Costache NĂSTASE: Frumoasa fată

FRUMOASA FATĂ

 

Zeiță pe alei trecând
Un deliciu pe retină,
Rămâi în inimă și-n gând,
Stârnești dorință, patimă

 

Ten alb, coajă de mesteacăn,
Rotunjimi de lună plină,
Pas de căprioară, sprinten,
Feerie de lumină.

 

Și în dorința mea-mbrăcată
Ca într-o rochie de bal,
Ravisantă, delicată
Ești pentru mulți un ideal.

 

Adoratori la fel ca mine
Ți-admiră mersul, părul, ochii
Însă depinde doar de tine
Pe cine vrei să îți apropii.

 

Cu farmecul pe care-l ai
Și cu dorința ce te-mbracă,
Cu ochi verzi, cu păr bălai
Tu nu vei fi nicicând săracă.

 

Și cu prestanța de regină,
În cartea dragostei tu ești
O luminoasă pagină,
O eroină din povești.

—————————————

Costache NĂSTASE

Bucureşti

10 octombrie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Lipită de tine

Lipită de tine

 

O privești cum surâde în somn

la pieptul tău

și-i auzi

respirația ritmică, ușoară, senină.

 

Te gândești

cât de mult o iubești,

poate să treacă o noapte, o moarte,

în linii delicate

sângele vostru

se prelinge în șoapte:

A, T, E, H…

 

Ca și cum v-ar mângâia,

o stea

vă luminează,

pe buze, zâmbetul.

 

În zori, tăcut, răbdător,

lângă fereastra larg deschisă,

un înger al iubirii

vă veghează visul

acesta adânc și întins.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

9 octombrie, 2018

 

Mariana POPAN: Măşti de-o zi…

Măşti de-o zi…

 

De ce doare irealul,
Dacă feţi frumoşi şi fete
Au aflat că-i gata balul?
Nu se-aude de perete?

 

De ce vrabia visează
Doar mălai şi miei de aur,
De la praznic delirează
Avarii, cu glas de graur?

 

De ce corbul nu pricepe ,
Ascultând pe vulpea bearcă
De-ale ei prostii incerte,
Povestind, cu caş se-mbată?

 

De ce-s şoarecii la brânză,
Iar brânza e pulberea
Din butoiul plin cu rânză
Ce-şi aşteaptă arderea?

 

De ce, Doamne, pretutindeni,
Măştile magiei negre
S-ar sui în rai, cum nimeni
N-ar putea nici a purcede?

 

De ce armia păgână
Ar distruge ăst pământ,
Aspru plămădit cu-osândă
Şi cu sânge de român?

 

Tot văzut-am, auzit-am, …
Doamne, mult m-am minunat…
Când pe unii, observat-am
Precum musca la arat…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

9 octombrie, 2018

Anca-Maria DAVID: Se rup norii…

Se rup norii…

 

Se rup norii într-o ploaie rece de toamnă,
Se scutură frunzele într-un vânt aprig de iarnă,
Copacii scârțâie și gem sub povara vântului,
Oamenii aleargă zgribuliți din calea crivățului,
Doar un singur cerșetor așteaptă să audă zăngănitul monedelor,
Aruncate printre stropii reci de ploaie,
Foșnind frunzele în zbaterea gândului îndoit de vremuri tulburi,
Năvălind peste lume
Ploile aruncate cu furie de toamnă,
Doar o singură frunză mai rămâne agățată de creangă,
Privind covorul de frunze galbene,
Ea nu se mai teme de moarte.

Se rup norii într-o ploaie rece de toamnă

———————————-

Anca-Maria DAVID

9 octombrie, 2018

Sorina IVAN: Nu-s infinit

Nu-s infinit

 

Scrutez nostalgia încrustată în visuri
Înalt sufletul către zenit
Stau și gândesc. Nu-s infinit.
Disec cotloane de inimi
Și gustul amarei deziluzii mă inundă.
Dau cu banul. Dar cântul mă-nfruntă.
Iarăși destinul are-n mânecă Asul.
Tip din rărunchi către stele,
Cerându-mi iubirea.
Tăcerea, sugrumată-n dorință
…doar tace…

————————-

Sorina IVAN

9 octombrie, 2018

Lidia STAN: Rugă vântului

Rugă vântului

Eu m-aș lega cu sfori de vânt
Presimt că tălpile mă lasă
Și vestejită-n pragul nopții
Nu găsesc drumul către casă

 

De teamă-ncep să cânt o doină
Și lacrimile-n pumn le strâng
În inima-mi de pietre plină
Însingurate gânduri frâng

 

Nătâng ecou de viață sună
Sub lacăt ruginește-n sânge
Dorul de casă și de glie
Iar spaima albă-n mine plânge

 

Și încâlcită trece vremea
Iar pași-au gust de rădăcini
Tot îmbrâncită ici și colo
Buimacă printre mărăcini

 

Tu Vântule, de uit cărarea
Mă ia pe sus, mă du acasă
Nu mă lăsa printre străini
De vezi că sunt neputincioasă

———————————

Lidia STAN

9 octombrie, 2018

Liliana ZAHARIA: Nu te înfrupta din mine, Doamne!

Nu te înfrupta din mine, Doamne!

 

Nu te înfrupta din mine, Doamne!
Încă-Ți cer: iubirea să-mi asculți!
Lasă-mi amintire-acestei toamne
Și eternitatea prinsă-n munți.

 

Iartă-mă că nu Ți-am știut calea
Și nu m-am păzit de lumea rea.
Eu m-am risipit în toate alea,
Dar prea iertător ai fost Tu, prea!

 

Nu vreau încă să închin ogorul
Timpului ce a rodit în noi.
Tristă-i amintirea, dulce harul,
Încă nu-mi veni ziua de-apoi!

 

Mai vreau încă să revin acasă,
La lumina crucii mă pogor,
Să m-adăp din roua ce își lasă
Strălucirea dulce pe ponor.

 

Nu te înfrupta din mine, Doamne!
Lasă-mi împlinirea unui vis!
Să-Ți slujească, înc-această carne,
Apoi pot să cresc în paradis…

––––––––––

Liliana ZAHARIA

29 septembrie, 2018

Emilia AMARIEI: Poesis

Doar muzica

 

Mă voi topi între notele calde

Ale unei sublime, cerești serenade,

Voi fi ca o lacrimă-n crinul din vale,

Voi curge adesea pe urmele tale…

 

Mă ard, mă topesc… mă dizolvă… mă curge

Iar viața din mine se scurge

Pe iarbă, pe flori, pe luceferi, pe lună,

Iar note emise prin cerul cel gri descompună

Tăcerea cea lungă, nebună,

Pentru că eu… mă voi topi astă seară

Ca lumânarea de ceară

La focul aprins din fitilul tăcerii,

La focul cel viu al plăcerii…

 

Mă voi topi… simt cum carnea ușoară

Desprinsă de oasele-mi… zboară,

Se sparge coconul de fier și betoane,

De parcă-l zdrobesc camioane,

Și văd cum fiorul din mine lumină,

Cum ies diamante din mină,

Iar Schubert… mă prinde de mână…

 

Mă scutur de mine, mă duc, mă ascund,

Să nu mă mai tragă durerea la fund.

Firescul din toate ce sunt împrejur

Să nu mi se-ntoarcă… îl jur!

Să pot răsări după multe furtuni

Din patimi, din dor și cărbuni,

 

Voi scrie pe boltă cu note de vals,

Spre-a șterge trecutul cel fals.

Mă voi topi… voi luci… voi iubi,

Ca lava fierbinte voi fi!

Cu patima strânsă în mine de-un veac,

Cu Strauss, cu Schubert, cu Bach…

 

Pe stânca topită a gândului meu,

Ia chip, lăcrimând, ca un cer, Dumnezeu,

Cu inima lumii în pieptu-i bătând,

Cu tot universul în El, tremurând,

Cu focul, cu apa, cu stâncile-n piept,

Cu visele cele pe care le-aștept,

Cu valul ce poartă oceanele-n zbor,

Cu zarea cea scursă pe ape de dor…

 

Topindu-mă-ncet, ca un cântec ușor,

Privesc, mă închin, mă uimesc, mă-nfior

Și tot mai suspin, mai tânjesc, mai oftez.

Nu știu, mă topesc? Mă strecor? Mă botez?

Sau caut filonul din cosmicul dans

Să-i prind armonia, să-l prind în balans…

Doar muzica știe procesul deplin

Și-n fața minunilor ei mă înclin,

Mă tulbur, mă bucur, scântei răscolesc,

Iar focul se-aprinde. Mă ard… mă topesc…

 

Nu-mi amintesc

 

Cu mâini tremurânde

îmbrăţişez copilul din mine.

Nu-mi amintesc unde s-au rătăcit mâinile tale, mamă,

poate sub pieptul muntelui urcat de atâtea ori

cu traista sorţii în spate,

nădușind amarnic zăngăneau pe umerii tăi

greble şi furci pentru surghiunul ierbii.

 

De o parte eu – de cealaltă năduful…

 

Poate văruind pereţii pentru ziua de Paşte

ți-au rămas agățate de cer,

poate sfâşiate de truda zilelor au căzut în odihnă

pe coapsele timpului.

 

Undeva, în adâncul meu, nu conteneşte plânsul,

suspinele beau lacrimi și mănâncă durere,

de aceea copilului îi este veşnic sete

şi plânge întru veșnicia suspinului

ascuns în inima mea.

 

Poemul este cartea mea de identitate

 

Poemul este cartea mea de identitate

scrisă în codul genetic al ființei mele.

El mă legitimează în vămile de trecere,

purtându-mă pe umerii săi ca pe stânca lui Sisif.

 

Grea e carnea care atârnă de aripile poemului,

prea strâmtă pielea care-l naște prin pori de parcă

prin ei s-ar propulsa în permanență rachete.

În camerele curbilinii îmi arde mintea și sufletul, iar

energia muzelor distorsionate de timp aruncă jeturi de lumină fluidă ce vin din alte dimensiuni.

 

Poemul este amprenta care-mi deschide buncăre.

mă coboară în inima pământului, în inima atomului,

mă zbate, mă doare, mă cutremură, mă uimește,

uneori mă zdrobește, mă frământă, mă reclădește.

Poemul dă cu mine de toate stelele,

pornește furtuni, îmi răsare soarele,

mă înnorează… mă adie… îmi trezește florile,

îmi curge prin ochi toate lacrimile…

El, poemul înfrângerii, poemul gloriei,

este și cer și credință și dragoste,

binecuvântare, blestem, pacoste…

 

Protest înăbușit

 

A venit liniștea

suficient de adâncă pentru a scufunda în ea ultimul suspin,

suficient de tulbure ca să ascundă marea dramă a lumii

s-a lăsat așa ca o cortină de plumb și

a ucis lumina

 

De ieri soarele își caută năuc omenirea,

conservând căldura pe brațele timpului

ca o mamă ce nu-și mai găsește pruncii.

Continue reading „Emilia AMARIEI: Poesis”

Irina Lucia MIHALCA: Învelișul cuvintelor (poeme)

Întâlnirea cu tine

 

Ai închis copilul, iar odată cu el,
ai închis zâmbetul, lumina, bucuria.
Dă-i drumul să se joace,

să caute, să râdă,

să zâmbească, să  se bucure!
Ţi-am promis că-l voi elibera într-un poem,
printre gânduri, printre cuvinte,

în amurgul unde

se contopesc

amintirile cu visele.

Odată arsă până la capăt,

durerea se va risipi.
Copiii descoperă totul în nimic,

fără o ţintă, fără o destinaţie,
oamenii nu găsesc nimic în toate.

 

În camera ta, într-o seară,

de departe, de tare departe,

a venit

un băiat cu ochii verzi.
– Extraordinar, de unde-ai apărut?
Îmi pari atât de cunoscut! surprins, i-ai spus.

Dezinvolt, s-a apropiat, te-a privit cald,

ţi-a zambit şi-a început

să-şi depene firesc întâmplările,

trăirile, minunile vieţii

văzute, parcurse, înţelese.

……………………………………………………….
Suzetele colorate, ţinute strâns

în ambele mâini şi niciuna eliberată,
cum fără să realizeze scurgerea timpului,
ore în şir îl captiva un muşuroi de furnici,

atent studiate,

ce devorau un colţ de pâine pus,
de plimbările zilnice

alături de Riki, prietenul credincios,

cu boticul catifelat, câinele crescut de mic,
de piciorul cu entorsele avute
şi promisiunea lui de a se reface,
desenele care îi captivau pe toţi,
de poezia, nespus de frumoasă,

spusă Moşului, cu o căprioară,
uimindu-şi tatăl

de improvizaţia momentului,
de lecţia, învăţată de la tată,

de aprindere a hârtiei cu o lupă.

………………………………………………………

Jocurile erau toate în ambianţă cu flori şi copaci,

cu soare şi ploi, cu nori şi cu stele,

cu ochiuri de apă şi pietre.
Avea copacul lui, pentru el trăia.
Rodiul plantat în curtea casei care, în timp, se uscase,

înregistra, fără greş, totul.

I s-a spus că toate relele şi bunele acolo se vedeau.
– Ai făcut rele, copacul nu va înflori!

aşa i-au spus, iar el îngrijea cu totul acel copac.
Acea imagine îi hrăneşte şi acum sufletul.
Anii copilăriei cu înălţimea copacului şi-a măsurat.

 

Frumos om, frumos pom! Perenă este iubirea!
În viteză s-au derulat toate acele clipe.

Laşi lacrimile să-ţi curgă, purificând totul în cale,

elixir magic, undeva, o melodie din eter

se topeşte, adânc, în sufletul plin de stele,

prin sunetele infiltrate.
Ce frumos când apuci să zici iar azi!
În pacea inimii

ai regăsit drumul spre tine.

 

Învelișul cuvintelor

 

Pe timpi calzi se aștern timpii reci, înghețați,

ușor ne desprindem de năluci, de amintiri vii sau palide.

În noaptea asta vei visa lumea ultimului ei poem

ce-ți umple sufletul cu isihie,

în abisul adevărului știi că

în lumea creației ei

simți eternitatea acestei lumi.

 

Când soarele luminează, în cele patru straturi

– galben, cian, negru și magenta –, baptisteriul din Florența,

înfrunți hazardul timpului.

Cometele rătăcesc pe cer.

Aproape de bezna începutului,

profețiile se prefac în realitate, prind viață,

împlinind destinul glasului nostru.

Asculți murmur după murmur,

un răspuns tainic, subteran, vei primi

din gravitația copacilor

ce vara-și atârnă

crengile până la pământ,

iar iarna se înalță spre cer.

Asculți fiecare copac ce ți se destăinuie

și uite cum readuci anotimpurile în viața ta.

 

Într-un timp blând, un fir roșu te conduce.

Fragilă și nouă, trezită din somn,

clipa domină în toate,

contopită în necunoscut

prin cuvânt capătă un nume,

se întrupează.

Spre perfecțiune te miști asimptotic,

totul e în continuare, nimic nu e de la zero,

căci dincolo de limite rămâne trăirea colorată.

 

Cu fiecare rugăciune, piatra muntelui se tocește,

într-un spațiu amplu,

o punte a dorinței a întins cuvintele

prin fiecare piatră,

prin fiecare templu înălțat.

Cu mantia ei învolburată

leagănă copacii și pe pământ,

o interacțiune a verticalei cu orizontala.

Rugă și spovedanie. Vrei să atingi cerul,

dincolo de ferestrele

acestei temnițe nevăzute,

iar odată cu tine lumea se va schimba.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Învelișul cuvintelor (poeme)”