Lipită de tine

O privești cum surâde în somn

la pieptul tău

și-i auzi

respirația ritmică, ușoară, senină.

Te gândești

cât de mult o iubești,

poate să treacă o noapte, o moarte,

în linii delicate

sângele vostru

se prelinge în șoapte:

A, T, E, H…

Ca și cum v-ar mângâia,

o stea

vă luminează,

pe buze, zâmbetul.

În zori, tăcut, răbdător,

lângă fereastra larg deschisă,

un înger al iubirii

vă veghează visul

acesta adânc și întins.

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

9 octombrie, 2018

Întâlnirea cu tine

Ai închis copilul, iar odată cu el,
ai închis zâmbetul, lumina, bucuria.
Dă-i drumul să se joace,

să caute, să râdă,

să zâmbească, să  se bucure!
Ţi-am promis că-l voi elibera într-un poem,
printre gânduri, printre cuvinte,

în amurgul unde

se contopesc

amintirile cu visele.

Odată arsă până la capăt,

durerea se va risipi.
Copiii descoperă totul în nimic,

fără o ţintă, fără o destinaţie,
oamenii nu găsesc nimic în toate.

În camera ta, într-o seară,

de departe, de tare departe,

a venit

un băiat cu ochii verzi.
– Extraordinar, de unde-ai apărut?
Îmi pari atât de cunoscut! surprins, i-ai spus.

Dezinvolt, s-a apropiat, te-a privit cald,

ţi-a zambit şi-a început

să-şi depene firesc întâmplările,

trăirile, minunile vieţii

văzute, parcurse, înţelese.

……………………………………………………….
Suzetele colorate, ţinute strâns

în ambele mâini şi niciuna eliberată,
cum fără să realizeze scurgerea timpului,
ore în şir îl captiva un muşuroi de furnici,

atent studiate,

ce devorau un colţ de pâine pus,
de plimbările zilnice

alături de Riki, prietenul credincios,

cu boticul catifelat, câinele crescut de mic,
de piciorul cu entorsele avute
şi promisiunea lui de a se reface,
desenele care îi captivau pe toţi,
de poezia, nespus de frumoasă,

spusă Moşului, cu o căprioară,
uimindu-şi tatăl

de improvizaţia momentului,
de lecţia, învăţată de la tată,

de aprindere a hârtiei cu o lupă.

………………………………………………………

Jocurile erau toate în ambianţă cu flori şi copaci,

cu soare şi ploi, cu nori şi cu stele,

cu ochiuri de apă şi pietre.
Avea copacul lui, pentru el trăia.
Rodiul plantat în curtea casei care, în timp, se uscase,

înregistra, fără greş, totul.

I s-a spus că toate relele şi bunele acolo se vedeau.
– Ai făcut rele, copacul nu va înflori!

aşa i-au spus, iar el îngrijea cu totul acel copac.
Acea imagine îi hrăneşte şi acum sufletul.
Anii copilăriei cu înălţimea copacului şi-a măsurat.

Frumos om, frumos pom! Perenă este iubirea!
În viteză s-au derulat toate acele clipe.

Laşi lacrimile să-ţi curgă, purificând totul în cale,

elixir magic, undeva, o melodie din eter

se topeşte, adânc, în sufletul plin de stele,

prin sunetele infiltrate.
Ce frumos când apuci să zici iar azi!
În pacea inimii

ai regăsit drumul spre tine.

Învelișul cuvintelor

Pe timpi calzi se aștern timpii reci, înghețați,

ușor ne desprindem de năluci, de amintiri vii sau palide.

În noaptea asta vei visa lumea ultimului ei poem

ce-ți umple sufletul cu isihie,

în abisul adevărului știi că

în lumea creației ei

simți eternitatea acestei lumi.

Când soarele luminează, în cele patru straturi

– galben, cian, negru și magenta –, baptisteriul din Florența,

înfrunți hazardul timpului.

Cometele rătăcesc pe cer.

Aproape de bezna începutului,

profețiile se prefac în realitate, prind viață,

împlinind destinul glasului nostru.

Asculți murmur după murmur,

un răspuns tainic, subteran, vei primi

din gravitația copacilor

ce vara-și atârnă

crengile până la pământ,

iar iarna se înalță spre cer.

Asculți fiecare copac ce ți se destăinuie

și uite cum readuci anotimpurile în viața ta.

Într-un timp blând, un fir roșu te conduce.

Fragilă și nouă, trezită din somn,

clipa domină în toate,

contopită în necunoscut

prin cuvânt capătă un nume,

se întrupează.

Spre perfecțiune te miști asimptotic,

totul e în continuare, nimic nu e de la zero,

căci dincolo de limite rămâne trăirea colorată.

Cu fiecare rugăciune, piatra muntelui se tocește,

într-un spațiu amplu,

o punte a dorinței a întins cuvintele

prin fiecare piatră,

prin fiecare templu înălțat.

Cu mantia ei învolburată

leagănă copacii și pe pământ,

o interacțiune a verticalei cu orizontala.

Rugă și spovedanie. Vrei să atingi cerul,

dincolo de ferestrele

acestei temnițe nevăzute,

iar odată cu tine lumea se va schimba.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Învelișul cuvintelor (poeme)” →