Lilia MANOLE: Poeme

DESTIN ȘI VIAȚĂ

 

Se încovoaie viața ca o cârjă,
Ascunde pe sub lemne mute
Vetusta înțelegere și grijă,
Că noi ne colindăm, pe neștiute.

Și către apa limpede, abia,
De mai pogoară inima, să bea
Divin balsam, sorbindu-l lin,
Destul de vârstnici, sã ne știm.

Ea se oprește, zace în tăcere-
Nimeni nu-o aude, ce o vrea,
Trece în moarte, și veghere,
Numai de-ar fi -n veci a ta…

Iar viața tot mai mult urăște
Destinul ce îi stă-mpotrivă,
Pe cine-ar asculta, iubește,
Pe altul îl doboară, și-i captivă.

Vizionari, de rând cu cei bătrâni,
Nemăsurând vreodată, în esență,
De ce îmbătrânim, ca niște câini,
Și regretăm, când vine o absență.

Dacă –n pustiu, pe ceru-albastru,
Un veac de oameni ar trăi,
De câtă dragoste, ori spirit castru
Ar fi nevoie, pentru a iubi?

Se încovoaie viața ca o cârjă,
În discrepanța ei neîntrecută,
Ba zace –n geamăt, ba o schijă
I se înfige-n oase, de e mută.

Lăsați-i un destin, nu osânditi
Din trup, puterea ce nu va aparține,
Și când va-ngenunchea, veniți,
Dar fără cârjă, lacrimi ori suspine.

 

MULŢI ANI, MAICA MEA BUNĂ!

 

Copoşii şi leproşii se adună,
La masa, unde se toarnă minciună,
Şi cupele de aur plâng, a jale,
Scăpate-n mâini de javre militare.

Huiduia lor, de-mpătimiţi în lacrimi,
Spălate de-a poporului datini!
Decapatorii, ei, cu coatele – ncolţite,
De sângele cerşit şi pus a vinde-

Pământul, iarba, soarele şi luna,
Văpaia dragostei şi muma,
Copilul şi bătrânul, şi ţăranul,
Românul, dacul, moldoveanul.

Voinicul, înţeleptul şi stăpânul,
Virtutea, candela, destinul-
Simţirea românească vândută-i făr-pomină,
În limba muritoare,
Ce ne-o sapă hainul.

De veacuri, fierbe, clocotind,
Cutremuru-n Carpaţi, pe sub pământ,
Dar dorul României e un vulcan angelic,
Ce zguduie duşmanul mefistofelic.

Întoarceţi, nemurirea nouă,
Ce-n tânguiri se rupe-n două,
Între Prut, sunt două maluri, parcă-i unul,
La revedere, trădătorilor!

Mulţi ani, Maica mea bună!

 

DE DOR DE UNIRE

O Națiune-avem, prin sânge și virtuți,
Ne stă în față-o Lege, lipsită de mancurți.
În viitor aprindem stindardele durerii
Și prorocim Cuvântul drept unica avere.

Strămoșilor, prin soartă, le suntem noi, cei veșnici,
Copii, purtați prin groapa vândutelor opreliști.
Ne-am ridicat, prin cântec, din strâmba săpătură,
În care ne-au călcat și lege, și scriptură.

Și ca într-un pustiu în adevăr intrat-am,
În peșteri pân-la brâu pe daci tot căutat-am.
Și-n cavernoase lupte cu brațul drept ne-am șters
De lacrimi prea durute, de anii cei perverși.

Și-n trunchiul Națiunii ne prindem cu putere,
Noi, crengi de românime, cu lacrimi de durere.
Și între Prut și Nistru e-un timp netrecător-
Ne plânge-aceeași soartă, îmbătrânind de Dor.

De Dor de o Unire cu Patria aleasă,
De dor de Românimea cea Vrută și Mireasă.

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

1 Decembrie, 2018

Lasă un răspuns