Radu Dan Alexandru: Epistolă către Vasile Militaru

EPISTOLĂ CĂTRE VASILE MILITARU

 

Către tine ”Cerbul cu stea în frunte” îți scriu a mea epistolă,
Şi îți spun că abia începu a mi se înfăptui ”Anul nou”-
Şi atunci ”Ne cheamă pădurea” după de -ale gurii şi ”După mure”,
Atunci veniră la sfat ”Şobolani şi Cotoii”, „Trântori şi albinele”, zgribuliți, de îți era milă,
Să-şi spună păsurile prin acele ”Vorbe cu tâlc”.

 

Despre ”Nunta cerbului cu vulpea” ce avea să se petreacă într-o ”Primavară nouă”,
Şi începură a-mi vorbi şi despre ”Legea lupului” gri, şi că doar el va trebui să vină,-
Dar pe „Leul şi măgarul” să nu mi-i invite nimeni
-Că mi-ați văzut şi voi cum că ”ne-”Sătululul şi flămândul” îmi umblă, ei, îmi vorbea „O biată mamă” curcă,

 

Încât şi ”Paianjenul şi viermele de mătase” o aprobară
Că şi ei, se săturară de măcelul de pe afară şi-şi doreau ”Pacea lumii” în a lor țară,
Şi ca nişte”Prietenii” după ore bune ce îmi discutară… aşa îmi şi facură.
Dar până atunci multe se petrecură încât din”Balta racului” mi-au răsărit,
”Cele doua spice” şi mi- au apus demult.

 

Precum ”Focul şi fumul ”ce mi se stinge în acea răcoare,
Aşa îmi fuseseră şi acele spuse a lor uitate într-un decor,
Ca ”Nuca papagalilor” ce mi s-a stricat lăsată-n acel vânt,
Între ”Ploaie şi Soare ” ce căzut-au p-acest pământ.
Şi-am încălecat pe şa şi v-am spus ”Povestea mea”.

–––––––––––-

Radu Dan Alexandru

23 octombrie, 2018

(Din volumul al X- lea ”CÂNDVA”)

 

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme

CÂNTĂ COPILE PĂSĂRILOR …

 

Hai, cântă copile, să-ți poarte vântul notele departe,
Sărmane, sub soarele încins, ești tu, cu-a ta umbră…
Cu păsările cerului în cârduri, fărâma ta ți-o împarte,
C-aveți aceleași soarte și-aici și dincolo de moarte,
Trăind înfricoșați, sub talpa destinului, în penumbră,
Dospind în suflet aceeași singurătate sumbră…

 

Cântă, copile, s-audă cerul cu norii îngropați în baltă,
C-aici pe nimeni n-ai, nici hrană, așternut, cocioabă…
Ești fiu al nimănui, ai tăi plecat-au, pe lumea cealaltă,
Doar păsările cerului ți-au rămas, te-mbie și te-asaltă,
Zboară… la Cina cea de Taină, să le-mpărți o boabă,
Iar ele ți-or dărui iubire și-o pană, ca podoabă…

 

Să-ți mângâi sufletul cu ea, când singur ești și ostenit…
Când te-o năpădi oftatul si de durere, răni nu te mai dor…
Când simți că dinții clănțănesc de frig și trupul ți-e rănit,
Când îndurare ceri, privirea ridicând-o spre recele zenit,
Curajul de ți-l pierzi, nu cere-ngenunchiat la Creator:
„Adună-mă din viață, că m-oi liniști de mor”…

 

Știu, copile, ca tine sunt și-alții, mulți cu soartele haine,
Se zbat pentr-o juma merindă-n mucegăitele mansarde…
La colțuri, în grote, abisuri, hamali în port, pan’ să leșine,
Lucrând din greu, storși de boșii bucălați, fără de rușine,
Cu piepturi umflate de-aroganță, de onor pline, cocarde,
Pășind cu demnitate, pe sufletele bastarde…

 

Hai, fă curaj, cântă din strune la pasarile zburătoare,
Că și pe ele, aceeași soartă, crudă, la pământ pogoară…
Sau tăindu-le în zboruri line, pușca-n mâini ucigătoare,
Sau, din mâini întinse ciugulind, culeg boabe-otrăvitoare,
Că nu mai știu, zău, de-i azi, sau fost-așa și-odinioară…
Știu doar, că omul mai mult strică și omoară…

 

O LUME-NTREAGĂ…

 

O lume întreagă se întinde la poale,
Cu munți, cu dealuri, cu văi și coline…
Cu mări și oceane, păduri, iarbă moale,
Învolburate cascade și ape domoale,
Cu mirosuri de brad, lavandă și sulfine !

 

O lume de vis contopită-n culoare,
Cu nori, curcubeie, miliarde de stele…
Cu lună argintie și-apusuri de soare,
În zori, prin brumă sclipind de candoare,
Prin picuri de ploaie, natură să spele !

 

Și ce poti spune de-atâtea viețuitoare…
Născutele aici, cu roluri fiecare anume…
Unele, se-afunda-n abisuri, înotătoare,
Altele țintind înaltul bolții, zburătoare
Și-altele, ca noi, pășind pe-astă lume !

 

Cât suntem noi din această minune ?
Cum să credem că totul ne aparține ?
Pe Pământ n-ai drept de posesiune,
Nici pe semeni tăi să-i ții-n plecăciune,
Crezând că Omului, totu-i se cuvine !

 

Credem că pentru noi lumea-i făcută ?
Că toate doar în jurul nostru se rotesc ?
Cum de-așteptăm cu gheara desfăcută,
Să prindem, lumea asta, de zei născută,
S-o sfârtecâm ? Dureros, ridicol si grotesc !

 

Ce mici putem fi, lipsiți de orice caracter…
Ce egoime, ce-aroganță, având așa dorințe…
Trăim pe-aici, prin nu știm încă ce mister,
Dar contul vieții și al morții, la toți e auster…
Chiriași suntem pe lume, ca altele ființe !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Poeme”

Anatol COVALI: Prezenţă

Prezenţă

 

Câtă-ncântare fulgeră-n mine
când din iubire îmi fac nucleu
din care iese şi-n care vine
fără odihnă chiar Dumnezeu.

 

Îi simt prezenţa în respiraţii,
I-aud în sânge glasul divin,
prin orice fibră trece-n vibraţii
luminând noaptea-mi cu-al Său senin.

 

Suflă în norii ce-mi umbresc bolta,
mângâie tandru noii mei zori
şi îmi zâmbeşte când în recolta
ce-mi creşte-n suflet mângâie flori.

 

Nu lasă răul să mă înhaţe
ca de durere să fiu înfrânt.
Când trist mă vede, mă ia braţe
şi mă îndeamnă să râd, să cânt.

————————————–

Anatol COVALI

București

23 octombrie, 2018

Luminița POSTOLACHE: Deschide-ți ochii minții!

Deschide-ți ochii minții !

 

Deschide ochii minții și fă-ți ziua senină
Și prinde cu o mână lumina ce-o sa vină
Încât să nu rămână nici urma de tristețe
În inima și suflet, doar stropi de frumusețe.

 

Pictează-ți răsăritul pe iriși și pe față
Și fă să strălucească această zi din viață
În razele de soare ce iar au răsărit
Pentru a mia oara, spunâdu-ți: Bun venit!

 

Adaugă speranță și stropul de credință
Visând la mari albastre cu-ntreaga ta ființă
Și nu uita ca toate pe lume au un rost
Iar clipele trecute rămân, adică-au fost.

——————————–

Luminița POSTOLACHE

23 octombrie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Îţi vei atinge steaua (poeme)

 

Cea mai frumoasă parte a sufletului meu

 

Până la ultima picătură am respirat

această unică, limpede, clipă născută în noi,

ţesătură fragilă întinsă peste ochii plini de dor,

văl de lumini, plutind peste fântâna memoriei!

 – Mă porţi pe tărâmuri pe care le simt

 în inima mea, dintotdeauna,

 îmi vorbeşti de aproape şi mă cunoşti, 

 îmi vorbeşti de departe şi-mi pătrunzi gândul care

 mă-nvaluie în ţinuturi îndepărtate, 

 pe care, cumva, le-am lăsat departe de mine.

 La capătul acestei lumi noi, îţi aparţin! – îmi spui, dragul meu.

 

Cine, cui aparţine? Eşti sigur că-s gândurile tale,

cine le concepe şi cine le simte?

– Nu ştiu, iubito, spun ce simt!

 Spune-mi, inimă frumoasă, cine vorbeşte, eu sau tu?

 Te regăsesc pe câmpiile pline de zumzet, 

 în apa lină şi izvorul apelor vii, trăim prin reflecţie!

 

Ştii cine sunt, caută-mă, acolo, în adâncuri!

– Eşti parte din univers, ştiu, universul tău e vast

 şi mă primeşte să fiu o licărire

 din oceanul fără margini pe care-l porţi în tine.

 Apele tale sunt atât de adânci! – îmi şopteşti.

 

Fiecare picătură e parte din ocean!

– O porţi în seninul zâmbetului tău,

 cerul se va deschide mereu înspre tine,

 iar eu voi fi un simplu muritor care te va privi, 

 ca pe-o zeiţă, cu pasiune şi dorinţă.

 Sunt atins de un fulger, am căzut din graţia divină,

 cine mă va ridica înspre tine?  Mă voi întinde

 înspre paradisul pe care-l simt prea departe de mine,  

 cel lipsit de prezenţa ta, în final eşti tot tu. – îmi spui.

 

Îmbrăţişez Lumina din Lumina ta, dragul meu!

– M-ai simţit, această Lumină, scrisă în adorare, 

 lumina care, venind în lume, luminează pe-orice om…

 Cu tine fac paşi mai frumoşi,

 ca pe nisipul mării în zilele de vară,

 sunt călătorul ce-apare în cale şi te priveşte cu nesaţ,

 liniştite unduiri de ape adânci eşti,

 apa vie din care, dacă vom bea, în veac nu ne va mai fi sete.

Energiile s-au împânzit peste locuri încă nedescoperite.

 În această tăcere există un cuvânt de ordine,

 oricum aş privi starea mea,

 eşti cea mai frumoasă parte a sufletului meu.

 

Însăşi viaţa

Nu uiţi frunzele ce ieri

ne-acopereau

ca o pătură,
şoaptele lor sperau

să treacă
prin arcul elipsei
– acea absenţă plină -,
zâmbetul nostru ne-a luat inimile.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Îţi vei atinge steaua (poeme)”

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Cu sfială ascunsă

Cu sfială ascunsă

 

Erai mustul pământului sub tălpile goale,
rodul cu gust de pâine caldă
ce stâmpără foamea.

 

Cu haine colorate fiecare anotimp
fuge de la o mare la alta-n pe drumuri
pline de cenuşa risipită a istoriei
dincolo de care s-au înălţat biserici,
să se închine ţăranii supuşi cu teamă,
de care mai marii râd în barbă
şi mai fac câte o donaţie de milă

 

Dumnezeu privşte cu sfială ascunsă,
nu ştie cui e mai bine
să-i dea pâinea şi vinul ca binefacere,
celor care stau în genunchi pe piatra cioplită
ori celor care fac danii din munca celor dintâi.

 

Într-un târziu scapă o lacrimă dintr-o icoană
pentru cei săraci cu duhul şi trece mai departe,
timpul şi universul nu-i lasă atâtea clipe
câte are la judecata viitoare pentru ei.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

22 octombrie, 2018

Doina PANĂ: Pastel

PASTEL

 

Povestea culorilor este complicată…
Fiecare pată poate fi o culoare,
Fiecare culoare poate fi o pată, o umbră sau o lumină
Din culoare se naşte ideea, din culoare se naşte dragostea
Fiecare culoare poate fi un gând şi-o floare, un dor şi- o mirare
Culoarea e un anotimp…
Culoarea se schinmă în alb, în verde, în galben, maro, în roşu, în…fericire

 

Copacul creşte în culoare…la început maro, apoi verde, ruginiu cu păsări, cu fluturi, cu cer albastru
Culorile sălăşuiesc în suflet şi se transformă în explozii de violet, portocaliu, galben
Păsările? Şi ele sunt culori în albastrul cerului
Din noi şi pentru noi se-mpletesc cununi de nuferi albi, roz, aurii…, se naşte dor, speranţă şi visare…

———————————
Doina PANĂ

22 octombrie, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Singurul cântec

Singurul cântec

 

claviatura verii nu mai cântă.
a ruginit-o toamna dintr-o joacă
şi-acum, ca-ntr-un poem neterminat,
a învăţat definitiv să tacă.
ecoul zborului cocorilor din vară
s-a scurs şi el cu ploaia pe pământ.
sub pleoapa clipei ne pândeşte toamna
şi nu mai ştiu de-ţi mai încap în gând
sau dacă peste-mine-o să-ncolţească
uitări cu ochii orbi de-atât nimic.
cu-o torturant de rece-nfrigurare
de sub rugina toamnei te mai strig
şi tu m-atingi cu degete de soare
pe inimă când vorba ţi-o rosteşti:
claviatura verii nu mai cântă.
singurul cântec ce-l aud, tu eşti!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

22 octombrie, 2018

Anatol COVALI: Barbarii

Barbarii

 

Ne-a răpus năvălirea barbară
a cumpliţilor monştrii ce vor
să prefacă-n arşice o ţară
şi în umbre un tragic popor.

 

Se peridă spre culme nimicuri
părând miei, dar având colţi de lup,
parvenind prin furt şi şiretlicuri
şi-ahtiate să sfârtece-n grup.

 

Cea mai rea şi-ordinară scursură
a acestui neam bun şi umil,
dintr-o vreme ne scuipă cu ură
mârâitul mereu inutil.

 

Nu le pasă de tragicul geamăt
scos din lacrimi de trişti pui de lei
şi ignoră revolta în freamăt
fiindcă-ntruna se cred dumnezei.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 octombrie, 2018

Silvia URLIH: Ne vom cânta colinda

NE VOM CÂNTA COLINDA

 

Vom fi pe învelișul lumii
cu lumea
sub picioare,
vom dezrobi din lună,
soarele
cu sete,
ne vom urca-n caleașca dusă de ursitoate,
zăpada munților pribegi
cu nea
o să ne-mbete.

 

Vom colinda pe creste
scăldate-n infinit,
ne vom uni cu noaptea
rămasă-n mezosferă,
ne vom uni,
să ne-ndumnezeim
cu steaua spre sfârșit,
vom fi
floare de colț,
în adâncimi străjeră.

 

Ne-om ridica cu seara ce-așteaptă
s-o pășim,
în contopirea ploii
vom ninge-n asfințit ,
doar vom simți
și-atât…
vom ști dacă trăim,
dacă trăim cu visul ,
sau
de l-am cucerit.

 

Ne vom cânta colinda
pe două voci
sfioase,
vom bate la fereastra îngenuncheată-n grotă,
poate că vom simți
tăierile
stâncoase,
poate vom învăța
să fim
aceeași notă.

—————————

Silvia URLIH

22 octombrie, 2018