Şi cât voiau sărmanii să-ţi pară, chipurile, că-s fericiţi !
Cum aşteptau să poată să schimbe vreo scrisoare !
Să afle dacă te-ai însurat, de sunteţi bine şi munciţi,
De-or apuca nepoţi să vadă vreodată ochii lor bociţi
Şi, ce n-ar fi dat, ca aripi crescând, la tine să zboare,
Pentr-o vorbă bună şi-o-mbrăţişare…

Tot aşteptând Duminicile la rând şi zilele cu soare,
Trecut-au anii, pe-obrajii lor zbârciţi lacrimi s-au uscat…
Se-nchinau la ceruri, Domnul, miluindu-i, să coboare,
Să le-audă ruga, sperând să fie vreo dată viitoare,
Când te-or cuprinde-n braţe şi te-or strânge înfocat,
Măcar în ultim ceas, înainte de plecat…

Mă vezi frate ? Singur am rămas… pustiu şi ceaţă…
E goală casa, atârnă ciutura de lacrimi grele şi de lut…
Sărmanii noştri prăpădiţi i-am sădit lângă fâneaţă,
Dar ţi-au lăsat o vorbă ultimă… că-n fiecare dimineaţă,
Ţi-or da binecuvantatea, te-or mirui cu apele de Prut,
Din lacrimi zale-or face, din strânsul lor pumn, scut,
Luptând, să laşi humei părinteşti sărut…

Au mai rămas ceva bătrâni, ochii lor să mai privească,
La cele ce-au pierdut: locuri, mamă, tată, fraţi, surori…
Şi de-or muri, ţărâna o vor răscoli, să mai jelească,
În inimi trezindu-ne dorul cel mare, ca focul din iască,
În Vatra cea sfântă să ardă, cu doinit de fluier şi viori,
Că, bate clopotul Unirii-a sărbători…

Nu-i deajuns s-aruncăm doar garoafele pe Prut,
Nici să ne-nchinăm numai pe-altarele de suferinţă…
Că mult prea mare-i vina trădătorilor ce-au vrut,
Frate de frate să despice, dezrădăcinarea a durut
Şi-i timpul sufletele să le-adunăm, cu o unică dorinţă,
Să bată clopotul Unirii-n conştiinţă…

Mână-n mână, Hora Unirii s-o-ncingem cât mai mare,
Lipind cu trupuri graniţele sfârtecate de crudă sabie…
Teamă să nu ne fie de-a Prutului nostru înspumare,
Nici de zidurile-ntre fraţi, ce tânguiesc a sfărâmare,
Stindardul dacic flutură pe-a României Mari, corabie,
Că, bate clopotul Unirii, fată Basarabie…