lui de inteligenţă.

*   Oamenii se comportă inteligent numai după ce au epuizat celelalte posibilităţi (Aba Eban).

*   Nu contează câţi prieteni ai, ci unde sunt atunci cînd ai nevoie (i.).

*   Prostia e sferică, nu ai de unde s-o apuci.

*   Ideile tocite nu pătrund pe nicăieri…

*   Când se fac atâtea grozăvii în numele Domnului, te întrebi ce îi mai rămâne dracului de lucru.

*   Eu cred că maimuţa se trage din om şi nu invers (Lydia Elron).

*   Tâmpiţii nu au frontiere…

*   O lege care nu-i încălcată niciodată este o lege inutilă.

*   Uneori ai impresia că şi Dumnezeu mai bea câte un păhărel…

*   Nu toată lumea are acelaş simţ al umorului. Poate că asta ne salvează!

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Alexandrina TULICS: Nunta

Nunta

 

Ploaie de alb sau petale de nea ,

Au înflorit de câteva zile, la fereastra mea.
Parfum ceresc cu miez de aur
Din casa Tatalui-tezaur.
Sprinten,albine sărută corola ,
În dulce le leagănă creanga-gondola,
E-o nuntă în roi cu zumzet subțire,
Mireasa-i în alb -iasomie, parfumată de Mire.
Soarele fața și arată cu teamă,
N-ar vrea torid, sporul să-l destrame.
Flori curioase așteaptă-n mirare,
Mirele crin să vie la însurătoare.
E foșnet de ramuri și vântul se-oprește ;
-E gata a venit !
Alaiul porneste!
…Emotii solare se joacă-n grădină,
tremurând  bucuria razei -lumină.
Albini duc polenul cel dulce ..ACASĂ,
Unde va locuii pe vecii Mirele
Și a Lui Mireasă!

——————————–

Alexandrina TULICS

Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.

12 mai 2020

Mircea Dorin ISTRATE: Au înflorit salcâmii (poeme)

 

NEMURITORII

 

În umbra înserării, din largul românesc,

Sub streașină de codru bătrân, bucovinesc,

S-au strâns la sfat vitejii din veacuri vechi, trecute,

Să vadă de-mplinite-s dorințele lor vrute.

 

Aici sunt toți ca unul:  Zalmolxe, Deceneu,

Măritul Burebista ce ne-a unit la greu

Și Decebalul nostru, cea cruce de istorii

Ce-n inimile noastre l-om tot purta în glorii.

 

Venitu-au  bourii Moldovei, bravi bărbați,

Ce mi-au lăsat o țară cu oameni înstelați,

Alăturea de alții din mândrul meu Har-Deal

Ce-n piept luau furtuna venită val cu val,

 

Flăcăii de la Istru și până-n mal de mare

Ce pus-au temelii la vremuri viitoare,

Să știe toți că neamu cu jertfă mi se ține

De vrei să veșnicească, alăturea de tine.

 

Cu ei sunt sfinții noștri: un Mircea, înțeleptul,

Un Ștefan ce de-apururi cu sabia și șceptrul

Rămas-au în istorii și-n sufletele noastre

Ca lucitori luceferi pe cerul plin de astre.

 

Cu ei, îmi stau de-a dreapta, viteazul nost’, Mihai,

Întregitor de neamuri  și-nchegător de plai,

Și-a lui Dracula, Țepe și Vodă cel cumplit

Ce-n clipe mari și grele, dușmani mi-au biruit.

 

Și Avrămuțul nostru, al munților flăcău

Ce-a adunat  robiții să-nlăture cel rău,

Și Cuza, domnitorul, de bine făcător,

Icoană de dreptate în suflet, la popor.

*

Ce văd acuma dânșii e lacrimă-n durere,

Un neam plin de păcate ce-ncet, încet îmi piere

Că n-are-n el credință, voință jertfitoare,

Și-un cap să-i fie-n fruntea, setos de înălțate.

 

E plină țara asta de simpli târgoveți,

De scribalăi cu plată, de hoți, de oameni beți,

De trădători cu carul ce pentru doi arginți

Îmi vând și neam și țară și-altarul cu-ai noști sfinți.

**

O zei! Spune Zalmolxe din jilțuri ridicat,

Voi , neamul meu de sânge, cum încă de-ați uitat

Că puși suntem aicea de-apururea datori,

Să ținem astă țară mereu, ca jertfitori.

 

De-aceea zeii noștri ne dat-au nemurire

Să-i facem țării ăstei eternă fericire,

Iar voi să fiți ca mâine sămânța lumii noi,

Nu cum îmi sunteți astăzi, nevolniciți și goi.

 

-Eu, spune domnul Mircea, cu râul meu și ramul

Am fost de-apururi frate, să-mi apăr țara, neamul,

Azi pustiiți pădurea și râul mi-l secați

Și-apoi cu cine Doamne, mai vreți să fiți voi frați?

 

-Nici eu, îmi spune Ștefan, nu pot a înțelege

Cun de acum pe-aicea-i mai mult fără de lege?

Cum a secat iubirea și dragostea de țară

Când ați văzut ce-nseamnă, să fie neamu-n fală?

 

-Nici eu, spune Viteazul, n-aș fi crezut vre-odată

Că n-om fi pe vecie cu toții laolaltă,

Că-n ale voastre inimi nu-i dragoste de frate,

Văzând cum el, sărmanul, pe alte hărți se zbate.

 

-Și eu, îmi zice Iancu,  când am văzut puhoiul

De înrobiți ai soartei ce îmi spărgeau bubuiul

De legi ce-n a lor contră mereu erau făcute,

Crezut-am că-nvățarăți ce trebuiesc făcue.

 

-Legi drepte pentru țară și pentru cei sărmani,

Îmi zise domnul Cuza, să țină mii de ani

Dreptatea și-adevărul mereu pe astă humă,

Dar voi, nepricopsiții, ați zis c-așa nu-i bună.

**

-Noi , vorbe înțelepte grăit-am cu toptanul,

Îmi zise cu tristețe, Bătrânul, Caraimanul,

Ai noștri zei din ceruri ne-au dat s-avem de toate,

Pământul gras ca untul cu lanuri grele, coapte

 

Și aur în străfunduri și munți întregi de sare

Și încă ce dorit-am a fi mai bun sub soare

Să stăm cuminți în cuibul ce ei ni l-au făcut

Și-aici să fim vecie în palma ăstui lut.

 

Pe toate le pierdut-ați și-acum rămas-ați goi,

Că în lungitul vremii voi ați uitat de noi,

De cum norocul clipei ne-a ridicat în fală

Că ne-am iubit norodul și buna noastră țară.

 

Va înrobit păcatul și va-ndulcit cea vrere

Cu setea de putere și dorul de avere,

Uitând că numai țara și muma te-ocrotește

Și ele-ți dau puterea și-averea ce-ți sporește.

 

 

Schimbați-vă năravul, veniți pe drumul drept,

Gândiți-vă ce fost-am, luați furtuna-n piept

Și-o să vedeți cum mintea și brațul se-ntărește

Și cum al vostru nume, din fapte bune crește.

 

Abia atunci simți-veți că-ți fi nemuritori

Și pe pământul ăsta la nimenea datori,

Atunci, în cuibul ăsta al humii din lumesc,

Veți fi la fel ca zeii, din naltul nost’ ceresc.

 

10.05.2020

 

 

AU  ÎNFLORIT  SALCÂMII

 

Au înflorit salcâmii, ce pusu-i-am odată,

Închid de-acuma ochii și-n vremea ceealaltă

Mă duc încet cu gândul în altă primăvară,

Când eram tânăr încă, cu inima ușoară,

 

Cu ochii după fete, cu sufletu-n văpăi,

Cu gânduri deșuete și plin de năbădăi,

Un fluturaș zburdalnic  zburând din floare-n floare,

Sorbind dulceața vieții în clipe trecătoare.

 

Salcâmii ce odată erau mai tinerei

Acu-s și ei de-o seamă cu mine, bătrânei,

Dar ei, în legea firi mereu vor înflori

Și-avea-vor încă parte de roiuri de iubiri.

 

Eu, biet moșneag sfielnic mă-ntorc în amintiri

De vreau să-mi căt vre-odată trecutele iubiri

Și-atunci, cu ochi-n lacrimi și sufletul curat,

Sărut în taină clipa, ce-atunci m-a fermecat.

 

El, nemilosul, Timpul,  de-o vreme mă tot fură,

Mă iartă Preamărite, dar gura mea-l înjură

Că tot îmi scade dânsul din vremea sorocită

Și nu mi-o da la urmă, în plus, nici o clipită.

**

Îmi priveghesc cărarea salcâmii mei iubiți,

Înalți, umbroși, smerelnici, frumoși ca niște sfinți,

Eu, încărcat de anii ce-i duc de-acum în spate

Voi fi curând la capăt, ei, merge-or mai departe.

***

Au înflorit salcâmii, mirosul lor te-mbată,

Închide dară ochii și-n vremea ceealaltă

Te du de-acum cu gândul în altă primăvară,

Când erai tânăr încă, cu inima ușoară,

………………………….

 

 

VINO  DARĂ

 

Cine mi te poartă-n vis legănată în iubire?

Cine-n taină te alintă să guști bobi de fericire?

Cine îți șoptește tainic îndulcitele cuvinte

Despre dorul ce-l apasă, și-a lui gură nu te minte?

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Au înflorit salcâmii (poeme)”

Ileana VLĂDUȘEL: La o fereastră

La o fereastră

 

În vatră fumegă cenușa,
La o fereastră, stă bunica
Și-ascultă glasul ploii, care plânge
Amarul lumii și în vreme-l strânge!

 

Și plouă, plouă, plouă, peste noi,
Cei care mergem printre clipe goi
De amintirile, care se duc când crești
Și-și plânge buna, jalea, la ferești!

 

Ce-o să mai lase zestre la copii,
Ce-a fost frumos, s-a dus! Ce bogății
Să lase la nepoți? Ploaia tot cerne,
Uitarea peste suflete se-așterne!

 

Unde să caute, unde să ducă,
De unde să mai cumpere sâmburi de nucă,
Porumbi de copt, gutuie îngălbenită
Și în covată, pâinea rumenită?!

 

Din traiul ei sărăcăcios, dar bun,
Din viața ei trăită în ăst cătun,
Nimic n-a mai rămas, doar la fereastră,
Bunica mea plângând și-o floare-n glastră!

 

Aș vrea, când vii, să-ți mai spun o poveste,
Să-ți dau un litru de rachiu, o brânză-n țeste,
Dar drumu-i greu de-acum, în gloată afară,
Se-ngroapă adânc piciorul și-nfășoară

 

Strâns ploaia gleznele și le oprește!
La poarta casei, lacăt ruginește
Și la fereastră praful se așterne!
Bunica, a plecat de ceva vreme,

 

Că ce să facă, ce să mai gătească?
În tindă, bate vântul, în fereastră,
Își țese pânza un păianjen gras.
Din satul bunei, atât a mai rămas:

 

O casă, cu pereții scorojiți,
O poartă ruginită, câțiva pici
Ce se adună seara să se joace
Și-un fus, în care lâna, nu mai toarce!

13.08.2018

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

(Din vol. ,,Casa cu îngeri”)