Vasile COMAN: Femei cu fluturi

Femei cu fluturi

 

De aș fi fost Olarul Șef
Atunci când s-a făcut pământul,
Aș schimba reguli, așa-i drept
Și-aș pune mai apoi…Cuvântul.

 

Aș face prima dată…Omul,
Fără femeie…fără pomi
Și-apoi aș sta și eu ca Domnul
Picior peste picior…pe nori.

 

Pe urmă, aș face ploaia, vântul
Să-mi mângâie făptura mea
Și limpede să-mi fie gândul
Să nu gândesc deloc la EA.

 

Aș fi așa de liniștit!
Ce rost ar mai avea femeia?
Dacă n-am fost deloc iubit.
La mine-ar fi ușa …și cheia!

 

Dacă Olarul Șef a luat
O coasta și-a făcut femeia…
Atunci și-acum aș fi-ntrebat:
–De ce i-ai dat Doamne și cheia?

 

Dar mă gândesc că peste noapte
Cu cine dorm, ce strâng la piept…
Și cine-mi va zâmbi în șoapte…
–Îmi cer iertare! O să-ndrept!

 

Eu, două coaste-aș fi luat
Să-mi fac două femei…frumoase
Și dacă una nu e-n pat
Ar fi cealaltă lângă coapse!

 

Dar mă gândesc, când frământ Luturi,
Ce-aș face eu…și cum să fie
Dacă amândouă poartă fluturi?
– Cred c-am să plec eu în pustie!

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

11 august, 2015

Anatol COVALI: Versuri

Suntem sătui

 

Suntem sătui de foame şi supliciu
şi nu mai vrem în niciun chip să fim
tot generaţii pentru sacrificiu,
în sărăcie cruntă să trăim.

 

Vrem ca toţi profitorii să plătească
pentru imensul rău ce ne-au făcut,
să-şi lepede înşelătoarea mască
şi să-şi arate sufletul vândut.

 

Prea mult ne-au umilit în suferinţă
bătându-şi joc de-al ţării viitor
scuipând pe demnitate şi credinţă,
ţinând în lanţuri un întreg popor.

 

Batjocura nu poate fi iertată,
nevinovaţii urlă din mormânt
când ţara de durere sfâşiată
cu răzbunarea face legământ.

 

O ţară-ntreagă stă în acuzare
şi-n ceasul disperării crunt şi greu
pentru mișei nu are îndurare
nici mult prea-ndurătorul Dumnezeu!

1990

 

Rugă pe tăişul sabiei

 

Unde-ai ascuns dreptatea, Doamne,
că nu o mai găsim deloc?
De ce pe cei ce îşi bat joc
de noi, îi laşi să ne condamne
numai la plâns şi nenoroc?

 

Nu mai putem sluji minciuna
ce-n chip de ciumă s-a întins.
Ei sunt convinşi că au învins
însă nu simt deloc furtuna
ce sufletele ne-a cuprins.

 

Ne vom scula din agonie
şi nu vom fi îndurători
cu cei care ne-au tras pe sfori
şi-au vrut ca ţara să ne fie
lipsită de-ai speranţei zori.

 

Răbdarea a ajuns la capăt,
iar ura fierbe pe tăciuni.
Oricât am fi noi oameni buni
ne-am săturat de mersul şchioapăt
numai prin gropi şi văgăuni.

 

Răsună din vecie ora
când de-opresori eliberat
pământu-acesta minunat
va fi-n sfârşit al tuturora
şi iarăşi binecuvîntat.

 

Dar pân’ atunci fii bun, Stăpâne,
şi scoate-ne din umilinţi.
Apleacă-Te spre rugăminţi,
căci altfel nu ne mai rămâne
decât să ne ieşim din minţi.

1990

 

Hei, haiduci!…

 

Hei, haiduci, haiduci
unde v-aţi pierdut
că pe la răscruci
n-aţi mai apărut?
Să fugă năuci
cei ce ne-au bătut
vieţile pe cruci.

 

Cine a înfrânt
mândri Feţi-Frumoşi
ce-au pus la pământ
zmeii fioroşi?
Azi voinicii sânt
nişte jalnici moşi
c-un pas în mormânt.

 

Unde au pierit
bravii luptători
care-au biruit
pe năvălitori?
Cum de-au devenit
trăgători de sfori
puşi pe jefuit?

 

Zmeii râd de noi
cocoţaţi pe frici
mestecând eroi
şi scuipând complici,
care înapoi
ne mână sub bici
prin ştiut noroi.

 

Aprigii haiduci
dorm nepăsători,
Feţi-Frumoşi năuci
fug rătăcitori,
pe când la răscruci,
ca de-atâtea ori
noi murim pe cruci!

1990

 

Răsplată

 

Schimbarea de nomenclatură
ce revoluţie se vrea,
va fi-n istorie înscrisă
ca cea mai mare cacealma.

 

Dar ce-i mai trist e că o parte
destul de mare din popor
nu a dorit decât să schimbe
un despot cu un impostor.

 

Vor sta uimiţi urmaşii noştri
ne-nţelegînd ce-am urmărit
şi pentru ce copii şi tineri
zadarnic viaţa şi-au jertfit.

 

Şi din mizeria cumplită
lăsată de-acest crunt sistem,
ne vor ucide amintirea
cu cel mai nemilos blestem.

1990

 

Iunie …

 

Iunie, iunie, lună sălbatecă
frântă de bâtele inconştiente
când în celulele urii demente
înţelepciunea a stat ostatecă.

 

Iunie, iunie, lună a somnului
sumbru şi tragic al naţiunii
când în speranţă-au dat buzna nebunii
scuipând cu ură dragostea Domnului.

 

Iunie, iunie, sfârşitul visului
ce începuse să se-nfiripe
când fără milă s-au rupt arìpe
sub tăvălugul greu al abisului.

 

Iunie, rană pe veci hemoragică,
lună a morţii şi a ruşinii,
stigmatizată-n istoria vinii
ca să rămână tristă şi tragică.

1990 – după sălbateca mineriadă ! –

————————————–

Anatol COVALI

București

 

 

Dan-Obogeanu Gheorghe: ,,Incandescenţă’’

,,Incandescenţă’’

 

Când timpu-ţi picură prin vene,
Amare clipe de dureri şi ploaie,
Ai vrea sa laşi ca inima să-nmoaie
Arsura ta cu picurii din gene…

 

Și cauţi la amici o mână peste umeri,
O vorba calmă ca să-ți spună-n zori,
Cu un Prieten , Frate, în iad poți să cobori…
Şi scuze n-ai prea multe să le numeri

 

Când vremurile cu luceferi sinceri
Și cer albastru-n răsărit de soare
Rămân doar vis, cu amintiri amare,
Sau calendar cu zile să le numeri

 

Şi mai rămân atâtea legi nescrise
În maldăre de acte prin arhivă,
Apuci să scrii ,,erata,, pe misivă
Iar cioclii tăi au lumânări aprinse…

 

Şi vei pleca din lumea ta amară
Cu amintiri ce-au fost prea nenăscute
Ca vinul vechi băut doar din cucute…
Arsura ta pe suflet stă să moara!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

10 august, 2018

Florentina SAVU: O lacrimă – simbol

O LACRIMĂ – SIMBOL

 

S-a născut o lacrimă în cer
Și pogorâtu-s-a cu-al său mister
În lumea cea de vicii copleșită
Să-i spele toată starea nămolită,

 

S-o spele de păcate și de ură,
Să-i pună-n tot ce e urât măsură,
S-o facă pură cum este doar crinul
Pe care ni l-a dăruit însuși seninul…

 

O lacrimă este un bob de rouă
Pe plaja sufletului rupt în două,
Este mărgăritar din nori ivit
Să ne aducă bucurii de răsărit,

 

O lacrimă este ocean de dor
Pentru oricare călător,
Este simbolul unui suflet trist,
Plin de iubire și prea altruist…

 

O lacrimă e vis în asfințit,
Durere dusă pân’ la infinit,
O briză pe obrajii umeziți
Și start spre niște zori mai liniștiți,

 

O lacrimă e un suspin udat
Și devenit ca marea de sărat,
O mare și-un ocean se oglindesc în ea,
Din streșini, de sub gene, geme stea

 

Cu irizări de verde și albastru,
Cu un suspin de cântecel măiastru
Și cade-alean, rostogolită la picioare,
Luându-și zborul spre-o altă chemare…

 

Ea, lacrima, este duh și iubire,
Este descătușarea din nefericire,
Este lumină și nimb pentru om,
Simbolul de simțire-al unui domn…

 

Un om ce-și scaldă genele în rouă
Mereu e pregătit de-o viață nouă,
Descătușat de toate și curat
Își poate construi chiar și palat,

 

Din inima lui mare, iubitoare,
Va dărui celor ce plâng, îmbărbătare
La umanism să fie ancorați
Să fie-ai lui de-ncredere soldați!

———————————–

Florentina SAVU

10 august, 2018

Imagine internet

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Femeie, lacrimă de înger

FEMEIE, LACRIMĂ DE ÎNGER

 

înfloreau cireșii în curte
tu stăteai ghemuită între gânduri
ai uitat să te îmbraci în fluturi
rochia a rămas atârnată de cer
timpul țopăia printre ani
mă dureau atingerile tale fără margini precise
și am strigat, a chemare
uitasem să te caut în întuneric
lăsasem garoul prea strâns deasupra lumii
era o dimineață începută prea devreme
nu am știut atunci
doar rătăceam hoinar prin văi și lunci
astăzi desfac garoul și încep să număr stropii de ploaie
uitasem ușa camerei deschisă…
obosit, mă ridic în coatele timpului
străbătând la pas timpul uitat între noi
ești viță de vie, târâtă de furtună în vrie
cu lăstunii arși de seva străbună
uneori te adăpostești în lacrima sorții
doar copitelor cailor sălbatici
răsună pe drumul presărat cu falnici platani…
căutând un eu între noi
desenam o hartă cu anii rămași
trecând mai depărtare de mine
așezând o piatră la răscruce de gânduri
tu mă priveai, surânzând în lumină
seara, înveleai îngerii cu palma
tremurai, înfiorată de clipocitul razelor de lună
vârfurile au atins taine și mi-ai acoperit buzele
apoi ai plecat
fără să spui o vorbă, un cuvânt
am plâns de dorul tău
soarele a încet să mai curgă
mi-e teamă, mi-e frig și gem în întunericul lumii
femeie, lacrimă de înger
te chem și te cer
cerului, pământului
umblu bezmetic pe ape
gândul se prelinge printre copacii uscați
căutând un noi între noi
daca tu, eu…
împart cruci de suflet în mii de bucăți
și plec către soare apune
apune și cerul, se stinge și marea
pe drum răsună ireal copitele cailor rămași
în zori, am crestat întunericul cu sufletul căutând privirea
nu am simțit adierea, nici durerea
pe umeri tăi se odihnea un înger
am înțeles era vremea să plec
să aștept pe țărm caii noștri sălbatici…
am întins mâinile spre cer spre a primi pe Dumnezeu
dacă aș mai vorbi
aș împleti surâsul tău cu raze de soare
țesând pe țărm povestea unui înger
ce a venit din cer, odată
să mângâie sufletelor ce au uitat de El

—————————-

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

10 august, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Singurul cântec

Singurul cântec

 

claviatura verii nu mai cântă.
a ruginit-o toamna dintr-o joacă
şi-acum, ca-ntr-un poem neterminat,
a învăţat definitiv să tacă.
ecoul zborului cocorilor din vară
s-a scurs şi el cu ploaia pe pământ.
sub pleoapa clipei ne pândeşte toamna
şi nu mai ştiu de-ţi mai încap în gând
sau dacă peste-mine-o să-ncolţească
uitări cu ochii orbi de-atât nimic.
cu-o torturant de rece-nfrigurare
de sub rugina toamnei te mai strig
şi tu m-atingi cu degete de soare
pe inimă când vorba ţi-o rosteşti:
claviatura verii nu mai cântă.
singurul cântec ce-l aud, tu eşti!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

10 august, 2018

Günter KUNERT: A lupoezinii

Fotografie Germain Droogenbroodt, Ithaca 27.7.2018

 *

a lupoezinii

Asemeni feței tale, ce-n camera obscură,
Neclară și străină de-abia se deslușește
Stă atârnată luna pe bolta de tăciune.

O văd scăldată-n dalbă lumină sclipitoare
Disc șlefuit cu trudă dintr-un metalic ciob

Ce-n după-amiezi albastre pe cer ni se arată
Pălind epuizată, schimbându-se ades,
De parcă un zburdalnic copil ar fi pictat-o,
Amestecând vopsele diluate neglijent
Și totuși încărcate de frăgezimi duioase.

Günter Kunert, Germania, 1933

Din: “Erinnerung an einen Planeten“ (*Amintiri de pe o planetă), Ed. Hanser

 

(Das Gedicht vom Mond// Wie dein Gesicht im dunklen Zimmer/ So aufgelöst und fremd/ Hängt auch der Mond am schwarzen Himmel// Hell sah ich ihn und weiß/ Und hart geschliffen wie ein Stück Metall.// Am frühen blauen Nachmittag/ Manchmal auch blass und matt/ Als hätte ihn ein Kind gemalt/ Mit schlechten Farben/ Doch voll Zärtlichkeit.)

Corneliu NEAGU: Amurg

AMURG

 

Se scurge fără rost această vară,
tu încă mai visezi că suntem amândoi,
dar amintirile încep să moară
pe malul râului, sub plopii tot mai goi.
Rafalele de vânt, dezlănțuite,
alungă frunzele căzute din castani
sub băncile-ncărcate cu ispite,
rămase-n neuitarea scrisă peste ani.

 

În chioșc cânta fanfara militară,
parcă aud și-acum fligoarnele urcând,
la cumpăna dintre amurg și seară,
când apăreau târziu amantele plângând.
Le consolam cu întâlniri discrete
în mica mea mansardă, sub acoperiș,
unde-ajungeau cu anemone-n plete
pe treptele urcate noaptea pe furiș.

 

Când zorii se iveau lângă fereastră,
le-mbrășișam în prag, cu ultimul sărut,
plângeau de dor garoafele în glastră,
din colțul său, privea motanul abătut.
Plecarea ta a fost atunci grăbită –
de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi?
Nu căuta nicicum vreo ispită –
în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!

—————————-

Corneliu NEAGU

10 august, 2018

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: „Ridicol” de …liberă

„Ridicol” de …liberă

 

m-am pustiit de tine
umplându-mă cu mine
lacrima de a nu-mi fi
s-a copt în lacrimile de a-ți fi

 

se rostogolesc pietre-ani
peste mormântul iluziei
că ne-am fi privit în doi
dincolo de cheia răsucită în instinct

 

beau ziua de mâine
din cupa zilei de ieri
spre a-mi minți eternitatea
că aș fi ridicol de inexistentă

 

te-ai rugat de libertate
până la odihna autenticului strigăt
iar zăbrelele renunțării
îți viscolesc trupul ca pe cuvinte

————————————

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău, Basarabia

10 august, 2018

Anna-Nora ROTARU: Lacrimile, ce dor de dor…

LACRIMILE, CE DOR DE DOR…

 

Ce plângi maică, tu, sărmană, ce necazuri te-au chircit,
Oare ce mână dușmană, într-un șanț te-a îmbrâncit ?
Tu, ce-ai fost așa șoimană, ai născut, greu ai muncit,
Cum să ceri azi de pomană ? Drumuri pașii-au bătucit,
Șiruri, lacrimi de dojană, sapă-n chipul tău zbârcit,
Cu privirea-ți, vie rană, în ochi sterpi de-atât bocit,
Mergi agale-mpleticit…

 

Tu, ce-aveai de toate-n casă și-ți știai de socoteală,
Așteptând copii la masă, îți puneai de plămădeală…
Mulțumind ce Domnu-ți lasă, munceai fără oboseală,
Făceai crucea evlavioasă, mulțumind de-agoniseală
Și din viața sărăcăcioasă, far’ să stai mult la tocmeală,
Ajutai și pe-alți să iasă, cât puteai, din cătrăneală,
Fără bai și osteneală…

 

Și-azi, n-ai casă, nici ogradă, nici măcar vreo încăpere,
Dup-atâți ani de corvoadă, n-ai vreun loc pentru ședere…
Te-au zvârlit ca zdreanța-n stradă, cauți tu locuri stinghere,
Sau de-i cald, de-i frig, zăpadă, lumea ta e doar tăcere…
Nu mai vin copii s’te vadă, că sunt scumpi azi la vedere,
N-au ei timp să mai purceadă, când acum tu n-ai putere
Și nimic nu au a-ți cere…

 

Nu le doare lor măseaua, nici pe-acelor lumi creștine,
De te văd, ei trag perdeaua, că-i jenant și li-e rușine…
Nu mai știu de mahalaua, prea își au priviri străine,
Sunt boieri și tu beleaua, nu mai vor a ști de tine…
Fără cuib, ca rânduneaua, îți cerșești colțul de pâine,
Doar de-or auzi cazmaua, că murit-ai ca un câine,
Poate… or veni-ntr-un mâine…

 

Maică, ești pe lume singură, nu mai pari ca altădată,
N-ai ce pune-n lingură, de ce-ți fu de preț, trădată…
Faci broboada ștergură, fruntea s-o ștergi, asudată
Și te pierzi în negură, în val de gânduri cufundată…
Timpul nu te-asigură, că viața s-o schimba vreodată…
Colo-n sus, pe măgură, găsi-vei-n veci, ce niciodată,
Liniștea, nu ți-a fost dată…

Moto: „o mamă hrănește zece copii, zece copii nu hrănesc o mamă”…

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

9 august, 2018